1.

Denumirea medicamentului
Amiodarona 150 mg/3 ml concentrat pentru soluție injectabilă/perfuzabilă.

2. Compoziția calitativă și cantitativă

Fiecare fiolă de 3 ml conține clorhidrat de amiodaronă 150 mg.
Excipient cu efect cunoscut: alcool benzilic
Pentru lista completă a excipienților, vezi pct. 6.1.

3. Forma farmaceutică
Concentrat pentru soluție injectabilă/perfuzabilă.

4. Date clinice
4.1 Indicații terapeutice
Tratamentul trebuie inițiat și monitorizat în mod normal numai sub supravegherea spitalului sau a unui
specialist.
Amiodarona este indicată numai pentru tratamentul tulburărilor severe de ritm care nu răspund la alte terapii
sau când alte tratamente nu pot fi utilizate:
• tahiaritmii asociate cu sindromul Wolff-Parkinson-White
• aritmii ventriculare care pun viața în pericol, inclusiv tahicardie ventriculară persistentă sau nepersistentă sau
episoade de fibrilație ventriculară, resuscitare cardiopulmonară în caz de stop cardiac legat de fibrilația
ventriculară rezistentă la defibrilare; când alte substanțe active nu pot fi utilizate
• toate celelalte tipuri de tahiaritmii, inclusiv tahicardiile supraventriculare, nodale și ventriculare; flutter și
fibrilație atrială.
Amiodarona poate fi utilizată acolo unde este necesar un răspuns rapid sau atunci când administrarea orală nu
este posibilă.
4.2 Doze și mod de administrare
Amiodarona trebuie utilizată numai atunci când există facilități de monitorizare cardiacă, defibrilare și stimulare
cardiacă. Vezi secțiunea 6.6.
Amiodarona poate fi utilizată înainte de cardioversia cu curent continuu (DC).
Pozologie
Adulti
Infuzie
Doza de încărcare :
Doza standard recomandată este de 5 mg/kg greutate corporală administrată prin perfuzie intravenoasă pe o
perioadă de 20 minute până la 2 ore. Acesta trebuie administrat sub formă de soluție diluată în 250 ml dextroză
5%. Aceasta poate fi urmată de perfuzie repetată de până la 1200 mg (aproximativ 15 mg/kg greutate
corporală) în până la 500 ml dextroză 5% pe 24 de ore, viteza de perfuzie fiind ajustată pe baza răspunsului
clinic (vezi pct. 4.4).
Efectul terapeutic este vizibil în primele minute, apoi scade treptat și trebuie urmat de o perfuzie de întreținere.
Doza de intretinere:
10 - 20 mg per kg bw în soluție fiziologică de glucoză la fiecare 24 de ore (în medie 600 până la 800 mg/ 24 de
ore până la maximum 1200 mg/ 24 de ore corespunzător 4-5 fiole, maxim 8 fiole) timp de câteva zile. Datorită
stabilității soluției, nu utilizați concentrații sub 300 mg per 500 ml și nu adăugați alte medicamente în lichidul de
perfuzie.
Pentru a preveni reacțiile locale (flebita), nu utilizați concentrații care depășesc 3 mg/ml.
Perfuziile repetate sau continue prin vene periferice pot duce la reacții locale (inflamație).
Ori de câte ori se intenționează perfuzii repetate sau continue, se recomandă administrarea pe linie centrală.
Injecţie
În situații de urgență clinică extremă, amiodarona poate fi administrată, la discreția medicului, sub formă de
injecție lentă de 150-300 mg (sau 2,5 - 5 mg/kg) în 10-20 ml glucoză 5% timp de minim 3 minute. Acest lucru
nu trebuie repetat timp de cel puțin 15 minute. Pacienții tratați în acest mod cu Amiodarona trebuie monitorizați
îndeaproape, de exemplu într-o unitate de terapie intensivă (vezi pct. 4.4).
Mod de administrare
Amiodarona trebuie administrată pe cale venoasă centrală, cu excepția resuscitarii cardiopulmonare în caz de
stop cardiac legat de fibrilația ventriculară rezistentă la defibrilare, unde ar putea fi utilizată calea venoasă
periferică (vezi pct. 4.4).
Trecerea de la administrarea intravenoasă la cea orală
De îndată ce s-a obţinut un răspuns adecvat ( dacă este posibil, începeţi doza orală de întreţinere în prima zi a
perfuziei ), terapia orală trebuie iniţiată concomitent cu doza de încărcare obişnuită (adică 200 mg de trei ori pe
zi). Apoi, amiodarona trebuie eliminată treptat.
La pacienţii care iau amiodaronă concomitent cu simvastatină, doza de simvastatină nu trebuie să depăşească
20 mg/zi (vezi pct. 4.4, 4.5).
Populatie pediatrica
Siguranța și eficacitatea amiodaronei la copii nu au fost stabilite.
Datele disponibile în prezent sunt descrise în secțiunile 5.1 și 5.2.
Datorită prezenței alcoolului benzilic, administrarea intravenoasă a amiodaronei este contraindicată la nou-
născuți, sugari și copii cu vârsta de până la 3 ani.
vârstnici
Ca și în cazul tuturor pacienților, este important să se utilizeze doza minimă eficientă. Deși nu există dovezi că
cerințele de dozare sunt diferite pentru acest grup de pacienți, aceștia pot fi mai susceptibili la bradicardie și
defecte de conducere dacă se utilizează o doză prea mare. O atenție deosebită trebuie acordată monitorizării
funcției tiroidei (vezi pct. 4.3, 4.4 și 4.8).
Resuscitare cardiopulmonara
Administrarea printr-un cateter venos central este recomandată atunci când este disponibil imediat. Daca nu,
administrarea trebuie sa se faca pe cale venoasa periferica, folosind o vena periferica mare si cu un debit cat
mai important, sau eventual, printr-o injectare lenta in minim 3 minute, urmata de administrarea a 200 ml
perfuzie. fluid. Nu administrați alte substanțe medicamentoase în aceeași seringă cu amiodarona. Amiodarona
poate provoca iritații severe ale venei, prin urmare trebuie asigurată o clătire adecvată după injectarea în
bolus. În tratamentul fibrilației ventriculare prelungite, refractare, după administrarea de adrenalină și
defibrilare, 300 mg în bolus și repetat, dacă este necesar, cu 150 mg injectare în bolus.
Doza recomandată pentru fibrilații ventriculare/tahicardie ventriculară fără puls rezistentă la defibrilare este de
300 mg (sau 5 mg/kg greutate corporală) diluată în 20 ml dextroză 5% și injectată rapid. O doză suplimentară
de 150 mg (sau 2,5 mg/kg greutate corporală) IV poate fi luată în considerare dacă fibrilația ventriculară
persistă.
Pacienți cu probleme hepatice și renale
Deși nu a fost definită nicio ajustare a dozei pentru pacienții cu anomalii renale sau hepatice în timpul
tratamentului cronic cu amiodarona orală, monitorizarea clinică atentă este prudentă pentru pacienții vârstnici.
Pentru instrucțiuni privind diluarea concentratului steril înainte de administrare, vezi pct. 6.6.
Consultați pct. 6.2 pentru informații despre incompatibilități
4.3 Contraindicații
• Hipersensibilitate la iod sau la amiodaronă sau la oricare dintre excipienţii enumeraţi la pct. 6.1 (o fiolă
conţine aproximativ 56 mg iod).
• Bradicardie sinusala, bloc cardiac sino-atrial. La pacienții cu tulburări severe de conducere (bloc AV de grad
înalt, bloc bifascicular sau trifascicular) sau boală a nodului sinusal, Amiodarona trebuie utilizată numai în
asociere cu un stimulator cardiac.
• Asocierea amiodaronei cu medicamente care pot induce torsada vârfurilor (vezi pct. 4.5).
• Insuficiență respiratorie severă, colaps circulator sau hipotensiune arterială severă; hipotensiunea arterială,
insuficiența cardiacă și cardiomiopatia sunt, de asemenea, contraindicații atunci când se utilizează Amiodarona
ca injecție în bolus. Cu toate acestea, aceste contraindicații nu sunt absolute și utilizarea este permisă numai
sub strictă supraveghere cu cea mai mare precauție posibilă.
• Dovezi sau istoric de disfuncție tiroidiană. Testele funcției tiroidiene trebuie efectuate acolo unde este cazul
înainte de tratament la toți pacienții.
• Datorită prezenței alcoolului benzilic, Amiodarona este contraindicată la nou-născuți, sugari și copii până la 3
ani.
• Sarcina și alăptarea. Utilizarea este permisă numai în circumstanțe speciale care pun viața în pericol, așa
cum este specificat în a doua indicație (vezi secțiunile 4.1, 4.4 și 4.6).
Nu toate aceste contraindicații de mai sus se aplică utilizării amiodaronei pentru resuscitarea cardiopulmonară
a fibrilației ventriculare rezistente la șoc.
4.4 Atenționări și precauții speciale pentru utilizare
Datele studiului SEARCH verifică un risc crescut de miopatie/rabdomioliză în utilizarea combinată a
amiodaronei și simvastatinei, care variază în funcție de doza zilnică de simvastatină. Mecanismul farmacologic
pe care se bazează această interacțiune nu este cunoscut.
Prin urmare, indicația pentru terapia concomitentă a amiodaronei cu o statină trebuie făcută cu precauție
deosebită. Deoarece nu se asumă riscul de miopatie/rabdomioliză numai în cazul unei doze zilnice combinate
de amiodaronă cu simvastatină în doză zilnică mică ≤ 20 mg, această doză de simvastatină nu trebuie
depășită. Alte statine decât simvastatina trebuie utilizate la doze mici în tratamentul concomitent cu
amiodarona (vezi pct. 4.2, 4.5).
Amiodarona poate fi prescrisă numai de specialiști competenți. A se utiliza numai atunci când alte antiaritmice
au demonstrat un efect insuficient. Pacienții trebuie monitorizați îndeaproape în timpul tratamentului pentru
examinarea radiologică a plămânilor, testul funcției glandei tiroide și a funcției hepatice și ECG.
Amiodarona trebuie utilizată numai într-o unitate specială de îngrijire sub monitorizare continuă (ECG și
tensiune arterială).
Administrarea de injecții iv directe (injecții în bolus) este descurajată din cauza riscului de efecte
hemodinamice, cum ar fi hipotensiune arterială gravă și colaps cardiovascular. Astfel de injecții trebuie utilizate
numai în caz de urgență - într-o unitate de terapie intensivă coronariană și sub monitorizare ECG - atunci când
alternativele terapeutice au eșuat. Colapsul circulator poate fi precipitat de administrarea prea rapidă sau de
supradozaj (atropina a fost utilizată cu succes la astfel de pacienți care prezintă bradicardie).
Utilizarea acestuia trebuie efectuată cu precauție extremă - cu monitorizare hemodinamică - la pacienții cu
insuficiență pulmonară severă, hipotensiune arterială sau insuficiență cardiacă congestivă stabilă. Acești
pacienți nu trebuie să primească o injecție în bolus (risc de exacerbare).
Doza propusă de 5 mg pe kg, administrată ca injecție directă, nu trebuie depășită.
Dacă efectul acestui produs este prea puternic (de exemplu bradicardie severă), trebuie luate măsuri adecvate,
adică utilizarea unui stimulator cardiac sau stimulare beta.
Soluția nediluată nu a fost evaluată în mod adecvat pentru siguranța, prin urmare, se recomandă să nu se
utilizeze soluția injectabilă fără diluare prealabilă.
Perfuzia repetată sau continuă prin vene periferice poate duce la reacții la locul injectării (vezi pct. 4.8). Atunci
când se anticipează perfuzie repetată sau continuă, se recomandă administrarea printr-un cateter venos
central.
Când este administrată prin perfuzie, amiodarona poate reduce dimensiunea picăturii și, dacă este cazul,
trebuie făcute ajustări ale vitezei de perfuzie.
Anestezie (vezi pct. 4.5): Înainte de operație, medicul anestezist trebuie informat că pacientul ia amiodarona.
Tulburări cardiace:
Se recomandă prudență la pacienții cu hipotensiune arterială și cardiomiopatie decompensată și insuficiență
cardiacă severă (vezi, de asemenea, pct. 4.3).
Amiodarona are un efect pro-aritmic scăzut. Au fost raportate debuturi de noi aritmii sau agravarea aritmiilor
tratate, uneori fatale. Este important, dar dificil de diferențiat o lipsă de eficacitate a medicamentului de un efect
proaritmic, indiferent dacă acesta este sau nu asociat cu o agravare a stării cardiace. Efectele proaritmice ale
amiodaronei sunt rareori menționate în comparație cu alți agenți anti-ritmici și apar, în general, în contextul
interacțiunilor medicamentoase și/sau al tulburărilor electrolitice (vezi pct. 4.5 și 4.8).
O doză prea mare poate duce la bradicardie severă și la tulburări de conducere cu apariția unui ritm
idioventricular, în special la pacienții vârstnici sau în timpul terapiei cu digitalice. În aceste circumstanțe,
tratamentul cu amiodarona trebuie întrerupt. Dacă este necesar, se pot administra beta-adrenostimulante sau
glucagon. Datorită timpului lung de înjumătățire al amiodaronei, dacă bradicardia este severă și simptomatică,
trebuie luată în considerare introducerea unui stimulator cardiac. Acțiunea farmacologică a amiodaronei induce
modificări ECG: prelungirea QT (legată de repolarizarea prelungită) cu posibila dezvoltare a undelor U și a
undelor T deformate; aceste modificări nu reflectă toxicitatea. Ca și în cazul altor agenți anti-aritmici, acest
fenomen poate duce la tahicardii ventriculare atipice („torsada vârfurilor”) în cazuri excepționale.
Tulburări respiratorii, toracice și mediastinale (vezi pct. 4.8):
Au fost raportate cazuri foarte rare de pneumonită interstițială cu amiodarona intravenoasă. Când se
suspectează diagnosticul, trebuie efectuată o radiografie toracică. Terapia cu amiodarona trebuie reevaluată,
deoarece pneumonita interstițială este în general reversibilă și se rezolvă rapid după întreruperea precoce a
amiodaronei, iar terapia cu corticosteroizi trebuie luată în considerare (vezi pct. 4.8). Simptomele clinice se
rezolvă adesea în câteva săptămâni, urmate de o îmbunătățire mai lentă a funcției radiologice și
pulmonare. Unii pacienți se pot deteriora în ciuda întreruperii tratamentului cu amiodarona. Au fost raportate
cazuri fatale de toxicitate pulmonară.
Cazuri foarte rare de complicații respiratorii severe, uneori fatale, au fost observate de obicei în perioada
imediat următoare intervenției chirurgicale (sindrom de detresă respiratorie acută a adultului); poate fi implicată
o posibilă interacţiune cu o concentraţie mare de oxigen (vezi pct. 4.5 şi 4.8).
Tulburări hepato-biliare (vezi pct. 4.8)
Se recomandă monitorizarea funcției hepatice (transaminaze) după inițiere și în timpul tratamentului cu
amiodarona.
Pot să apară disfuncții hepatice acute (inclusiv insuficiență hepatocelulară severă sau insuficiență hepatică,
uneori fatală), precum și disfuncții hepatice cronice, cu formele de administrare intravenoasă, în primele 24 de
ore de amiodarona IV și uneori pot fi fatale. Prin urmare, se recomandă monitorizarea atentă a transaminazelor
de îndată ce începe administrarea amiodaronei.
Pot exista semne clinice și biologice de anomalii hepatice datorate administrării orale cronice a amiodaronei,
care pot fi minime (hepatomegalie, transaminaze crescute de 5 ori peste valorile normale) și reversibile după
întreruperea tratamentului. Cu toate acestea, au fost raportate cazuri fatale. În consecință, doza de
amiodaronă trebuie redusă sau tratamentul trebuie întrerupt dacă creșterea transaminazelor depășește de trei
ori valorile normale.
Tulburări oculare (vezi pct. 4.8)
În timpul tratamentului cu clorhidrat de amiodaronă, sunt indicate examinări oftalmice regulate - inclusiv
funduscopie și examinări cu ajutorul unei lămpi cu fantă.
Tulburări ale pielii și țesutului subcutanat (vezi pct. 4.8)
Expunerea la lumina soarelui trebuie evitată în timpul terapiei cu clorhidrat de amiodaronă; acest lucru se
aplică și aplicațiilor cu lumină UV și solarelor. Dacă acest lucru nu este posibil, părțile neacoperite ale pielii, în
special fața, trebuie protejate prin aplicarea unui unguent cu un factor de protecție ridicat. Chiar și după
retragerea clorhidratului de amiodarona, un protector de lumină este necesar pentru mai mult timp.
Tulburări endocrine (vezi pct. 4.8)
Datorită riscului de apariție a unei disfuncții tiroidiene (hipertiroidism sau hipotiroidism) în timpul tratamentului
cu clorhidrat de amiodaronă, funcția tiroidiană trebuie examinată înainte de începerea tratamentului. În timpul
terapiei și până la un an după întreruperea acesteia, aceste examinări trebuie repetate la intervale regulate, iar
pacienții trebuie examinați pentru simptome clinice de hipertiroidism sau hipotiroidism.
Clorhidratul de amiodarona inhibă conversia tiroxinei (T 4 ) în triiodotironină (T 3 ) și poate duce la
creșterea valorilor T 4 precum și la scăderea valorilor T 3 la pacienții (eutiroidieni) fără simptome clinice. Numai
această constelație a constatărilor nu ar trebui să ducă la întreruperea terapiei.
Diagnosticul clinic al hipotiroidism este confirmat de dovada a crescut considerabil valoarea TSH ultrasensitive
precum și scăderea T 4 valoare. Prin dovada hipotiroidismului, doza de clorhidrat de amiodaronă trebuie redusă
- dacă este posibil - și/sau înlocuirea cu L-tiroxină trebuie începută. În cazuri izolate, poate fi necesară
întreruperea tratamentului cu clorhidrat de amiodarona.
Diagnosticul clinic al hipertiroidismului este confirmat de dovada a scăzut considerabil TSH ultrasensitive
precum și a crescut T 3 și T 4 valori. Prin dovada hipertiroidismului, doza trebuie redusă - dacă este posibil - sau
întreruptă administrarea clorhidratului de amiodarona; în cazuri severe, trebuie iniţiat tratamentul cu depresive
tiroidiene, blocante beta-adrenergice şi/sau corticosteroizi.
Datorită conținutului de iod, clorhidratul de amiodarona falsifică testele tiroidiene clasice (testul de legare a
iodului).
Tulburări ale sistemului nervos (vezi pct. 4.8):
Amiodarona poate induce neuropatie senzoriomotorie periferică și/sau miopatie. Ambele aceste afecțiuni pot fi
severe, deși recuperarea are loc de obicei în câteva luni după retragerea amiodaronei, dar uneori poate fi
incompletă.
Interacțiuni cu alte medicamente (vezi pct. 4.5)
Nu se recomandă utilizarea concomitentă a amiodaronei cu următoarele medicamente: beta-blocante, inhibitori
ai canalelor de calciu care scad frecvența cardiacă (verapamil, diltiazem), agenți laxative stimulatori care pot
provoca hipokaliemie.
Au fost raportate niveluri plasmatice crescute de flecainidă la administrarea concomitentă de
amiodarona. Doza de flecainidă trebuie redusă corespunzător, iar pacientul trebuie monitorizat îndeaproape.
După terminarea terapiei, poate exista o concentrație încă eficientă de amiodarona în serul sanguin timp de
câteva săptămâni în cazul administrării repetate intravenoase din cauza timpului lung de înjumătățire al
amiodaronei. După scăderea ulterioară a nivelului de amiodarona, aritmiile pot recidiva. Pacienții trebuie
monitorizați în mod regulat după terminarea terapiei.
Populatie pediatrica
Siguranța și eficacitatea clorhidratului de amiodarona la copii și adolescenți nu au fost stabilite. Prin urmare,
utilizarea sa la copii și adolescenți nu este recomandată, dar dacă este esențială, utilizarea trebuie să fie sub
supravegherea unui cardiolog pediatru. Nu au fost efectuate studii controlate la copii. În studiile necontrolate
publicate au fost identificate doze eficiente pentru copii, vezi (vezi pct. 4.2).
Injecția de amiodarona conține alcool benzilic (20 mg/ml).
Alcoolul benzilic poate provoca reacții toxice și reacții alergice la sugari și copii cu vârsta de până la 3 ani.
4.5 Interacţiuni cu alte medicamente şi alte forme de interacţiune
Având în vedere timpul de înjumătățire lung și variabil al amiodaronei (aproximativ 50 de zile), există potențiale
de interacțiuni cu alte medicamente nu numai în cazul medicamentelor concomitente, ci și cu medicamentele
administrate după întreruperea tratamentului cu amiodarona.
Unele dintre cele mai importante substanțe active care interacționează cu amiodarona includ anticoagulante
orale (warfarină), digoxina, fenitoina și orice substanță activă care prelungește intervalul QT.
Amiodarona crește concentrațiile plasmatice ale anticoagulantelor orale (warfarină) prin inhibarea CYP
2C9. Doza de anticoagulante (warfarină) trebuie redusă corespunzător. Se recomandă monitorizarea mai
frecventă a timpului de protrombină atât în timpul, cât și după tratamentul cu amiodarona.
Similar anticoagulantelor, prin inhibarea CYP 2C9, amiodarona interacționează și cu fenitoina. Doza de
fenitoină trebuie redusă dacă apar semne de supradozaj și pot fi măsurate concentrațiile plasmatice.
Administrarea amiodaronei la un pacient care primește deja digoxină va determina o creștere a concentrației
plasmatice de digoxină și, astfel, va precipita simptomele și semnele asociate cu niveluri ridicate de
digoxină. Se recomandă monitorizarea clinică, ECG și biologică, iar doza de digoxină trebuie redusă la
jumătate. Este posibil și un efect sinergic asupra ritmului cardiac și conducției atrioventriculare.
Terapia combinată cu următoarele medicamente care prelungesc intervalul QT este contraindicată ( vezi pct.
4.3 ) din cauza riscului crescut de torsada vârfurilor; de exemplu:
• Medicamente antiaritmice clasa Ia, de exemplu chinidină, procainamidă, disopiramidă
• Medicamente anti-aritmice de clasa III, de exemplu sotalol, bretylium, dofetilidă și ibutilidă
• injectare intravenoasă de eritromicină, co-trimoxazol (trimetoprim-sulfametoxazol) sau pentamidină
• unele antipsihotice de exemplu clorpromazină, tioridazină, flufenazină, pimozidă, haloperidol, amisulpridă și
sertindol
• antidepresive cu litiu și triciclice, de exemplu doxepină, maprotilină, amitriptilină
• anumite antihistaminice de exemplu terfenadină, astemizol, mizolastină
• anti-malaria de exemplu chinină, meflochină, clorochină, halofantrină, lumefantrină
• agenți gastrointestinali de exemplu cisapridă, droperidol.
Terapia combinată cu următoarele substanțe active nu este recomandată:
• substanţe active bradicardice precum beta-blocante, anticolinesteraze (de exemplu neostigmină) şi anumiţi
inhibitori ai canalelor de calciu (diltiazem, verapamil); pot apărea potențarea proprietăților cronotrope negative
și efectele de încetinire a conducerii.
• Substanţe active hipokaliemice precum laxative stimulatoare, diuretice, corticosteroizi sistemici,
tetracosactida, amfotericină intravenoasă care pot provoca hipokaliemie şi/sau hipomagneziemie crescând
astfel riscul de torsada vârfurilor; ar trebui folosite alte tipuri de laxative.
În cazurile de hipokaliemie, trebuie luate măsuri corective și trebuie monitorizat intervalul QT. În cazul torsadei
vârfurilor, nu trebuie administrați agenți antiaritmici; stimularea poate fi instituită și poate fi utilizat magneziu IV.
Se recomandă prudență la pacienții care efectuează anestezie generală sau care primesc doze mari de
oxigenoterapie. Au fost raportate complicații potențial severe la pacienții tratați cu amiodaronă care fac
anestezie generală: bradicardie care nu răspunde la atropină, hipotensiune arterială, tulburări de conducere,
scăderea debitului cardiac. Au fost observate câteva cazuri de sindrom de detresă respiratorie a adultului, cel
mai adesea în perioada imediat după intervenție chirurgicală. Poate fi implicată o posibilă interacțiune cu o
concentrație mare de oxigen.
Sucul de grapefruit inhibă, de asemenea, citocromul P450 3A4 și poate crește concentrația plasmatică a
amiodaronei. Sucul de grepfrut trebuie evitat în timpul tratamentului cu amiodarona.
Substanțe active metabolizate de citocromul P450 3A4
Atunci când astfel de medicamente sunt administrate concomitent cu amiodarona, un inhibitor al CYP 3A4,
aceasta poate duce la un nivel mai ridicat al concentrațiilor lor plasmatice, ceea ce poate duce la o posibilă
creștere a toxicității:
• Ciclosporină: concentrațiile plasmatice ale ciclosporinei pot crește de până la 2 ori atunci când sunt utilizate în
asociere. Poate fi necesară o reducere a dozei de ciclosporină pentru a menține concentrația plasmatică în
intervalul terapeutic.
• Alte substanţe active metabolizate de citocromul P450 3A4 sunt: statinele, lidocaina, tacrolimusul, sildenafilul,
fentanilul, midazolamul şi ergotamina.
• Simvastatina (la doze mai mari de 20 mg/zi) în asociere cu amiodaron a fost asociată cu un risc crescut de
miopatie/rabdomioliză (vezi pct. 4.2, 4.4).
Flecainidă
Având în vedere că flecainida este metabolizată în principal de CYP 2D6, prin inhibarea acestei izoenzime,
amiodarona poate crește concentrațiile plasmatice ale flecainidei; se recomandă reducerea dozei de flecainidă
cu 50% și monitorizarea atentă a pacientului pentru efectele adverse. Monitorizarea nivelurilor plasmatice de
flecainidă este recomandată cu tărie în astfel de circumstanțe.
Interacțiunea cu substraturile altor izoenzime CYP 450
Studiile in vitro arată că amiodarona are, de asemenea, potențialul de a inhiba CYP 1A2, CYP 2C19 și CYP
2D6 prin metabolitul său principal. Când este administrată concomitent, este de așteptat ca amiodarona să
crească concentrația plasmatică a medicamentelor a căror metabolizare depinde de CYP 1A2, CYP 2C19 și
CYP 2D6.
4.6 Fertilitatea, sarcina și alăptarea
Sarcina
Sunt disponibile date privind un număr limitat de sarcini expuse. Amiodarona și N-desmetilamiodarona
traversează bariera placentară și ating 10-25% din concentrațiile plasmatice materne la sugar. Cele mai
frecvente complicații includ creșterea afectată, nașterea prematură și funcționarea afectată a glandei tiroide la
nou-născuți. Hipotiroidismul, bradicardia și intervalele QT prelungite au fost observate la aproximativ 10%
dintre nou-născuți. În cazuri izolate s-a constatat o creștere a glandei tiroide sau suflu cardiac. Rata
malformațiilor nu pare să fie crescută. Cu toate acestea, ar trebui să se țină cont de posibilitatea apariției unor
defecte cardiace. Prin urmare, Amiodarona nu trebuie utilizată în timpul sarcinii decât dacă este absolut
necesar, iar riscul real de reapariție a aritmiilor care pun viața în pericol trebuie cântărit în raport cu posibilul
pericol pentru făt.
Alăptarea
Trecerea în laptele matern este dovedită pentru ingredientul activ și pentru metabolitul activ. Dacă terapia este
necesară în timpul perioadei de alăptare sau dacă amiodarona a fost luată în timpul sarcinii, alăptarea trebuie
întreruptă.
Fertilitate
Niveluri serice crescute de LH și FSH au fost găsite la pacienții de sex masculin după un tratament pe termen
lung indicând disfuncții testiculare.
4.7 Efecte asupra capacităţii de a conduce vehicule şi de a folosi utilaje
Nu există date cunoscute disponibile. Deoarece poate apărea vedere încețoșată și/sau redusă, trebuie luat în
considerare un posibil efect asupra capacității de a conduce vehicule și de a folosi utilaje.
4.8 Reacții adverse
Următoarele reacții adverse sunt clasificate în funcție de clasificarea pe sisteme și organe și clasificate la
capitolul convenției de frecvență MedDRA: foarte frecvente ≥1/10), frecvente ≥1/100, <1/10); mai puţin
frecvente (≥1/1000, <1/100); rare (≥1/10000, <1/1000), foarte rare (<1/10000); Cu frecvență necunoscută (nu
poate fi estimată din datele disponibile).
Tulburări endocrine (vezi pct. 4.4):
Uzual:
• hipotiroidism
• hipertiroidism, uneori fatal
Foarte rar:
• sindrom de secreție inadecvată a hormonului antidiuretic (SIADH)
Tulburări oculare (vezi pct. 4.4):
Foarte comun:
• la aproape fiecare pacient se găsesc micro-depozite la suprafața anterioară a corneei, care sunt de obicei
limitate la zona de sub pupilă. Ele pot fi asociate cu halouri colorate în lumină orbitoare sau vedere
încețoșată. De obicei, ele regresează la 6-12 luni după întreruperea tratamentului cu clorhidrat de amiodarona
Foarte rar:
• neuropatie/nevrita optică care poate evolua spre orbire
Tulburări cardiace:
Uzual:
• bradicardie, în general moderată
Foarte rar:
• bradicardie marcată, stop sinusal care necesită întreruperea amiodaronei, în special la pacienții cu disfuncție
a nodului sinusal și/sau la pacienții vârstnici
• debutul agravării aritmiei, uneori urmat de stop cardiac (vezi pct. 4.4 și 4.5)
Tulburări gastrointestinale:
Foarte rar:
• greață
Necunoscut:
• pancreatită (acută)
Tulburări generale și la locul de administrare:
Uzual:
• reacții la locul injectării, cum ar fi durere, eritem, edem, necroză, extravazare, infiltrare, inflamație, indurare,
tromboflebită, flebită, celulită, infecție, modificări de pigmentare
Tulburări hepato-biliare:
Foarte rar:
• creştere izolată a transaminazelor serice, care este de obicei moderată (de 1,5 până la 3 ori intervalul normal)
la începutul terapiei. Pot reveni la normal cu reducerea dozei sau chiar spontan
• tulburări hepatice acute cu valori mari ale transaminazelor serice și/sau icter, inclusiv insuficiență hepatică,
uneori letale (vezi pct. 4.4)
Tulburări ale sistemului imunitar:
Rar:
• excipienţii alcool benzilic pot provoca reacţii de hipersensibilitate
Foarte rar:
• șoc anafilactic
Tulburări ale sistemului nervos:
Uzual:
• tremor extrapiramidal, pentru care regresia apare de obicei după reducerea dozei sau întrerupere
Mai puțin frecvente:
• neuropatie senzoriomotorie periferică și/sau miopatie, de obicei reversibilă la întreruperea medicamentului
(vezi pct. 4.4)
• ameţeli
Foarte rar:
• ataxie cerebeloasă, pentru care regresia apare de obicei după reducerea dozei sau retragerea
• hipertensiune intracraniană benignă (pseudo-tumor cerebral)
• durere de cap
• vertij
Tulburari psihiatrice:
Uzual:
• coşmaruri
• tulburari de somn
Necunoscut:
• halucinaţii
• delir (inclusiv confuzie)
Tulburări musculo-scheletice și ale țesutului conjunctiv:
Uzual:
• slabiciune musculara
Tulburări respiratorii, toracice și mediastinale:
Foarte rar:
• pneumonită interstițială (vezi pct. 4.4)
• complicații respiratorii severe (sindrom de detresă respiratorie acută a adultului), uneori letale (vezi pct. 4.4 și
4.5)
• bronhospasm și/sau apnee în caz de insuficiență respiratorie severă și mai ales la pacienții astmatici.
Tulburări ale pielii și țesutului subcutanat:
Foarte comun:
• fotosensibilitate (vezi pct. 4.4).
Uzual:
• eczeme
• pigmentări gri ardezie sau albăstrui ale pielii expuse la lumină, în special ale feței, în cazul tratamentului
prelungit cu doze zilnice mari; astfel de pigmentări dispar încet după întreruperea tratamentului.
Foarte rar:
• transpirație
• eritem în cursul radioterapiei
• erupţii cutanate, de obicei nespecifice
• dermatita exfoliativa.
Necunoscut:
• reacție cutanată severă ca necroliză epidermică toxică (TEN)/sindrom Stevens-Johnson (SJS), dermatită
buloasă și reacție medicamentoasă cu eozinofilie și simptome sistematice (DRESS).
Tulburări vasculare:
Uzual:
• scăderea tensiunii arteriale, de obicei moderată și tranzitorie. Au fost raportate cazuri de hipotensiune
arterială sau colaps după supradozaj sau injecție prea rapidă.
Foarte rar:
• bufeuri
Raportarea reacțiilor adverse suspectate
Raportarea reacțiilor adverse suspectate după autorizarea medicamentului este importantă. Permite
monitorizarea continuă a raportului beneficiu/risc al medicamentului. Profesioniştii din domeniul sănătăţii sunt
rugaţi să raporteze orice reacţie adversă suspectată prin intermediul Schemei Yellow Card la:
www.mhra.gov.uk/yellowcard.
4.9 Supradozaj
Nu există informații cu privire la supradozajul cu amiodarona intravenoasă.
Sunt disponibile puține informații cu privire la supradozajul acut cu amiodarona orală. Au fost raportate puține
cazuri de bradicardie sinusală, bloc cardiac, atacuri de tahicardie ventriculară, torsada vârfurilor, insuficiență
circulatorie și leziuni hepatice.
În caz de supradozaj, tratamentul trebuie să fie simptomatic, pe lângă măsurile generale de sprijin.
Pacientul trebuie monitorizat și, dacă apare bradicardie, pot fi administrați beta-adrenostimulatori sau
glucagon.
Pot apărea, de asemenea, atacuri de tahicardie ventriculară cu rezolvare spontană. Datorită farmacocineticii
amiodaronei, se recomandă supravegherea adecvată și prelungită a pacientului, în special a stării cardiace.
Nici amiodarona, nici metaboliții săi nu sunt dializabili.

5. Proprietăţi farmacologice
5.1 Proprietăți farmacodinamice
Grupa farmacoterapeutică: 3.2.3. Aparatul cardiovascular. Antiaritmice, Alungitoare de repolarizare (Clasa
III); Cod ATC: C01BD 01
Amiodarona este un derivat de benzofuran diiodat și este clasificat ca agent antiaritmic de clasa III datorită
capacității sale de a crește durata potențialului de acțiune cardiacă atât în miocitele atriale, cât și în cele
ventriculare prin blocarea canalelor cardiace K + (în principal a componentei rapide a întârzierii). redresor
K + curent, I Kr ). Astfel, prelungește perioada refractară a potențialului de acțiune ducând la deprimarea
ectopiilor și aritmiilor de reintrare și la prelungirea intervalului QT c în ECG. Mai mult, amiodarona
blochează și curenții cardiaci de Na + (efect de clasa I) și Ca 2+curenti (efect de clasa a IV-a). Acesta din urmă
poate duce la încetinirea conducerii prin nodulii sinoatrial și atrioventricular. În timpul administrării pe termen
lung, Amiodarona pare să inhibe și traficul canalelor ionice de la reticulul endoplasmatic la membrana
plasmatică a miocitelor cardiace, iar aceste efecte pot contribui la acțiunile electrofiziologice cardiace ale
Amiodaronei sub administrare cronică. Mai mult, amiodarona este un antagonist necompetitiv atât la receptorii
ß- și α-adrenergici și, prin urmare, are efecte hemodinamice: dilatarea arterelor coronare și vasodilatația
periferică care duce la o scădere a tensiunii arteriale sistemice. Efectele inotrope negative, cronotrope negative
și dromotrope negative par a fi induse de efectele antagoniste ß-adrenergice induse de Amiodarona. Unele
efecte ale amiodaronei sunt comparabile cu hipotiroidismul, care s-ar putea datora inhibării sintezei hormonilor
tiroidieni. Amiodarona este un inhibitor puternic al activității iodotironinei-5'-monodeiodinazei (principala enzimă
de conversie T4-T3). La șobolani, s-au observat creșteri ale hormonului seric de stimulare a tiroidei (TSH),
tiroxinei (T4) și triiodotironinei inverse (rT3) și scăderi ale triiodotironinei serice (T3) ca urmare a inhibării
deiodarii T4 la T3. Aceste acțiuni antitiroidiene ale amiodaronei ar putea contribui la efectele sale
electrofiziologice cardiace. Au fost observate tiroxina (T4) și triiodotironina inversă (rT3) și scăderi ale
triiodotironinei serice (T3) ca urmare a inhibării deiodarii T4 la T3. Aceste acțiuni antitiroidiene ale amiodaronei
ar putea contribui la efectele sale electrofiziologice cardiace. Au fost observate tiroxină (T4) și triiodotironina
inversă (rT3) și scăderi ale triiodotironinei serice (T3) ca urmare a inhibării deiodarii T4 la T3. Aceste acțiuni
antitiroidiene ale amiodaronei ar putea contribui la efectele sale electrofiziologice cardiace.
Principalul metabolit N-desetilamiodarona are efecte asupra electrofiziologiei cardiace similare cu cele ale
compusului de bază
Resuscitare cardiopulmonară în caz de stop cardiac legat de fibrilație ventriculară rezistentă la defibrilare
Siguranța și eficacitatea amiodaronei IV la pacienții cu stop cardiac, în spital, din cauza fibrilației ventriculare
rezistente la defibrilare au fost evaluate în două studii clinice dublu-orb: studiul ARREST, care compară
amiodarona cu placebo și studiul ALIVE, care compară amiodarona. cu lidocaina. Obiectivul principal al
ambelor studii a fost supraviețuirea după internarea la spital.
În studiul ARREST, au fost randomizați 504 pacienți cu stop cardiac în spital din cauza fibrilațiilor
ventriculare/tahicardie ventriculară fără puls rezistentă la trei sau mai multe defibrilații și adrenalină, dintre care
246 de pacienți au primit 300 mg amiodaronă diluată în 20 ml dextroză 5% prin injectare în bolus. vena
periferică și 258 de pacienți cu placebo. Din cei 197 de pacienți care au supraviețuit (39%), amiodarona a
crescut semnificativ scenariul de resuscitare și spitalizare: 44% în grupul cu amiodarona și, respectiv, 34% în
grupul cu placebo (p=0,03). După modificarea altor predictori de rezultat, raportul ajustat al probabilității de
supraviețuire la internarea în spital în grupul cu amiodaronă comparativ cu grupul placebo a fost de 1,6
(interval de încredere 95%, 1,1 la 2,4; p=0,02).
În studiul ALIVE, au fost randomizați 347 de pacienți cu fibrilație ventriculară rezistentă la trei defibrilații
electrice, adrenalină și o altă defibrilare electrică, sau cu fibrilație ventriculară recurentă după o defibrilare
inițială reușită, unii cu amiodarona (5 mg/kg la o concentrație de 10 mg/ml) și placebo corespunzător lidocainei,
sau cu lidocaină (1,5 mg/kg la o concentrație de 10 mg/ml) și placebo corespunzător amiodaronei cu același
diluant (polisorbat 80). Din cei 347 de pacienți incluși, s-a stabilit că amiodarona a crescut scenariul de
resuscitare și spitalizare: 22,8% în lotul amiodaronei (41 pacienți din 180) și 12% în lotul cu lidocaină (20
pacienți din 167), p=0,009. După ajustarea la alți factori care pot afecta probabilitatea de supraviețuire, raportul
ajustat dintre probabilitatea de supraviețuire până la internarea în spital în grupul cu amiodaronă, în comparație
cu grupul cu lidocaină a fost de 2,49 (interval de încredere 95%, 1,28 la 4,85; p=0,007). Nu au existat diferențe
între cele două grupuri în ceea ce privește procentul de pacienți care au avut nevoie de medicație pentru
bradicardie, cu atropină sau tratament vasoconstrictor cu dopamină, nici în ceea ce privește procentul de
pacienți care au primit lidocaină deschisă. Procentul pacienților care au avut asistolie ca urmare a defibrilației
după administrarea tratamentului inițial a fost semnificativ mai mare în lotul cu lidocaină (28,9%) decât în lotul
cu amiodarona (18,4%), p=0,04. Nu au existat diferențe între cele două grupuri în ceea ce privește procentul
de pacienți care au avut nevoie de medicație pentru bradicardie, cu atropină sau tratament vasoconstrictor cu
dopamină, nici în ceea ce privește procentul de pacienți care au primit lidocaină deschisă. Procentul pacienţilor
care au avut asistolie ca urmare a defibrilaţiei după administrarea tratamentului iniţial a fost semnificativ mai
mare în lotul cu lidocaină (28,9%) decât în lotul cu amiodarona (18,4%), p=0,04. Nu au existat diferențe între
cele două grupuri în ceea ce privește procentul de pacienți care au avut nevoie de medicație pentru
bradicardie, cu atropină sau tratament vasoconstrictor cu dopamină, nici în ceea ce privește procentul de
pacienți care au primit lidocaină deschisă. Procentul pacienţilor care au avut asistolie ca urmare a defibrilaţiei
după administrarea tratamentului iniţial a fost semnificativ mai mare în lotul cu lidocaină (28,9%) decât în lotul
cu amiodarona (18,4%), p=0,04.
Proporția de pacienți la care a apărut asistola în urma șocului de defibrilare după administrarea
medicamentului de studiu inițial a fost semnificativ mai mare în grupul cu lidocaină (28,9%) decât în grupul cu
amiodaronă (18,4%), p = 0,04.
Populatie pediatrica
Nu au fost efectuate studii controlate la copii.
În studiile publicate, siguranța amiodaronei a fost evaluată la 1118 copii și adolescenți cu diferite
aritmii. Următoarele doze au fost utilizate în studiile clinice pediatrice.
Oral
• Doza de încărcare: 10 până la 20 mg/kg/zi timp de 7 până la 10 zile (sau 500 mg/m2/zi dacă este exprimată
pe metru pătrat)
• Doza de întreținere: trebuie utilizată doza minimă efectivă; în funcție de răspunsul individual, acesta poate
varia între 5 și 10 mg/kg/zi (sau 250 mg/m2/zi dacă este exprimat pe metru pătrat)
intravenos
• Doza de încărcare: 5 mg/kg greutate corporală timp de 20 minute până la 2 ore,
• Doza de întreţinere: 10 până la 15 mg/kg/zi de la câteva ore până la câteva zile
Dacă este necesar, terapia orală poate fi iniţiată concomitent cu doza de încărcare obişnuită.
5.2 Proprietăţi farmacocinetice
Farmacocinetica amiodaronei este neobișnuită și complexă și nu a fost complet elucidată.
Absorbţie
Absorbția după administrarea orală este variabilă și poate fi prelungită, cu ciclul enterohepatic.
Distributie
Amiodarona se leagă puternic de proteine > 95%).
Un studiu efectuat atât la voluntari sănătoși, cât și la pacienți după administrarea intravenoasă a amiodaronei a
raportat că volumele calculate de distribuție și clearance-ul total al sângelui folosind un model deschis cu două
compartimente au fost similare pentru ambele grupuri.
Volumul foarte mare de distribuție combinat cu un volum aparent relativ scăzut pentru compartimentul central
sugerează o distribuție tisulară extinsă. O injecție în bolus IV de 400 mg a dat un T½ terminal de aproximativ
11 ore.
Biotransformare
Principalul metabolit este deetilamiodarona.
Eliminare
Excreția renală este minimă, iar excreția fecală este calea principală.
Eliminarea amiodaronei după injectarea intravenoasă pare a fi biesponenţială, cu o fază de distribuţie care
durează aproximativ 4 ore.
Populatie pediatrica
Nu au fost efectuate studii controlate la copii. În datele publicate limitate disponibile la copii și adolescenți, nu
au fost observate diferențe în comparație cu adulții.
5.3 Date preclinice de siguranţă
În studiile de toxicitate cronică, amiodarona a dus la leziuni pulmonare (fibroză, fosfolipidoză; la hamsteri,
șobolani și câini). Toxicitatea pulmonară pare să rezulte din formarea radicalilor și perturbarea producției de
energie celulară. În plus, amiodarona a provocat leziuni hepatice la șobolani.
În ceea ce privește aspectele de genotoxicitate, s-au efectuat testul Ames in vitro și testul micronucleului
măduvei osoase la șoarece in vivo. Ambele studii au dat rezultate negative.
Într-un studiu de carcinogenitate de 2 ani la șobolani, amiodarona a determinat o incidență crescută a tumorilor
foliculare tiroidiene (adenoame și/sau carcinoame) la ambele sexe la expuneri relevante clinic. Deoarece
constatările de mutagenitate au fost negative, este propus un mecanism epigen mai degrabă decât genotoxic
pentru acest tip de inducere a tumorii. La șoarece, carcinoame nu au fost observate, dar a fost observată o
hiperplazie foliculară tiroidiană dependentă de doză. Aceste efecte asupra tiroidei la șobolani și șoareci se
datorează cel mai probabil efectelor amiodaronei asupra sintezei și/sau eliberării hormonilor glandei
tiroide. Relevanța acestor constatări pentru om este scăzută.

6. Date farmaceutice
6.1 Lista excipienților
Polisorbat 80, alcool benzilic, acid clorhidrat sau hidroxid de sodiu, apă pentru preparate injectabile
6.2 Incompatibilități
Utilizarea echipamentelor de administrare sau a dispozitivelor care conțin plastifianți precum DEHP (di-2-
etilhexilftalat) în prezența amiodaronei poate duce la scurgerea DEHP. Pentru a minimiza expunerea
pacientului la DEHP, diluția finală a amiodaronei pentru perfuzie trebuie administrată de preferință prin seturi
care nu conțin DEHP.
Vezi pct. 6.6, „Precauții speciale pentru eliminare și alte manipulări”
6.3 Perioada de valabilitate
3 ani