MINISTERUL SĂNĂTĂŢII, MUNCII ŞI PROTECŢIEI SOCIALE

AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE

„NICOLAE TESTEMIŢANU” DIN REPUBLICA MOLDOVA

ŞCOALA DE MANAGEMENT ÎN SANATATE PUBLICĂ

Alexandru Musteață

DECIZII MEDICALE ÎN CONDUITA PACIENTULUI LA FINAL

DE VIAȚĂ ÎN SPITALE

Teza de master în Managementul sănătăţii publice

Conducător ştiinţific

Autor

Musteață Alexandru

Chişinău 2019

1
 CUPRINS
INTRODUCERE.................................................................................................................. 4
CAPITOLUL 1. REVIEW-UL LITERATURII………………………………………… 7
1.1 Importanța conduitei medicale a pacientului la final de viață…………………..………. 7
1.2. Abordări în evaluarea asistenței medicale la sfârșitul vieții………………………….. 8
1.3. Direcții pentru cercetări viitoare………………………………………………………. 11
1.4. Impactul asistenței medicale la final de viață….………………………………............ 12
1.5. Rolul medicilor în conduita finală a pacienților ……………………………………… 13
1.6. Rolul rudelor în conduita finală a pacienților…………………………………………. 15
1.7. Pacienții capabili de a participa la luarea deciziei…….……………………………… 15
1.8. Pacienți a căror capacitate de a participa deplin și valabil la procesul decizional este 16
incertă……………………………………………………………………………………….
1.9. Pacienți care nu pot să participe la procesul decizional - directiva în 16
avans…………………………………………………………………………………………
1.10 Concluzii la capitolul 1……………………………………………………………… 17
2. MATERIALE ŞI METODE DE CERCETARE............................................................ 18
2.1. Caracteristica generală a studiului.……………………………………………………. 18
2.2. Metode de cercetare și prelucrarea matematico-statistică a rezultatelor 18
obţinute………………………………………………………………………………………
2.3. Concluzii la capitolul 2…………………………..…….................................................. 20
CAPITOLUL 3. REZULTATELE GENERALE ALE CERCETĂRII CU PRIVIRE 21
LA DECIZIILE MEDICALE ÎN CONDUITA PACIENTULUI LA FINAL DE
VIAȚĂ ÎN SPITALE.……………………………………………….……………………..
3.1. Analiza și evaluarea generală a răspunsurilor obținute. 21
…………………………………………………………………………………...
3.2. Implicarea în procesul decizional a familiei/reprezentantului pacientului. 23
………………………………………………………………………………….
3.3. Relația medic pacient în administrarea tratamentului pentru menținerea vieții……… 25
3.4. Relația medic-pacient în administrarea medicamentelor în doze letale……………… 26
3.5. Utilizarea medicamentelor în doze letale……………………………………………… 28
3.6. Relația medic-pacient în administrarea medicamentelor în doze letale (MDL)……… 30
3.7. Procesul decizional - implicarea pacientului………………………………………….. 31
3.8. Rezultate obținute privind îngrijirea paliativă…………………………………………. 34

2
3.9. Evaluarea climatului psihologic în relația dintre pacientul la sfârșitul vieții și 35
personalul medical…………………………………………………………………………..
3.10. Concluzii la capitolul 3…………………………………………………………….. 37
CAPITOLUL 4. REZULTATELE COMPARATIVE ALE CERCETĂRII ÎN 38
DEPENDENȚĂ DE PROFILUL DE ACTIVITATE, GENUL ȘI STAGIUL DE
MUNCĂ AL MEDICILOR….…………………………………………………………….
4.1. Analiza comparativă a rezultatelor obținute în dependență de profilul de activitate al 38
medicilor……………………………………………………………….…………………...
4.2. Analiza comparativă a rezultatelor obținute în dependență de genul medicilor. 50
……………………………………………………………………………………
4.3. Analiza comparativă a rezultatelor obținute în dependență de genul 55
medicilor…………………………………………………………….....................................
4.4. Concluzii la capitolul 4…………………………………………………………….. 61
ÎNCHIERE………………………………………………………………………………… 62
CONCLUZII…………………………………………………………………...................... 66
RECOMANDĂRI PRACTICE………..………………………………..………………... 67
BIBLIOGRAFIE……………..……….…………………………………………………… 68
LISTA ABREVIERILOR……………………………………………………………….. 76
ANEXE 77
Anexa 1 Chestionar
Anexa 2 Rezumatul tezei

3
 INTRODUCERE

Actualitatea temei
Progresul în domeniul sănătății și evoluția în medicină, în particular dezvoltarea tehnologiei
medicale permit ca viața să fie prelungită și cresc perspectivele de supraviețuire. Prin
transformarea bolilor considerate acute sau cu evoluție rapidă în boli cronice sau cu evoluție
lentă, acestea creează situații complexe și reaprind, fără îndoială, dezbaterea privind finalul vieții
și cadrul în care sunt luate deciziile referitoare la tratamentul medical în situații de la finalul
vieții [35].
Finalul vieții și întrebările pe care acesta le ridică în ceea ce privește demnitatea persoanei
sunt preocupări curente ale țărilor membre ale Consiliului Europei, în ciuda variatelor abordări
culturale și sociale. Principiile stabilite de Convenția pentru protecția drepturilor omului și a
libertăților fundamentale și, mai specific, de Convenția pentru protecția drepturilor omului și a
demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și medicinii, formează cadrul de referință
etic și legal prin care statele membre încearcă să găsească răspunsuri comune, coordonate, la
întrebările care apar în societate, cu scopul de a asigura protecția demnității umane [15, 35].
Aceste prevederi, bazate pe valori împărtășite, pot fi aplicate în situațiile de la finalul vieții
abordate prin prisma îngrijirii medicale și a sistemelor de sănătate și unele furnizează chiar
răspunsuri directe la astfel de situații (vezi, de exemplu, articolul 9 al Convenției pentru
drepturile omului și biomedicină, referitor la dorințele exprimate anterior) [15].
În timp ce principalul fir al discuției referitoare la deciziile privind tratamentul medical
trebuie să fie respectul pentru demnitatea și autonomia individului, experiența clinică arată că la
finalul vieții pacienții pot fi vulnerabili și pot avea dificultăți în exprimarea opiniilor. În plus,
există situații în care deciziile sunt luate atunci când pacienții nu mai sunt capabili să își exprime
dorințele. În cele din urmă, în unele cazuri, pacienții își pot exprima, din proprie inițiativă,
dorința legitimă de a nu lua decizii privind tratamentul lor medical.
Deciziile la finalul vieții sunt încărcate emoțional și adesea dificile, mai ales atunci, când
perspectivele pacientului, membrilor familiei sale şi al personalului medical sunt divergente.
Acestea sunt influențate de o diversitate de factori care ţin, pe de o parte, de echipa medicală
(experienţă anterioară, cultură, legislaţie, specialitatea medicului), iar pe de altă parte, de pacienţi
şi familiile acestora (diagnosticul bolii, starea de conştiință a pacientului, starea psihică a
acestuia, şansa de supravieţuire, calitatea prognozată a vieţii sau dorințele exprimate anterior)
[35, 82].
O abordare eficientă în deciziile medicale în conduita pacienților la final de viață în spitale
ar putea fi aceea de a sprijini implementarea unor schimbări la nivelul sistemului, cu potențial de

4
beneficiu pentru toți pacienții din spitale. Aceste abordări permit ca intervențiile multiple să fie
furnizate în tandem pentru a aborda deficitele dintr-o serie de procese și rezultate. Cu toate
acestea, ele pot reprezenta, de asemenea, provocări unice în ceea ce privește determinarea
componentelor care contribuie la schimbarea pozitivă [10]. Adoptarea de proiecte alternative de
cercetare, cum ar fi modele multiple de bază și pasive, are potențialul de a contribui la dovezi,
menținând în același timp rigoare metodologică [69].
Având în vedere resursele limitate ale serviciilor de sănătate disponibile, este important ca
îngrijirea la sfârșitul vieții să se bazeze pe dovezi, și nu pe baza doar a intuiției furnizorilor de
servicii. Cercetarea trebuie să respecte standardele minime de calitate științifică pentru a asigura
valabilitatea internă și externă adecvată [39].
În orice caz, în situații incerte și complexe ca cele generate de finalul vieții, deciziile ar
trebui să fie punctul culminant al unui proces proactiv, colectiv, care plasează pacienții în centrul
deciziilor, respectă, pe cât posibil, ceea ce ar fi reprezentat dorințele lor dacă ar fi fost capabili să
le exprime, evită biasurile generate de subiectivitatea inevitabilă și permite ca tratamentul să fie
ajustat în funcție de modificarea stării pacientului. Totuși, întotdeauna trebuie respectat
principiul conform căruia opiniile pacientului trebuie căutate în contextul opțiunilor de tratament
luate în considerație și procesul discuției colective devine esențial atunci când pacientul nu
dorește sau nu poate participa direct la procesul decizional.
Examinarea impactului intervențiilor asupra proceselor la sfârșitul vieții, alături de rezultatele
obținute, poate oferi o imagine echilibrată a furnizării asistenței medicale, deoarece aceasta poate
contribui la determinarea faptului dacă punerea în aplicare cu succes a unei conduite la sfârșitul
vieții are un impact pozitiv asupra pacienților.

Scopul cercetării
Evaluarea atitudinilor și practicilor medicilor asupra deciziilor medicale în conduita
pacientului la final de viață în spitale pentru evidențierea lacunelor și elaborarea recomandărilor
de luare a deciziilor medicale in conduita pacientului la final de viață.

Obiectivele cercetării
1) Analiza cercetărilor naționale și internaționale referitor la luarea deciziilor medicale în
conduita pacientului la final de viață.
2) Evaluarea atitudinilor și practicilor medicilor asupra deciziilor medicale în conduita
pacientului la final de viață.
3) Elaborarea recomandărilor de luare a deciziilor medicale în conduita pacientului la final de
viață.

5
 Tipul de studiu şi volumul eşantionului.
Pentru realizarea scopului si obiectivelor cercetării a fost realizat un studiu cantitativ. Pentru
cercetarea cantitativă a fost aplicat un studiu descriptiv transversal. Unitatea de cercetare în
cadrul studiului au constituit-o medicii de profil terapeutic și chirurgical din spitale. Volumul
eșantionului a constituit 370 subiecți, din persoanele incluse în studiu 172 au indicat că sunt de
profil chirurgical, ceea ce reprezintă o pondere de 47,3%, comparativ cu ei 193 persoane au
indicat apartenența la profilul terapeutic de activitate, adică o pondere de 52,7%.
În ceea ce ține de genul persoanelor din cei 370 subiecți incluși în studiu la acest capitol au
răspuns 364 de persoane dintre care 178 intervievați au indicat genul masculin și respectiv 186
genul feminin. În raport procentual ponderea lucrătoarelor medicale participante la studiu a
constituit 51,0% versus 49,0% ponderea bărbaților.

Metodele de cercetare aplicate în studiul propus.

Instrumentul de cercetare l-a constituit chestionarul standardizat. Aceastea au fost
completate și transmise anonim prin intermediul formularului special elaborate în acest sens în
google forms.

Importanţa practică
Va fi relevat dacă medicii respondenți respectă cererea pacientului de a menține sau retrage
tratamentul acestora la final de viață, inclusiv acest aspect va fi investigat în dependență de
profilul de activitate (chirurgical versus terapeutic). De asmenea va fi apreciată viziunea
medicilor asupra acceptării intervenției rudelor în procesul decizional asupra menținerii sau
intreruperii tratamentului ce susține viața pacientului terminal.
Un alt aspect ce va fi elucidat în prezenta lucrare este dacă medicii consideră pacienții
terminali drept o povară psihologică, mai ales pentru medicii începători cu o experiență de până
la 5 ani.
Se va analiza dacă medicii sunt predispuși să urmărească păstrarea vieții pacienților lor,
chiar dacă pacienții solicită grăbirea sfârșitului vieții, cei mai influențați ar fi medicii cu o
experiență mai mică de 5 ani.
O deosebită importanță practică vor avea rezultatele studiului despre respectarea cererii
pacientului de a menține sau retrage tratamentul la final de viață, acest aspect va fi investigat de
asemenea în dependență de profilul de activitate, fapt dictat de diferențele de conduită clinică.
Rezultatele obținute, dar și problemele și carențele care vor fi relevate în cadrul prezentului
studiu vor fi utilizate în mod deosebit de către factorii de decizie, dar și de medicii implicați în
acest proces. De asemenea rezultatele obținute vor sta la baza elaborării recomandarilor de luare
a deciziilor medicale in conduita pacientului la final de viață.
6
 CAPITOLUL 1. REVIEW-UL LITERATURII
1.1. Importanța conduitei medicale a pacientului la final de viață
Importanța cercetării temei deciziilor medicale la finalul vieții este larg acceptată în țările
occidentale. Ratele crescute de boli degenerative, disponibilitatea tratamentului care susține viața
și toleranța mai mică a durerii fără sens, în special pentru pacienții bolnavi terminali, motivează
acest interes. În principiu, deciziile medicale la sfârșitul vieții includ: decizii cu privire la
reținerea sau retragerea sau nu a unui tratament potențial care poate prelungi viața, ventilație
mecanică, alimentare cu tub, dializă (decizie de tratare); decizii cu privire la atenuarea durerii sau
altor simptome cu, de exemplu, opioide, benzodiazepine sau barbiturice în doze suficient de mari
pentru a grăbi moartea ca un efect secundar posibil sau cert (ameliorarea durerii sau a altor
simptome cu posibil efect de scurtare a vieții); și decizii cu privire la eutanasia sau sinuciderea
asistată de medic, care poate fi definită ca administrarea, sub rețeta sau furnizarea de
medicamente pentru a pune capăt vieții la cererea explicită a pacientului Deciziile medicale la
sfârșit de viață sunt luate frecvent în toate țările în care au fost studiate [19].
Relația pacient-medic este una privilegiată care depinde de încrederea pacienților în
profesionalismul medicului. Medicii trebuie să fie întotdeauna ghidați de responsabilitatea lor
principală de a acționa în interesul pacienților lor, fără a fi influențați de vreun interes personal.
Domeniul medical a înregistrat în ultimele decenii progrese remarcabile, ce permit în
prezent prelungirea vieților multor bolnavi, a transformat unele boli acute cu prognostic rapid
letal în boli cronice și a „estompat” granița dintre viață și moarte [65].
Finalul vieţii poate fi asociat cu suferința marcată a muribunzilor [70, 78] și poate avea,
totodată, un impact negativ asupra sănătăţii şi resurselor financiare ale familiilor lor, dar și ale
societăţii în general [24,74]. În acest context, deciziile privind tratamentul medical la finalul
vieții joacă un rol central în asistența pacienților terminali, permițând acordarea celor mai bune
îngrijiri în contextul respectării demnității și autonomiei individuale.
În ultimele decade, medicina a renunțat la abordarea paternalistă a relației medic-pacient,
care conferea întreaga putere decizională medicilor, la promovarea autonomiei individuale, ce
plasează pacientul competent în centrul procesului decizional și îi permite acestuia să ia decizii
conform propriilor valori și principii de viață [33].
În același timp, respectarea autonomiei individuale presupune și obligaţia personalului
medical de a dezvălui pacienţilor informaţii referitoare la starea lor de sănătate pentru ca aceștia
din urmă să poată lua decizii adecvate. Totodată, respectarea autonomiei pacienților permite
acestora să refuze un tratament medical considerat împovărător, inclusiv terapiile de suport vital.
În acest fel, respectarea autonomiei pacienţilor și implicarea lor în procesul decizional referitor la
propria sănătate şi îngrijirea medicală devine esenţială pentru respectarea demnităţii umane [12,
7
15]. Luarea deciziilor la finalul vieții este îngreunată în cazul pacienților ajunși în stare de
incompetență, care nu mai pot vorbi pentru ei înșiși, fiind dependenți decizional de cei din jur.
Directiva în avans reprezintă instrumentul prin care pacienții incompetenți își pot face cunoscute
dorințele privind tratamentul la finalul vieții, prin consemnarea lor în perioada în care au
capacitate legală [25, 45].
Asteptările și preferințele pacientului ajută în prezent la modelarea practicilor la sfârșitul
vieții, limitând utilizarea tehnologiilor care pot prelungi mai degrabă spre moarte decât
facilitarea recuperării [79, 80].
În timp ce principiul conform căruia pacienții morți trebuie tratați cu respect și compasiune
este larg acceptat în rândul profesioniștilor din domeniul sănătății, practicile medicale pentru
îngrijirea la sfârșitul vieții diferă în întreaga lume. În Statele Unite, medicina sa mutat de la un
model paternalist la un model care promovează autonomia și autodeterminarea [79, 80].
În Europa, relațiile medic-pacient sunt încă oarecum paternaliste [26, 66, 88].
Diferitele culturi și țări se ocupă în diverse moduri de dilemele etice care apar ca o consecință a
disponibilității mai largi a terapiilor care susțin viața. Unii nu au adoptat accentul occidental
asupra autonomiei pacienților sau asupra metodelor de încetare a susținerii vieții [26, 50, 66].
În America de Nord, studiile observaționale care documentau medicul au observat
modificări ale modurilor deceselor pacienților și o abandonare anterioară a tratamentelor care
susțin viața [17, 41, 47, 62, 63, 73, 93 ].
Deși studiile observaționale europene au demonstrat reținerea sau retragerea tratamentelor
de susținere a vieții la 6% până la 13,5% dintre pacienții admiși la UTI și la 35% la 93% dintre
pacienții care au decedat, rezultatele au provenit din țări individuale [22, 84, 87].
În trecut, pacienții au decedat în unitățile de terapie intensivă (UTI) în ciuda terapiei
agresive în curs de desfășurare. Au fost raportate discuții teoretice și atitudini ale profesioniștilor
cu privire la aceste probleme [17, 72, 81].
Incidența globală a practicilor la sfârșitul ciclului de viață în UTI europene nu este
cunoscută. În plus, până în prezent nu s-au efectuat studii care să compare diferite țări sau
regiuni europene pentru a verifica dacă variațiile raportate ale respondenților din chestionar sunt
corecte[88].

1.2. Abordări în evaluarea asistenței medicale la sfârșitul vieții

O serie de abordări sunt considerate ca mijloc de îmbunătățire a proceselor și rezultatelor
finale ale vieții, inclusiv planificarea serviciilor de îngrijire prealabilă, întâlniri de familie și
consultări privind îngrijirile paliative. Anterior revizuirile sistematice s-au axat pe sinteza
literaturii de specialitate într-o serie de măsuri de îngrijire pentru anumite intervenții, cum ar fi

8
ACP [13, 44]. Alte studii s-au concentrat asupra impactului diferitelor intervenții în cadrul
sistemului de îngrijire, cum ar fi unitatea de terapie intensivă (UTI) [6, 49].
Există un număr limitat de sinteze a dovezilor referitoare la impactul acestor intervenții
asupra deciziilor medicale în conduita pacientului la final de viață în spitale. Acesta este un
decalaj important din mai multe motive. În primul rând, creșterea numărului de decese care au
loc în acest context în multe țări poate pune presiuni din ce în ce mai mari asupra resurselor deja
finite, ceea ce poate duce la îngrijire suboptimală [2, 75]. În al doilea rând, există costuri
personale și sociale ridicate asociate cu îngrijirea suboptimală la sfârșitul vieții, subliniind
necesitatea îmbunătățirilor. În al treilea rând, succesul intervențiilor poate depinde de contextul
de mediu în care sunt aplicate [28]. Intervențiile aplicate cu succes în ambulatoriu sau în
comunitate nu pot realiza îmbunătățiri similare intervențiilor aplicate în spital.
Studiile de măsurare implică dezvoltarea unor instrumente psihometrice care să poată evalua
în mod fiabil și cu exactitate procesele sau rezultatele de la sfârșitul vieții. Aceste instrumente
sunt folosite pentru a furniza date empirice care descriu prevalența și corelarea rezultatelor și
pentru a informa cum putem interveni pentru a aborda lacune importante în îngrijire. Studiile de
intervenție pot furniza dovezi ale strategiilor eficiente care pot fi puse în aplicare pentru a reduce
lacunele. De asemenea, trebuie stabilită calitatea studiilor; deoarece volumul mare nu
echivalează neapărat cu calitatea. În ciuda consecințelor potențial negative ale asistenței
medicale suboptimale la sfârșitul vieții, nu a fost examinată calitatea, relevanța și impactul
cercetării asociate proceselor și rezultatelor finale ale spitalelor [3].
Un studiu pan-european care a avut ca scop stabilirea diferențelor între deciziile medicale la
sfârșitul vieții din diferite țări a stabilit că există o mare variabilitate între cele șase țări
participante în ceea ce privește moartea asistată de medic (aproximativ 1% sau mai puțin în
Danemarca, Italia, Suedia și Elveția, 1,82% în Belgia și 3,40% în Olanda) și deciziile de non-
tratament (Italia 4%, aproximativ 14% în Belgia, Danemarca și Suedia, 20% în Olanda și 28% în
Elveția). Diminuarea durerii sau a simptomelor, luând în considerare grăbirea morții ca un
posibil efect secundar, a apărut mai frecvent în toate țările (de la 19% în Italia la 26% în
Danemarca) [31].
Un alt studiu, referitor la atitudinile față de deciziile medicale la final de viață a fost realizat
de consorțiul Eureld în rândul medicilor din aceleași țări, la aproximativ șase luni de la primul
studiu. Australia s-a alăturat și ea consorțiului, împărtășind același proiect de sondaj și folosind
același chestionar. Scopul acestui studiu (Studiul 2) a fost să investigheze dacă pot fi identificate
principii care ar putea sta la baza diferențelor transnaționale în practicile de luare a deciziilor de
la sfârșitul vieții și în ce măsură atitudinile față de astfel de principii sunt determinate de țară sau
de caracteristicile medicului. În acest studiu au fost incluse 10.139 de chestionare. Rata de
9
răspuns a fost egală sau mai mare de 50% în toate țările, cu excepția Italiei (39%). În afară de
acordul general cu privire la ameliorarea durerii și a simptomelor cu posibil efect de scurtare a
vieții, a existat o mare variație a sprijinului - între și în interiorul țărilor - pentru decizia medicală
care poate duce la grăbirea morții [31].
Numărul tot mai mare de publicații din acest domeniu reflectă creșterea cererii medicale și
sociale pentru îmbunătățirea îngrijirii la sfârșitul vieții în spitale. Având în vedere problemele
metodologice implicate în studiile de intervenție, cele mai multe studii publicate sunt descriptive.
Multe au fost compuse din audituri retrospective care examinează primirea de tratamente care
susțin viața, simptomele pacienților și documentația privind sfârșitul vieții. Alții au examinat
percepția pacientului și a familiei privind calitatea îngrijirii sau starea de sănătate. În puține
studii au fost efectuat măsurări, care ar putea reflecta provocarile asociate cu masurarea
rezultatelor unei comunicari eficiente la sfarsitul vietii. Doar 10% din total au fost studii de
intervenție [3].
Studiile privind intensitatea intervențiilor și conduitei medicale la sfârșitul vieții necesită
măsuri fiabile și valabile care să funcționeze în diferite domenii de îngrijire, populații și boli. Cu
toate acestea, în prezent nu este clar ce instrumente au valabilitate adecvată și ar trebui
recomandate pentru măsurarea intensității conduitei medicale la sfârșitul vieții.
Majoritatea cercetărilor privind intensitatea îngrijirii la sfârșitul vieții se bazează pe studii de
cohortă retrospective care utilizează date administrative deoarece este posibilă numai
determinarea retrospectivă a perioadei exacte înainte de moarte [32, 77].
Astfel, sursele cele mai accesibile de asistență medicală sunt seturile de date administrative.
Majoritatea studiilor în domeniu au evaluat retrospectiv îngrijirea primită de pacienți în
intervalul de timp înainte de deces [11, 23]. Fiecare abordare are avantaje și dezavantaje.
Măsurile bazate pe tratamente administrate pacienților cu o probabilitate mare de a muri pot
identifica cu precizie pacienții la sfârșitul vieții și pot fi mai puțin predispuși la prejudecăți [20,
85].
Cercetătorii susțin că, pentru ca rezultatele să fie valabile, îngrijirea pacienților la sfârșitul
vieții trebuie privită prospectiv [9]. Dar calitatea superioară a datelor retrospective poate produce
rezultate mai utile pentru monitorizarea îngrijirii la sfârșitul vieții în cadrul furnizorilor de
asistență medicală, ariilor geografice, grupurilor demografice și perioadelor de timp [56, 85].
Studiile anterioare au evidențiat problemele care apar atunci când se măsoară asistența
medicală la sfârșitul vieții [34, 77]. Definirea fazei finale a vieții poate fi ambiguă, iar termenii
sunt adesea utilizați diferit între cadrul unităților clinice de către cadrele medicale și cercetătorii
din domeniu. Există multe traiectorii de boli diferite pentru oamenii care mor și nu există un
indicator clinic precis care să prezică timpul morții [36, 46]. Ca urmare, definițiile pentru faza de
10
sfârșit de viață variază considerabil. În plus, pentru a măsura intensitatea îngrijirii la sfârșitul
vieții, este esențial să se definească mai întâi ce se înțelege atât prin intensitate, cât și prin
asistența medicală la sfârșitului vieții. Intensitatea serviciilor de îngrijire încearcă să identifice
niveluri ridicate de utilizare și nu doar să cuantifice utilizarea asistenței medicale. În cele din
urmă, îngrijirea la sfârșitul vieții consideră că toate serviciile medicale sunt administrate într-un
interval de timp diferit înainte de deces. Este adesea folosit în mod interschimbabil cu alți
termeni, cum ar fi îngrijirea paliativă, îngrijirea hospice sau îngrijirea terminalului [76]. Această
lipsă de înțelegere prezintă provocări metodologice atunci când se efectuează și se compară
cercetarea finală [9, 32].
În ciuda acestor provocări, multe studii au măsurat intensitatea îngrijirii la sfârșitul vieții
[11, 51, 54, 94]. Cu toate acestea, cercetătorii nu sunt de acord cu privire la standardele de
măsurare și în prezent nu există o prezentare generală a măsurilor utilizate în domeniu [11]. O
multitudine de măsuri au fost utilizate în cercetarea anterioară - cea mai frecventă utilizarea
spitalelor, numărul vizitelor la medic, CPR, ventilația mecanică, traheostomia și chimioterapia la
sfârșitul vieții [11, 21, 52].
În ciuda beneficiilor îngrijirii paliative  [51, 58]. și a creșterii sale în ultimii ani [5, 8, 83], nu
este întotdeauna disponibilă pentru pacienți, parțial datorită faptului că forța de muncă de
asistență paliativă subspecialistă nu este în prezent suficientă pentru a ajunge la toți pacienții care
mor în spital și, practicanții nu recunosc schimbările în traiectoria pacientului indicând
necesitatea consultării îngrijirii paliative [2, 61, 90].
Într-un mediu care se concentrează asupra "vindecării", tranziția de la tratamentele de
modificare a bolii la controlul simptomelor poate părea contraintuitivă. Spre exemplu majoritatea
americanilor sunt susceptibili să moară într-un spital sau în azil, există o nevoie convingătoare de
a aborda procesele de îngrijire a pacienților care morxx în mod activ în spitalele [40, 60].

1.3. Direcții pentru cercetări viitoare

Trebuie analizate strategiile care intervin cu factorii de decizie substituiți, precum și cu
pacienții, având în vedere probabilitatea de afectare a capacității pacienților spitalizați [68]. În
special, studii riguroase metodologice care examinează intervenții multilaterale, comprehensive ,
bazate pe sistem, cum ar fi educația etc. ar trebui întreprinse [68]. Eforturile de cercetare viitoare
ar trebui să fie, de asemenea, axate pe evaluarea intervențiilor consultative de îngrijiri paliative
care vizează asigurarea faptului că pacienții primesc îngrijirea potrivită. Trebuie să se stabilească
dovezi suplimentare privind beneficiile pentru aceste intervenții mai complexe asupra
rezultatelor la sfârșitul vieții, precum și durabilitatea acestora [37].

11
 Creșterea gradului de conștientizare cu privire la îngrijirea paliativă poate conduce la
impresii mai pozitive, la o mai echitabilă adoptare a serviciilor și la îmbunătățirea calității
îngrijirii [57]. Medicii practicieni sunt bine plasați să se angajeze în planificarea în avans a
îngrijirii deoarece văd o proporție semnificativă a populației și vor avea de multe ori cunoștințe
contextuale despre persoane [38].
Rezultatele studiilor anterioare cu privire la atitudinile medicilor față de deciziile la sfârșit
de viață în diferite țări sunt dificil de comparat din cauza diferențelor din eșantioanele de
specialiști sau din informațiile despre specialitate care nu sunt solicitate în mod constant, din
diferențele de formulare a întrebărilor, situația descrisă sau formularea folosită. Studiile
comparative internaționale sunt rare și se concentrează în principal pe grupuri specifice de
medici sau pacienți [42].

1.4. Impactul asistenței medicale la final de viață

Aproximativ 30% din cheltuielile pentru asistență medicală apar în ultimul an de viață al
pacienților, iar cheltuielile cresc odată cu majorarea vârstei populației. La nivel global se
estimează că mai mult de 25% dintre spitale au avut servicii de îngrijiri paliative pentru pacienți
la final de viață. Chiar și cu o specializare în creștere în medicina paliativă și în geriatrie, tot
medicii generaliști vor oferi majoritatea serviciilor [43, 59].
Între o treime și două treimi din persoanele din țările dezvoltate vor muri în spital, iar
aproximativ 20% dintre persoane vor muri într-o unitate de terapie intensivă [7, 60]. Persoanele
care trăiesc mai mult timp cu boli cronice și disponibilitate limitată și acces la servicii
comunitare bine finanțate au contribuit la tendința de creștere a deceselor cauzate de instituții [2,
95]. Cu toate acestea, mulți oameni nu înțeleg sau nu cunosc opțiunile de îngrijire la sfârșitul
vieții [55]. Furnizorii de asistență medicală implicați în îngrijirea pacienților muribunzi
raportează dificultăți în a ști când și cum să retragă sau să rețină tratamente care susțin viața [30,
55]. Decesul în spital a fost asociat cu rate ridicate de tratament agresiv nedorit, subutilizare sau
folosire tardivă a îngrijirii paliative și gestionarea mai slabă a simptomelor [14, 67, 89, 96].
Aproape 40% dintre pacienți mor în spitalele de urgență [4]. Cu toate acestea, studiile arată
că între 45% și 86% dintre pacienți la sfârșitul vieții spun că ar prefera să moară acasă [1, 4, 29,
92]. Tratamentele la sfârșitul vieții pot fi mai mult influențate de factori precum modelele de
practică locală și numărul de paturi de spital decât de preferința pacienților [27, 51, 91, 92].
Luarea în considerare a costurilor și a rezultatelor clinice sunt esențiale pentru înțelegerea
calității intervențiilor medicale la sfârșitul vieții, totuși, oportunitatea asistenței medicale este în
cele din urmă judecată de preferințele pacienților.

12
 Pe măsură ce populația lumii îmbătrânește, cercetările privind îngrijirea la sfârșitul vieții
sunt din ce în ce mai importante. Cheltuielile pentru sănătate în ultimul an de viață sunt, în
medie, de cinci ori mai mari decât în alți ani [48]. Serviciile de sănătate de la sfârșitul vieții sunt
deseori responsabile de majoritatea costurilor crescute, deoarece mulți pacienți mor în situațiile
de îngrijire acută [18]. Eforturile de a îmbunătăți asistența medicală la sfârșitul vieții necesită
măsurarea exactă a îngrijirii oferite.
Costurile de asistență medicală la sfârșitul vieții sunt direct legate de intensitatea îngrijirii.
Intensitatea îngrijirii la sfârșitul vieții este, de obicei, cel mai scump serviciu al spitalului.
Dovezile sugerează că, în zilele de dinaintea morții, pacienții primesc de obicei proceduri
invazive sau de prelungire a vieții. De exemplu, studiile au arătat că aproximativ jumătate dintre
pacienți la sfârșitul vieții primesc ventilație mecanică, suferă chimioterapie și un sfert
beneficiază de resuscitare cardio pulmonară (CPR) [53, 64 86, 97]. Deși aceste practici sunt
comune, ele nu se aliniază întotdeauna cu preferințele pacienților.
Dovezile privind impactul economic al asistenței medicale paliative au făcut obiectul mai
multor reviuri de literatură în ultimii 5 ani. Evaluarea sistematică definitivă a costurilor și
eficiența asociată cu deciziile medicale în conduita pacientului la final de viață a fost subiectul a
46 de studii ce au avut ca scop general economisirea și diminuarea costurilor, dar cu o
eterogenitate vădită: populații diferite (de exemplu, în funcție de vârstă, diagnostic, prognostic),
intervenții diferite, abordări diferite ale perspectivelor costurilor și abordări diferite de gestionare
a datelor statistice [71].

1.5. Rolul medicilor în conduita finală a pacienților

Procesul decizional privind tratamentul medical în situații de la fnalul vieții ridică întrebări
privind principiile etice recunoscute internațional, și anume: autonomia, binefacerea, ne-
vătămarea și justiția. Aceste principii fac parte din drepturile fundamentale consacrate în
Convenția europeană a drepturilor omului și sunt transpuse în domeniul medicinei și biologiei de
Convenția pentru drepturile omului și biomedicină. Ele sunt interdependente, aspect care trebuie
să fe luat în considerație atunci când sunt aplicate [35].
 Respectarea autonomiei începe cu recunoașterea dreptului legitim și a capacității unei
persoane de a face alegeri personale. Principiul autonomiei este aplicat în mod particular prin
exercitarea consimțământului liber (fără constrângeri nejustifcate sau presiune) și informat
(după furnizarea de informații adecvate referitoare la intervenția propusă). Persoana poate
reveni asupra consimțământului său în orice moment.
Situațiile de la finalul vieții sunt adesea momente de mare vulnerabilitate în viața unei persoane,
care pot avea un impact profund asupra abilității sale de a-și exercita autonomia. Evaluarea

13
gradului de autonomie al pacientului și a abilității sale de a se implica în luarea deciziei este, prin
urmare, una dintre principalele probleme în procesul decizional la fnalul vieții. Cercetarea
dorințelor pacientului sau a dorințelor sale exprimate anterior este o parte indispensabilă a
procesului decizional, în mod particular în cazul pacienților ale căror capacități funcționale s-au
deteriorat la un asemenea nivel încât abilitatea lor de a lua parte în proces este limitată [35].
 Principiile binefacerii și ne-vătămării se referă la obligația dublă a medicului de a căuta să
maximizeze benefciul potențial și să limiteze pe cât este posibil lezarea pacientului în cadrul
unei intervenții medicale. Echilibrul dintre benefcii și riscurile de lezare este un aspect cheie
al eticii medicale. Potențiala lezare poate fi nu numai fzică ci și psihologică, sau poate rezulta
din încălcarea dreptului la intimitate al individului.
Mai concret, în aplicarea acestor principii, medicii nu trebuie să furnizeze un tratament inutil
sau disproporționat din punct de vedere al riscurilor și constrângerilor pe care le presupune. Cu
alte cuvinte, ei trebuie să furnizeze pacienților tratamente proporționate și adecvate situației lor.
Medicii au, de asemenea, obligația de a avea grijă de pacienții lor, de a le ușura suferința și de
a-i sprijini. În situațiile de la fnalul vieții, evaluarea ”benefciului global” joacă un rol important
pentru determinarea caracterului adecvat al unui tratament al cărui scop se poate schimba
(trecerea de la scopul curativ la cel paliativ, de exemplu). În aceste situații, prelungirea vieții în
sine nu trebuie să fe scopul exclusiv al practicii medicale, care trebuie să încerce, în egală
măsură, înlăturarea suferinței. Difcultatea oricărei decizii medicale la fnalul vieții este garantarea
respectării autonomiei și demnității pacientului și păstrarea echilibrului între protejarea vieții și
dreptul persoanei de a i se ușura suferințele dacă este posibil [35].
El elaborează împreună cu pacientul planurile de îngrijire și tratament. Când pacientul este
capabil să își exprime dorințele liber și informat, medicul îl poate ajuta să decidă. Când pacientul
nu mai este capabil să își exprime dorințele, medicul este cel care, la fnalul procesului colectiv ce
implică toate cadrele medicale interesate, va lua decizia clinică, ghidat de cele mai bune interese
ale pacientului. În acest scop, el ia în considerație toate elementele relevante (consultarea cu
membrii familiei, prietenii apropiați, persoana de încredere etc.) și dorințele exprimate anterior.
Totuși, trebuie notat faptul că în unele țări luarea deciziei fnale, în cazurile în care pacientul nu
poate fi implicat în proces, nu cade în sarcina medicului ci este încredințată unei terțe părți (de
exemplu, reprezentantului legal). Cu toate acestea, în toate cazurile, medicii asigură desfășurarea
corespunzătoare a procesului decizional și, în particular, luarea în considerație a dorințelor
pacientului exprimate anterior și evitarea tratamentului inutil și disproporționat [35].
 Principiul justiției- accesul echitabil la îngrijiri de sănătate
Dreptul la acces echitabil la îngrijiri de sănătate de calitate adecvată este consacrat în
articolul 3 al Convenției pentru drepturile omului și biomedicină. Echitate înseamnă, în primul
14
rând, absența discriminării, fecare individ având posibilitatea de a obține, în practică, îngrijirea
disponibilă. Acest principiu implică distribuirea cât mai corectă a resurselor disponibile. Este
acceptat în prezent faptul că îngrijirea paliativă este parte integrantă a sistemului de sănătate,
după cum se afrmă în Recomandarea 24 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei pentru
organizarea îngrijirii paliative. Astfel, guvernele au obligația de a garanta accesul echitabil la
acest tip de îngrijire pentru orice persoană a cărei stare de sănătate o solicită [35].
Pentru a face față provocărilor create de situațiile de la fnalul vieții, una dintre priorități este
cu siguranță lărgirea accesului la îngrijire paliativă, indiferent de modul în care aceasta este
organizată (servicii specializate sau paturi destinate în instituții, la domiciliu etc.). Este necesară,
cel puțin, dezvoltarea unei abordări paliative în rândul personalului medical și în cadrul
serviciilor de îngrijiri de sănătate, astfel încât suferința fecărei persoane să poată fi tratată
satisfăcător, fără discriminare și, dincolo de accesul la îngrijiri paliative, să fie respectate
drepturile omului, în special dreptul de a-și alege locul și condițiile finalului vieții.

1.6. Rolul rudelor în conduita finală a pacienților

Principala parte implicată în procesul decizional privind tratamentul medical la finalul vieții
este pacientul însuși. Pacienții pot benefcia de prezența familiilor lor, a prietenilor apropiați sau a
altor persoane din anturajul lor, în măsura în care aceștia îi pot sprijini. Atunci când pacientul
este incapabil sau nu mai este capabil de a lua decizii, aranjamentele de substituție asigură faptul
că deciziile luate sunt apropiate, pe cât posibil, de ceea ce acesta ar fi decis și dorit dacă ar fi fost
capabil să ia parte în procesul decizional sau asigură că decizia luată va fi în concordanță cu cele
mai bune interese ale pacientului. Aceste aranjamente sunt, în general, prevăzute în legislația
națională. Când pacientul nu poate fi direct implicat în procesul de luare a deciziei, discuția
colectivă poate asigura obiectivitatea, care este esențială pentru protejarea sa [35].

1.7. Pacienții capabili de a participa la luarea deciziei

Dacă pacienții sunt capabili să participe la procesul decizional, ei pot întocmi, împreună cu
medicul și echipa medicală, un plan de îngrijire pe baza informațiilor și ghidării furnizate de
către medic în contextul relației de încredere pe care au dezvoltat-o. Sub nici un motiv nu se
poate efectua o intervenție asupra pacientului fără consimțământul său, cu excepția situațiilor de
urgență, cu condiția ca pacientul să nu fi refuzat anterior intervenția. Astfel, medicii trebuie să
accepte refuzul tratamentului exprimat clar de către pacient, dar pot sugera, când este posibil, ca
acesta din urmă să nu se grăbească în luarea deciziei și/sau să se consulte și cu alte persoane. În
toate cazurile, este necesar să i se acorde pacientului timp de gândire înainte de a decide.
Pacienții care sunt capabili de a decide pentru ei înșiși pot dori, totuși, ca alte persoane să fie
consultate sau să fie ghidați sau reprezentați fe de către un susținător ”natural” (un membru al
15
familiei), fie de către o persoană desemnată, cum este persoana de încredere. Ei pot, de
asemenea, din proprie inițiativă, să solicite să fie asistați în luarea deciziei printr-o procedură
colectivă. În unele situații de o complexitate specială, poate fi de asemenea sugerat ca pacientul
să solicite sfatul altor persoane și, în mod particular, să consulte alte cadre medicale înainte de a
lua o decizie [35].

1.8. Pacienți a căror capacitate de a participa deplin și valabil la procesul decizional

este incertă
În situația finalului vieții se ridică frecvent întrebări referitoare la capacitatea pacientului de
a participa deplin și valabil la procesul decizional (de exemplu, datorită evoluției bolii, care-i
poate afecta capacitatea cognitivă). În asemenea situații, dacă există vreun dubiu asupra
capacității pacientului, aceasta trebuie să fie evaluată. Evaluarea trebuie să fie realizată, pe cât
posibil, de un evaluator imparțial, care nu este implicat direct în procesul decizional sau în
îngrijirea pacientului. Evaluarea capacității pacientului de a-și exercita autonomia trebuie să fie
documentată. Înafara situațiilor în care o persoană este total incapabilă de a-și exprima dorința
(ca de exemplu în starea vegetativă), chiar atunci când ea nu pare capabilă de a-și exprima
dorințele liber și informat, este necesar să fe considerată o fință umană în sens deplin, capabilă
de a percepe sau de a înțelege parțial ceea ce i se spune și de a participa cât de mult posibil la
procesul decizional. Este, prin urmare, recomandat ca persoana să fe informată în mod sistematic
și să i se explice cât de clar posibil și într-o manieră potrivită nivelului său de înțelegere, care
sunt problemele și potențialele variante de acțiune, chiar dacă aceasta benefciază de măsurile de
protecție legale. Orice opinii și dorințe pe care pacienții le pot comunica și reacțiile pe care ei le
pot avea trebuie să fe luate în considerație și, pe cât posibil, să ghideze decizia ce se ia în ceea ce
îi privește [35].

1.9. Pacienți care nu pot să participe la procesul decizional - directiva în avans

Atunci când pacienții nu pot participa la procesul decizional (datorită unei come, unei
leziuni cerebrale, stadiului avansat al unei boli degenerative etc.), decizia va fi luată de o terță
parte, în conformitate cu procedurile prevăzute în legislația națională în vigoare. Chiar în situația
în care pacientul nu poate participa la luarea deciziei, el rămâne o parte în proces. Deși este
incapabil de a-și exprima dorințele privind aranjamentele pentru fnalul vieții sale la momentul
luării deciziei, pacientul poate fi implicat în procesul decizional prin intermediul dorințelor
exprimate anterior. Această exprimare a dorințelor pacientului în avans poate lua forme variate.
De exemplu, pacientul poate să-și fi dezvăluit intențiile unui membru al familiei, unui prieten
apropiat sau unei persoane de încredere- desemnată ca atare, astfel încât aceștia pot depune
mărturie și pot transmite dorința pacientului atunci când este momentul. Este posibil, de
16
asemenea, ca pacientul să-și f întocmit directive în avans/un testament în timpul vieții, sau să fie
mandatat o terță parte pentru a-l reprezenta într-o situație similară celei în care trebuie luată
decizia [35].
Având în vedere importanța lor în procesul decizional ca mijloace de a asigura protejarea
dorințelor pacientului, în organizarea sistemului de sănătate trebuie acordată o atenție specială
modalităților de comunicare a dorințelor exprimate anterior, indiferent de forța lor legală. Este
vorba despre un mijloc de exercitare a drepturilor pacienților. Toți cei care utilizează sistemul de
sănătate și personalul medical trebuie să fe informați despre existența acestor posibilități, modul
în care sunt organizate și domeniul lor legal de aplicare. Un document formal, scris, pare să fe
cea mai sigură și mai de încredere cale de a face cunoscute dorințele exprimate în avans ale unei
persoane. În consecință, directivele în avans scrise sunt mijloacele care refectă cel mai fidel
dorințele pacientului. Atunci când acestea există, ar trebui să aibă prioritate față de orice altă
opinie non-medicală exprimată în cadrul procesului decizional (de către o persoană de încredere,
un membru al familiei sau un prieten apropiat etc.), în condițiile îndeplinirii anumitor cerințe
pentru a asigura validitatea lor (autentifcarea autorului, capacitatea legală a autorului, conținutul
adecvat, durata validității, aranjamente pentru revizuirea lor în vederea actualizării, posibilitatea
de revocare etc.) și accesibilitatea lor (modalitățile de păstrare, astfel încât medicul să aibă acces
la ele în timp util). Statutul legal și caracterul obligatoriu ale directivelor în avans variază și sunt
încă subiecte intens disputate. Totuși, personalul medical și în particular- medicii trebuie să fie
informați cu privire la importanța directivelor în avans. Atunci cînd sunt elaborate cu ajutorul
unui medic, ele fac posibilă anticiparea deciziilor ce se vor lua, ținînd cont de evoluția bolii și
variatele opțiuni care pot apărea. Valoarea lor, atît pentru pacienți cît și pentru medici, este
evidentă în anumite boli cronice și degenerative. Acest aspect trebuie inclus în formarea
profesională a medicilor și a personalului medical [35].

1.10. Concluzii la capitolul 1

1. Rezultatele studiilor anterioare cu privire la atitudinile medicilor față de deciziile la sfârșit de
viață în diferite țări sunt dificil de comparat din cauza diferențelor din eșantioanele de specialiști
sau din informațiile despre specialitate care nu sunt solicitate în mod constant, din diferențele de
formulare a întrebărilor, situația descrisă sau formularea folosită.
2. Studiile comparative internaționale sunt rare și se concentrează în principal pe grupuri
specifice de medici sau pacienți.
3. Dovezile privind impactul economic al asistenței medicale paliative au făcut obiectul mai
multor reviuri de literatură în ultimii 5 ani.

CAPITOLUL 2. MATERIALE ȘI METODE DE CERCETARE

17
 2.1. Caracteristica generală a studiului.
Pentru realizarea obiectivelor propuse în cercetarea curentă, s-a planificat un studiu
cantitativ. Pentru cercetarea cantitativă s-a efectuat un studiu descriptiv transversal. Unitatea de
cercetare vor fi medicii din spitale de profil chirurgical și terapeutic.
Conform cerințelor specifice acestui tip de cercetare, numărul minim necesar de subiecți
incluși în studiu s-a calculat în baza formulei lui Taro-Yamane
𝑛 = 𝑁 /1+𝑁∗∆2 (2.1)
unde: n-volumul esantionului
N-totalitatea statistica
∆-eroarea maxima admisa 5% (0,05)
Datele necesare pentru calcularea eșantionului reprezentativ au fost luate din Anuarul
statistic al Moldovei (2017) în care:
medici de profil terapeutic in spitale =2394
medici de profil chirurgical in spitale =1907
în total =4301
Volumul eșantionului calculat= 366 medici
Instrument de cercetare implementat la cei 366 medici a fost chestionarul standartizat
EURELD. Chestionarele anonime au fost transmise și completate de către medici prin google
forms.
Conform designului studiului, din totalitatea medicilor incluși în studiu, dezagregarea pe
loturi de cercetare s-a efectuat în baza profilului de activitate, genului și stagiului de muncă al
acestora.
Metodele de acumulare a datelor primare au inclus studierea ”Chestionarului asupra luării
deciziilor medicale la finalul vieții pacientului” pentru a extrage maximal posibil datele
obiectivizate, în paralel acestea au fost codificate în baza de date, analizate și prelucrate cu
ajutorul softului specializat MicrosoftExcel.
Raportarea datelor pentru fiecare lot inclus în studiu, precum și analiza comparativă a
datelor constituie etapa prefinală, în baza rezultatelor obținute coroborate vor fi stabilite și
expuse concluziile generale și recomandările de rigoare.

2.2. Metode de cercetare și prelucrarea matematico-statistică a rezultatelor obţinute

Pornind de la scopul și obniectivele ipoteza studiului prezentat se impune aplicare
următoarelor metode generale de studiu: istorică, sociologică și epidemiologică.

18
 Pe lângă acestea, specificul cercetării, aduce un șir de metode adiționale de studiu, care vor
permite obținerea unor rezultate coordonate și corectate, totodată fiecare rezultat va fi ,,testat” la
capitolul semnificație statistică, acestea metode sunt următoarele: analitică și biostatistica.
Metoda sociologică a fost realizată mai ales prin analiza surselor din domeniu la nivel
mondial (Marea Britanie, SUA, Germania, Franța, Italia, Federația Rusă, România) [55], dar și
național. În cadrul ei au fost analizate următoarele date: vârsta și genul subiecților vizați, locul de
trai, statutul social etc.
Metoda epidemiologică a permis studierea și repartizarea în dependență de gen, vîrstă,
profilul medicilor.
Metoda analitică – pe parcursul cercetării, această metodă a stat la baza studierii concrete și
exacte a datelor prin analiză continuă și aprofundată, aceasta incluzând interpretarea datelor atât
din punct de vedere calitativ, cât și cantitativ. Rezultatele obținute prin aplicarea acestei metode
au fost racordate la sistemele standardizate și unanim acceptate.
Metoda biostatististică – se bazează pe domeniul interdisciplinar fundamentat pe transferul
de principii teoretice și metodologice între biologie și statistică, în tabelul 2.1 sunt prezentați
indicii biostatistici utilizați de autor la realizarea studiului.
Tabelul 2.1. Indicatorii biostatistici utilizați în cercetare.
Indicator Formula de calcul
ES = ±√fi(100- fi)/n
ES – eroarea standard
ESD = ᵟ/√n
tTest (Student) t-S = │ fi(A) - fi(B) │/ √ES2(A) – ES2(B)
Valoarea lui ,,p’’ - puterea statistică a cercetării

Prin prisma designului și metodelor expuse mai sus devine clară cercetarea efectuată care a
abordat un fenomen puțin studiat în literatura științifică de specialitate autohtonă, și anume
problema ”Deciziilor medicale în conduita pacientului la final de viață în spitale”. Din aceste
considerente sunt prezentate date și valori raționale prin ele încercându-se argumentarea
cauzelor, lansarea diverselor ipoteze, care deși uneori par plauzibile necesită a fi verificate prin
dovezi științifice. Pentru aceasta în prezentul studiu a fost utilizat criteriul t-student, interpretarea
valorii t-calculată se face reieșind din următoarea legitate:
- în cazul când valoarea lui t-calculată este mai mare decât valoarea lui t-tabelar, atunci
diferenţa dintre cele două valori medii sau între cele două probabilităţi este semnificativă din
punct de vedere statistic. Dacă valoarea lui t-calculată este mai mare decât valoarea lui t-
tabelar atunci se atestă o diferenţă semnificativă statistic.
- în cazul când valoarea lui t-calculată este mai mică decât valoarea lui t-tabelar, atunci
diferenţa dintre cele două medii sau dintre cele două probabilităţi este nesemnificativă din
punct de vedere statistic.

19
 Ulterior, în urma observării altor apariţii ale fenomenului studiat, unor ipoteze li se
majorează, iar altora li se reduce veridicitatea, fiind posibil chiar să se renunţe la ele; într-un
cuvânt, plauzibilitatea fiecărei ipoteze „explicative” este reevaluată, iar acest fapt este posibil
prin testare și evaluare.
Totodată testarea statistică de semnificaţie este o metodă de stabilire a gradului de
plauzibilitate (veridicităţii).
2.3. Concluzii la capitolul 2
1. Studiul realizat a inclus un număr minim argumentat de medici, și anume 366, pentru
asigurarea unor date reprezentative în structura generală.
2. Datele au fost prezentate în designul cercetării, care include fiecare acțiune specifică
obiectivelor studiului de acumulare și procesare a datelor cu o analiză comparativă a loturilor
incluse în cercetare.
3. Toate datele au fost testate prin ipoteze de cercetare, codificate și prelucrate cu ajutorul
softului MicrosoftExcel cu calcularea indicatorilor standardizați, testând semnificația statistică
(tTest) între loturile incluse în cercetare.

20
 CAPITOLUL 3. REZULTATELE GENERALE ALE CERCETĂRII CU PRIVIRE
LA DECIZIILE MEDICALE ÎN CONDUITA PACIENTULUI LA FINAL DE VIAȚĂ ÎN
SPITALE.
3.1. Analiza și evaluarea generală a răspunsurilor obținute.
În cadrul prezentului studiu inițial a fost evaluat apartenența respondenților la genul
masculin sau feminin, profilul de activitate medicală (terapeutic sau chirurgical) și stagiul de
muncă divizat în următoarele categorii: <1 an, 1-5 ani, 6-10 ani, 11-15 ani, 16-20 ani, 21-30 ani
și 31-40 ani.
În ceea ce ține de genul persoanelor din cei 370 subiecți incluși în studiu la acest capitol au
răspuns 364 de persoane dintre care 178 intervievați au indicat genul masculin și respectiv 186
genul feminin. În raport procentual ponderea lucrătoarelor medicale participante la studiu a
constituit 51,0% versus 49,0% ponderea bărbaților (figura 3.1).

51,0% 49,0%

masculin feminin

Fig. 3.1. Ponderea genurilor respondenților participanți la studiu (în %).

Următorul aspect inclus în datele generale a fost apartenența la profilul chirurgical sau
terapeutic de activitate medicală. În acest context din persoanele incluse în studiu 172 au indicat
că sunt de profil chirurgical, ceea ce reprezintă o pondere de 47,3%, comparativ cu ei 193
persoane au indicat apartenența la profilul terapeutic de activitate, adică o pondere de 52,7%
(figura 3.2). Atestându-se o ușoară prevalare a celor din urmă.

47,3% 52,7%

terapeutic chirurgical

Fig. 3.2. Ponderea profilurilor de activitate medicală în rândul respondenților din studiu (în %).
21
 Și, după cum menționam mai sus, al treilea aspect investigat la capitolul date generale ale
respondenților din acest studiu, a fost stagiul de muncă al subiecților. La acest capitol printre cei
366 de respondenți au fost obținute următoarele rezultate: mai puțin de 1 an au indicat că
lucrează 20 persoane, ceea ce constituie 5,5%; 62 persoane au indicat că au un stagiu de muncă
de 1-5 ani, ponderea lor constituind 16,9%; 6-10 ani au răspuns că lucrează 58 de persoane, ori o
pondere de 15,9%; 11-15 ani au indicat 66 persoane, sau 17,8%; 48 subiecți au indicat că stagiul
lor de lucru constituie 16-20 ani sau o pondere de 13,2%; 21-30 ani de stagiu de muncă au
indicat 52 persoane, ori 14,2%; 31-40 ani au răspuns că lucrează 39 persoane, sau 10,7% și mai
mult de 40 ani au indicat 21 dintre respondenți, ori 5,8%.
În acest caz cea mai mare pondere revenindu-i grupului cu stagiul 11-15 ani – 17,8%,
totodată grupurilor cu stagiu ”mediu” cuprins între 6 și 20 ani de activitate practic le revine
aproape jumătate din totalul respondenților și anume 46,9%. Cele mai mici ponderi (și practic
similare) la această repartizare le-a revenit grupurilor cu stagii de muncă ”începătoare” – 5,5% și
celor la sfârșit de carieră (>40 ani de muncă) – 5,8% (figura 3.3).

5,8% 5,5%
10,7% 16,9%
<1 an

1-5 ani
14,2% 6-10 ani

11-15 ani

16-20 ani
15,9%
13,2% 21-30 ani

17,8% 31-40 ani

>40 ani

Fig. 3.3. Ponderea stagiilor de muncă ale respondenților din studiu (în %).
În continuare au fost supuse analizei și evaluării rezultatele specifice obținute urmare a
implementării ”Chestionarului asupra luării deciziilor medicale la finalul vieții pacientului”
(anexa 1).

22
 3.2. Implicarea în procesul decizional a familiei/reprezentantului pacientului.
În vederea elucidării acestui aspect al conduitei pacientului la final de viață în spital,
personalul medical a fost rugat să răspundă la următoarele două întrebări specifice: Fiecare
persoană ar trebui să aibă dreptul să numească o altă persoană care este legal autorizată să ia
decizii asupra sfârșitului vieții în locul său în caz de necompetență (incapacitate) ? și În cazul
unui pacient care nu este competent (incapabil), la rude ar trebui să li se permită să decidă
asupra menținerii sau întreruperii tratamentului ce susține viața?. La ambele întrebări
respondenții (personal medical) au avut drept variante de răspuns: acord puternic, de acord,
neutru, dezacord, dezacord puternic.
În acest context studiul nostru a relevat că în ceea ce ține de dreptul de a implica în procesul
decizional o persoană legal autorizată de către pacient, 89 dintre respondenți au manifestat acord
puternic față de acest subiect, ceea ce reprezintă o pondere de 24,1%; și mai mulți dintre
respondenți au răspuns cu ”de acord” și anume 164, ori 44,9%; 49 dintre respondenți au avut o
poziție neutră vis a vis de acest subiect, sau 13,4%; dezacord la acest subiect au manifestat 53
dintre respondenți, sau 14,5%; dezacord puternic au relatat doar 11 persoane, ori 3,0%. Deci
urmare a intervievării putem constata că ponderea celor care acceptă numirea unui reprezentant
legal de către pacient pentru luarea deciziilor la sfârșitul vieții constituie – 69,0% (figura 3.4).

3,0%
acord puternic

14,5%
24,1%
de acord

13,4% neutru

dezacord

44,9%
dezacord puternic

Fig. 3.4. Ponderea răspunsurilor privind dreptul de a implica în procesul decizional o persoană
legal autorizată de către pacient (în %).
Al doilea aspect supus investigării în contextul implicării persoanelor terțe în luarea
deciziilor la sfârșitul vieții a fost acela de implicare a membrilor familiei pacientului în procesul
decizional. În vederea relevării atitudinii personalului medical față de acest subiect, aceștia în
cadrul chestionării și-au exprimat acordul sau dezacordul (în diferite grade) la această temă.

23
Rezultatele obținute au relevat că din cei 367 respondenți la acest subiect 69 au manifestat
”acord puternic” ceea ce a constituit o pondere de 18,6%, ”de acord” cu implicarea rudelor în
procesul decizional de la sfârșitul vieții au fost 159 dintre persoanele intervievate, ceea ce
constituie 43,4%; s-au arătat neutri față de implicarea rudelor în conduita pacientului la sfârșitul
vieții 50 persoane dintre cele intervievate, sau 13,7%; dezacord cu implicarea rudelor în procesul
decizional de la sfârșitul vieții pacienților au manifestat 70 persoane, sau o pondere de 19,1%, iar
dezacord total la acest subiect a fost stabilit la 5,2% (19 persoane). Ca și în cazul anterior, cel al
numirii unui reprezentant legal în luarea deciziilor pentru pacienții terminali, așa și in cazul
implicării rudelor în acest proces s-a atestat o poziție favorabilă din partea lucrătorilor medicali,
celor care au manifestat accept față de acest fenomen le-a revenit o pondere coroborată de 62,0%
(figura 3.5).

5,2%

18,6% acord puternic

19,1%
de acord

neutru

13,7% dezacord

dezacord puternic
43,4%

Fig. 3.5. Ponderea răspunsurilor privind implicarea rudelor în luarea deciziilor asupra menținerii
sau întreruperii tratamentului (în %).
Totuși, privitor la acceptarea implicării persoanelor terțe sau a rudelor în luarea deciziilor la
pacienții terminali s-a constatat o oarecare similitudine în răspunsurile și atitudinea medicilor,
atunci în ceea ce ține de dezacordul cu aceste fenomene se pare că există diferențe statistice între
răspunsurile obținute. Astfel dacă în cazul implicării unor persoane terțe ca reprezentanți legali
dezacordul a fost manifestat de 14,5±1,8%, atunci în cazul implicării rudelor în procesul
decizional de la sfârșitul vieții dezacordul a fost manifestat de 19,1±2,0% (p<0,05). De asemenea
și în ceea ce ține de ”acordul puternic” la cele două subiecte la fel a fost înregistrată diferență
statistică semnificativă, dacă la prima întrebare ponderea celor de acord puternic a fost de
24,1±2,2%, atunci la întrebarea privitor la implicarea rudelor în procesul decizional acordul
puternic a fost manifestat de doar 18,6±2,0% (p<0,05) (figura 3.6).
24
 %
50
44,9
45 43,4

40
35
30 24,1
25
18,6 19,1
20
14,5
15 13,4 13,7

10
5,2
5 3,0
0
acord puternic de acord neutru dezacord dezacod puternic
desemnarea unui reprezentant legal in luarea deciziilor
implicarea rudelor in procesul decizional

Fig. 3.6. Ponderea comparativă a răspunsurilor întrebările privitor la implicarea reprezentanților

legali/rudelor în luarea deciziilor la sfârșitul vieții (în%).

3.3. Relația medic pacient în administrarea tratamentului pentru menținerea vieții

Pentru stabilirea atitudinii medicilor față de acest aspect al conduitei pacientului la final de
viață în spital, personalul medical a fost rugat să răspundă la următoarele două întrebări
specifice: Medicii trebuie să respecte cererea unui pacient de a menține sau retrage tratamentul
care susține viața? și Decizia de intensificare a tratamentului durerii și / sau simptomelor
folosind medicamente ce pot scurta viața ar trebui discutate cu pacientul? La ambele întrebări
respondenții (personal medical) au putut manifesta un spectru de decizii de la acord puternic
până la dezacord puternic.
Astfel, la întrebarea dacă Medicii trebuie să respecte cererea unui pacient de a menține sau
retrage tratamentul care susține viața? au răspuns 366 persoane dintre cele intervievate, în
rândul acestora 103 și-au manifestat acordul puternic cu respectarea cererii pacientului, ori o
pondere de 27,9%, de acord au fost 170 persoane, sau o pondere de 46,6%, o poziție neutră față
de necesitatea respectării cererii pacientului în menținerea sau retragerea tratamentului au arătat-
o 34 persoane din cele intervievate, ceea ce reprezintă o pondere de 9,3%; cu dezacord la această
întrebare au răspuns 44 persoane sau 12,1% și cu dezacord puternic 4,1%. Din datele prezentate
putem conchide că cea mai mare parte aproape ¾ (74,5%) din personalul medical participant la
prezentul studiu are o poziție favorabilă în acceptarea cererii venite din partea pacientului de a
menține sau de a retrage tratamentul care susține viața (figura 3.7).

25
 4,1%
27,9% acord puternic
12,1%
9,3%
de acord

neutru

dezacord

46,6% dezacord puternic

Fig. 3.7. Ponderea răspunsurilor privind acceptarea cererii pacientului de menținere sau retragere
a tratamentului ce susține viața (în %).
În ceea ce ține de ”Decizia de intensificare a tratamentului folosind medicamente ce pot
scurta viața ar trebui discutate cu pacientul?” marea majoritate a celor intervievați au fost de
acord cu această afirmație, astfel 161 persoane sau 43,8% au fost în acord puternic, iar 175
persoane au fost ”de acord”, ori 47,9%, ambele categorii de răspunsuri însumând aproape 92%
din toate răspunsurile (91,7%), celorlalte variante de răspuns, evident le-au revenit ponderi mult
mai mici, și anume: răspuns neutru 4,9% (18 persoane), dezacord – 2,2% (8 persoane), dezacord
puternic 1,1% (4 persoane) (figura 3.8).

4,9% 2,2% 1,1%

acort puternic

de acord

43,8%
neutru

dezacord

dezacord put-
ernic

47,9%

Fig. 3.8. Ponderea răspunsurilor privind discutarea deciziei de intensificare a tratamentului

folosind medicamente ce pot scurta viața (în %).

3.4. Relația medic-pacient în administrarea medicamentelor în doze letale

În cadrul evaluării acestui aspect în prezenta cercetare subiecții incluși au fost solicitați să
răspundă cu acord puternic, de acord, neutru, dezacord și dezacord puternic la întrebarea - În
toate cazurile, medicii ar trebui să urmărească păstrarea vieții pacienților lor, chiar dacă
pacienții solicită grăbirea sfârșitului vieții? Urmare a analizei răspunsurilor obținute de la
26
persoanele intervievate s-a constatat că 143 persoane din 367 care au răspuns, manifestă acord
puternic față de păstrarea vieții pacienților contrar voinței acestora, adică o pondere de 39,0%; o
pondere la fel de înaltă a fost constatată și pentru cei care au răspuns cu de acord la această
întrebare, astfel din 367 respondenți 146 au dat acest răspuns, ceea ce reprezintă 39,8%. Cu mult
mai puține persoane din cele intervievate au avut poziție neutră la această întrebare, și anume 41,
sau 11,2%; dezacord au manifestat la acest capitol 35 persoane, sau 9,5% și doar 2 persoane au
răspuns că sunt în dezacord puternic cu menținerea vieții pacienților contrar voinței lor, ceea ce
reprezintă 0,5% (figura 3.9).
Astfel prezentul studiu atestă faptul că 78,8% din personalul medical intervievat este pentru
păstrarea vieții pacientului, chiar dacă aceștia solicită grăbirea sfârșitului vieții, după părerea
autorului aceasta fiind o manifestare a relației de tip paternalist între medic și pacient, fapt ce
vine în concordanță cu sursele bibliografice, care la fel indică asupra răspândirii mai largi a
relației de tip paternalist în medicină în Europa [26, 66, 88] comparativ cu alte părți ale lumii.

0,5%

9,5%

11,2% acort puternic

39,0% de acord
neutru
dezacord
dezacord puternic

39,8%

Fig. 3.9. Ponderea răspunsurilor privind atitudinea medicilor asupra păstrării vieții contrar
voinței opuse a pacienților (în %).
O altă întrebare inclusă în chestionar a fost Dacă este necesar, un pacient terminal ar trebui
să primească medicamente pentru a atenua durerea și suferința, chiar dacă aceste medicamente
ii pot grăbi sfârșitul vieții? La aceasta persoanele intervievate și-au putut manifesta acordul sau
dezacordul în diferite grade, de la acord puternic, până la dezacord puternic. Urmare a analizei
rezultatelor obținute am constatat că din cei 367 respondenți la această întrebare 118 au
manifestat acord puternic cu această afirmație, ceea ce constituie o pondere de 32,2%; și mai
mulți – 203 persoane s-au pronunțat de acord, sau cotă parte de 55,2%; o poziție neutră au
manifestat 28 persoane dintre intervievați, sau 7,7%; nu au fost de acord (dezacord) 18 persoane,
sau un procentaj de 4,9%; totodată din cei intervievați nu au fost persoane care să manifeste
dezacord puternic cu această afirmație (figura 3.10).
27
 Similar cu întrebarea anterioară și în cazul acestei afirmații s-a constatat că marea majoritate
a celor intervievați – 87,4%, susțin administrarea de medicamente antalgice chiar dacă acestea ar
putea avea ca efect advers grăbirea sfârșitului vieții pacientului. În acest context ca și mai sus,
autorul consideră ca acest fenomen este o manifestare vădită a relației paternaliste în
interacțiunea dintre medic și pacient la noi în țară.

4,9%
7,7%
32,2%
acord puternic

de acord

neutru
55,2%
dezacord

dezacord puternic

Fig. 3.10. Ponderea răspunsurilor privind atitudinea medicilor asupra tratamentului antalgic
chiar dacă acesta poate scurta viața pacientului (în %).

3.5. Utilizarea medicamentelor în doze letale

În continuarea prin chestionare a fost supusă evaluării părerea personalului medical asupra
față de întrebarea Permiterea utilizării medicamentelor în doze letale la cererea explicită a
pacientului va conduce gradual la o creștere a utilizării medicamentelor în doze letale fără
solicitarea pacientului? În acest caz au răspuns cu acord puternic 70 persoane din 364, ceea ce
reprezintă o pondere de 19,2%; au fost de acord cu această supoziție 145 persoane dintre cele
intervievate, adică o pondere de 39,8%; o poziție neutră la această întrebare au manifestat 58
persoane, ori o pondere de 15,9%; dezacord au manifestat 78 din cei intervievați, ori o pondere
de 21,4% și dezacord puternic 13 persoane, sau 3,6% (figura 3.11).

3,6%

19,2%
21,4%
acord puternic
de acord
neutru
dezacord
dezacord puternic
15,9%

39,8%

Fig. 3.11. Ponderea răspunsurilor privind atitudinea medicilor asupra exacerbării utilizării
medicamentelor în doze letale odată cu permisiunea din partea pacientului (în %).
28
 După cum putem observa comparativ cu întrebările anterioare, odată cu implicarea
permisiunii pacientului în administrarea tratamentului ponderea personalului medical care
manifestă atitudine pozitivă față de acest fenomen se diminuează, în acest caz fiind de 59,0%,
comparativ cu ponderi de 78,8% și 87,7% în întrebările care confirmau atitudinea paternalistă a
medicului. Totodată majorându-se ponderea celor care manifestă dezacord față de intervenția
pacientului (prin acordarea permisiunii) – 25,0%, ceea ce indirect confirmă prezența
paternalismului în relația medic-pacient.
O altă întrebare în cadrul chestionării a fost Utilizarea medicamentelor în doze mari, letale
la cererea explicită a pacientului este acceptabilă la pacienții terminali cu durere extremă ce nu
poate fi controlată sau cu altă formă de suferință? La aceasta 65 dintre subiecții studiului au
răspuns cu acord puternic, ceea ce reprezintă o pondere de 17,7%, au fost de acord cu această
afirmație 187 persoane, ori o pondere de 50,9%; o poziție neutră față de această întrebare au
manifestat 48 persoane – 13,1%; cu dezacord au răspuns 60 persoane sau 16,4%, iar cu dezacord
puternic 7 persoane ori o pondere de 1,9% (figura 3.12).
1,9%

17,7% acord puternic

16,4%

de acord

13,1% neutru

dezacord

50,9% dezacord puternic

Fig. 3.12. Ponderea răspunsurilor privind atitudinea medicilor asupra acceptabilității

tratamentului final în doze mari sau letale la cererea pacientului (în %).
În confirmarea ipotezei de mai sus privind diminuarea sau majorarea ratei de acceptare din
partea medicilor, ca fenomen ce confirmă relația paternalistă, vin și rezultatele de la întrebarea
privind atitudinea medicilor asupra acceptabilității în doze mari a tratamentului la cererea
pacientului. Astfel odată cu diminuarea importanței și rolului pacientului manifestată în acest caz
prin adresarea cererii pacientului de a primi tratament final, se majorează ponderea personalului
medical care acceptă acest fenomen – 68,6%, comparativ cu 59,0% la întrebarea privind
atitudinea medicilor asupra exacerbării utilizării medicamentelor în doze letale odată cu
permisiunea din partea pacientului, acolo unde medicului îi revin un rol mai pasiv (necesită
permisiunea pacientului).

29
 3.6. Relația medic-pacient în administrarea medicamentelor în doze letale (MDL)
Pentru elucidarea acestui aspect personalul medical a fost intervievat cu întrebarea Dacă un
pacient bolnav terminal suferă insuportabil și nu este capabil să ia decizii, medicilor ar trebui să
li se permită să administrează medicamente în doze mari ce pot avea reacții adverse? În acest
context au fost obținute următoarele rezultate: acord puternic au manifestat 80 persoane din 367
intervievați, ceea ce reprezintă o pondere de 21,8%, au răspuns cu de acord la această întrebare
162 persoane sau 44,1%, o poziție neutră au avut-o 56 persoane s-au 15,3%; dezacord în această
întrebare au manifestat 50 de intervievați, ori o pondere de 13,6% și dezacord puternic – 19
persoane, ori 5,2% (figura 3.13).

5,2% acord puternic

13,6% 21,8%

15,3% de acord

neutru

dezacord

44,1%
dezacord puternic

Fig. 3.13. Ponderea răspunsurilor privind atitudinea medicilor asupra acceptabilității tratării
pacienților finali care sunt incapabili de a lua decizii (în %).
Un alt aspect elucidat în relația medic-pacient a fost atitudinea medicilor vis a vis de
întrebarea dacă Permiterea utilizării medicamentelor în doze mari ce pot avea reacții
adverse,uneori letale pe bază explicită la cererea pacientului va dăuna relația dintre pacient și
medic? Urmare a intervievării subiecților incluși în studiu s-au obținut următoarele rezultate:
acord puternic la această întrebare au manifestat 43 persoane din 366 care au răspuns, aceasta
reprezentând o pondere de 11,7%, s-au manifestat a fi de acord 143 dintre intervievați, ori
39,1%, poziție neutră au avut la această întrebare 85 persoane sau 23,2%; dezacord și dezacord
puternic au manifestat 91 și 4 persoane, ceea ce respectiv reprezintă ponderi de 24,9% și 1,1%
(figura 3.14).

30
 1,1%
24,9%
11,7%

acort puternic
de acord
neutru
dezacord
dezacord puternic
39,1%

23,2%

Fig. 3.14. Ponderea răspunsurilor privind atitudinea medicilor asupra administrării

medicamentelor în doze letale ce poate dăuna relației medic-pacient (în %).

3.7. Procesul decizional - implicarea pacientului

Pentru a elucida nivelul de implicare și informare a pacienților în luarea deciziilor de la
sfârșitul vieții, medicii respondenți au fost intervievați cu întrebarea Considerați ca pacientului
trebuie să i se comunice toate detaliile legate de diagnosticul și prognosticul bolii sale? La care
au avut două opțiuni de răspuns: da sau nu. În acest context au fost obținute următoarele
rezultate, cu DA au răspuns 324 dintre cele 362 persoane intervievate, ceea ce constituie o
pondere de 89,5%, respectiv 38 persoane au răspuns NU, adică un procent de 10,5% (figura
3.15).

10,5%

Da Nu

89,5%

Fig. 3.15. Ponderea răspunsurilor personalului medical față de dreptul pacientului de a fi

informat despre diagnostic și pronostic (în %).
Pentru o și mai bună înțelegere a atitudinii personalului medical față de implicarea
pacienților în procesul decizional, aceștia au fost intervievați dacă consideră că O persoană ar
trebui să aibă dreptul de a decide dacă trebuie sau nu grăbi sfârșitul vieții sale? La această
întrebare intervievații au răspuns cu acord puternic, acord, neutru, dezacord și dezacord
puternic. Urmare a intervievării au fost obținute următoarele rezultate. Acord puternic au
31
manifestat 69 persoane din 366, ceea ce reprezintă o pondere de 18,9%, de acord cu această
afirmație au fost 150 persoane, sau 40,8%, poziție neutră au manifestat la această întrebare 71
persoane, ceea ce a reprezentat 19,5%, cu dezacord la această întrebare au răspuns 66 dintre
intervievați, ori o pondere de 18,1%; iar 10 persoane au răspuns cu dezacord puternic, sau 2,7%
(figura 3.16).

2,7%
acord puternic

18,9%
de acord
18,1%

neutru
19,5%
40,8%
dezacord

dezacord puternic

Fig. 3.16. Ponderea răspunsurilor personalului medical față de dreptul decizional al pacienților
cu privire la finalitatea vieții (în %).
Reieșind din datele expuse, putem conchide că personalul medical intervievat manifestă în
general o atitudine pozitivă privind implicarea pacienților în procesul decizional la sfârșitul
vieții, atât la etapa de informare a acestora cu privire la diagnostic și pronostic (ca etapă
premergătoare luării deciziilor de către pacienți), cât și la etapa implicării nemijlocite a acestora
în procesul decizional, acolo unde 59,7% din personalul medical au manifestat atitudine pozitivă.
În contextul acestor rezultat studiul nostru a inclus și aspecte ce țin de atitudinea
personalului medical față de directiva în avans înaintată de către pacienții terminali, pentru a
releva poziția celor incluși în studiu față de acest aspect, persoanele au fost intervievate privind
utilitatea directivei în avans prin intermediul întrebării Directiva în avans ar fi un instrument util
în practica medicală?( documente scrise, întocmite de către o persoană care are capacitate
legală (care a atins vârsta majoratului și este capabilă să exprime o dorință liberă și informată),
care conține prevederi referitoare la tratamentul medical pentru situația în care ea nu va mai fi
capabilă să participe la procesul decizional). Astfel din cei 365 respondenți, 268 au afirmat că
directiva în avans are utilitate în practica medicală, ceea ce reprezintă o pondere de 73,1%, nu
sunt de acord cu utilitatea directivei în avans 46 persoane, ori o pondere de 12,6%; și cu părere
de rău, studiul a constatat că 51 dintre respondenți nu știu ce presupune directiva în avans, ceea
ce reprezintă o pondere de 14,3% (figura 3.17).

32
 14,3%

12,6%

73,1%

Da Nu Nu știu

Fig. 3.17. Ponderea răspunsurilor personalului medical privind utilitatea directivei în avans (DA)
în practica medicală (în %).
Pentru a verifica percepția medicilor asupra necesității respectării directivei în avans,
personalul medical a fost intervievat și la acest capitol; la întrebarea Dorințele exprimate în mod
clar într-o directivă în avans de un pacient care nu este competent (incapabil) în ceea ce
privește neimplementarea sau întreruperea tratamentelor de susținere a vieții trebuie să fie
întotdeauna respectate, chiar dacă acest lucru ar putea anticipa sfârșitul vieții pacientului? au
răspuns 362 persoane, dintre acestea acord puternic cu această afirmație au manifestat 63, ori o
pondere de 17,5%; de acord au relatat că sunt 176 persoane, sau o pondere de 48,4%; o poziție
neutră în acest caz au relatat 61 de subiecți, ori o pondere de 16,9%; dezacord au manifestat 60
persoane, sau 16,6% și dezacord puternic 2 persoane, ori 0,6% (figura 3.18).

0,6%
16,6% 17,5% acord puternic

16,9% de acord

neutru

48,4% dezacord

dezacord puternic

Fig. 3.18. Ponderea răspunsurilor personalului medical privind necesitatea respectării directivei
în avans (DA) (în %).
Analizând datele expuse putem constata că personalul medical intervievat a manifestat o
atitudine pozitivă față de directiva în avans, marea majoritate a lor consideră directiva în avans
ca ceva util în practica medicală, în conduita pacientului la sfârșitul vieții, totodată și percepția
celor intervievați este una pozitivă, majoritatea din ei – 65,9% sunt de acord, sau în puternic
acord cu necesitatea respectării directivei în avans expuse de pacienții terminali.

33
 3.8. Rezultate obținute privind îngrijirea paliativă
În vederea stabilirii atitudinii personalului medical intervievat față de îngrijirea paliativă a
pacienților la final de viață și a rolului acesteia în conduita medicilor, aceștia au fost chestionați
privind părerea lor dacă Populația Moldovei știe despre existența serviciilor de îngrijiri
paliative? La această întrebare au răspuns 365 persoane dintre care 119 au fost de părerea că
populația țării este la curent cu existența serviciilor paliative pentru pacienții aflați la sfârșitul
vieții, ceea ce reprezintă o pondere de 32,7%; alte 161 persoane au răspuns că sunt de părerea că
populația nu cunoaște despre existența acestor servicii, ori o pondere de 44,0%; și mai important
că ponderea celor care nu cunosc dacă populația este la curent cu existența acestui tip de servicii
este una destul de mare – 23,3% (85 persoane din 365), ceea ce indică asupra unei posibile lipse
la acest capitol de comunicare între personalul medical și pacienții aflați la sfârșitul vieții (figura
3.19).

23,3%
32,7%

Da Nu Nu știu

44,0%

Fig. 3.19. Ponderea răspunsurilor personalului medical privind informarea populației cu privire
la disponibilitatea serviciilor de îngrijire paliativă (în %).
Totodată personalul medical a fost intervievat dacă Disponibilitatea suficientă a îngrijirilor
paliative de înaltă calitate împiedică aproape toate solicitările pacienților de grăbire a
sfârșitului vieții?
La acest subiect s-au expus 365 dintre subiecții incluși în studiu, 100 dintre ei au răspuns cu
acord puternic, ceea ce reprezintă 27,5%; ”de acord” au răspuns la această întrebare 156
persoane, ori 42,6%; o poziție neutră la această întrebare au avut 66 din cei intervievați, sau
18,1%; dezacord parțial sau total au manifestat 33 și 10 persoane respectiv, ceea ce corespunde
unor ponderi de 9,1% 2,7% (figura 3.20).

34
 2,7%

9,1%
27,5%

18,1%

42,6%

acord puternic de acord neutru dezacord dezacord puternic

Fig. 3.20. Ponderea răspunsurilor cu privire la percepția medicilor asupra îngrijirilor paliative de
calitate în menținerea vieții pacienților (în %).
În contextul datelor expuse mai sus, putem constata că la capitolul informare a populației
despre prezența serviciilor de îngrijire paliativă medicii consideră că aceasta este insuficientă, ori
există carențe la nivelul cunoștințelor populației generale despre acest tip de servicii. Totodată se
constată că personalul medical intervievat consideră în mare măsură (70,1%) îngrijirile paliative
de calitate ar putea influența sfârșitul vieții pacienților terminali prin prelungirea acesteia și
amânarea decesului.

3.9. Evaluarea climatului psihologic în relația dintre pacientul la sfârșitul vieții și

personalul medical
Desigur că relația dintre medicul practician și pacientul la final de viață nu este una ușoară și
adesea necesită abordări speciale mai ales prin prisma faptului că poate fi o povară și poate
”consuma” personalul medical. Pentru a stabilit care este atitudinea personalului medical vis a
vis de pacienții terminali și dacă aceștia influențează climatul psihologic, subiecții incluși în
studiu au fost intervievați dacă Este pacientul terminal o povara psihologica pentru medic? La
această întrebarea marea majoritate a medicilor au relatat că sunt de părerea că pacienții terminali
sunt o povară pentru ei, procentual vorbind – 78,9% (289 persoane din 266 respondenți) (figura
3.21). Această percepție a pacienților de către medici nu vine decât să confirme faptul că tratarea
pacienților la sfârșitul vieții necesită abordări deosebite și este una solicitantă pentru personalul
medical.

35
 21,1%

78,9%

Da Nu

Fig. 3.21. Ponderea răspunsurilor cu privire la percepția medicilor dacă pacientul terminal este
o povară pentru cei intervievați (în %).
De asemenea s-au investigat unele mecanisme de diminuare a impactului stării de la sfârșitul
vieții pacienților asupra confortului psihic și atitudinea personalului medical asupra acestor
potențiale soluții. În acest context personalul medical a fost chestionat dacă după părerea lor
Credința religioasă contribuie la confortul psihic al bolnavilor? La această întrebare majoritatea
din cei intervievați - 60,6% au răspuns cu DA (221 persoane din 364 respondenți), ”în mică
măsură” consideră 96 persoane, sau o pondere de 26,4%, 9,1% NU consideră că religia
contribuie la confortul psihologic al bolnavilor (33 persoane din 364 respondenți) și știu – 3,9%
(14 din 364 persoane) (figura 3.22).

3,9%
9,1%

26,4%

60,6%

da în mică masură nu nu știu

Fig. 3.22. Ponderea răspunsurilor cu privire la percepția medicilor dacă credința religioasă
contribuie la confortul psihic al pacienților terminali (în %).

36
 Rezultatele obținute la această întrebare demonstrează o atitudine pozitivă a medicilor față
de credințele religioase ale pacienților la sfârșit de viață în vederea îmbunătățirii confortului
psihologic al ultimilor, marea majoritate a medicilor 87,0%, acceptând acest fenomen.

3.10. Concluzii la capitolul 3

1. S-a atestat o poziție favorabilă a medicilor față de numirea unui reprezentant legal (69,0%)
sau a unei rude (62,0%). De asemenea cea mai mare parte aproape ¾ (74,5%) din personalul
medical participant la prezentul studiu are o poziție favorabilă în acceptarea cererii venite
din partea pacientului de a menține sau de a retrage tratamentul care susține viața.
2. S-a stabilit că 78,8% din personalul medical intervievat este pentru păstrarea vieții
pacientului, chiar dacă aceștia solicită grăbirea sfârșitului vieții, după părerea autorului
aceasta fiind o manifestare a relației de tip paternalist între medic și pacient.
3. Odată cu diminuarea importanței și rolului pacientului manifestată prin adresarea cererii
pacientului de a primi tratament final, se majorează ponderea personalului medical care
acceptă acest fenomen – 68,6%, comparativ cu 59,0% la întrebarea privind atitudinea
medicilor asupra exacerbării utilizării medicamentelor în doze letale odată cu permisiunea
din partea pacientului, acolo unde medicului îi revin un rol mai pasiv.
4. Personalul medical intervievat a manifestat o atitudine pozitivă față de directiva în avans,
marea majoritate a lor consideră directiva în avans ca ceva util în practica medicală, în
conduita pacientului la sfârșitul vieții, totodată majoritatea din ei – 65,9% sunt de acord, sau
în puternic acord cu necesitatea respectării directivei în avans expuse de pacienții terminali.
5. La capitolul informare a populației despre prezența serviciilor de îngrijire paliativă medicii
consideră că aceasta este insuficientă, ori există carențe la nivelul cunoștințelor populației
generale despre acest tip de servicii. Totodată se constată că personalul medical intervievat
consideră în mare măsură (70,1%) îngrijirile paliative de calitate ar putea influența sfârșitul
vieții pacienților terminali prin prelungirea acesteia și amânarea decesului.

37
 CAPITOLUL 4. REZULTATELE COMPARATIVE ALE CERCETĂRII ÎN
DEPENDENȚĂ DE PROFILUL DE ACTIVITATE, GENUL ȘI STAGIUL DE MUNCĂ
AL MEDICILOR.
4.1. Analiza comparativă a rezultatelor obținute în dependență de profilul de activitate
al medicilor.
Din cei 172 lucrători medicali de profil chirurgical 7 au indicat un stagiu de muncă mai mic
de 1 an, ori 4,0±1,5%; stagiu de muncă de 1-5 ani au indicat 37 persoane sau 21,5±3,1%; 25
persoane au avut stadiu 6-10 ani (14,5±2,7%); 11-15 ani stagiu au avut 24 persoane, ori
14,0±2,6%; la fel și 16-20 ani au fost 24 persoane ori 14,0±2,6%; 21 persoane din cei cu profil
chirurgical au avut stagiu de muncă 21-30 ani, sau 12,2±2,5% și 17 persoane au indicat un stagiu
de 31-40 ani (9,9±2,3%) la fel un stagiu mai mare de 40 ani au indicat 17 persoane cu profilul
chirurgical, ori 9,9±2,3%.
Comparativ cu aceste rezultate în rândul cel 194 persoane cu profil terapeutic de activitate s-
a atestat următoarea repartizare pe grupuri de stagiu de muncă: <1 an stagiu – 13 persoane
(6,7±1,8%); 1-5 ani stagiu – 25 persoane (12,9±2,4%); 6-10 ani – 33 persoane (17,0±2,7%); 11-
15 ani – 42 persoane (21,7±3,0%); 16-20 ani – 24 persoane (12,3±2,4%); 21-30 ani – 31
persoane (16,0±2,6%); 31-40 ani – 22 persoane (11,3±2,3%) și mai mult de 40 ani stagiu – 4
persoane (2,1±1,0%) (figura 4.1). La comparație celor două grupuri a fost stabilită diferență
statistică semnificativă (p<0,05) între grupurile de vârstă 1-5 ani și 11-15 ani.
%
25

20

15

10

0
<1 an 1-5 ani 6-10 ani 11-15 ani 16-20 ani 21-30 ani 31-40 ani >40 ani
P. chirurgical P. terapeutic

Fig. 4.1. Distribuția pe stagii de muncă în dependență de profilul de activitate al persoanelor

intervievate (în %).
Din cei 171 lucrători medicali care au indicat profilul de activitate chirurgical femei au fost
35 persoane sau 20,5±3,1%, implicit bărbați au fost 136 persoane sau 79,5±3,1%. Comparativ cu
38
ei în rândul celor 193 persoane de profil terapeutic femei au fost 151 sau 78,2±3,0%, iar bărbați
în rândul personalului medical de profil terapeutic intervievat au fost 42 persoane sau
21,8±3,0%, deci statistic semnificativ diferă componența după genuri a celor două grupuri
(p<0,001) (figura 4.2).
%
90
79.5 78.2
80
70
60
50 P. chirurgical
40 P. terapeutic

30 20.5 21.8
20
10
0
Bărbați Femei

Fig. 4.2. Distribuția pe genuri în dependență de profilurile de activitate ale persoanelor

intervievate (în %).
Din cei 172 medici de profil chirurgical intervievați dacă Medicii trebuie să respecte cererea
unui pacient de a menține sau retrage tratamentul care susține viața? cu acord puternic au
răspuns 43 persoane, sau 25,0±3,3%; de acord au fost 86 dintre intervievați sau 50,0±3,8%;
neutri - 13 persoane (7,7±2,0%) dezacord au manifestat 24 persoane sau 14,1±2,6% și dezacord
puternic – 5 persoane (3,2±1,3%).
Comparativ cu ei, în rândul personalului medical de profil terapeutic la această întrebare au
fost obținute următoarele răspunsuri: acord puternic 30,6±3,3% (59 persoane); de acord –
43,5±3,5% (84 persoane); neutri – 10,9±2,2% (21 persoane), dezacord – 9,8±2,1% (19 persoane)
și dezacord puternic 5,2±1,6% (10 persoane), totuși în acest caz între cele două grupuri nu există
diferențe statistice semnificative (p>0,05) (figura 4.3).

39
 %
60
50.0
50 43.5

40
30.6
30 25.0

20 14.1
10.9 9.8
7.7
10 5.2
3.2
0
acord puternic de acord neutru dezacord dezacord puternic
P. chirurgical P. terapeutic

Fig. 4.3. Ponderea comparativă a răspunsurilor privind acceptarea cererii pacientului de

menținere sau retragere a tratamentului ce susține viața în dependență de profilul de activitate al
medicilor (în %).
În cazul percepției asupra oportunității numirii de către pacienți a unor rude pentru luarea
deciziilor la sfârșitul vieții, din medici cu profil chirurgical intervievați cu întrebarea În cazul
unui pacient care nu este competent (incapabil), la rude ar trebui să li se permită să decidă
asupra menținerii sau întreruperii tratamentului ce susține viața? au răspuns cu acord puternic
în 16,3±2,8% din cazuri (28 persoane), de acord – 43,0±3,8% (74 persoane); neutru – 16,9±2,9%
(29 persoane); dezacord – 22,1±3,1% (38 persoane) și dezacord puternic – 1,7±1,0% (3
persoane). Comparativ cu ei cei la cei cu profil terapeutic de activitate au fost obținute
următoarele rezultate: acord puternic – 20,5±2,9% (40 persoane); acord – 43,6±3,6% (85
persoane); neutru – 10,8±2,2% (21 persoane); dezacord – 16,9±2,7% (31 persoane) și dezacord
puternic – 8,2±2,0% (16 persoane) (figura 4.4). În acest caz în linii mari opiniile medicilor
asupra întrebării au fost similare în ambele grupuri, cu excepția răspunsului neutru la care s-a
constatat diferență statistă (p<0,05).

40
 %
50
43.0 43.6
45
40
35
30
25 20.5 22.1
16.3 16.9 16.9
20
15 10.8
8.2
10
5 1.7
0
acord puternic de acord neutru dezacord dezacord puternic
P. chirurgical P. terapeutic

Fig. 4.4. Ponderea comparativă a răspunsurilor privind acceptarea rudelor în procesul

decizional asupra menținerii sau întreruperii tratamentului în dependență de profilul de activitate
al medicilor (în %).
La întrebarea dacă Decizia de intensificare a tratamentului durerii și / sau simptomelor
folosind medicamente ce pot scurta viața ar trebui discutate cu pacientul? Medicii cu profil
chirurgical de activitate au răspuns cu acord puternic în 41,3±3,8% cazuri (71 persoane); de
acord au fost 51,1±3,8% (88 persoane); neutru – 4,1±1,5% (7 subiecți); dezacord – 3,5±1,4% (6
persoane) personal medical de profil chirurgical care să manifeste dezacord puternic la această
întrebare nu a fost. În rândul celor cu profil terapeutic de activitate la aceiași întrebare au fost
obținute următoarele rezultate: acord puternic a fost stabilit în 46,4±3,6% (89 persoane); de
acord în 44,8±3,6% (86 cazuri); neutru – 5,7±1,7% (11 persoane); dezacord – 1,0±0,7% (2
persoane) și dezacord puternic – 2,1±1,0% (4 persoane) (figura 4.5). Răspunsurile oferite de
către subiecții celor două grupuri au fost fără diferențe statistice în acest caz (p>0,05).
%
60
51.1
46.4 44.8
50
41.3
40

30

20

10
4.1 5.7 3.5
1.0 2.1
0
0
acord puternic de acord neutru dezacord dezacord puternic
P. chirurgical P. terapeutic

Fig. 4.5. Ponderea comparativă a răspunsurilor privind necesitatea discuției cu pacientul despre
decizia utilizării medicamentelor ce pot scurta viața în dependență de profilul de activitate al
medicilor (în %).
41
 Pentru a stabili particularitățile percepției și conduitei clinice în dependență de profilul de
activitate, lucrătorii medicali intervievați au răspuns la întrebarea Dacă este necesar, un pacient
terminal ar trebui să primească medicamente pentru a atenua durerea și suferința, chiar dacă
aceste medicamente ii pot grăbi sfârșitul vieții? În acest caz pentru profilul chirurgical de
activitate au fost obținute următoarele rezultate: acord puternic au manifestat 60 dintre
respondenți, adică 34,9±3,6%, de acord au fost 96 persoane sau 55,8±3,8%; neutru – 13 persoane
sau 7,5±2,0% și dezacord au manifestat 3 subiecți ori 1,7±1,0%. Comparativ cu ei, cei de profil
terapeutic au răspuns la această întrebare după cum urmează: acord puternic – 58 persoane
(30,1±3,3%); de acord – 106 persoane (54,9±3,6%), neutru – 14 persoane (7,3±1,9%); dezacord
– 15 persoane sau 7,8±1,9%, ca și în cazul celor de profil chirurgical nu au fost subiecți care să
răspundă cu dezacord puternic la această întrebare (figura 4.6). La această întrebare am constatat
că există diferență statistică (p<0,05) doar la varianta de răspuns ”dezacord”.
%
60 55.8 54.9

50

40 35.0
30.0
30

20

7.5 7.3 7.8

10
1.7 0 0
0
acord puternic de acord neutru dezacord dezacord puternic
P. chirurgical P. terapeutic

Fig. 4.6. Ponderea comparativă a răspunsurilor privind necesitatea administrării medicamentelor

pentru atenuarea durerii, chiar dacă aceste medicamente ii pot grăbi sfârșitul vieții, în dependență
de profilul de activitate al medicilor (în %).

Un aspect etic cercetat în studiu a fost dacă O persoană ar trebui să aibă dreptul de a decide
dacă trebuie sau nu grăbi sfârșitul vieții sale? La acest subiect cei cu profil de activitate
chirurgical au dat următoarele răspunsuri: acord puternic – 32 persoane (18,7±3,0%); de acord –
71 persoane (41,5±3,8%); neutru – 33 persoane (19,3±3,0%); dezacord – 32 persoane, sau
18,7±3,0% și dezacord puternic 3 intervievați ori 1,8±1,0%. La cei cu profil de activitate
terapeutic au fost stabilite următoarele răspunsuri: acord puternic – 37 subiecți (19,2±2,8%); de
acord – 78 persoane sau 40,4±3,5%; neutru – 38 persoane, ori 19,7±2,9%; dezacord – 33

42
persoane sau 17,1±2,7%; dezacord puternic 7 persoane sau 3,6±1,3% (figura 4.7). În acest caz nu
s-au atestat diferențe statistice între răspunsurile oferite de subiecții celor două grupuri (p>0,05).

%
45 41.5 40.4
40
35
30
25
18.7 19.2 19.3 19.7 18.7
20 17.1
15
10
5 3.6
1.8
0
acord puternic de acord neutru dezacord dezacord puternic
P. chirurgical P. terapeutic

Fig. 4.7. Ponderea comparativă a răspunsurilor privind dacă o persoană ar trebui să aibă dreptul
de a decide asupra sfârșitului vieții sale, în dependență de profilul de activitate al medicilor (în
%).
Un aspect legal și etic inclus în studiu a fost dacă Fiecare persoană ar trebui să aibă dreptul
să numească o altă persoană care este legal autorizată să ia decizii asupra sfârșitului vieții în
locul său în caz de necompetență (incapacitate)? La intervievarea personalului medical de profil
chirurgical cu această întrebare au fost obținute următoarele rezultate: acord puternic au răspuns
– 31 persoane (18,0±2,9%); de acord au fost – 89 persoane (51,7±3,8%); neutru au răspuns – 24
persoane (14,0±2,6%); dezacord – 26 persoane (15,1±2,7%) și dezacord puternic 2 persoane
(1,2±0,8%). Totodată la aceiași întrebare au răspuns și medicii cu profil terapeutic de activitate,
în rândul lor au fost obținute următoarele rezultate: acord puternic au manifestat – 58 persoane
(30,3±3,3%); de acord au fost – 74 persoane (38,5±3,5%); neutri – 25 subiecți (13,0±2,4%);
dezacord au manifestat 26 persoane (13,5±2,5%) și dezacord puternic – 9 persoane (4,7±1,5%).
(figura 4.8). Astfel în cazul medicilor de profil chirurgical ponderea celor care au oferit
răspunsul de acord a fost semnificativ mai mare comparativ cu ponderea medicilor de profil
terapeutic care au oferit același răspuns (p<0,05), și invers în cazul răspunsului – acord puternic,
acolo unde diferența a fost în favoarea medicilor terapeuți (p<0,005). Totuși per total aceste
diferențe nu influențează rata mare de acceptare a dreptului pacientului de a numi un
reprezentant legal.

43
 %
60 51.7

50
38.5
40
30.3
30
18.0
20 14.0 13.0 15.1
13.5
10
4.7
1.2
0
acord puternic de acord neutru dezacord dezacord puternic

P. chirurgical P. terapeutic
Fig. 4.8. Ponderea comparativă a răspunsurilor privind dacă o persoană ar trebui să aibă dreptul
de a numi un reprezentant legal pentru luarea deciziilor la sfârșitul vieții, în dependență de
profilul de activitate al medicilor (în %).

O altă întrebare cu tentă etică și legală care a fost inclusă în prezentul studiu a fost cea dacă
În toate cazurile, medicii ar trebui să urmărească păstrarea vieții pacienților lor, chiar dacă
pacienții solicită grăbirea sfârșitului vieții? În acest context de asemenea s-a încercat stabilirea
de particularități între răspunsurile oferite de către personalul medical de profil chirurgical și
terapeutic. Urmare a intervievării în rândul celor cu profil de activitate chirurgical au fost
obținute următoarele rezultate: acord puternic au manifestat – 30,2±3,5% (52 persoane); de acord
au fost – 43,7±3,8% (75 persoane); poziție neutră au manifestat – 14,5±2,7% (25 persoane);
dezacord – 11,6±2,4% (20 persoane) cu dezacord puternic în acest caz nu a răspuns nimeni. În
rândul celor cu profil de activitate terapeutic, urmare a intervievării cu această întrebare au fost
obținute următoarele rezultate: acord puternic – 47,2±3,8% (91 persoane), de acord – 35,7±3,6%
(69 persoane); neutru – 8,3±2,0% (16 persoane); dezacord – 7,8±1,9% (15 persoane) și cu
dezacord puternic au răspuns 2 persoane (1,0±0,7%). La această întrebare diferențe statistice
semnificative între ponderea răspunsurilor oferite au fost pentru varianta de răspuns ”acord
puternic” (p<0,005) și ”de acord” (p<0,05), totuși la fel ca și în cazul întrebării precedente
aceasta nu influențează aspra ponderii mari a medicilor care cred că trebuie să păstreze viața
pacienților terminali chiar dacă aceștia solicită sfârșitul (figura 4.9).

44
 %
47.2
50 43.7
45
40 35.7
35 30.2
30
25
20 14.5
11.6
15
8.3 7.8
10
5 1
0
0
acord puternic de acord neutru dezacord dezacord puternic
P. chirurgical P. terapeutic

Fig. 4.9. Ponderea comparativă a răspunsurilor privind dacă medicii trebuie să păstreze viața
pacienților, chiar dacă pacienții solicită grăbirea sfârșitului, în dependență de profilul de
activitate al medicilor (în %).
De asemenea s-a studiat atitudinea pe profiluri medicale de activitate a subiecților din studiu
asupra întrebării Dacă un pacient bolnav terminal suferă insuportabil și nu este capabil să ia
decizii, medicilor ar trebui să li se permită să administrează medicamente în doze mari ce pot
avea reacții adverse?
Rezultatele obținute urmare a intervievării în rândul celor cu profil de activitate chirurgical
au fost obținute următoarele rezultate: acord puternic au manifestat – 14,0±2,6% (24 persoane);
de acord au fost – 48,8±3,8% (84 persoane); poziție neutră au manifestat – 18,0±2,9% (31
persoane); dezacord – 15,7±2,8% (27 persoane) și dezacord puternic în acest caz au răspuns –
3,5±1,4% (6 persoane). În rândul celor cu profil de activitate terapeutic, urmare a intervievării cu
această întrebare au fost obținute următoarele rezultate: acord puternic – 29,0±3,3% (56
persoane), de acord – 39,9±3,5% (77 persoane); neutru – 13,0±2,4% (25 persoane); dezacord –
11,4±2,3% (22 persoane) și cu dezacord puternic au răspuns 13 persoane (6,7±1,8%). Conform
trendului descris la răspunsurile din întrebările anterioare și la această întrebare s-au stabilit
diferențe statistice semnificative între ponderea răspunsurilor ”acord puternic” (p<0,005) și ”de
acord” (p<0,05) oferite de cele două grupuri comparate (figura 4.10).

45
 %
60
48.8
50
39.9
40
29.0
30
18.0
20 14.0 15.7
13.0 11.4
10 6.7
3.5
0
acord puternic de acord neutru dezacord dezacord puternic
P. chirurgical P. terapeutic

Fig. 4.10. Ponderea comparativă a răspunsurilor privind dacă medicii trebuie să administrează
medicamente în doze mari ce pot avea reacții adverse în cazul incapacității de decizie a
pacienților, în dependență de profilul de activitate al medicilor (în %).
Un aspect important al prezentei cercetări l-a constituit directiva în avans, am studiat
percepția acesteia de către medicii de profil chirurgical și terapeutic prin intermediul întrebării
Dorințele exprimate în mod clar într-o directivă în avans de un pacient care nu este competent
(incapabil) în ceea ce privește neimplementarea sau întreruperea tratamentelor de susținere a
vieții trebuie să fie întotdeauna respectate, chiar dacă acest lucru ar putea anticipa sfârșitul
vieții pacientului?
Prin intervievare la personalul cu profil de activitate chirurgical au fost obținute următoarele
rezultate: acord puternic au manifestat – 16,7±2,9% (28 persoane); de acord au fost – 50,0±3,9%
(84 persoane); poziție neutră au manifestat – 15,5±2,8% (26 persoane); dezacord – 17,8±3,0%
(30 persoane) cu dezacord puternic în acest caz nu a răspuns nimeni. În rândul celor cu profil de
activitate terapeutic, urmare a intervievării cu această întrebare au fost obținute următoarele
rezultate: acord puternic – 17,7±2,8% (34 persoane), de acord – 47,9±3,6% (92 persoane); neutru
– 17,7±2,8% (34 persoane); dezacord – 15,6±2,6% (30 persoane) și cu dezacord puternic au
răspuns 2 persoane (1,0±0,7%). La această întrebare între răspunsurile oferite de cele două
grupuri nu sunt diferențe statistice (p>0,05) (figura 4.11).

46
 %
60
50.0
47.9
50

40

30
17.7
20 16.7 15.5 17.7 17.8 15.7

10
0 1
0
acord puternic de acord neutru dezacord dezacord puternic
P. chirurgical P. terapeutic

Fig. 4.11. Ponderea comparativă a răspunsurilor privind dacă medicii trebuie totul timpul să
respecte dorințele exprimate de pacienți prin intermediul directivei în avans, în dependență de
profilul de activitate al medicilor (în %).

În ceea ce ține de necesitatea informării pacientului privind detaliile bolii, atât personalul
medical de profil chirurgical, cât și cel de profil terapeutic au fost chestionați cu întrebarea
Considerați ca pacientului trebuie sa i se comunice toate detaliile legate de diagnosticul si
prognosticul bolii sale?
În acest context, urmare a intervievării au fost obținute următoarele rezultate în rândul celor
cu profil de activitate chirurgical: DA au răspuns 148 persoane, sau 87,6±2,5%; cu NU au
răspuns 21 persoane sau 12,4±2,5%. Comparativ cu ei, la cei cu profil de activitate terapeutic au
fost obținute rezultate după cum urmează: DA au răspuns 174 persoane sau 91,1±2,1%, iar cu
NU au răspuns 17 persoane ori 8,9±2,1% (figura 4.12). Atât rata răspunsurile DA, cât și NU a
fost practic similară în cele două contingente (p>0,05).

47
 %
100
91.1
90 87.6
80
70
60
50
40
30
20 12.4
8.9
10
0
Da Nu
P. chirurgical P. terapeutic

Fig. 4.12. Ponderea comparativă a răspunsurilor privind comunicarea pacientului tuturor

detaliilor legate de diagnosticul și prognosticul bolii, în dependență de profilul de activitate al
medicilor (în %).
În cadrul studiului am analizat de asemenea atitudinea pe profile de activitate medicale
atitudinea medicilor față de Directiva în avans, aceasta s-a făcut prin intermediul chestionării cu
întrebarea Directiva în avans ar fi un instrument util în practica medicală? La cei cu profil de
activitate chirurgical s-a stabilit că 134 persoane au răspuns DA, ceea ce constituie o pondere de
78,8±3,1%, 16 persoane au răspuns NU adică o pondere de 9,4±2,2%, iar 20 nu știu ce
presupune/înseamnă directiva în avans – 11,8±2,5%. În rândul celor cu profil terapeutic de
activitate a fost relevată următoarea pondere a răspunsurilor: DA – 68,4±3,3% (132 persoane);
NU – 15,5±2,6% (30 persoane) și nu știu ce înseamnă aceasta – 16,1±2,6% (31 persoane) (figura
4.13). La această întrebare s-a constatat că medicii de profil chirurgical statistic semnificativ
consideră că directiva în avans este un instrument util în practica medicală (p<0,01).

48
 %
90
78.8
80
68.4
70
60
50
40
30
20 15.5 16.1
9.4 11.8
10
0
Da Nu Nu stiu
P. chirurgical P. terapeutic

Fig. 4.13. Ponderea comparativă a răspunsurilor privind percepția medicilor asupra utilității
directivei în avans, în dependență de profilul de activitate al medicilor (în %).
Nu în ultimul rând a fost apreciată atitudinea medicilor față de pacienții terminali, și anume
dacă aceștia după părerea lor constituie o povară psihologică pentru medici. În acest context cu
Da au răspuns 134 persoane din cele cu profil chirurgical de activitate – 78,4±3,1%, iar cu Nu 37
persoane – 21,6±3,1%. În rândul celor cu profil terapeutic de activitate a fost atestată următoarea
situație: cu Da au răspuns 153 persoane – 79,3±2,9%, iar cu Nu – 40 persoane – 20,7±2,9%
(figura 4.14).
%
90
78.4 79.3
80
70
60
50
40
30 21.6 20.7
20
10
0
Da Nu
P. chirurgical P. terapeutic

Fig. 4.14. Ponderea comparativă a răspunsurilor privind percepția pacienților terminali drept
povară psihologică pentru medici, în dependență de profilul de activitate al medicilor (în %).

49
 4.2. Analiza comparativă a rezultatelor obținute în dependență de genul medicilor.
Excluzând aspectele ce țin de conduita clinică și de tratament care este reglementată și în
principiu ar trebuie să fie una standardizată atât pentru medicii atât de gen masculin, cât și de
genul feminin; am analizat alte aspecte (mai ales ce țin de directiva în avans), care posibil să fie
determinate de particularitățile de gen ale personalului medical. Pentru a elucida aceste aspecte
am analizat răspunsurile celor 186 femei medici și 178 bărbați medici intervievați.
În acest context la întrebarea dacă Medicii trebuie să respecte cererea unui pacient de a
menține sau retrage tratamentul care susține viața? 63 de femei au răspuns cu acord puternic –
33,9±3,5%; cu de acord au răspuns 78 femei – 41,9±3,6%; neutru 14 persoane (7,5±1,9%); cu
dezacord 20 persoane – 10,8±2,3%, iar cu dezacord puternic 11 persoane – 5,9±1,7%.
Comparativ cu medicii de gen feminin, în rândul bărbaților intervievați s-a stabilit că: acord
puternic au manifestat 40 persoane, sau 22,6±3,1%; de acord au fost 91 persoane – 51,4±3,7%;
neutru 18 persoane – 10,3±2,3%; dezacord 24 – 13,5±2,6% și dezacord puternic 4 – 2,2±1,1%
(figura 4.15).
%
60
51.4
50 41.9

40 33.9

30
22.6
20 13.5
10.3 10.8
10 7.5 5.9
2.2
0
acord puternic de acord neutru dezacord dezacord puternic
Feminin Masculin
Fig. 4.15. Ponderea comparativă a răspunsurilor privind acceptarea cererii pacientului de
menținere sau retragere a tratamentului ce susține viața în dependență de genul medicilor (în %).

Din datele prezentate putem constata că există diferență statistică între răspunsurile oferite
de medicii femei și bărbați la această întrebare și anume între răspunsurile ”acord puternic”
(p<0,01) și ”de acord” (p<0,05), aceasta permite de a conchide că atitudinea femeilor față de
această întrebare este una mai pozitivă comparativ cu cea a bărbaților medici.
De asemenea a fost verificată atitudinea pe genuri a medicilor vis a vis de implicarea rudelor
în procesul decizional de la sfârșitul vieții pacientului. Pentru asta intervievații au fost răspuns la

50
întrebarea În cazul unui pacient care nu este competent (incapabil), la rude ar trebui să li se
permită să decidă asupra menținerii sau întreruperii tratamentului ce susține viața?
În rândul lucrătoarelor medicale chestionate au fost obținute următoarele rezultate: acord
puternic – 38 persoane – 20,4±3,0%; de acord au fost 84 persoane, sau 45,2±3,6%; neutru – 18,
sau 9,7±2,2%; dezacord au manifestat 33 persoane sau 17,7±2,8% și dezacord total 13 persoane
sau 7,0±1,9%. Comparativ cu femeile, bărbații medici au răspuns după cum urmează: cu acord
puternic 30 persoane – 16,8±2,8%; de acord 73 persoane – 41,0±3,7%; neutru – 32 persoane, ori
18,0±2,9%; dezacord 37 persoane – 20,8±3,0% și dezacord puternic 6 persoane sau 3,4±1,4%
(figura 4.16). La această întrebare a fost constatată diferență statistică între genuri doar la
varianta de răspuns ”neutru”, bărbații medici fiind oarecum mai pasivi la acest capitol (p<0,01).
%
50 45.2
45 41.0
40
35
30
25 20.4 20.8
16.8 18.0 17.7
20
15 9.7
10 7.0
5 3.4
0
acord puternic de acord neutru dezacord dezacord puternic
Feminin Masculin

Fig. 4.16. Ponderea comparativă a răspunsurilor privind acceptarea rudelor în procesul

decizional asupra menținerii sau întreruperii tratamentului în dependență de profilul de genul
medicilor (în %).
Pentru a afla atitudinea pe genuri a medicilor față de administrarea tratamentului cu potențial
de a scurta viața pacienților, atât femeile cât și bărbații incluși în studiu au fost chestionați cu
întrebarea Dacă este necesar, un pacient terminal ar trebui să primească medicamente pentru a
atenua durerea și suferința, chiar dacă aceste medicamente ii pot grăbi sfârșitul vieții? La
aceasta respondentele au răspuns cu acord puternic în 30,6±3,4% (57 persoane), de acord
57,5±3,6% (107 persoane), neutru – 5,4±1,6% (10 persoane); dezacord – 6,5±1,8% (12
persoane), dezacord puternic nu a manifestat nici una dintre intervievate în acest caz. În rândul
bărbaților medici respondenți la această întrebare a fost atestată următoarea situație: au răspuns
cu acord puternic în 33,7±3,5% (60 persoane), de acord 53,4±3,7% (95 persoane), neutru –
9,6±2,2% (17 persoane); dezacord – 3,3±1,3% (6 persoane), dezacord puternic la fel ca și în

51
cazul femeilor medici chestionate nu au fost (figura 4.17). În răspunsurile oferite la această
întrebare de către medicii bărbați și femei nu au fost stabilite diferențe statistice (p>0,05).
%
70
57.5
60 53.4

50

40 30.6 33.7

30

20
9.6
10 5.4 6.5
3.3
0
acord puternic de acord neutru dezacord
Feminin Masculin

Fig. 4.17. Ponderea comparativă a răspunsurilor privind necesitatea administrării

medicamentelor pentru atenuarea durerii, chiar dacă aceste medicamente ii pot grăbi sfârșitul
vieții, în dependență de profilul de genul medicilor (în %).
O persoană ar trebui să aibă dreptul de a decide dacă trebuie sau nu grăbi sfârșitul vieții
sale? La această întrebare cu tentă etică respondentele au oferit următoarele răspunsuri: acord
puternic 19,5±2,9% (36 persoane); de acord 40,4±3,6% (75 persoane); poziție neutră au
manifestat 20,6±3,0% (38 persoane); dezacord 17,3±2,8% (32 persoane) și dezacord puternic 4
persoane sau 2,2±1,1%. La rândul lor bărbații medici chestionați la această întrebare au răspuns
cu acord puternic 18,0±2,9% (32 persoane); de acord 41,5±3,7% (74 persoane); poziție neutră au
manifestat 18,0±2,9% (32 persoane); dezacord 19,1±2,9% (34 persoane) și dezacord puternic 6
persoane sau 3,4±1,4% (fără diferențe statistice între genuri) (figura 4.18).
%
45 40.4 41.5
40
35
30
25 20.6
19.5 18.0 19.1
18.0 17.3
20
15
10
5 2.2 3.4
0
acord puternic de acord neutru dezacord dezacord puternic
Feminin Masculin

Fig. 4.18. Ponderea comparativă a răspunsurilor privind dacă o persoană ar trebui să aibă dreptul
de a decide asupra sfârșitului vieții sale, în dependență de genul medicilor (în %).
52
 Un alt aspect elucidat în această cercetare a fost întrebarea dacă Fiecare persoană ar trebui
să aibă dreptul să numească o altă persoană care este legal autorizată să ia decizii asupra
sfârșitului vieții în locul său în caz de necompetență? La ea răspunsurile obținute în dependență
de genul respondenților au fost următoarele: femeile medici au răspuns cu acord puternic în
27,0±3,3% (50 persoane), de acord – 43,3±3,7% (80 persoane); neutru – 10,3±2,3% (19
persoane); dezacord 14,6±2,6% (27 persoane) și dezacord puternic 4,8±1,6% (9 persoane); iar
bărbații medici au răspuns cu acord puternic în 21,9±3,1% (39 persoane), de acord – 46,1±3,7%
(82 persoane); neutru – 16,3±2,8% (29 persoane); dezacord 14,6±2,6% (26 persoane) și dezacord
puternic 1,1±0,8% (2 persoane) (figura 4.19). La această întrebare am stabilit că medicii de genul
feminin statistic semnificativ au manifestat mai des dezacord puternic în răspunsuri cu medicii
bărbați (p<0,05).
%
50 46.1
43.3
45
40
35
27.0
30
25 21.9
20 16.3
14.6 14.6
15 10.3
10
4.8
5 1.1
0
acord puternic de acord neutru dezacord dezacord puternic
Feminin Masculin

Fig. 4.19. Ponderea comparativă a răspunsurilor privind dacă o persoană ar trebui să aibă dreptul
de a numi un reprezentant legal pentru luarea deciziilor la sfârșitul vieții, în dependență de genul
medicilor (în %).
La întrebarea dacă Considerați că pacientului trebuie să i se comunice toate detaliile legate de
diagnosticul si prognosticul bolii sale? Respondentele au răspuns cu Da în 160 cazuri, ceea ce
constituie o pondere de 86,5±2,5%, iar cu Nu respectiv în 25 cazuri, ori o pondere de 13,5±2,5%,
comparativ cu ele, respondenții medici au oferit la această întrebare următoarele răspunsuri Da în
161 cazuri, ori o pondere de 92,5±2,0% și Nu în 13 cazuri ceea ce a reprezentat o pondere de
7,5±2,0%. Cu diferențe statistice între răspunsurile oferite de subiecții din studiu, astfel bărbații
medici au arătat o disponibilitate mai mare (p<0,01) de a comunica detaliile legate de pronosticul
bolii pacientului (figura 4.20).

53
 %
100 92.5
90 86.5

80
70
60
Feminin
50
Masculin
40
30
20 13.5
10 7.5

0
Da Nu
Fig. 4.20. Ponderea comparativă a răspunsurilor privind comunicarea pacientului tuturor
detaliilor legate de diagnosticul și prognosticul bolii, în dependență de genul medicilor (în %).
Directiva în avans ar fi un instrument util în practica medicală? La această întrebare
femeile medici au răspuns cu Da în 132 cazuri, ori o pondere de 71,0±3,3%, iar cu Nu în 29
cazuri, sau o pondere de 15,6±2,7%, 25 de lucrătoare medicale nu știu ce reprezintă directiva în
avans – 13,4±2,5%. În timp ce în rândul bărbaților medici 135 consideră că directiva în avans ar
putea fi ceva util, ori o pondere de 76,7±3,2%, sunt de părerea că Nu e ceva util 16 persoane –
9,1±2,2% și nu știu ce reprezintă asta 25 persoane – 14,2±2,6%. La această întrebare am stabilită
de asemenea că femeile medici statistic semnificativ (p<0,05) Nu sunt de acord că directiva în
avans a fi ceva util în practica medicală, comparativ cu medicii bărbați (figura 4.21).
%
90
76.7
80 71.0
70
60
50 Feminin
40 Masculin

30
20 15.6 13.4 14.2
9.1
10
0
Da Nu Nu stiu

Fig. 4.21. Ponderea comparativă a răspunsurilor privind percepția medicilor asupra utilității
directivei în avans, în dependență de genul medicilor (în %).
54
 La întrebarea dacă Este pacientul terminal o povara psihologica pentru medic? Lucrătoarele
medicale chestionate au răspuns în 145 cazuri cu Da și în 41 cazuri cu Nu, ceea ce reprezintă
ponderi de respectiv 78,0±3,0% și 22,0±3,0%. La aceiași întrebare lucrătorii medicali de gen
masculin au răspuns cu Da în 142 cazuri, iar cu Nu în 35 cazuri, ceea ce reprezintă ponderi de
80,2±3,0% și de 19,8±3,0% respectiv, fără diferențe statistice între răspunsurile oferite de cele
două grupuri (p>0,05) (figura 4.22).
%
90
78.0 80.2
80
70
60
50 Feminin
40 Masculin

30
22.0 19.8
20
10
0
Da Nu

Fig. 4.22. Ponderea comparativă a răspunsurilor privind percepția pacienților terminali drept
povară psihologică pentru medici, în dependență de genul medicilor (în %).

4.3. Analiza comparativă a rezultatelor obținute în dependență de genul medicilor.

Pentru o mai bună înțelegere a deciziilor medicale în conduita pacientului la final de viață în
spitale, un set de întrebări au fost evaluate prin prisma vârstei personalului medical respondent,
pentru aceasta convențional lucrătorii medicali au fost divizați în două grupuri: primul grup cel
al lucrătorilor ”tineri” cu stagiu de muncă cuprins între 0-10 ani și grupul lucrătorilor medicali
”vârstnici” cu stagiu de lucru mai mare de 30 ani. Din primul grup au făcut parte 140 persoane,
iar din al doilea 60. Astfel, la întrebarea dacă Medicii trebuie să respecte cererea unui pacient de
a menține sau retrage tratamentul care susține viața? tinerii medici au răspuns cu acord puternic
în 48 cazuri – 34,3±4,0%; de acord au fost 60 – 42,9±4,2%; neutri 14 -10,0±2,5%; dezacord au
manifestat 14 persoane – 10,0±2,5% și dezacord puternic 4 persoane – 2,8±1,4%. Comparativ cu
ei contingentul medicilor mai în vârstă a răspuns cu acord puternic în 8 cazuri – 13,6±4,4%; cu
acord în 38 cazuri, sau 64,4±6,2%; neutru 2 cazuri, ori 3,4±2,3%, dezacord 10 persoane sau
16,9±4,8%; dezacord puternic 1 persoană ori 1,7±1,7% (figura 4.23). La această întrebare am
stabilit în rândul tinerilor (personalului cu stagiu de până la 10 ani), o prevalență mai mare a
celor care au manifestat acord puternic, comparativ cu cei mai vârstnici (p<0,001), totodată la
aceiași întrebare cei cu stagiu mai mare au manifestat o poziție mai echilibrată răspunsul ”de
acord” fiind semnificativ mai des atestat la ei (p<0,005).

55
 %
70 64.4

60

50 42.9
40 34.3

30
16.9
20 13.6
10.0 10.0
10
3.4 2.8 1.7
0
acord puternic de acord neutru dezacord dezacord puternic
tineri virstnici

Fig. 4.23. Ponderea comparativă a răspunsurilor privind acceptarea cererii pacientului de

menținere sau retragere a tratamentului ce susține viața în dependență de stagiul de muncă al
medicilor (în %).
La întrebarea În cazul unui pacient care nu este competent (incapabil), la rude ar trebui să
li se permită să decidă asupra menținerii sau întreruperii tratamentului ce susține viața?
grupurile de medici divizați în conformitate cu vechimea în muncă au răspuns după cum
urmează, cei tineri au manifestat acord puternic în 24,3±3,6% (34 persoane); de acord au fost
41,4±4,2% (58 persoane); neutri 12,1±2,8% (17 persoane); dezacord 17,9±3,2% (25 persoane) și
dezacord puternic 4,3±1,7% (6 persoane). În rândul celor cu stagiu mai mare de lucru au fost
obținute următoarele răspunsuri: acord puternic 16,7±4,8% (10 persoane); de acord 40,0±6,3%
(24 persoane); neutri 21,7±5,3% (13 persoane); dezacord 18,3±5,0% (11 persoane) și dezacord
puternic 3,3±2,3% (2 persoane) (figura 4.24). De asemenea și la această întrebare am stabilit o
poziție mai echilibrată a celor cu stagiu de muncă mai mare, relevată prin ponderea semnificativ
mai mare a răspunsului ”neutru” în rândul acestora (p>0,05).
%
45 41.4 40.0

40
35
30 24.3 21.7
25 18.3
16.7 17.9
20
12.1
15
10
4.3 3.3
5
0
acord puternic de acord neutru dezacord dezacord puternic
tineri virstnici

Fig. 4.24. Ponderea comparativă a răspunsurilor privind acceptarea rudelor în procesul

decizional asupra menținerii sau întreruperii tratamentului în dependență de profilul de stagiul
de muncă al medicilor (în %).
56
 La întrebarea dacă O persoană ar trebui să aibă dreptul de a decide dacă trebuie sau nu
grăbi sfârșitul vieții sale? Tinerii medici au răspuns cu acord puternic în 33 cazuri – 23,7±3,6%;
cu de acord în 50 cazuri – 36,0±4,1%; neutru au răspuns 29 persoane – 20,9±3,4%, cu dezacord
au răspuns 21 persoane 15,1±3,0% și cu dezacord puternic 6 persoane – 4,3±1,7%. Comparativ
cu ei medicii cu stagiu de muncă mai mare de 30 ani au dat următoarele răspunsuri: acord
puternic 6 persoane – 10,0±3,9%; de acord au fost 30 persoane – 50,0±6,5%; neutri 7 persoane –
11,7±4,1%; dezacord au manifestat la această întrebare 17 persoane – 28,3±5,8%; persoane care
să răspundă cu dezacord puternic nu au fost (figura 4.25). La această întrebare am constatat o
poziție mai favorabilă din partea tinerilor medici în a acorda dreptul pacientului terminal de a
decide grăbirea sfârșitului vieții, fapt exprimat prin ponderea net superioară a răspunsului ”acord
puternic” la aceștia comparativ cu medicii mai vârstnici (p<0,05). Totodată o poziție ceva mai
echilibrată a fost relevată la medicii mai vârstnici, aceasta fiind exprimată prin pondere net mai
mare a răspunsului ”de acord” (p<0,01).
%
60
50.0
50

40 36.0
28.3
30 23.7 20.9
20 15.1
10.0 11.7
10
4.3
0
0
acord puternic de acord neutru dezacord dezacord puternic

tineri virstnici

Fig. 4.25. Ponderea comparativă a răspunsurilor privind dacă o persoană ar trebui să aibă dreptul
de a decide asupra sfârșitului vieții sale, în dependență de stagiul de muncă al medicilor (în %).
În ceea ce ține de dreptul persoanelor de a numi o altă persoană care este legal autorizată
să ia decizii asupra sfârșitului vieții în locul său în caz de necompetență? au răspuns după cum
urmează, cei tineri au manifestat acord puternic în 31,4±3,9% (44 persoane); de acord au fost
40,8±4,2% (57 persoane); neutri 10,7±2,6% (15 persoane); dezacord 15,0±3,0% (21 persoane) și
dezacord puternic 2,1±1,2% (3 persoane). În rândul celor cu stagiu mai mare de lucru au fost
obținute următoarele răspunsuri: acord puternic 11,7±4,1% (7 persoane); de acord 45,0±6,4%
(27 persoane); neutri 25,0±5,6% (15 persoane); dezacord 16,7±3,2% (10 persoane) și dezacord
puternic 1,6±1,6% (1 persoane) (figura 4.26). Ca și în cazurile anterioare, și la această întrebare
medicii cu stagiu mai mic de lucru și mai tineri, au răspuns semnificativ mai des cu ”acord
puternic” (p<0,001) comparativ cu medicii mai vârstnici, care la rândul lor au răspuns mai des cu
”neutru” (p<0,005) și ”dezacord”.

57
 %
50 45.0
45 40.8
40
35 31.4
30 25.0
25
20 16.7
15.0
15 11.7
10.7
10
5 2.1 1.6
0
acord puternic de acord neutru dezacord dezacord puternic
tineri virstnici

Fig. 4.26. Ponderea comparativă a răspunsurilor privind dreptul unei persoane de a numi un
reprezentant legal în luarea deciziilor, în dependență de stagiul de muncă al medicilor (în %).
La întrebarea dacă În toate cazurile, medicii ar trebui să urmărească păstrarea vieții
pacienților lor, chiar dacă pacienții solicită grăbirea sfârșitului vieții? Tinerii medici au răspuns
cu acord puternic în 63 cazuri – 45,0±4,2%; cu de acord în 45 cazuri – 32,1±3,9%; neutru au
răspuns 14 persoane – 10,0±2,5%, cu dezacord au răspuns 17 persoane - 12,2±2,8% și cu
dezacord puternic 1 persoană – 0,7±0,7%. Comparativ cu ei medicii cu stagiu de muncă mai
mare de 30 ani au dat următoarele răspunsuri: acord puternic 19 persoane – 31,7±6,0%; de acord
au fost 32 persoane – 53,3±6,4%; neutri 7 persoane – 11,7±4,1%; dezacord au manifestat la
această întrebare 2 persoane – 3,3±2,3%; persoane care să răspundă cu dezacord puternic nu au
fost (figura 4.27). De asemenea și la această întrebare s-a atestat o pondere net superioară a
medicilor cu stagiu de muncă mic care au răspuns cu ”acord puternic” comparativ cu medicii mai
vârstnici (p<0,05), cei din urmă răspunzând semnificativ mai des (p<0,005) cu ”de acord”.
%
60 53.3

50 45.0

40
31.7 32.1
30

20
10.0 11.7 12.2
10
3.3
0.7 0
0
acord puternic de acord neutru dezacord dezacord puternic
tineri virstnici

Fig. 4.27. Ponderea comparativă a răspunsurilor privind dacă medicii ar trebui să urmărească
păstrarea vieții pacienților lor, chiar dacă pacienții solicită grăbirea sfârșitului vieții, în
dependență de stagiul de muncă al medicilor (în %).
58
 De asemenea au fost evaluate răspunsurile date de cele două grupuri de vârstă la întrebarea
Considerați că pacientului trebuie sa i se comunice toate detaliile legate de diagnosticul si
prognosticul bolii sale? Medicii cu stagiu mic de lucru au răspuns cu Da în 127 cazuri ceea ce
reprezintă o pondere de 91,4±2,4%, respectiv Nu au răspuns în 12 cazuri sau 8,6±2,4%.
Comparativ cu ei medicii cu stagiu mai mare de lucru au răspuns Da în 85,0±4,6% cazuri (51
persoane), respectiv Nu în 15,0±4,6% (9 persoane). În acest caz nu au fost constatate diferențe
statistice între răspunsurile celor două grupuri (p>0,05) (figura 4.28).
%
100 91.4
90 85.0

80
70
60
tineri
50
virstnici
40
30
20 15.0
8.6
10
0
Da Nu

Fig. 4.28. Ponderea comparativă a răspunsurilor privind comunicarea pacientului tuturor

detaliilor legate de diagnosticul și prognosticul bolii, în dependență de stagiul de muncă al
medicilor (în %).
Cele două grupuri divizate după perioada de muncă au fost chestionate și cu întrebarea dacă
Directiva în avans ar fi un instrument util în practica medicală?în rândul tinerilor medici au fost
obținute următoarele rezultate: cu Da la această întrebare au răspuns 99 persoane, sau
70,7±3,8%; cu Nu au răspuns 19 persoane, ori 13,6±2,9%; și cu nu știu ce presupune 22
persoane ceea ce reprezintă o pondere de 15,7±3,1%. La rândul lor medicii cu stagiu de muncă
mai mare au răspuns cu Da în 73,3±5,7% (44 persoane), cu Nu în 10,0±3,9% (6 persoane) și cu
nu știu ce prezintă directiva în avans – 16,7±4,8% (10 persoane) (figura 4.29), și la această
întrebare nu au fost constatate diferențe statistice între grupurile chestionare (p>0,05).

59
 %
80 73.3
70.7
70

60

50
tineri
40
virstnici
30

20 15.7 16.7
13.6
10.0
10

0
Da Nu Nu stiu
Fig. 4.29. Ponderea comparativă a răspunsurilor privind percepția medicilor asupra utilității
directivei în avans, în dependență de genul medicilor (în %).
Este pacientul terminal o povara psihologica pentru medic? În rândul medicilor cu stagiu de
muncă mai mic, au răspuns cu Da la această întrebare 73,6±3,7% (103 persoane), iar cu Nu
26,4±3,7% (37 persoane), comparativ cu ei, medicii cu stagiu de lucru mai mare au răspuns cu
Da în 85,0±4,6% (51 persoane), iar cu Nu 15,0±4,6% (9 persoane) (figura 4.30). La această
întrebare am constat că ponderea răspunsurilor Da la medicii cu stagiu mic, este net inferioară
comparativ cu același răspuns la medicii mai vârstnici (p<0,05), astfel am relevat că cei cu stagiu
mai mic în mai puține cazuri sunt de părerea că pacienții terminali ar fi o povară psihologică
pentru medici.

%
90 85.0

80 73.6
70
60
50 tineri
40 virstnici

30 26.4
15.0
20
10
0
Da Nu

Fig. 4.30. Ponderea comparativă a răspunsurilor privind percepția pacienților terminali drept
povară psihologică pentru medici, în dependență de stagiul de muncă al medicilor (în %).
60
4.4. Concluzii la capitolul 4

1. Medicii de profil chirurgical semnificativ mai des, comparativ cu cei de profil terapeutic. au
manifestat acord puternic în a accepta numirea unui reprezentant legal de către pacient (p<0,05).
De asemenea medicii chirurgi au manifestat mai des ”acord puternic” în păstrarea vieții
pacientului cu orice preț, chiar contra voinței pacienților (p<0,005).

2. Medicii chirurgi sunt în acord puternic cu administrarea medicamentelor din proprie inițiativă
în doze mari (p<0,05). Cu toate că tot ei statistic semnificativ consideră că directiva în avans este
un instrument util în practica medicală (p<0,01).

3. S-a stabilit că medicii de gen feminin statistic semnificativ mai des sunt de părerea că trebuie
respectată cererea unui pacient de a menține sau retrage un tratament (p<0,01), aceasta permite
de a conchide că atitudinea femeilor față de această întrebare este una mai pozitivă comparativ
cu cea a bărbaților medici. Tot medicii femei au arătat o disponibilitate mai mică de a accepta
dreptul pacienților de a numi o altă persoană legal autorizată în luarea deciziilor, statistic
semnificativ manifestând mai des dezacord puternic în răspunsuri cu medicii bărbați (p<0,05).

4. Bărbații medici au arătat o disponibilitate mai mare (p<0,01) de a comunica detaliile legate de
pronosticul bolii pacientului. Tot bărbații medici au fost statistic semnificativ de acord că
directiva în avans ar fi ceva util în practica medicală (p<0,05)

5. Medicii cu stagiu de muncă mai mic sunt mai predispuși de a respecta cererea unui pacient în
menținerea sau retragerea unui tratament, comparativ cu cei mai vârstnici (p<0,001), totodată la
aceiași întrebare cei cu stagiu mai mare au manifestat o poziție mai echilibrată răspunsul ”de
acord” fiind semnificativ mai des atestat la ei (p<0,005).

6. Tinerii medici manifestă o atitudine mai favorabilă în a acorda dreptul pacientului terminal de
a decide grăbirea sfârșitului vieții, fapt exprimat prin ponderea net superioară a răspunsului
”acord puternic” la aceștia comparativ cu medicii mai vârstnici (p<0,05). Totodată o poziție ceva
mai echilibrată a fost relevată la medicii mai vârstnici, aceasta fiind exprimată prin pondere net
mai mare a răspunsului ”de acord” (p<0,01).

7. Medicii cu stagiu de muncă mai mic au fost mai des de acord în acordarea opțiunii pacientului
de a numi o altă persoană legal autorizată să ia decizii - ”acord puternic” (p<0,001) comparativ
cu medicii mai vârstnici, care la rândul lor au răspuns mai des cu ”neutru” (p<0,005) și
”dezacord”. De asemenea tot medicii tineri în mai puține cazuri sunt de părerea că pacienții
terminali ar fi o povară psihologică pentru medici (p<0,05).

61
 ÎNCHIERE
Actualitatea studiului efectuat
Progresul în domeniul sănătății și evoluția în medicină, în particular dezvoltarea tehnologiei
medicale permit ca viața să fie prelungită și cresc perspectivele de supraviețuire. Prin
transformarea bolilor considerate acute sau cu evoluție rapidă în boli cronice sau cu evoluție
lentă, acestea creează situații complexe și reaprind, fără îndoială, dezbaterea privind finalul vieții
și cadrul în care sunt luate deciziile referitoare la tratamentul medical în situații de la finalul
vieții.
În timp ce principalul fir al discuției referitoare la deciziile privind tratamentul medical
trebuie să fie respectul pentru demnitatea și autonomia individului, experiența clinică arată că la
finalul vieții pacienții pot fi vulnerabili și pot avea dificultăți în exprimarea opiniilor. În plus,
există situații în care deciziile sunt luate atunci când pacienții nu mai sunt capabili să își exprime
dorințele. În cele din urmă, în unele cazuri, pacienții își pot exprima, din proprie inițiativă,
dorința legitimă de a nu lua decizii privind tratamentul lor medical.
O abordare eficientă în deciziile medicale în conduita pacienților la final de viață în spitale
ar putea fi aceea de a sprijini implementarea unor schimbări la nivelul sistemului, cu potențial de
beneficiu pentru toți pacienții din spitale. Aceste abordări permit ca intervențiile multiple să fie
furnizate în tandem pentru a aborda deficitele dintr-o serie de procese și rezultate.
Având în vedere resursele limitate ale serviciilor de sănătate disponibile, este important ca
îngrijirea la sfârșitul vieții să se bazeze pe dovezi, și nu pe baza doar a intuiției furnizorilor de
servicii.
Examinarea impactului intervențiilor asupra proceselor la sfârșitul vieții, alături de
rezultatele obținute, poate oferi o imagine echilibrată a furnizării asistenței medicale, deoarece
aceasta poate contribui la determinarea faptului dacă punerea în aplicare cu succes a unei
conduite la sfârșitul vieții are un impact pozitiv asupra pacienților.
Importanța cercetării
Importanța cercetării asupra deciziilor medicale la sfârșitul vieții este larg acceptată în țările
occidentale. Ratele crescute de boli degenerative, disponibilitatea tratamentului care susține viața
și toleranța mai mică a durerii fără sens, în special pentru pacienții bolnavi terminali, motivează
acest interes. În principiu, deciziile medicale de la sfârșitul vieții includ: decizii cu privire la
reținerea sau retragerea sau nu a unui tratament potențial care poate prelungi viața, ventilație
mecanică, alimentare cu tub, dializă (decizie de tratare); decizii cu privire la atenuarea durerii sau
altor simptome cu, de exemplu, opioide, benzodiazepine sau barbiturice în doze suficient de mari
pentru a grăbi moartea ca un efect secundar posibil sau cert (ameliorarea durerii sau a altor
simptome cu posibil efect de scurtare a vieții); și decizii cu privire la eutanasia sau sinuciderea
62
asistată de medic, care poate fi definită ca administrarea, sub rețeta sau furnizarea de
medicamente pentru a pune capăt vieții la cererea explicită a pacientului Deciziile medicale la
sfârșit de viață sunt luate frecvent în toate țările în care au fost studiate .
Relația pacient-medic este una privilegiată care depinde de încrederea pacienților în
profesionalismul medicului. Medicii trebuie să fie întotdeauna ghidați de responsabilitatea lor
principală de a acționa în interesul pacienților lor, fără a fi influențați de vreun interes personal.
Rezultatele studiilor anterioare cu privire la atitudinile medicilor față de deciziile la sfârșit
de viață în diferite țări sunt dificil de comparat din cauza diferențelor din eșantioanele de
specialiști sau din informațiile despre specialitate care nu sunt solicitate în mod constant, din
diferențele de formulare a întrebărilor, situația descrisă sau formularea folosită. Studiile
comparative internaționale sunt rare și se concentrează în principal pe grupuri specifice de
medici sau pacienți.
Realizarea studiului/Material și metode
Pentru realizarea obiectivelor propuse în această s-a efectuat un studiu cantitativ. Pentru
cercetarea cantitativă s-a efectuat un studiu descriptiv transversal. Unitatea de cercetare au fost
medicii din spitale de profil chirurgical și terapeutic.
Conform cerințelor specifice acestui tip de cercetare, numărul minim necesar de subiecți
incluși în studiu s-a calculat în baza formulei lui Taro-Yamane - 𝑛 = 𝑁 /1+𝑁∗∆2=366 medici
Instrument de cercetare implementat la cei 366 medici a fost chestionarul standardizat.
Chestionarele anonime au fost transmise și completate de către medici prin google forms.
Conform designului studiului, din totalitatea medicilor incluși în studiu, dezagregarea pe
loturi de cercetare s-a efectuat în baza profilului de activitate, genului și stagiului de muncă al
acestora.
Rezultate obținute în studiu
Ponderea celor care acceptă numirea unui reprezentant legal de către pacient pentru luarea
deciziilor la sfârșitul vieții constituie – 69,0%; și in cazul implicării rudelor în acest proces s-a
atestat o poziție favorabilă din partea lucrătorilor medicali, celor care au manifestat accept față
de acest fenomen le-a revenit o pondere coroborată de 62,0%.
Din datele studiului reiese că cea mai mare parte aproape ¾ (74,5%) din personalul medical
participant la prezentul studiu are o poziție favorabilă în acceptarea cererii venite din partea
pacientului de a menține sau de a retrage tratamentul care susține viața.
Prezentul studiu atestă faptul că 78,8% din personalul medical intervievat este pentru
păstrarea vieții pacientului, chiar dacă aceștia solicită grăbirea sfârșitului vieții, după părerea
autorului aceasta fiind o manifestare a relației de tip paternalist între medic și pacient, fapt ce
vine în concordanță cu sursele bibliografice, care la fel indică asupra răspândirii mai largi a
63
relației de tip paternalist în medicină în Europa comparativ cu alte părți ale lumii. De asemenea
s-a constatat că marea majoritate a celor intervievați – 87,4%, susțin administrarea de
medicamente antalgice chiar dacă acestea ar putea avea ca efect advers grăbirea sfârșitului vieții
pacientului.
Odată cu diminuarea importanței și rolului pacientului manifestată în acest caz prin
adresarea cererii pacientului de a primi tratament final, se majorează ponderea personalului
medical care acceptă acest fenomen – 68,6%, comparativ cu 59,0% la întrebarea privind
atitudinea medicilor asupra exacerbării utilizării medicamentelor în doze letale odată cu
permisiunea din partea pacientului, acolo unde medicului îi revin un rol mai pasiv.
Din cei 365 respondenți, 268 au afirmat că directiva în avans are utilitate în practica
medicală, ceea ce reprezintă o pondere de 73,1%, nu sunt de acord cu utilitatea directivei în
avans 46 persoane, ori o pondere de 12,6%; și cu părere de rău, studiul a constatat că 51 dintre
respondenți nu știu ce presupune directiva în avans, ceea ce reprezintă o pondere de 14,3%.
Majoritatea medicilor au relatat că sunt de părerea că pacienții terminali sunt o povară pentru
ei, procentual vorbind – 78,9% (289 persoane din 266 respondenți).
Medicii de profil chirurgical semnificativ mai des, comparativ cu cei de profil terapeutic. au
manifestat acord puternic în a accepta numirea unui reprezentant legal de către pacient (p<0,05).
De asemenea medicii chirurgi au manifestat mai des ”acord puternic” în păstrarea vieții
pacientului cu orice preț, chiar contra voinței pacienților (p<0,005).
Medicii chirurgi sunt în acord puternic cu administrarea medicamentelor din proprie
inițiativă în doze mari (p<0,05). Cu toate că tot ei statistic semnificativ consideră că directiva în
avans este un instrument util în practica medicală (p<0,01).
Medicii de gen feminin statistic semnificativ mai des sunt de părerea că trebuie respectată
cererea unui pacient de a menține sau retrage un tratament (p<0,01), aceasta permite de a
conchide că atitudinea femeilor față de această întrebare este una mai pozitivă comparativ cu cea
a bărbaților medici. Tot medicii femei au arătat o disponibilitate mai mică de a accepta dreptul
pacienților de a numi o altă persoană legal autorizată în luarea deciziilor, statistic semnificativ
manifestând mai des dezacord puternic în răspunsuri cu medicii bărbați (p<0,05).
Bărbații medici au arătat o disponibilitate mai mare (p<0,01) de a comunica detaliile legate
de pronosticul bolii pacientului. Tot bărbații medici au fost statistic semnificativ de acord că
directiva în avans ar fi ceva util în practica medicală (p<0,05)
Medicii cu stagiu de muncă mai mic sunt mai predispuși de a respecta cererea unui pacient
în menținerea sau retragerea unui tratament, comparativ cu cei mai vârstnici (p<0,001), totodată
la aceiași întrebare cei cu stagiu mai mare au manifestat o poziție mai echilibrată răspunsul ”de
acord” fiind semnificativ mai des atestat la ei (p<0,005).
64
 Tinerii medici manifestă o atitudine mai favorabilă în a acorda dreptul pacientului terminal
de a decide grăbirea sfârșitului vieții, fapt exprimat prin ponderea net superioară a răspunsului
”acord puternic” la aceștia comparativ cu medicii mai vârstnici (p<0,05). Totodată o poziție ceva
mai echilibrată a fost relevată la medicii mai vârstnici, aceasta fiind exprimată prin pondere net
mai mare a răspunsului ”de acord” (p<0,01).
Medicii cu stagiu de muncă mai mic au fost mai des de acord în acordarea opțiunii
pacientului de a numi o altă persoană legal autorizată să ia decizii - ”acord puternic” (p<0,001)
comparativ cu medicii mai vârstnici, care la rândul lor au răspuns mai des cu ”neutru” (p<0,005)
și ”dezacord”. De asemenea tot medicii tineri în mai puține cazuri sunt de părerea că pacienții
terminali ar fi o povară psihologică pentru medici (p<0,05).

65
CONCLUZII

1. S-a atestat o poziție favorabilă a medicilor față de numirea unui reprezentant legal
(69,0%) sau a unei rude (62,0%). De asemenea cea mai mare parte aproape ¾ (74,5%) au o
poziție favorabilă în acceptarea cererii venite din partea pacientului de a menține sau de a retrage
tratamentul, de asemenea 78,8% din personalul medical este pentru păstrarea vieții pacientului,
chiar dacă aceștia solicită grăbirea sfârșitului vieții. Personalul medical intervievat a manifestat o
atitudine pozitivă față de directiva în avans, 65,9% considerând că este ceva util în practica
medicală.

2. Medicii de profil chirurgical semnificativ mai des, comparativ cu cei de profil terapeutic. au
manifestat acord puternic în a accepta numirea unui reprezentant legal de către pacient (p<0,05).,
în păstrarea vieții pacientului cu orice preț, chiar contra voinței pacienților (p<0,005) și în .
administrarea medicamentelor din proprie inițiativă în doze mari (p<0,05). Tot ei statistic
semnificativ consideră că directiva în avans este un instrument util în practica medicală (p<0,01).

3. S-a stabilit că medicii de gen feminin statistic semnificativ mai des sunt de părerea că trebuie
respectată cererea unui pacient de a menține sau retrage un tratament (p<0,01), totodată au arătat
o disponibilitate mai mică de a accepta dreptul pacienților de a numi o altă persoană legal
autorizată în luarea deciziilor (p<0,05). Bărbații medici au arătat o disponibilitate mai mare
(p<0,01) de a comunica detaliile legate de pronosticul bolii pacientului și consideră statistic
semnificativ că directiva în avans ar fi ceva util în practica medicală (p<0,05).

4. Medicii cu stagiu de muncă mai mic sunt mai predispuși de a respecta cererea unui pacient în
menținerea sau retragerea unui tratament (p<0,001), de asemenea tinerii medici manifestă o
atitudine mai favorabilă în a acorda dreptul pacientului terminal de a decide grăbirea sfârșitului
vieții, comparativ cu medicii mai vârstnici (p<0,05). Tot medicii cu stagiu de muncă mai mic au
fost mai des de acord în acordarea opțiunii pacientului de a numi o altă persoană legal autorizată
să ia decizii (p<0,001) comparativ cu medicii mai vârstnici. Medicii tineri în mai puține cazuri
sunt de părerea că pacienții terminali ar fi o povară psihologică pentru medici (p<0,05).

66
RECOMANDĂRI PRACTICE

1. Studiul a relevat atitudini paternaliste în relația medic-pacient. În acest context se

recomandă informarea medicilor și reevaluarea relației medic-pacient de către aceștia.
2. Rezultatele studiului au arătat că 14,3% dintre medici nu cunosc ce este directiva în avans
în acest context se recomandă petrecerea de seminare informative și promovarea
tematicii la acest subiect pentru informarea personalului medical despre importanța și
necesitatea directivei în avans.
3. Rezultatele obținute au indicat despre posibila informare slabă a populației generale
privind serviciile paliative, dar și asupra faptului că 23,3% dintre medici nu cunosc dacă
populația este la curent cu existența acestui tip de servicii, în acest context se recomandă
efectuarea de campanii de informare în rândul populației generale privind serviciile
paliative și totodată îmbunătățirea comunicării dintre personalul medical și pacienți la
această temă.
4. Se recomandă revizuirea practicilor și conduitei medicilor de profil terapeutic în relația
cu pacienții la sfârșitul vieții, asta în contextul în care medicii cu profil terapeutic mai rar
au manifestat acord puternic în a accepta numirea unui reprezentant legal de către
pacient, în păstrarea vieții pacientului cu orice preț, chiar contra voinței pacienților și în
atitudinea față de utilitatea directivei în avans.
5. Se recomandă atragerea atenției asupra atitudinilor medicilor de gen masculin privitor la
respectarea cererii unui pacient de a menține sau retrage un tratamentul și în comunicarea
cu pacienții.
6. Se recomandă atragerea atenției asupra atitudinilor medicilor cu stagiu mare de lucru la
următoarele compartimente respectarea cererii unui pacient în menținerea sau retragerea
unui tratament; în a acorda dreptul pacientului terminal de a decide grăbirea sfârșitului
vieții; în acordarea opțiunii pacientului de a numi o altă persoană legal autorizată să ia
decizii și în atitudniea lor față de pacienții terminali drept o povară psihologică.

67
BIBLIOGRAFIE:

1. Abel J, Rich A, Griffin T, Purdy S. End-of-life care in hospital: a descriptive study of all
inpatient deaths in 1 year. Palliat Med. 2009 October 1, 2009;23(7):616–22. 
2. Al-Qurainy R, Collis E, Feuer D. Dying in an acute hospital setting: the challenges and
solutions. Int J Clin Pract. 2009;63(3):508–15.
3. Amy Waller A., Dodd N., Tattersall M. et al. Improving hospital-based end of life care
processes and outcomes: a systematic review of research output, quality and effectiveness.
BMC Palliative CareBMC series – open, inclusive and trusted 2017 16:34.
4. Angus DC, Barnato AE, Linde-Zwirble WT, Weissfeld LA, Watson RS, Rickert T, et al.
Use of intensive care at the end of life in the United States: an epidemiologic study. Critical
care medicine. 2004 Mar;32(3):638–43.
5. Approaching death: improving care at the end of life. Washington: National Academy Press;
1997.
6. Aslakson R, Cheng J, Vollenweider D, Galusca D, Smith TJ, Pronovost PJ. Evidence-based
palliative care in the intensive care unit: a systematic review of interventions. J Palliat Med.
2014;17(2):219–35.
7. Australian Institute of Health and Welfare. Lung cancer in Australia: an overview. Cancer
series no. 64. Cat. no. CAN 58. Canberra: Australian Institute of Health and Welfare; 2011.,
National Center for Health Statistics. National Hospital Discharge Survey. 2010.
8. Aziz NM, Miller JL, Curtis JR. Palliative and end-of-life care research: embracing new
opportunities. Nurs Outlook. 2012;60:384–390.
9. Bach PB, Schrag D, Begg CB. Resurrecting treatment histories of dead patients: a study
design that should be laid to rest. JAMA: the journal of the American Medical Association.
2004 Dec 8;292(22):2765–70.
10. Bailey FA, Williams BR, Woodby LL, Goode PS, Redden DT, Houston TK, Granstaff US,
Johnson 2nd TM, Pennypacker LC, Haddock KS, et al. Intervention to improve care at life’s
end in inpatient settings: the BEACON trial. J Gen Intern Med. 2014;29(6):836–43.
11. Barnato AE, Farrell MH, Chang CCH, Lave JR, Roberts MS, Angus DC. Development and
validation of hospital end-of-life treatment intensity measures. Medical Care. 2009
October;47(10):1098–105.
12. Beauchamp, T.L., Childress, J.F. Principles of Biomedical Ethics, ed. a V-a, New York:
Oxford University Press, 2001.
13. Brinkman-Stoppelenburg A, Rietjens JA, van der Heide A. The effects of advance care
planning on end-of-life care: a systematic review. Palliat Med. 2014;28(8):1000–25.

68
14. Clark K, Byfieldt N, Green M, Saul P, Lack J, Philips JL. Dying in two acute hospitals:
would usual care meet Australian national clinical standards? Aust Health Rev.
2014;38:223–229.,
15. Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de
aplicațiile biologiei și medicinei, Convenția privind drepturile omului și biomedicina din
04.04.1997 
16. Cook D, Guyatt GH, Jaeschke R.  et al.  Determinants in Canadian health care workers of
the decision to withdraw life support from the critically ill.  JAMA.1995;273:703-708.
17. Cook DJ, Guyatt G, Rocker G.  et al.  Cardiopulmonary resuscitation directives on
admission to intensive care unit: an international observational
study.  Lancet.2001;358:1941-1945.
18. Curtis JR, Engelberg RA, Bensink ME, Ramsey SD. End-of-life care in the intensive care
unit: can we simultaneously increase quality and reduce costs? American journal of
respiratory and critical care medicine. 2012 Oct 1;186(7):587–92.
19. Deliens, L., Mortier, F., Bilsen, J., Cosyns, M., Vander Stichele, R., Vanoverloop, J., &
Ingels, K. (2000). End-of-life decisions in medical practice in Flanders, Belgium: a
nationwide survey. Lancet, 356(9244), 1806–1811.
20. Earle CC, Ayanian JZ. Looking back from death: the value of retrospective studies of end-
of-life care. J Clin Oncol. 2006 Feb 20;24(6):838–40.
21. Earle CC, Neville BA, Landrum MB, Ayanian JZ, Block SD, Weeks JC. Trends in the
aggressiveness of cancer care near the end of life. J Clin Oncol. 2004 Jan 15;22(2):315–21.
22. Eidelman LA, Jakobson DJ, Pizov R, Geber D, Leibovitz L, Sprung CL. Forgoing life-
sustaining treatment in an Israeli ICU.  Intensive Care Med.1998;24:162-166.
23. Emanuel EJ, Young-Xu Y, Levinsky NG, Gazelle G, Saynina O, Ash AS. Chemotherapy
use among Medicare beneficiaries at the end of life. Ann Intern Med. 2003 Apr
15;138(8):639–43.
24. Emanuel, L.L., Alpert, H.R., Baldwin, D.C., Emanuel, E.J. What terminallyi ll patients care
about: toward a validated construct of patients’ perspectives. Journal of Palliative Medicine.
2000;3(4):419-431.
25. Etica sănătăţii publice / Univ. de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu”,
Şcoala de Management în Sănătate Publică ; coord. de: Rodica Gramma, Oleg Lozan. –
Chişinău : S. n., 2016 (Tipogr. „T-Par”). – 424 p.
26. Ferrand E, Robert R, Ingrand P, Lemaire F. Withholding and withdrawing of life support in
intensive care units in France: a prospective survey.  Lancet.2001;357:9-14.

69
27. Fisher ES, Wennberg DE, Stukel TA, Gottlieb DJ, Lucas FL, Pinder EL. The implications of
regional variations in Medicare spending. Part 1: the content, quality, and accessibility of
care. Summary for patients in Ann Intern Med. 2003 Feb 18;138(4):I36.
28. Flottorp SA, Oxman AD, Krause J, Musila NR, Wensing M, Godycki-Cwirko M, Baker R,
Eccles MP. A checklist for identifying determinants of practice: a systematic review and
synthesis of frameworks and taxonomies of factors that prevent or enable improvements in
healthcare professional practice. Implement Sci. 2013;8(1):1–11.
29. Forero R, McDonnell G, Gallego B, McCarthy S, Mohsin M, Shanley C, et al. A Literature
Review on Care at the End-of-Life in the Emergency Department. Emergency Medicine
International. 2012;2012.
30. Frost DW, Cook DJ, Heyland DK, Fowler RA. Patient and healthcare professional factors
influencing end-of-life decision-making during critical illness: a systematic review. Crit
Care Med. 2011;39(5):1174–89.
31. G. Miccinesi et al. Physicians’ attitudes towards end-of-life decisions: a comparison
between seven countries. J Social Science & Medicine 60 (2005) 1961–1974
32. Gagnon B, Mayo NE, Laurin C, Hanley JA, McDonald N. Identification in administrative
databases of women dying of breast cancer. J Clin Oncol. 2006 Feb 20;24(6):856–62.
33. Gavrilovici, C., Ioan, B., Astărăstoae, V. Paternalism şi autonomie înpractica medicală a
unei societăţi în tranziţie. Modele temporale şi geografice ale relaţiei medic-pacient. În
Controverse etice în epoca biotehnologiilor. Olaru B. (ed.). Iaşi: Ed Univ. Al.I. Cuza;
2008:55-85.
34. George LK. Research design in end-of-life research: state of science. The Gerontologist.
2002 Oct;42 Spec No 3:86–98. , Teno JM. Measuring end-of-life care outcomes
retrospectively. J Palliat Med. 2005;8 Suppl 1:S42–9.
35. Ghid pentru procesul decizional privind tratamentul medical în situațiile de la finalul vieții
© Consiliul Europei, aprilie 2015.
36. Glare PA, Sinclair CT. Palliative medicine review: prognostication. J Palliat Med. 2008 Jan-
Feb;11(1):84–103.
37. Glaudemans JJ, Moll van Charante EP, Willems DL. Advance care planning in primary
care, only for severely ill patients? A structured review. Fam Pract. 2015;32(1):16–26.
38. Goodridge D, Quinlan E, Venne R, Hunter P, Surtees D. Planning for serious illness by the
general public: a population-based survey. ISRN Family Med. 2013;2013:483673.
39. Grimshaw JM, Eccles MP, Lavis JN, Hill SJ, Squires JE. Knowledge translation of research
findings. Implement Sci. 2012;7:50.

70
40. Gruneir A, Mor V, Weitzen S, Truchil R, Teno J, Roy J. Where people die: A multilevel
approach to understanding influences on site of death in America. Med Care Res
Rev. 2007;64:351–378.
41. Hall RI, Rocker GM. End of life care in the ICU: treatments provided when life support was
or was not withdrawn.  Chest.2000;118:1424-1430.
42. Hinkka, H., Kosunen, E., Lammi, E. K., Metsanoja, R., Puustelli, A., & Kellokumpu-
Lehtinen, P. (2002). Decision making in terminal care: a survey of Finnish doctors’
treatment decisions in end-of-life scenarios involving a terminal cancer and a terminal
dementia patient. Palliative Medicine, 16(3), 195–204.
43. Hogan C, Lunney J, Gabel J, Lynn J. Medicare beneficiaries' costs of care in the last year of
life. Health Aff (Millwood) 2001: 20:188-95.
44. Houben CH, Spruit MA, Groenen MT, Wouters EF, Janssen DJ. Efficacy of advance care
planning: a systematic review and meta-analysis. J Am Med Dir Assoc. 2014;15(7):477–89.,
45. Ioan, B., Dumitraș, S., Enache, M. Directiva în avans. În Aspecte etice la finalul vieții. Ioan,
B., Astărăstoae V. (coord.). Iași: Polirom; 2013:143-165.
46. Izumi S, Nagae H, Sakurai C, Imamura E. Defining end-of-life care from perspectives of
nursing ethics. Nursing ethics. 2012 Sep;19(5):608–18.
47. Keenan SP, Busche KD, Chen LM, ESmail R, Inman KJ, Sibbald WJ. Withdrawal and
withholding of life support in the intensive care unit: a comparison of teaching and
community hospitals.  Crit Care Med.1998;26:245-251.
48. Kelley AS. Treatment intensity at end of life—time to act on the evidence. Lancet. 2011 Oct
15;378(9800):1364–5.
49. Khandelwal N, Kross EK, Engelberg RA, Coe NB, Long AC, Curtis JR. Estimating the
effect of palliative care interventions and advance care planning on ICU utilization: a
systematic review. Crit Care Med. 2015;43(5):1102–11.
50. Klessig J. The effect of values and culture on life-support decisions.  West J
Med.1992;157:316-322.
51. Kwok AC, Semel ME, Lipsitz SR, Bader AM, Barnato AE, Gawande AA, et al. The
intensity and variation of surgical care at the end of life: a retrospective cohort study.
Lancet. 2011 Oct 15;378(9800):1408–13.
52. Langton JM, Blanch B, Drew AK, Haas M, Ingham JM, Pearson SA. Retrospective studies
of end-of-life resource utilization and costs in cancer care using health administrative data:
A systematic review. Palliat Med. 2014 May 27. 

71
53. Le Conte P, Baron D, Trewick D, Touze MD, Longo C, Vial I, et al. Withholding and
withdrawing life-support therapy in an Emergency Department: prospective survey.
Intensive care medicine. 2004 Dec;30(12):2216–21.
54. Lin CY, Farrell MH, Lave JR, Angus DC, Barnato AE. Organizational determinants of
hospital end-of-life treatment intensity. Medical Care. 2009 May;47(5):524–30.
55. Lund S, Richardson A, May C. Barriers to advance care planning at the end of life: an
explanatory systematic review of implementation studies. PLoS ONE.
2015;10(2):e0116629.
56. Luta X, Maessen M, Egger M, Stuck AE, Goodman D, et al. (2015) Measuring Intensity of
End of Life Care: A Systematic Review. PLOS ONE 10(4): e0123764.
57. McIlfatrick S, Hasson F, McLaughlin D, Johnston G, Roulston A, Rutherford L, Noble H,
Kelly S, Craig A, Kernohan WG. Public awareness and attitudes toward palliative care in
Northern Ireland. BMC Palliat Care. 2013;12(1):1–7.
58. Meier DE. Palliative care in hospitals. J Hosp Med. 2006;1:21–28.
59. Morrison RS, Maroney-Galin C, Kralovec PD, Meier DE. The growth of palliative care
programs in United States hospitals. J Palliat Med 2005; 8:1127-34.
60. National Center for Health Statistics (US). Health, United States, 2010: With Special
Feature on Death and Dying. Hyattsville (MD)
2011. http://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK54372/. Accesat 1 aprilie, 2019.
61. Pantilat SZ, Isaac M. End-of-life care for the hospitalized patient. Hosp
Medicine. 2008;92:349–370.
62. Prendergast TJ, Claessens MT, Luce JM. A national survey of end-of-life care for critically
ill patients.  Am J Respir Crit Care Med.1998;158:1163-1167.
63. Prendergast TJ, Luce JM. Increasing incidence of withholding and withdrawal of life
support from the critically ill.  Am J Respir Crit Care Med.1997;155:15-20.
64. Raijmakers NJ, van Zuylen L, Costantini M, Caraceni A, Clark J, Lundquist G, et al.
Artificial nutrition and hydration in the last week of life in cancer patients. A systematic
literature review of practices and effects. Annals of oncology: official journal of the
European Society for Medical Oncology / ESMO. 2011 Jul;22(7):1478–86.
65. Rao, J.K., Alongi, J., Anderson, L.A., Jenkins, L., Stokes, G.A., Kane, M. Development of
public health priorities for end-of-life initiatives. American Journal of Preventive Medicine.
2005; 29(5):453-460.
66. Richter J, Eisenmann M, Zgonnika E. Doctors' authoritarianism in end of life treatment
decisions: a comparison between Russia, Sweden and Germany.  J Med Ethics.2001;27:186-
191.
72
67. Robinson J, Gott M, Ingleton C. Patient and family experiences of palliative care in hospital:
what do we know? An integrative review. Palliat Med. 2014;28:18–33.
68. RozedesOrdons AL, Sharma N, Heyland DK, You JJ. Strategies for effective goals of care
discussions and decision-making: perspectives from a multi-centre survey of Canadian
hospital-based healthcare providers. BMC Palliat Care. 2015;14(1):1–10.
69. Sanson-Fisher RW, D'Este CA, Carey ML, Noble N, Paul CL. Evaluation of systems-
oriented public health interventions: alternative research designs. Annu Rev Public Health.
2014;35:9–27.
70. Singer, P.A., Martin, D.K., Kelner, M. Quality end-of-life care: patients’ perspectives.
Journal of the American Medical Association. 1999; 281(2):163-168.
71. Smith S, Brick A, O'Hara S, et al. Evidence on the cost and cost-effectiveness of palliative
care: a literature review. Palliat Med 2014;28:130-50. 
72. Sprung CL, Eidelman LA, Pizov R. Changes in forgoing life-sustaining treatments in the
United States: concern for the future.  Mayo Clin Proc.1996;71:512-516.
73. Sprung CL, Eidelman LA. Worldwide similarities and differences in the forgoing of life-
sustaining treatments.  Intensive Care Med.1996;22:1003-1005.
74. Steinhauser, K.E., Christakis, N.A., Clipp, E.C., McNeilly, M., McIntyre, L., Tulsky, J.A.
Factors considered important at the end of life by patients, family, physicians, and other care
providers. Journal of the American Medical Association. 2000; 284(19):2476-2482.
75. Swerisson H, Duckett S. Dying Well. Grattan Institute; 2014.
76. Teno JM, Coppola KM. For every numerator, you need a denominator: a simple statement
but key to measuring the quality of care of the "dying". J Pain Symptom Manage. 1999
Feb;17(2):109–13.
77. Teno JM. Measuring end-of-life care outcomes retrospectively. J Palliat Med. 2005;8 Suppl
1:S42–9.
78. Teno, J.M., Clarridge, B.R., Casey, V., Welch, L.C., Wetle, T., Shield, R., Mor, V. Family
perspectives on end-of-life care at the last place of care. Journal of the American Medical
Association. 2004; 291(1):88-93.
79. Teres D. Task Force on Ethics of The Society of Critical Care Medicine.  Consensus
Statement on the ethics of foregoing life-sustaining treatments in the critically ill.  Crit Care
Med.1990;18:1435-1439.
80. Teres D. Trends from the United States with end of life decisions in the intensive care
unit.  Intensive Care Med.1993;19:316-322.

73
81. The Society of Critical Care Medicine Ethics Committee.  Attitudes of critical care medicine
professionals concerning forgoing life-sustaining treatments.  Crit Care Med.1992;20:320-
326.
82. Thelen, M. End of life decision making in intensive care. Critical Care Nurse.
2005;25:28-37.
83. Tsuneto S. Past, present, and future of palliative care in Japan. Jpn J Clin
Oncol. 2013;43:17–21.
84. Turner JS, Michell WL, Morgan CJ, Benatar SR. Limitation of life support: frequency and
practice in a London and a Cape Town intensive care unit.  Intensive Care
Med.1996;22:1020-1025.
85. van der Steen JT, Kruse RL, Szafara KL, Mehr DR, van der Wal G, Ribbe MW, et al.
Benefits and pitfalls of pooling datasets from comparable observational studies: combining
US and Dutch nursing home studies. Palliat Med. 2008 Sep;22(6):750–9. 
86. van Walraven C, Forster AJ, Parish DC, Dane FC, Chandra KM, Durham MD, et al.
Validation of a clinical decision aid to discontinue in-hospital cardiac arrest resuscitations.
JAMA: the journal of the American Medical Association. 2001 Mar 28;285(12):1602
87. Vincent JL, Parquier JN, Preiser JP.  et al.  Terminal events in the intensive care unit: review
of 258 fatal cases in one year.  Crit Care Med.1989;17:530-533.
88. Vincent JL. Forgoing life support in western European intensive care units: the results of an
ethical questionnaire.  Crit Care Med.1999;27:1626-1633
89. Virdun C, Luckett T, Davidson P, Philips J. Dying in the hospital setting: A systematic
review of quantitative studies identifying the elements of end-of-life care that patients and
their families rank as being most important. Palliat Med. 2015;29(9):774–796.,
90. Walling AM, Ettner SL, Barry T, Yamamoto MC, Wenger NS. Missed opportunities: use of
an end-of-life symptom management order protocol among inpatients dying expected
deaths. J Palliat Med. 2011;14:407–412.
91. Wennberg JE, Fisher ES, Stukel TA, Skinner JS, Sharp SM, Bronner KK. Use of hospitals,
physician visits, and hospice care during last six months of life among cohorts loyal to
highly respected hospitals in the United States. Bmj. 2004 Mar 13;328(7440):607. 
92. Wentlandt K, Zimmermann C. Aggressive treatment and palliative care at the end of life. A
Public Health Perspective on End of Life Care. Oxford: Oxford University Press; 2012.
93. Wilson WC, Smedira NG, Fink C, McDowell JA, Luce JM. Ordering and administration of
sedatives and analgesics during the withholding and withdrawal of life support from
critically ill patients.  JAMA.1992;267:949-953.

74
94. Wong SPY, Kreuter W, O'Hare AM. Treatment intensity at the end of life in older adults
receiving long-term dialysis. Archives of Internal Medicine. 2012 23 Apr;172(8):661–3. 
95. World Health Organisation. Global Atlas of Palliative Care at the End of Life. London,
UKWorldwide Hospice Palliative Care Alliance; 2014.
96. Wright AA, Keating NL, Balboni TA, Matulonis UA, Block SD, Prigerson HG. Place of
death: correlations with quality of life of patients with cancer and predictors of bereaved
caregivers' mental health. J Clin Oncol. 2010;28(29):4457–64.,
97. Yabroff KR, Warren JL, Brown ML. Costs of cancer care in the USA: a descriptive review.
Nature clinical practice Oncology. 2007 Nov;4(11):643–56.

75
 LISTA ABREVIERILOR
ACP (advanced care planning) - planificare avansată de îngrijire
CPR - resuscitare cardio pulmonară
ES – eroarea standard
MDL – medicamente în doze letale
SUA – Statele Unite ale Americii
UTI - unitățile de terapie intensivă

76
Anexa 1 Chestionar.

Chestionar (standardizat EURELD) asupra luarii deciziilor medicale la finalul vieții

pacientului

Date generale:

1. Care este specialitatea dvs?

profil chirurgical

profil terapeutic

2. Experiența în muncă

<1 an

1-5 ani

6-10 ani

11-15 ani

16-20 ani

21-30 ani

31-40 ani

mai mult de 40 ani

3. Care este genul dumneavoastră ?

Feminin

Masculin

Întrebari:

1. Medicii trebuie să respecte cererea unui pacient de a menține sau retrage tratamentul care
susține viața?

accord puternic

de acord

neutru

dezacord

dezacord puternic

2. În cazul unui pacient care nu este competent (incapabil), la rude ar trebui să li se permită
să decidă asupra menținerii sau întreruperii tratamentului ce susține viața.

77
accord puternic

de acord

neutru

dezacord

dezacord puternic

3. Decizia de intensificare a tratamentului durerii și / sau simptomelor folosind medicamente

ce pot scurta viața ar trebui discutate cu pacientul?

accord puternic

de acord

neutru

dezacord

dezacord puternic

4. Dacă este necesar, un pacient terminal ar trebui să primească medicamente pentru a atenua
durerea și suferința, chiar dacă aceste medicamente ii pot grabi sfârșitul vieții?

accord puternic

de acord

neutru

dezacord

dezacord puternic

5. O persoană ar trebui să aibă dreptul de a decide dacă trebuie sau nu grăbi sfârșitul vieții
sale?

accord puternic

de acord

neutru

dezacord

dezacord puternic

6. Disponibilitatea suficientă a îngrijirilor paliative de înaltă calitate împiedică aproape toate

solicitările pacienților de grabire a sfîrșitului vieții?

accord puternic

78
de acord

neutru

dezacord

dezacord puternic

7. Fiecare persoană ar trebui să aibă dreptul să numească o altă persoană care este legal
autorizată să ia decizii asupra sfârșitului vieții în locul său în caz de necompetență
(incapacitate) ?

accord puternic

de acord

neutru

dezacord

dezacord puternic

9. În toate cazurile, medicii ar trebui să urmărească păstrarea vieții pacienților lor, chiar dacă
pacienții solicită grăbirea sfârșitului vieții?

accord puternic

de acord

neutru

dezacord

dezacord puternic

10. Permiterea utilizării medicamentelor în doze letale la cererea explicită a pacientului va

conduce gradual la o creștere a utilizării medicamentelor în doze letale fără solicitarea
pacientului?

accord puternic

de acord

neutru

dezacord

dezacord puternic

11.Utilizarea medicamentelor în doze mari,letale la cererea explicită a pacientului este

acceptabilă la pacienții terminali cu durere extremă ce nu poate fi controlată sau cu altă
formă de suferință?

accord puternic
79
de acord

neutru

dezacord

dezacord puternic

12. Dacă un pacient bolnav terminal suferă insuportabil și nu este capabil să ia decizii,
medicilor ar trebui să li se permită să administrează medicamente în doze mari ce pot avea
reacții adverse?

accord puternic

de acord

neutru

dezacord

dezacord puternic

13. Permiterea utilizării medicamentelor în doze mari ce pot avea reacții adverse,uneori letale
pe bază explicită la cererea pacientului va dăuna relația dintre pacient și medic?

accord puternic

de acord

neutru

dezacord

dezacord puternic

14. Dorințele exprimate în mod clar într-o directivă în avans de un pacient care nu este
competent (incapabil) în ceea ce privește neimplementarea sau întreruperea tratamentelor de
susținere a vieții trebuie să fie întotdeauna respectate, chiar dacă acest lucru ar putea anticipa
sfârșitul vieții pacientului?

accord puternic

de acord

neutru

dezacord

dezacord puternic

15. Considerati ca pacientului trebuie sa i se comunice toate detaliile legate de diagnosticul si

prognosticul bolii sale?

Da
80
Nu

16. Credinta religioasa contribuie la confortul psihic al bolnavilor?

da

in mica masura

nu

nu stiu

17. Populația Moldovei știe despre existența serviciile de îngrijiri palliative

da

nu

nu stiu

18. Directiva în avans ar fi un instrument util în practica medicală?( documente scrise,

întocmite de către o persoană care are capacitate legală (care a atins vârsta majoratului și este
capabilă să exprime o dorință liberă și informată), care conține prevederi referitoare la
tratamentul medical pentru situația în care ea nu va mai fi capabilă să participe la procesul
decizional.)

da

nu

nu știu ce presupune

19. Este pacientul terminal o povara psihologica pentru medic?

Da

Nu

81
Anexa 2. Rezumatul tezei
Alexandru MUSTEAȚĂ

DECIZII MEDICALE ÎN CONDUITA PACIENTULUI LA FINAL DE VIAȚĂ ÎN

SPITALE
Scopul: Evaluarea atitudinilor și practicilor medicilor asupra deciziilor medicale în
conduita pacientului la final de viață în spitale pentru evidențierea lacunelor și elaborarea
recomandărilor de luare a deciziilor medicale în conduita pacientului la final de viață.
Obiectivele. Analiza cercetărilor naționale și internaționale referitor la luarea deciziilor
medicale în conduita pacientului la final de viață; evaluarea atitudinilor și practicilor medicilor
asupra deciziilor medicale în conduita pacientului la final de viață; elaborarea recomandărilor de
luare a deciziilor medicale în conduita pacientului la final de viață.
Material şi metode. Tipul studiului: studiu cantitativ, descriptiv efectuat prin aplicarea
chestionarului standardizat (EURELD). Lotul de cercetare: 370 medici, dintre care 172 – medici
de profil chirurgical, iar 193 persoane – medici cu profilul terapeutic de activitate. Chestionarul a
fost realizat în Google forms și distribuit on line. Metodele studiului: istorică, sociologică și
epidemiologică, analitică și biostatistica.
Rezultatele obţinute. Deciziile în îngrijirile medicale pe final de viață ridică întrebări pe
o seamă de subiecte. Opiniile medicilor cu privire la unele dintre acestea au fost explorate în
cadrul studiului dat. Astfel, desemnarea de către pacient a unui reprezentant legal pentru luarea
deciziilor la sfârșitul vieții este acceptată de majoritatea respondenților (69,0%); iar pentru
implicarea rudelor în acest proces pledează 62,0% din medici. Din datele studiului reiese că cea
mai mare parte a respondenților, aproape ¾ (74,5%), au o atitudine favorabilă cât privește
acceptarea cererii venite din partea pacientului de a menține sau de a retrage tratamentul care
susține viața. În același timp 78,8% din cei intervievați pledează pentru păstrarea vieții
pacientului, chiar dacă aceștia solicită grăbirea sfârșitului ei. În opinia participanților la studiu,
informarea populației cu privire la serviciile de îngrijiri paliative este una insuficientă, astfel se
consideră că numai 32,7% din populație care cunoaște despre serviciilor de îngrijiri paliative, pe
când 44% din populația țării nu cunoaște de existența unor asemenea servicii, ceia ce indică
asupra unei posibile lipse de comunicare între personalul medical și pacienții aflați la finalul
vieți. Totodată se constată că personalul medical intervievat în mare măsură (70,1%) consideră
că îngrijirile paliative de calitate ar putea influența sfârșitul vieții pacienților terminali prin
prelungirea acesteia și amânarea decesului. Cu privire la pacienții în stări terminale, majoritatea
medicilor în proporție de 78,9% au exprimat părerea precum că aceștia sunt o povară pentru ei -
subiect ce merită a fi investigat în continuare.
Comparând unele dintre variabile s-a ajuns la următoarele rezultate: medicii de profil
chirurgical semnificativ mai des au manifestat acord puternic în a accepta numirea unui
reprezentant legal de către pacient (p<0,05); păstrarea vieții pacientului cu orice preț (p<0,005);
administrarea medicamentelor din proprie inițiativă în doze mari (p<0,05). Medicii cu stagiu de
muncă mic sunt mai predispuși de a respecta cererea unui pacient în menținerea sau retragerea
unui tratament (p<0,001); manifestă o atitudine mai favorabilă în a acorda pacientului terminal
dreptul de a decide grăbirea sfârșitului vieții (p<0,05); în acordarea opțiunii pacientului de a
numi o altă persoană, legal autorizată să ia decizii în numele său (p<0,001).
Concluzii. Luarea deciziilor medicale și tratarea pacienților la sfârșitul vieții sunt
activități extrem de solicitante pentru majoritatea medicilor. Realizarea lor oportună necesită
cunoștințe și abilități speciale, care la momentul dat sunt încă lacunare. În luarea deciziilor
medicale pe final de viață pacientul trebuie să fie implicat în plină măsură, în pofida relației
tradițional paternaliste dintre medic și pacient. Implicarea familiei sau reprezentantului legal al
pacientului este de dorit în cazurile când pacientul își exprimă indisponibilitatea de a decide, sau
când el nu are competență decizională.
Cuvinte cheie. Medici, profil terapeutic, profil chirurgical, decizii medicale, pacient la
final de viață, îngrijiri paliative.
82