Unitate de învăţare Nr.

7, 8

EFORTUL ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI ÎN ANTRENAMENTUL SPORTIV

Cuprins Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 7,8………………………………………………… 55

7.1 Dinamica efortului în lecţia de educaţie fizică.................................................................... 56
7.2 Efortul în antrenamentul sportiv............................................................................... 58

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 7,8…………………………………………. 62

Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………................................. 62
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 7,8………………………………………………… 63

56
OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 7, 8
Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr.7,8 sunt:
 Înţelegerea principalelor aspecte privind dinamica efortului în lecţia
de educaţie fizică
 Înţelegerea principalelor aspecte privind efortul în antrenamentul
sportiv

7.1 Dinamica efortului în lecţia de educaţie fizică

Trăsătura comună a tuturor acţiunilor unui individ indiferent de natura lor o reprezintă
consumul energetic. Atunci când sursele energetice se diminuează atingând un anumit nivel,
apare starea de oboseală.
Eforturile specifice educaţiei fizice şi sportului sunt cele mai importante
consumatoare de energie deoarece implică o suprasolicitare (stres) somato-funcţională şi
psihică a individului. Printr-o dozare şi dirijare adecvată a efortului se induce perfecţionarea
organismului la nivele diferite.
Răspunzător direct de apariţia stării de oboseală, efortul trebuie analizat în corelaţie
cu aceasta şi cu acţiunile de îndepărtare a ei, respectiv refacerea. Prin relaţia efort – oboseală
– refacere se poate aprecia consumul energetic necesar activităţii depuse, indicator important
în dozarea efortului.

Dinamica efortului în lecţia de educaţie fizică

În educaţie fizică, dozarea efortului implică particularităţi dictate de raţiuni metodologice
diferite calitativ de cele din domeniul sportului. Modificarea parametrilor efortului şi
corelarea cu un anumit tip de pauză, respectând legile fiziologice ale organismului, se
programează în funcţie de obiectivele de instruire şi de grupul de elevi. Chiar şi în cazul
acestei mari diversităţi de vârste, potenţial fizic şi motric, gen, condiţii de desfăşurare etc.,
specialiştii consideră că dinamica efortului în lecţie poate fi apreciată pe baza ecoului
biologic pe care îl are travaliul realizat. Singurii indicatori de control sunt însă frecvenţa
cardiacă şi frecvenţa respiratorie.
Evoluţia demonstrată de fiziologia efortului, pentru angrenarea treptată şi cu un bun
randament al organismului în lecţie, evidenţiază un traseu de forma unei curbe ale cărei cote
de reprezentare sunt stabilite prin valorile indicatorilor funcţionali menţionaţi. Astfel, pe
parcursul primelor trei verigi (cu deosebire în cea care vizează pregătirea organismului
pentru efort), evoluţia efortului înregistrează o fază ascendentă evidenţiată de valorile FC şi
FR, care pornind de la aproximativ 70 pulsaţii/min., respectiv 16-18 respiraţii/minut, ating
cote de 120-130 pulsaţii/min., respectiv 20-22 respiraţii/min. în finalul verigii a treia.
Această situaţie corespunde încălzirii organismului, care exprimă o stare de preparaţie psiho-
fizică, senzorială şi chinestezică optimă, ce previne posibilele accidente.
Acţionarea în vederea rezolvării obiectivelor operaţionale specifice lecţiei atrage
după sine solicitările cele mai importante exercitate la nivelul organismului. Urmare acestui
fapt, în verigile corespondente (IV, V, în funcţie de numărul temelor de lecţie abordate) se
înregistrează o aparentă stabilizare a efortului la cote crescute, valorile FC situându-se în
jurul a 160 pulsaţii/min. Este o aparentă stabilizare întrucât natura elementelor de conţinut,
metodologia şi mijloacele folosite, durata şi natura pauzelor, reprezintă variabile în funcţie
de care efortul poate înregistra mici variaţii, valorile FC alternând între 140 şi 180
pulsaţii/min.

57
 Cu alte cuvinte, reacţia organismului se manifestă cu mici oscilaţii la un nivel ridicat
faţă de momentul începerii lecţiei. Nu putem vorbi de un „platou” deoarece este imposibil de
realizat având în vedere imposibilitatea unui echilibru perfect între solicitare (efort), care
poate fi menţinută relativ constantă şi sursele energetice care sunt permanent în scădere şi
intervenţia oboselii.
Evoluţia descendentă a valorilor parametrilor funcţionali este una fiziologic
normală, asigurată de mijloacele ultimelor două verigi care urmăresc revenirea organismului
la o stare optimă continuării activităţii şcolare sau cotidiene. Acest fapt generează faza
descendentă a curbei de efort, până la cote apropiate de cele înregistrate înaintea începerii
lecţiei.

Dirijarea efortului în lecţia de educaţie fizică

Sarcina dirijării efortului în lecţia de educaţie fizică revine profesorului care are
obligaţia de a asigura o dinamică corespunzătoare, fapt ce reclamă o bună cunoaştere a
relaţiei efort – oboseală – odihnă.
Oboseala poate fi privită ca răspunsul acut al organismului la efortul fizic, manifestat
printr-o stare de disconfort caracterizat prin scăderea temporară a capacităţii de efort şi o
alterare (dezechilibru) a coordonării funcţiilor organismului.
Această stare este una reversibilă şi fiziologic normală, urmărită de profesor pe
parcursul lecţiei ca exponent al efectului determinat de efortul specific asupra organismului
subiecţilor.
Manifestările stării de oboseală se pot înlătura prin odihna asigurată de pauzele
active sau pasive dintre repetări şi dintre lecţii, care nu trebuie prelungite dincolo de faza în
care se păstrează efectele favorabile ale efortului, respectiv faza de supracompensare.
Modalităţile principale de dirijare a efortului în lecţie, în funcţie de momentul
folosirii lor, sunt următoarele:
- dirijarea anticipată-realizată prin intermediul documentelor de planificare
- dirijarea concretă (curentă) – realizată în timpul desfăşurării lecţiei în urma unor informaţii
obţinute prin metode obiective (înregistrarea frecvenţei cardiace şi a celei respiratorii) şi
subiective (observarea reacţiei elevilor la efort, care permite aprecieri cu privire la gradul de
transpiraţie, coloritul pielii, gradul de coordonare motorie, atenţia etc). În această situaţie se
impun modificări ale dirijării anticipate concretizate în:
- modificarea duratei şi naturii pauzelor
- modificarea parametrilor de efort
- modificarea condiţiilor de exersare

Test de autoevaluare 7.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

 Prezentaţi evoluţia evoluţia efortului, pe parcursul primelor trei

verigi ale lecţiei de educaţie fizică

Răspunsul la test se găseşte la pagina 62

58
7.2 Efortul în antrenamentul sportiv
Antrenamentul sportiv este un proces cu o durată specifică, conceput ca un sistem
motric funcţional în vederea realizării unei conduite performanţiale în concurs. Această
conduită este rezultatul adaptării superioare a organismului la eforturi fizice şi psihice
intense, unde ponderea importantă o deţine efortul fizic care, pin acţiunea sa, implică
sistemul muscular, energetic, de transmitere şi prelucrare a informaţiei şi determină un
anumit grad de solicitare a organismului, solicitare care, prin cracterul său de stres, modifică
nivelul homeostazei, fixându-l pentru un moment la un nivel superior.
Efortul de antrenament reprezintă procesul învingerii conştiente, de către sportiv, a
solicitărilor din pregătire pentru perfecţionarea fizică, pentru atingerea unui nivel tehnic şi
tactic superior, precum şi pentru accentuarea factorilor psihici şi intelectuali, ale căror
rezultate produc, în mod voit, modificări ale capacităţii de performanţă şi adaptarea
organelor şi sistemelor funcţionale implicate. Ca urmare, prin antrenament se urmăreşte
adaptarea organismului pentru a face faţă solicitărilor din competiţie. Aceasta implică o
ameliorare morfo - funcţională, o creştere a potenţialului vital al organismului, precum şi a
capacităţii sale nespecifice de a rezista la stimuli externi.
Privit astfel, antrenamentul sportiv este alcătuit din încărcături care prin volum,
intensitate, densitate, complexitate, specificitate şi tip duc la adaptări funcţionale sau la
realizarea unor obiective coordinative şi tehnico-tactice, în care sistemele supuse pregătirii
sunt solicitate aproape de limita maximă suportabilă a organismului.

Caracteristicile generale ale efortului

Mărimea efortului
Mărimea efortului poate fi programată şi evaluată din două perspective:
- prin programare şi evaluare de către antrenori şi sportivi (proiectată şi constatată)
- prin evaluarea reacţiilor produse în organismul sportivilor.
Între cele două perspective este o relaţie indestructibilă. Privit din prima perspectivă,
el este caracterizat de indicatori ca: specificitate, volum, durată, amplitudine, densitate,
intensitate şi complexitate, care condiţionează modificările funcţionale şi morfologice
necesare creşterii capacităţii de performanţă. Pentru dezvoltarea acesteia, este necesară
utilizarea unor stimuli, ale căror caracteristici sunt determinate pe baza unor metodologii
care, în mod implicit, organizează şi orientează administrarea acestora.

Specificitatea stimulilor este determinată de caracteristicile lor şi de reacţiile

provocate sistemelor organismului implicate prioritar, de calităţile psihologice ale
sportivului, de vârstă, nivel de pregătire, de poziţia lor în substructurile antrenamentului, de
condiţiile ambientale etc.

Volumul reprezintă cantitatea totală de repetare apreciată prin:

- distanţe parcurse în alergare, înot, canotaj, patinaj
- execuţii parţiale sau integrale
- execuţii ale structurilor tehnico-tactice
- acţiuni complexe
- greutăţi ridicate
- timp de lucru (efectiv şi pauze)
- număr de lecţii de antrenament şi refacere
- număr de reprize, starturi, concursuri etc
Aprecierea volumului numai pe baza numărului de ore de antrenament, a numărului
de lecţii sau de starturi competiţionale poate determina în unele cazuri concluzii cu
semnificaţie redusă.

59
 Antrenorul şi sportivul generează însă cea mai importantă caracteristică a efortului şi
anume dificultatea antrenamentului, dată de raportul dintre cantitatea de lucru şi
capacitatea de efort. Informaţii complete se obţin în condiţiile în care se precizează care din
componentele volumului sunt mai solicitate: durată, amplitudine sau pauze.
Durata stimulului este reprezentată de timpul cât acesta acţionează singular sau în
serii, în cadrul unor structuri de antrenament. Mai multe cercetări se referă la durata
„excitaţiei” în antrenamentul de rezistenţă, care trebuie să înregistreze minimum 30 de
minute. Pentru dezvoltarea forţei în regim de rezistenţă nu este indicată întreruperea
efortului înainte de apariţia oboselii, ci acesta trebuie continuat pe baza voinţei, care
realizează în acelaşi timp şi dezvoltarea acestui proces psihic.
Amplitudinea sau variabilitatea stimulilor este reprezentată de ansamblul valorilor
numerice programate şi efectuate reprezentând durata şi numărul de stimuli în cursul unei
structuri de antrenament. De exemplu: 2 x 6 x 50 (două reprize, şase serii, 50 de repetări).
Densitatea stimulilor exprimă raportului dintre timpul de aplicare a stimulului şi
timpul de repaus pe structura de antrenament, fiind un indicator care completează imaginea
volumului. Densităţile mici asigură refacerea completă a organismului, astfel încât
caracteristicile efortului şi capacitatea funcţionala a acestuia rămân neschimbate la fiecare
repetare. Densităţile mari nu permit refacerea completă şi de aceea se creează anumite
discrepanţe între caracteristicile efortului, care rămân neschimbate şi posibilităţile în
continuă scădere ale organismului, pentru prestarea aceluiaşi efort, fiind deci necesare
solicitări funcţionale mai mari.
Frecvenţa aplicarii stimulului si frecventa lectiilor este data de numarul de unitaţi de
antrenament pe zi, microcicluri şi mezocicluri. Astfel, un antrenament intens si scurt
(executat o data sau de doua ori pe zi) este mai eficient decat unul plasat la intervale mai
mari de timp, totalizand aceeasi sarcina, dar cu amplitudine mai mare.
Intensitatea efortului se defineste adesea ca fiind cantitatea de lucru mecanic efectuat
pe unitatea de timp. Subliniem ca trebuie facuta o diferentiere clara intre intensitatea
efortului, care reprezinta caracteristica travaliului prestat de subiecţi, independentă de
posibilităţile acestora şi intensitatea solicitării, dată de preţul funcţional plătit de organism
pentru a efectua efortul respectiv.
Astfel, în sporturile ciclice, intensitatea este dată de viteza de deplasare, în sporturile de
luptă de ritmul şi tempoul de execuţie al acţiunilor tehnico-tactice (număr de acţiuni/minut).
La jocurile sportive şi alte discipline, când se lucrează pentru tehnică, intensitatea este
dată de numărul executiilor tehnice/minut ca de altfel şi în gimnastică.
Complexitatea efortului este dată de numărul actiunilor motrice efectuate simultan în
timpul unei activităţi şi de ,,originalitatea configuraţiei topologice a elementelor".
Aceasta dimensiune creşte odată cu numărul elementelor care o constituie, dar şi cu
imprevizibilitatea întămplării apariţiei unui alt element. Caracterul complex este dat în
primul rând de diversitatea actelor motrice simple care compun o mişcare, de substratul
energetic necesar desfaşurării lor şi de numărul aparatelor şi sistemelor care sunt cuprinse în
activitate.
Deci efortul poate fi conceput ca un sistem dinamic complex datorită numeroaselor
componente care sunt angrenate în desfăşurarea sa. Putem vorbi, astfel, de eforturi simple,
medii,complexe şi hipercomplexe.
Aprecierea completă a efortului se realizează însă din perspectiva ,,internă",
concretizată în reacţia complexă a organismului la activitatea desfaşurată. În categoria
indicatorilor de acest tip sunt cuprinşi: timpul de reacţie, timpul de execuţie, date despre
activitatea bioelectrică a muşchilor, frecvenţa respiratorie şi cardiacă, consumul de oxigen,
cantitatea de lactat în sânge etc.

60
 Mărimea efortului se apreciază şi după dinamica supracompensaţiei, care este diferită de
la un tip de efort la altul. Unele funcţii au perioade de supracompensaţie semnificativă,
destul de scurtă, altele dimpotrivă, se manifestă semnificativ după 25-40 de zile. Această
dinamică caracterizată de heterocronism este important a fi cunoscută, deoarece stă la baza
programării antrenamentului sportiv. De exemplu: fosfocreatina se reface în circa 30 de
minute după un efort intens; glicogenul după 2-3 ore, iar metabolismul proteinelor (care stă
la baza exerciţiilor de forţă) după 36-38 de ore; de aceea într-o săptămână, la majoritatea
ramurilor de sport, se programează 3-4 antrenamente de forţă, dar nu toate la capacitate
maximă. De o importanţă deosebită în activitatea practică pentru dirijarea antrenamentului
sportiv(a intensităţii şi orientării acestuia) sunt valorile frecvenţei cardiace, care în mod
direct ne dau date deosebit de utile privind funcţiile cardio-circulatorii, dar şi prin reflectarea
indirectă a nivelului de funcţionalitate a celorlalte aparate şi sisteme.
Indicatorii „exferni " şi „interni" sunt strans legati între ei şi ca urmare trebuie inter-
pretati în corelaţie.
Raportul dintre parametrii interni şi externi este diferit la sportivii cu categorii de
clasificare diferite, aceştia modificându-se în funcţie de particularităţile individuale.
Efectuarea aceluiaşi efort, ca volum şi intensitate, provoacă reacţii variate în diferite
momente ale pregătirii (de exemplu, la începutul perioadei pregătitoare faţă de finalul
acesteia) în condiţii de oboseală accentuate sau de odihnă, ca şi schimbarea condiţiilor de
efort, cum este desfăşurarea antrenamentului la altitudine, utilizarea unor mijioace tehnice
sau procedee cu diferite restricţii.
Orientarea efortului
In antrenamentul sportiv este foarte important să se cunoasca sursele de energie,
respectiv procentul proceselor aerob-anaerobe, pentru a putea concepe programe de pregătire
care să ducă la creşterea acestora. Astfel, planificarea unor stimuli intensivi, dinamici şi de
scurtă durată (sarcini maximale) dezvoltă capacitatea coordinativă intra- şi intermuscular,
muşchiul adaptându-se prin creşterea secţiunii transversale a fibrelor sale şi implicit a forţei
de contracţie. Paralel creşte şi capacitatea metabolică anaerob alactacidă, prin marirea
depozitelor musculare de ATP si CP, dar şi prin sporirea activităţii enzimei numită
creatinkinaza.
În cazul utilizării unor stimuli intenşi, dar care necesită forţă şi rezistenţă anaerob
alactacidă, ca în cazul exerciţiilor de forţă şi rezistenţă-viteză, se produce o ameliorare a
capacitţăii anaerob lactacide solicitate iniţial, prin creşterea rezervelor intramusculare de
glicogen şi a căilor enzimatice anaerobe necesare producerii lor.
Folosirea stimulilor extensivi care solicită rezistenţa aerobă, determină creşterea
rezervelor intramusculare de glicogen şi grăsimi ca reacţie de răspuns specific al
muşchiului; aceste rezerve, prin enzimele de transformare aerobă, îmbunătăţesc nonspecific
şi activitatea sistemelor funcţionale aferente care contribuie la limitarea performanţei, ca de
exemplu circulaţia sangvină. În urma eforturilor extensive cresc numărul şi dimensiunea
mitocondriilor din fibrele musculare, creşte consumul maxim de oxigen şi se intensifică
oxidarea grăsimilor, care servesc drept sursă majoră de alimentaţie a muşchilor în timpul
efortului de durată.
Dupa complexitatea coordonării, implicată în efectuarea procedeelor tehnice, eforturile
pot fi efectuate în condiţii stereotipe sau cu grad ridicat de coordonare, prin aplicarea
procedeelor în condiţii variate. Astfel, în sporturile în care iniţierea şi specializarea se
îndreaptă unilateral spre forţă (haltere), rezistenţă (schi fond), eforturile se desfăşoară în
condiţii stereotipe, în timp ce în alte discipline sportive performanţa este condiţionată de
factori neuro-informaţionali-musculari-tehnici-energetici-ambientali; este cazul jocurilor
sportive şi sporturilor de luptă, în care factorii performanţiali se prezintă sub forma unor
sisteme complexe.

61
 Orientarea efortului este determinată şi de particularităţile aplicării şi de ordinea
combinării caracteristicilor de durată, intensitate, caracterul exerciţiilor, al pauzelor,
numărul repetărilor în diverse momente ale lecţiilor, zilelor, microciclurilor etc.
Orientarea efortului poate fi selectivă, când se acţionează prioritar asupra unui sistem
funcţional şi complexă, când sunt vizate mai multe sisteme. Desigur, aceasta delimitare este
pur didactică, deoarece acţionând asupra unui sistem funcţional implicit, este influenţată şi
activitatea celorlalte.
Orientarea selectivă sau complexă a eforturilor se realizează diferenţiat, în funcţie de
structura planificării (lecţii, microcicluri sau mezocicluri). Eforturile selective se folosesc în
lecţii de perfecţionare sau de individualizare, pe când cele complexe se folosesc mai des în
microcicluri şi mezocicluri de început ale perioadelor pregătitoare, când influenţele efortului
trebuie să fie variate şi în perioadele competiţionale, când pregătirea este integrală.

Tipul efortului
Eforturile folosite în pregătirea sportivilor pot fi specifice şi nespecifice. Sunt
considerate specifice, cele care sunt adecvate indicatorilor de bază ai tehnicii şi
particularităţilor funcţionale competiţionale, impuse de ramura de sport. Specificitatea este
data atât de caracteristicile externe ale mişcării (amplitudine, traiectorie etc.), dar şi de
structura sa coordinativă, particularităţile funcţionale ale muşchiului şi de reacţiile
vegetative. Eficienţa procesului de antrenament prin folosirea eforturilor specifice este
determinată, în mare măsură şi de modul în care se îmbină cu cele nespecifice, de pregătire
generală, folosirea întregii game de mijioace si eforturi în lecţii, micro, mezo şi macrocicluri
constituind un element hotărător în ceea ce priveşte eficienţa pregătirii. Tipul efortului este
dat, de asemenea, de forma de organizare în care se realizează, cunoscându-se sub acest
aspect: eforturi competiţionale şi eforturi de antrenament.
Eforturile de tip competiţional se realizează în lecţii numai după ce se analizează
concursurile, tipurile şi numărul acestora, precum şi starturile la care sportivul urmează să
participe pe parcursul unui ciclu anual. D. Harre şi alţi specialişti vorbesc de antrenamente
tip concurs (jocuri arbitrate, exerciţiul arbitrat la gimnastică, patinaj artistic, repetări
cronometrate la atletism, nataţie etc.) ca metodă complexă de pregătire, cu ajutorul căreia se
realizează legatură dintre componentele antrenamentului şi se accelerează acomodarea
sportivului (din punct de vedere multifactorial), la condiţiile de concurs. Aceste tipuri de
eforturi au importanţă mai mare în finalul perioadelor pregătitoare şi în cele competiţionale,
determinând în mare măsură ritmul de creştere a performanţelor.

Test de autoevaluare 7.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

 Prezentaţi aspectele privind volumul efortului şi densitatea

stimulilor în antrenamentul sportiv

Răspunsul la test se găseşte la pagina 62

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 7,8.

Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în
În loc
această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
de rezumat
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare
Nr. 7,8 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.

62
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr.7,8

Prezentaţi în maximum o pagină şi jumătate aspect privind efortulîn lecţia

de educaţie fizică şi în antrenamentul sportiv

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

Răspuns 7.1.
Evoluţia demonstrată de fiziologia efortului, pentru angrenarea treptată şi
cu un bun randament al organismului în lecţie, evidenţiază un traseu de
forma unei curbe ale cărei cote de reprezentare sunt stabilite prin valorile
indicatorilor funcţionali menţionaţi. Astfel, pe parcursul primelor trei
verigi (cu deosebire în cea care vizează pregătirea organismului pentru
efort), evoluţia efortului înregistrează o fază ascendentă evidenţiată de
valorile FC şi FR, care pornind de la aproximativ 70 pulsaţii/min.,
respectiv 16-18 respiraţii/minut, ating cote de 120-130 pulsaţii/min.,
respectiv 20-22 respiraţii/min. în finalul verigii a treia. Această situaţie
corespunde încălzirii organismului, care exprimă o stare de preparaţie
psiho-fizică, senzorială şi chinestezică optimă, ce previne posibilele
accidente.
Răspuns 7.2.

Volumul reprezintă cantitatea totală de repetare apreciată prin:

- distanţe parcurse în alergare, înot, canotaj, patinaj
- execuţii parţiale sau integrale
- execuţii ale structurilor tehnico-tactice
- acţiuni complexe
- greutăţi ridicate
- timp de lucru (efectiv şi pauze)
- număr de lecţii de antrenament şi refacere
- număr de reprize, starturi, concursuri etc
Aprecierea volumului numai pe baza numărului de ore de
antrenament, a numărului de lecţii sau de starturi competiţionale poate
determina în unele cazuri concluzii cu semnificaţie redusă.
Densitatea stimulilor exprimă raportului dintre timpul de aplicare a
stimulului şi timpul de repaus pe structura de antrenament, fiind un
indicator care completează imaginea volumului. Densităţile mici asigură
refacerea completă a organismului, astfel încât caracteristicile efortului şi
capacitatea funcţionala a acestuia rămân neschimbate la fiecare repetare.
Densităţile mari nu permit refacerea completă şi de aceea se creează
anumite discrepanţe între caracteristicile efortului, care rămân neschimbate
şi posibilităţile în continuă scădere ale organismului, pentru prestarea
aceluiaşi efort, fiind deci necesare solicitări funcţionale mai mari.

63
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 7,8
Dragnea, A., Bota,A.,(1999) – Teoria activităţilor motrice. Edit. Didactică şi Pedagogică,
R.A., Bucureşti.
Dragnea, A., şi colaboratorii(2006) – Educaţie fizică şi sport – Teorie şi didactică, Ed.
FEST, Bucureşti, pag 49-54
Scarlat, E., Scarlat, M.B.(2002) – Educaţie fizică şi sport, Ed. Didactică şi pedagogică,
Bucureşti

64