Capitolul 2

INJECŢIA DE FLUIDE CALDE

2.1. Aspecte generale

Metoda injectării de fluide calde în sondă poate fi folosită atât pentru stimularea
productivităţii sondelor cât şi în procesul de recuperare secundară. Introducerea unor
fluide calde în sondă, cum ar fi apa caldă, aburul sau gazele încălzite, au dus la rezultate
foarte bune în cazul exploatării unor zăcăminte cu ţiţeiuri grele şi foarte vâscoase, având
în vedere marea influenţă pe care o are temperatura ridicată asupra reducerii vâscozităţii
ţiţeiului şi, ca urmare, creşterea importantă a mobilităţii acestuia k/μ, la deplasarea spre
sondă.
Exemple:
Influenţa temperaturii asupra μt: pentru un ţiţei greu, cu densitatea de 980
3
kg/m , la presiunea de 1 bar (țiței mort), viscozitatea scade de la 20 000 cP la 60 cP,
prin creşterea temperaturii de la 37 la 155 °C; la presiunea de 70 bar, viscozitatea scade
de la 3000 la 25 cP.
In mod analog, se observă scăderea masivă a viscozităţii şi pentru tiţeiuri mai
uşoare. La țiței cu densitatea de 965 kg/m3 viscozitatea scade de la 5000 la 10 cP,
respectiv de la 100 la 6, pentru presiunile anterioare și aceeași creștere de temperatură.

100000

10000
Viscozitatea titeiului, cP

Series2
1000
Series3
Series4
Series5
100

10

1
37 Temperatura, grd C 155

Figura 19. Influenţa temperaturii asupra viscozităţii ţiţeiului

36
 Primul avantaj pe care îl oferă apa şi aburul este constituit de capacitatea mare a
acestor fluide de a înmagazina căldura, la care se adaugă posibilitatea de cedare a
acesteia către stratele productive, în special în cazul aburului, prin procesul de
condensare, care este izoterm şi izobar.
În cazul injecţiei de gaze calde se pierd pe traseu mari cantităţi de căldură,
deoarece gazele au o capacitate de acumulare şi transport al căldurii mult mai mică. Din
cauza pierderilor mari de căldură, folosirea gazelor inerte calde în procesul de injecţie
este limitată.
La injectia ciclică de abur, aburul este injectat în zăcământ printr-o sondă de
producţie. După injectarea unei anumite cantităţi de abur, sonda este repusă în producţie
lăsându-se o perioadă de pauză pentru realizarea transferului de căldură. In acest caz
zona din jurul sondei se încălzeşte, vâscozitatea ţiţeiului scade, rezistenţele la curgere se
micşorează, iar debitul sondei creşte (procesul este folosit ca metodă de stimulare).

2.2. Analiza comportării aburului in funcție de condiţiile de p și T

Se consideră un proces de vaporizare izoterm–izobar, reprezentat într-o
diagramă p–v (presiune - volum specific). La o presiune oarecare, cu valoare relativ
mare, sistemul se gaseşte în stare lichidă (apă caldă). În punctul A1 avem încă apă
caldă, caracterizată prin volumul v', care se va vaporiza obţinându-se în B1 vapori
saturaţi uscaţi, cu volumul v".

Figura 20. Diagrama tipică de comportare a aburului,

în coordonate presiune – volum specific

37
 Pe porţiunea A1B1, caracterizată prin existenţa unui amestec de vapori şi lichid,
proporţia în amestec a lichidului aflat la saturaţie şi a vaporilor saturaţi umezi se
modifică pe măsură ce procesul de vaporizare evoluează de la starea lichid la starea de
vapori saturaţi uscaţi.
Dacă se ia ca referinţă 1 kg de amestec, se poate considera că acesta este compus
din x kg vapori saturaţi uscaţi şi (1–x) kg lichid saturat,
unde x se numeşte titlul aburului.
Din diagramă se vede că titlul se poate scrie ca un raport de segmente:
A1 Z1 v x  v ,
x 
A1 B1 v ,,  v ,
Se observă că se poate determina volumul ocupat de o cantitate de abur cu titlul x, dacă
se cunosc v' şi v", unde:
v' = volumul specific al lichidului saturat, în punctul corespunzător stării A1
v" = volumul specific al vaporilor saturaţi uscaţi, în punctul din starea B1
vx = volumul specific al amestecului de lichid şi vapori, cu titlul x.
În cazul în care se cunoaşte titlul de vapori se poate scrie:
vx = (1-x)v' +x·v" = v' + x (v" – v')
Dreapta A1B1 dă cantitatea de căldură de vaporizare, care scade cu creşterea
temperaturii și presiunii. Se poate vedea că A2B2 < A1B1.
În majoritatea cazurilor în care se utilizează aburul ca agent cald, acesta are
titlul de 0,8, adică 80% din greutate reprezintă vapori saturaţi, ȋn timp ce restul de 20%
rămâne ȋn fază lichidă, care conţine sărurile dizolvate ce pot fi transportate în generator
odată cu apa de alimentare. În situaţia în care întreaga cantitate de apă ar fi transformată
în vapori, ar exista riscul ca sărurile dizolvate iniţial în apă (carbonaţi) să se depună în
interiorul generatorului, ducând astfel la deteriorarea acestuia prin ȋnfundarea
conductelor.
Observaţii:
A1K – este curba de saturaţie a lichidului
B1K –este curba de saturaţie a vaporilor
- Vaporii saturaţi uscaţi au particularitatea că nu deţin nici o picătură de
lichid, dar la cea mai mica creştere de presiune sau scădere de
temperatură, începe condensarea.
- Lichid saturat –este starea în care se găseşte numai lichid, dar la cea mai
mică scădere a presiunii sau creştere a temperaturii apare vaporizarea.
Starea gazoasă IV – deasupra izotermei critice, este stare supercritică: prin
comprimare izotermă nu se pot condensa vaporii.
Aceasta este de fapt deosebirea dintre vapori şi gaze: au structură fizică asemănătoare,
dar capacitate de condensare izotermă foarte deosebită.

38
 Fluidele calde, respectiv aburul, în drumul spre şi prin strat cedează căldură
mediului înconjurător. Cu cât cantitatea de căldură cedată pe traseu este mai mare, cu
atât efectul procesului scade.
Prezintă deci mare importanţă cunoaşterea acestor pierderi de căldură pentru
diferite condiţii de lucru şi caracteristici ale sondei și zăcământului.
Problema pierderilor de căldură pe circuitul sondă – strat, a fost soluţionată
admiţând în gaura de sondă pierdere (transfer de căldură) în regim staţionar, iar în strat
o pierdere de căldură în regim nestaţionar.
Pierderile de căldură de la generator la sondă (în conductele de legătură), ca și
cele din sondă, deasupra stratului, sunt datorate transferului de căldură de la agentul
cald la mediul înconjurător prin procese de conducţie, convecţie, radiaţie sau printr-o
combinaţie a tuturor acestor genuri de transfer.
Transmiterea căldurii prin conducţie este caracteristică corpurilor solide, unde
transferul de căldură de la un punct cu temperatura mai mare la un alt punct cu
temperatura mai mică se face de la particulă la particulă, fără a exista o deplasare fizică
a acestor particule ale corpului respectiv (se poate întâlni şi la fluide atunci când ele se
află în repaus).
Transmiterea căldurii prin convecţie este caracteristică schimbului de căldură
dintre un solid şi un fluid care se mişcă pe lângă suprafaţa solidului.
Convecţia poate fi liberă, naturală, când fluidul se mişcă datorită diferenţei de
densitate cauzată de diferenţa de temperatură, sau forţată, când deplasarea fluidului pe
lângă solid este generată de aplicarea unei presiuni.
In cazul transmiterii prin radiaţie căldura trece de la un corp la altul, prin
intermediul unui curent de particule lipsite de masă, care nu fac parte din cele două
corpuri. Radiaţiile termice sunt asemănătoare celor electromagnetice: se propagă la
orice distanţă şi chiar prin vid.

2.3. Injecţia de abur. Descrierea metodei şi mecanismele de recuperare

Temperatura mare a frontului de abur duce la scăderea vâscozităţii ţiţeiului, dar

are şi efecte favorabile de vaporizare şi condensare a unor fracţii ale acestuia. Din acest
motiv, se pare, aburul a constituit fluidul preferat de injecţie, ȋn comparașie cu apa caldă
sau gazele calde.
Aburul poate fi injectat continuu, în procese de mărire a factorului de recuperare,
sau ciclic, pentru intensificarea debitului sondelor de producţie.
La injecția continuă de abur, aburul produs la suprafaţă de generatoarele de abur,
este introdus cu debit şi presiune mare în sondele de injecţie. În zăcământ se formează
mai multe zone, cu fluide care avansează spre sondele de reacţie : zona de abur, zona de
apă caldă, zona de apă rece şi zona de ţiţei (figura 21).

39
 Figura 21. Schematizarea procesului de injecţie de abur

La primul contact dintre abur şi ţiţei, aburul cedează căldura ţiţeiului, care se
ȋncălzește și a cărui vâscozitate scade. Aburul condensează şi, în continuare, apa caldă
formată avansează, dezlocuind nemiscibil ţiţeiul şi cedând treptat din căldură până la
echilibru.
La contactele următoare, prin continuarea procesului, aburul injectat întâlneşte
numai ţiţeiul rezidual, rămas în urma apei calde şi vaporizează fracţiile uşoare,
antrenându-le în curentul de curgere. Aceasta distilare cu abur duce la scăderea
saturaţiei remanente în ţiţei ȋn urma frontului de abur.
Amestecul de abur şi vapori de ţiţei rezultaţi din distilarea cu abur sunt împinşi
în faţa frontului, spre zona de apă rece unde condensează. În aceasta zonă, ţiţeiul se
îmbogăţeşte continuu cu hidrocarburile uşoare condensate, care acţionează ca un dop de
solvent împins de apa caldă. Ca rezultat, crește saturaţia în ţiţei ȋn fața frontului,
deoarece solventul are capacitatea de a spăla foarte bine roca.
Din cele prezentate rezultă că mecanismele de recuperare la injecţia de abur sunt:
- dezlocuirea nemiscibilă cu vapori şi apă caldă, în condiţiile unui raport al
mobilităţilor mai favorabil ;
- distilarea cu abur;
- efectul miscibil al solventului.

40
 Cel mai important dintre aceste efecte este cel al vaporizării ţiţeiului prin
distilarea cu abur, efect care se păstrează şi în cazul aplicării metodei la ţiţeiuri mai
uşoare, cu viscozitatea mai mică.

2.4. Pierderi de căldură la injecţia de abur

2.4.1. Pierderi de căldură în instalaţiile de suprafaţă

In general, pierderile de căldură care au loc în centrala termică se prind în calcul

prin eficienţa termică a generatorului de căldură (randament termic).
În cele ce urmează se au în vedere numai pierderile de căldură prin conductele
care transportă aburul de la punctul termic la sondă.
Căldura este cedată mediului înconjurător de către fluidul cald prin fenomenele
amintite de conducţie, convecţie şi radiaţie. Astfel, transmiterea căldurii de la fluidul
care curge prin conductă la stratul laminar de fluid de pe pereţii interiori ai conductei, se
face prin convecţie; în interiorul stratului laminar, prin peretele conductei şi prin stratele
izolatoare care acoperă conducta, transferul are loc prin conducţie, iar de la conductă la
mediul înconjurător prin convecţie şi radiaţie.
Trebuie ȋnsă precizat ca prin toate aceste procese se pierde aceeași cantitate de căldură,
care trece de la fluidul cald care circulă prin conductă la mediul înconjurător din
exteriorul acesteia.

Astfel, cantitatea de căldură care se transferă prin conducţie de la un corp la

altul este dată de Legea lui Fourier, care este asemănătoare legii lui Darcy.

T1 >T2
T2
Suprafata
de transfer
T1 A

Figura 22. Schema pentru analiza transmiterii căldurii prin suprafeţe plane

Pentru o transmitere unidimensională de căldură

41
 dT
Q  k ( )A (1)
dx
dT
unde k ( ) reprezintă viteza de transmitere a căldurii, analog cu relaţia vitezei de
dx
k dp
filtrare din formula lui Darcy, v 
 dx
Semnul (-) apare deoarece pe măsură ce distanţa de la punctul cu temperatură
mai mare la cel cu temperatură mai mică creşte temperatura scade, deci gradientul de
dT
temperatură este negativ: < 0.
dx
Prin integrare se obţine:
kA(T1  T2 )
Q (2)
L
unde A - este suprafaţa prin care se transmite căldura;
L - grosimea corpului solid;
T1, T2 - temperaturile suprafeţei mai calde, respectiv mai reci;
k - coeficient de conductivitate termică a corpului respectiv, care arată capacitatea
k
materialului de a lăsa să treacă căldura prin el [J/m·h·ºC]. Este similar cu raportul

din Legea lui Darcy, care arată capacitatea mediului poros de a lăsa să treacă prin el
fluide, cu mai mică sau mai mare uşurinţă.
Relaţia (2) poate fi pusă şi sub forma :
A(T1  T2 )
Q (3)
L
k
care, în cazul transmiterii căldurii prin pereţii plani compuşi, de aceeaşi suprafaţă, dar
de grosimi şi materiale diferite, devine:
A(T1  T2 )
Q (4)
L
 ki
i

Pentru conducţia prin pereţi cilindrici, cazul conductelor, pornind de la relaţia lui
dT
Fourier scrisă sub forma (1): Q  kA , rezultă ȋn coordonate cilindrice :
dx
dT
Q   k  2rL  (5)
dr
Prin integrare rezultă:

42
 2kL(T1  T2 )
Q (6)
r
ln 2
r1
unde: L - este lungimea conductei,
r2, r1 - raza exterioară, respectiv raza interioară a conductei.

Relaţia (6) poate fi scrisă şi sub forma:

2L (T1  T2 )
Q (7)
1 r2
ln
k r1
Pentru cazul real întâlnit în practică, când conducta este acoperită cu unul sau
mai multe strate izolatoare (concentrice), căldura transmisă va fi dată de relaţia :
2L(T1  T2 )
Q (8)
1 r
 ln 2i
k i r1i
Pentru scopuri practice, de proiectare, temperatura T1 corespunde cu temperatura
fluidului care circulă în interiorul conductei, adică se neglijează stratul laminar, foarte
subțire, de pe interiorul pereţilor acesteia.

2.4.2. Pierderi de căldură în gaura de sondă

Problema pierderilor de căldură a fost soluţionată admiţând în gaura de sondă un

transfer de căldură în regim staţionar, iar în strat o pierdere de căldură în regim
nestaţionar.
Transmiterea căldurii în condiţii staţionare de la suprafaţă până la stratul
productiv se face prin conducţie prin pereţii ţevilor de extracţie, ai coloanei de
exploatare şi prin inelul de ciment şi convecţie şi radiaţie în spaţiul inelar.
Problemele ce trebuie rezolvate sunt: determinarea temperaturii cu care fluidul
cald injectat la suprafaţă ajunge în dreptul stratului productiv şi cantitatea de căldură
cedată stratelor traversate.
Fluidul cald este introdus în sondă prin ţevile de extracţie, cu un debit constant
W, exprimat în kg fluid /oră, la o temperatură constantă T0 .
Raza interioară a ţevilor de extracţie este notată cu r1, iar temperatura T1 a
fluidului care circulă prin ţevi variază cu adâncimea h şi cu timpul t.
Reprezentarea schematică a problemei este redată mai jos, în figura 23:

43
 W (kg fluid / oră) la T 0=ct

Metoda de rezolvare este metoda bilanţului

r2, T2
energetic scris pentru 1 kg de fluid. Considerând două
secţiuni apropiate (1) şi (2) situate la o distanţă foarte mică
r1 dh, se poate scrie că energia fluidului care pătrunde prin
punctul (1) este egală cu energia fluidului care iese prin
(1)
(2), plus energia cedată în exterior între cele 2 puncte, într-
T1 dh un timp t (figura 23).
(2)

Astfel:
v12 v2
U1  p1V1  gh1   U 2  p2V2  gh2  2  dq  d 1)
2 2
Figura 23.

unde: U – este energia internă pentru 1 kg fluid;

pV – energia de expansiune (dilatare);
gh – energia potenţială (de poziţie);
v2
- energia cinetică;
2
dq – căldura cedată în exterior pe porţiunea (1)-(2);
dτ – lucrul mecanic exterior executat de fluid între cele două
secţiuni (de exemplu mişcarea paletelor unei turbine amplasate în ţevi);
1
V – volumul specific ( V  );

v – viteza fluidului;
h – cota punctului respectiv.
Schimbul de căldură care are loc în sistem este definit prin entalpia sistemului:
i = U + pV (J/kg) (2)
Presupunând curgerea staţionară a unei singure faze, energia cedată către exterior este
nulă între cele două puncte (de exemplu nu se produce lucru mecanic):
dτ = 0

44
Trecând partea stângă a ecuaţiei (1) în partea dreaptă, ţinând cont de (2) şi scriind sub
forma diferenţelor finite, rezultă:
di + gdh + vdv = dq (3)
Se pot distinge două situaţii:
- injecţia unui lichid cald şi
- injecţia unui fluid care condensează (abur).

A. Injecţia de apă caldă:

În acest caz, lichidul fiind practic incompresibil, termenul care exprimă variaţia
energiei cinetice dispare:
di + gdh = dq (4)
Entalpia este un parametru a cărui valoare absolută nu poate fi măsurată
deoarece conţine energia internă, legată de activitatea moleculară, care nu poate fi
măsurată.
Se poate cunoaşte însă variaţia entalpiei .
Din relaţia (2) rezultă:
di = dU + d(pV) (5), care pentru fluid incompresibil devine:
di = dU + Vdp (6)
Conform primului principiu al termodinamicii, lucrul mecanic de dilatare
efectuat de un sistem este datorat fie unei cantităţi de căldură primite din exterior, fie
variaţiei energiei interne a sistemului, ceea ce se poate transcrie matematic prin:
dq = dU + pdV (7)
Pentru un fluid incompresibil, dV = 0, iar ecuaţia (7) devine:
dq = dU = cpdT (8)
deoarece la lichide creşterea temperaturii se face numai la presiune constantă.
Observaţii: Din termotehnică se ştie că:
di
cp  (căldura specifică la presiune constantă), J/Kg ᵒC
dT
dV
cV  (căldura specifică la volum constant), J/Kg ᵒC
dT
Înlocuind (8) în (6) obţinem
di = cpdT + Vdp (9)

45
 Neglijând efectul frecărilor asupra variaţiei de presiune, termenul Vdp
corespunde schimbării poziţiei unei cantităţi de fluid în sondă (1 kg). Volumul specific
rămâne deci constant, astfel relaţia (9) poate fi pusă sub forma
di = cpdT + gdh (10), deoarece
1 g g g
Vdp  dp  dp  dp  dh  gdh
 g  
Rezultă că, în cazul curgerii lichidului de sus în jos, creşterea de entalpie datorată
creşterii de presiune este aproximativ egală cu pierderea de energie potenţială.
Cu aceste observaţii, înlocuind (9) în (4), rezultă:
di + gdh = dq (4)
(cpdT + Vdp )+ gdh = dq
Termenii Vdp şi gdh se reduc, deoarece curgerea se face de sus în jos, cu pierdere de
energie potenţială.
Rezultă că
dq = cpdT (11)

Conform figurii, pentru un element dh, la injecţia de fluide calde cu debitul masic W,
bilanţul termic este următorul :
(căldura cedată de lichid = căldura transmisă în exteriorul coloanei)
dq  Wc p dT1  2r1U (T1  T2 )dh (12)
unde U – este un coeficient global de transmitere a căldurii între interiorul ţevilor de
extracţie şi exteriorul coloanei de exploatare [J/m2·h·°C ]
Dacă se compară cu relaţia (2) de la pierderi de căldură în instalaţia de suprafaţă,
k
coeficientul U ar corespunde raportului .
L
Această cantitate de căldură dq dată de relaţia (12) se transmite mai departe prin
conducţie de la coloană spre mediul înconjurător (rocile traversate) după o lege dată de
H.J. Ramey sub forma
2k r (T2  Tr )dh
dq  (13) (pentru regim nestaţionar)
f (t )
in care: kr – este coeficient de conductivitate termică a rocii (J/m·h·°C);
f (t ) = funcţie de timpul adimensional în care se face transferul de căldură;
Tr = temperatura rocii la nivelul considerat;
Dacă se admite gradient geotermic normal, atunci
Tr = ah + b (14)

46
unde: a = gradientul geotermic
b = temperatura solului (calculata ca medie anuală la suprafaţă).
După cum se observă, transmiterea căldurii de la exteriorul coloanei spre stratele
traversate se face în regim nestaţionar.
Cu ajutorul relaţiilor (11), (12), (13) şi (14) se poate determina temperatura cu
care fluidul ajunge în dreptul stratului productiv şi cantitatea de căldură cedată stratelor
traversate.

Temperatura cu care ajunge fluidul cald în dreptul stratului productiv, T1(h,t)

Pentru determinarea lui T1(h, t) se procedează în felul următor:

- Se scoate T2 din relaţia (12)
Wc p dT1
T2   T1 (15) (dT este negativ, deci T2<T1)
2r1Udh
- Tr dat de (14) şi T2 dat (15) se înlocuiesc în (13)
2k r dh  wc p dT1 
dq    T1  (ah  b)
f (t )  2r1Udh 
iar dq se înlocuieşte cu dq = -WcpdT1 şi rezultă ecuaţia în funcţie de T1
2k r dh  wc p dT1 
 Wc p dT1    T1  (ah  b) (14)
f (t )  2r1Udh 
Wc p dT1 Wc p dT1  f (t )
  T1  (ah  b)  0
2r1Udh 2k rUdh
dT1  Wc p [k r  r1Uf (t )]
 T1  (ah  b)  0 (15)
2r1Uk r dh
Wc p [k r  r1Uf (t )]
Notăm A  (16)
2r1Uk r
şi rezultă ecuaţia diferenţială:
dT1 T1 ah  b
  0 (17)
dh A A
care arată dependenţa temperaturii T1 de h şi de t prin intermediul valorii A*, bine
definită pentru un timp dat.

47
Folosind factorul de integrare eh/A*, ecuaţia (17) poate fi integrată. Rezultă următoarea
expresie:
h

 
T1( h ,t )  ah  aA  b  [T0  aA  b]  e A*
(18)
care permite determinarea temperaturii în ţevile de extracţie, în funcţie de adâncimea h ,
la un moment oarecare de timp, t (timpul intră în ecuaţie prin intermediul
funcţiei f (t ) ).
T0 este temperatura fluidului injectat la suprafaţă care este menţinută constantă.
Se poate vedea că, la limită T1(0,t) =T0 .

Căldura cedată stratelor traversate

Pentru determinarea lui dq se scoate T2 din prima şi ultima expresie a relaţiei (12).
dq  2r1U (T1  T2 )dh (12)
dq
T2  T1  (19)
2r1Udh
Înlocuim în (13) Tr dat de( 14) şi T2 dat de (19) şi se obţine expresia:
 dq 
2k r T1   ah  b   dh
 2r1Udh 
dq 
f (t )
kr
dq  f (t )   dq  2k r dhT1  2k r ahdh  2k r bdh
r1U
Admiţând T1 = constant (ceea ce este valabil la injecţia de abur şi numai aproximativ în
rest) şi integrând pe întreaga lungime a sondei, de la h = 0 la h = H se obţine
cantitatea de căldură cedată stratelor traversate de sondă:
2r1Uk r  aH 2 
qc   (T  b ) H   (20)
k r  r1Uf (t ) 
1
2 
În cazul injecţiei unui lichid cald (apă caldă) T1 = f(h,t).
La un anumit moment de timp t, temperatura T va fi funcţie numai de h, deci T =f(h). În
acest caz, în relaţia (20) trebuie să se lucreze cu o valoare medie a lui T1, rezultată pe
baza trasării curbei
T1 =f(h) de la h=0 la h=H şi a unei integrări grafice.

48
Pentru a determina T1(h,t) şi qc avem nevoie de funcţia f (t ) şi de coeficientul global
de transmitere a căldurii de la interiorul ţevilor la exteriorul coloanei, U.
Din expresia (13) rezultă:
2k r (T2  Tr )
f (t ) 
dq dh
O determinare exactă a lui f (t ) este dificilă deoarece atât fluxul caloric
transmis rocii, cât şi temperatura se schimbă în mod continuu. O excepţie de la aceasta
situaţie o prezintă cazul injecţiei de abur saturat, când temperatura rămâne aproximativ
constantă, atât timp cât nu se produc schimbări de fază datorate creşterii de presiune
(procesul de condensare este izoterm şi izobar).
Soluţiile adoptate pentru f (t ) sunt totuşi destul de exacte, provenind din
compararea valorilor de temperatură calculate şi măsurate pe modele experimentale.

Carlslaw şi Jaeger au prezentat în acest sens o soluţie sub formă grafică pentru
cazul unei surse cilindrice care pierde căldură la flux constant şi temperatură constantă
către un sistem radial de întindere infinită.
Acaştia au exprimat grafic variaţia f (t ) funcţie de timpul adimensional t , definit ca
D t
t 2
, în care D – este coeficientul de difuzivitate termică a rocii [m 2 h]
r2
(analog celui de difuzivitate sau piezoconductivitate hidrodinamică),
r2 – raza exterioară a coloanei
kr
D ρ – densitatea rocii, [kg/m3]
  cr
cr – căldura specifică a rocii [J/kg·ºC]

Căldura cedată de la tubing la exteriorul coloanei are expresia:

dq  2r1U (T1  T2 )dh (12)
iar de la exteriorul coloanei la rocă
2k r (T2  Tr )dh
dq  (13)
f (t )
Din egalitatea celor două relaţii rezultă:

k r T2  Tr k A
f (t )    r A
r1U T1  T2 r1U r1U
kr

49
Se poate observa că valoarea funcţiei f (t ) este cu atât mai mică, cu cât valoarea U, a
coeficientului global de transmitere a căldurii de la interiorul ţevilor de extracţie la
exteriorul coloanei de exploatare, este mai mare.
Aceasta variaţie a lui f (t ) este de asemenea influenţată de condiţiile de transfer de la
rU
ţevi la coloană şi de la coloană la rocă, influenţă caracterizată prin expresia 1 .
kr

Figura 24. Graficul funcţiei f (t ) pentru o sursă cilindrică care pierde căldură
la flux constant şi temperatură constantă (după Carslaw şi Jaeger).

După cum se observă din grafic, pentru valori ale lui t > 2,5, ceea ce ar
corespunde unor timpi de injecţie mai mari de o săptămână, valorile lui f (t ) sunt
identice indiferent de condiţiile de transfer de la interiorul tubingului la coloană şi de la
aceasta la rocă.
Acest rezultat este analog celui întâlnit la cercetarea sondelor prin închidere, în
cazul curbelor de restabilire a presiunii de strat, când pentru timpi mari de închidere,
perturbaţia de presiune depăşeşte zona din vecinătatea sondei, posibil contaminată, iar
restabilirea presiunii este controlată numai de permeabilitatea stratului într-o zonă
îndepărtată de sondă, lipsită de blocaje.
Prin similitudine, se poate aprecia că
k kr
a este similar cu D
m   cr

50
 Determinarea coeficientului global de transmitere a căldurii
Căldura se transmite de la interiorul ţevilor de extracţie (TE) la exteriorul coloanei
prin fenomenele de transfer prezentate anterior, astfel:
a. Convecţie forţată de la fluid la peretele interior al T.E;
b. Conducţie de la peretele interior la peretele exterior al T.E;
c. Convecţie liberă în interiorul spaţiului inelar;
d. Conducţie de la interiorul la exteriorul coloanei.
Cantitatea de căldură care trece prin toate aceste zone într-un timp dat este constantă
(aceeaşi); căderile de temperatură diferă însă, ca la curgerea fluidelor spre sondă prin
două zone concentrice cu permeabilitate diferită.

Cantitatea de căldură care se pierde prin conducţie este dată de relaţia

2L(T1  T2 ) 2L(T1  T2 )
Q  (Legea lui Fourier)
1 1
ln r2 r1 ln d 2 d1
k k
iar cantitatea de căldură pierdută prin convecţie este dată de relaţia stabilită de Newton:
Q = α .A .ΔT = π.d1.L.α.ΔT,
în care α este coeficient de convecţie, in [J/m2·h·0C]
Q corespunde pierderii totale de căldură pe o distanţă L şi dă naştere unei căderi totale
de temperatură ΔT:
ΔT = T1 –T2

Figura 25. Schema pentru determinarea

coeficientului global de transmitere a căldurii,
de la interiorul ţevilor la exteriorul coloanei U

51
Tinând seama de procesele de transfer amintite se pot determina căderile de temperatură
corespunzătoare:
Q 1
a) T1  - convecţie forţată
  d1 L
1 d
Q  ln 2
kt d1
b) T2  - conducţie în ţevi.
2L
Q 2
c) T3  - convecţie liberă în spaţiul inelar
  d1' L

1 d'
Q  ln 2'
kc d1
d) T4  - conducţie în peretele coloanei
2L

Deoarece ΔT = ΔT1 + ΔT2 + ΔT3 + ΔT4 , rezultă:

Q 1 1 d2 1 1 d 2' 
T   ln  
L 1d1 2kt d1  2 d1' 2k c d1' 
ln

de unde se obţine:

  L  T
Q (21)
 1 1 d2 1 1 d 2' 
  ln   ln ' 
  1 d1 2 k t d1  2 d1 2 k c d1 
'

Pierderea de căldură de la interiorul ţevilor de extracţie la exteriorul coloanei este dată

de relaţia. (12), de unde rezultă:

Q = πd1U ΔT L (22) ( dedusă din (12):

dq  2r1U (T1  T2 )dh ).

Egalând (21) cu (22) rezultă:

52
 1
d1U  (23)
 1 1 d2 1 1 d 2' 
  ln   ln ' 
  1 d1 2 k t d1  2 d 1 2 k c d1 
'

de unde :
1
U (24)
1 d1 d 2 d1 d1 d 2' 
  ln   ln ' 
  1 2 k t d1  2 d1 2 k c d1 
'

kt , kc – sunt coeficienţi de conductivitate termică în pereţii TE şi CE

α1, α2 - coeficienţi de convecţie pentru interiorul TE, respectiv spaţiul inelar.

Coeficienţii α1 si α2 se determină pe baza teoremei Π a similitudinii, dedusă de E.

Buckingham. Relaţia care exprimă cantitativ un anumit proces fizic se scrie sub forma
f(x1,x2,………….,xn) = 0,
unde x1,x2,…………., xn - sunt parametrii care intervin în procesul respectiv.

Cu ajutorul teoremei Π, variabilele pot fi aranjate într-un anumit număr de

grupuri adimensionale ce conţin parametrii procesului respectiv, sub o formă de tipul:

f(Nu,Re,Pr,Gr) = 0

în care: Nu = α/k - criteriul lui Nusselt

Re = ρvd/μ - criteriul lui Reynolds
cp
Pr  - criteriul lui Prandtl
k d
 2 gT
Gr  - criteriul lui Grashof
2
Pe = cpρv/k - numărul lui Péclet

Se poate observa că
Pe c p v  cp
Pr    
Re k vd kd

53
Coeficienţii α se determină în funcţie de regimul de curgere.

Valoarea lui U este cuprinsă de obicei în intervalul 10–20 kcal/m2h0C, la injectarea prin
ţevi.
Dacă aburul este introdus prin coloană, atunci U → ∞

B. Pierderi de căldură în gaura de sondă în cazul injecţiei unui fluid care

condensează

Metoda de calcul propusă anterior este valabilă numai în cazul injecţiei de apă
caldă (fluid monofazic).

Dacă se injectează abur, problema care se pune în acest caz este să se determine
cum variază titlul aburului injectat cu adâncimea, având în vedere că procesul de
condensare este izoterm şi izobar, deci temperatura nu variază în lungul ţevilor, ca la
injecţia de apă fierbinte.

Pentru rezolvarea problemei se fac următoarele supoziţii, ca ipoteze

simplificatoare:
- Titlul, temperatura şi presiunea aburului în cazul injecţiei sunt cunoscute;
- Spaţiul inelar este izolat de T.E. prin packer şi umplut cu gaz la o presiune joasă;
- Transmiterea căldurii în gaura de sondă (ţevi-coloană) se face în regim staţionar, în
timp ce transmiterea de căldură de la coloană la rocă se face în regim nestaţionar;
- Energia cinetică în sistem nu variază (ca şi în cazul precedent);
- Presiunea aburului în lungul T.E. este constantă;
- Proprietăţile termice ale formaţiei nu se schimbă cu adâncimea;

Relaţia de la care se pleacă este şi în acest caz o ecuaţie de bilanţ energetic,

scrisă pentru un debit W , exprimat în kg de abur injectat pe oră, pentru un element de
fluid de înălţime dy, conform schemei prezentate în figura 26.

54
 ABUR
Debit masic
W, kg/ora

Tm
h

dh

dy

Fig. 26. Schema pentru aplicarea bilanţului

energetic la injecţia de abur

Ţinând cont de relaţia (3) şi de faptul că energia cinetica nu variază în sistem, se poate
scrie că :
di + gdh + vdv = dq (3)
-Wdi + Wgdy = dq (25)

În cazul unui amestec vapori–lichid (abur saturat umed), entalpia aburului i

poate fi exprimatăa sub forma
i = i'+r* x (26)
r*=i"–i';
i=xi"+(1-x)i'=i'+x(i"–i')=i'+xr*,
în care:
i' = entalpia apei la saturaţie (kJ/kg)
r*= căldură latentă de vaporizare (kJ/kg)
x = titlul aburului (fracţie masică a vaporilor în amestec)

55
Se observă că pentru x  1 → i = i", unde i" este entalpia aburului saturat uscat.

Dacă se neglijează variaţia de presiune produsă de frecare şi gravitaţie, întrucât

schimbarea entalpiei are loc datorită condensării, se poate scrie:
di = r*dx (27)
şi înlocuind (27) în (25) se obţine:
-W r*dx + Wgdy = dq (28)

În procesul de injecţie de abur temperatura în lungul ţevilor de extracţie (TE) rămâne

constantă şi egală cu temperatura aburului saturat umed injectat de la suprafaţă Ts.
Titlul aburului se schimbă însă de la suprafaţă până la stratul productiv, procesul
de condensare fiind un proces izoterm–izobar.
Ţinând cont de această comportare, relaţiile (12) şi (13) pot fi scrise sub forma
dq  Wc p dT1  2r1U (T1  T2 )dh (12)

2k r (T2  Tr )dh

dq  (13)
f (t )
dq  2r1U (Ts  Tc )dy (29)
(transfer de căldură de la ţevi la coloană)
2k r (Tc  Tr )dy
dq  (30)
f (t )
(transfer de căldură de la coloană la rocă)
unde Tc= temperatura coloanei de exploatare a sondei

Dacă se egalează relaţiile (29) şi (30), rezultă:

2k r (Tc  Tr )dy
2r1U (Ts  Tc )dy 
f (t )
Tc (k r  r1U  f (t ))  Tr k r  Ts r1U  f (t )
Tr k r  Ts  r1Uf (t )
Tc  (31)
k r  r1Uf (t )

Conform figurii: Tm  a(h  h)  b (32)

Tr  Tm  ay (33)

56
Înlocuind (33) în (31), respectiv (34) în (29) rezultă:

(Tm  ay)  k r  Ts r1Uf (t )

Tc  (34)
k r  r1Uf (t )

Relatia (34) se introduce în (29) şi rezultă

 (T  ay)  k r  Ts r1Uf (t ) 
dq  2r1U Ts  m 
 k r  r1Uf (t ) 
 T k  Ts r1Uf (t )  (Tm  ay)  k r  Ts r1Uf (t ) 
 2r1U  s r  dy
 k r  r1Uf (t ) 

Ts k r  (Tm  ay)  k r
 dq  2r1U dy (35)
k r  r1Uf (t )

Se introduce (35) în (28) şi se obţine:

Ts k r  (Tm  ay)  k r
 Wr  dx  Wgdy  2r1U dy / : Wr  dy
k r  r1Uf (t )
dx g 2r1Uk r Ts 2r1Uk r  (Tm  ay)
    
dy r Wr (k r  r1Uf (t )) Wr  (k r  r1Uf (t ))


Wr  (k r  r1Uf (t ))
Notăm A'  şi rezultă
2r1Uk r
dx TS Tm  ay g
    0
dy A' A' r
sau
g
(Tm  ay)  A'
dx TS
  r  0 (36)
dy A' A'

Considerând presiunea şi temperatura constantă în lungul T.E. şi integrând între limitele

y=0 pentru x  x(h  h),t  şi

57
 y=Δh pt x  xh, t  , rezultă soluţia

 A' g  b  a(h  h)  T   h

a(h) 2  r 
x(h, t )  x(h  h, t ) 
S
 (37)
2 A' A'

Această relaţie permite să se calculeze titlul aburului la baza unui interval Δh,
cunoscând titlul la partea de sus a intervalului.
Pentru a determina valoarea lui U se are în vedere transmiterea căldurii prin
convecţie şi radiaţie în spaţiul inelar.

Ţinând seama de (29), U se scrie sub forma

1
U (38)
de de d 2 de de d 2'
 ln  '  ln
1d1 2k t d1 d1 ( 2   r ) 2k c d1'

deoarece legea lui Newton se aplică şi în cazul schimbului de căldură prin radiaţie (nu
numai la convecţie), sub forma :
Q   r A  T unde αr = coeficientul de radiaţie [kcal/m2·h·0C]

Referitor la căldura cedată stratelor traversate, având în vedere că temperatura în

lungul TE este constantă şi egală cu temperatura aburului injectat de la suprafaţa, Ts,
relaţia care dă valoarea acesteia este asemănătoare cu (20).
2r1Uk r  aH 2 
qc   S
(T  b ) H   (39)
k r  r1Uf (t )  2 
Dacă s-ar injecta aburul prin coloană, U → ∞ şi relaţia (39) devine:
2k r  aH 2 
qc   S
(T  b ) H   (40) (creşte de câteva ori).
f (t )  2 

2.4.5. Pierderi de căldură în stratul productiv

Pierderea de căldură în strat se referă la căldura cedată în timpul injectării

agentului termic prin acoperişul şi culcuşul stratului încălzit, către stratele adiacente.

58
 J.W.Marx şi Langenheim au stabilit analitic o relaţie pentru estimarea suprafeţei
(volumului) încălzit la un moment dat t, în funcţie de debitul caloric injectat în strat Qis.
Fluxul caloric Qis şi diferenţa de temperatura ΔT între stratul încălzit şi stratele
adiacente sunt presupuse constante.
Deoarece pe măsură ce se injectează abur creşte raza zonei de strat încălzite şi
implicit suprafeţele de transfer al căldurii către acoperiş şi culcuş, metodologia de calcul
este similară cu cea utilizată pentru determinarea suprafeţei fisurii la un proces de
fisurare hidraulică, unde fluidul de fisurare se pierde datorită filtrării prin feţele fisurii,
astfel că, la un moment dat, aceasta nu mai poate fi extinsă.
Se va face în continuare o analogie între modelele de calcul pentru cele două
procese:

La fisurare: Qinj  Qf (t )  Qe
A( t ) t
dA
Qf (t )  2  v(t )dA  2 v(t   )  d
0 0
d

dA
Dar Qe   , rezultă
dt
t
dA dA
Qinj  2 v(t   )  d  
0
d dt
La injecţia de abur:
Transmiterea căldurii în strat se face radial.
În orice moment este valabil bilanţul termic între căldura injectată în strat,
căldura cedată stratelor adiacente şi căldura preluată de strat (aceasta din urmă stabileşte
eficienţa procesului de încălzire).
Pe măsură ce suprafaţa de zăcământ încălzit creşte, căldura cedată stratelor
adiacente creşte şi ea, astfel încât, la un moment dat, cea mai mare parte a căldurii
injectate de la suprafaţă se transmite stratelor adiacente. Rezultă de aici o anumită limită
economică a procesului de încălzire, dictată de evoluţia în timp a suprafeţei de
zăcământ încălzite. Din acest punct de vedere, metoda injecţiei ciclice de abur poate
apare mai avantajoasă decat injecţia continuă de abur.
Debitul caloric injectat poate fi limitat atât de receptivitatea stratului, cât şi de
capacitatea sursei termice.
Transmiterea de căldură către stratele adiacente se face prin difuzie termică.
Ecuaţia care caracterizează fenomenul de difuzie termică este analogă cu cea de la
fisurarea hidraulică (difuzie hidraulică) şi are următoarea formă

59
  2T 1 T
  (41)
x 2 D t
unde x - distanţa pe care a pătruns căldura în stratele adiacente, măsurată de la
acoperişul (culcusul) stratului încălzit;
D - coeficientul de difuzivitate termică [m2 / h]
kr
D
c r
Viteza v* cu care se transmite căldura prin culcuşul şi acoperişul stratului
depinde de valoarea lui x, care la rândul său este o funcţie de timp. Din rezolvarea
ecuaţiei (41) se obţine valoarea acestei viteze, analogă cu cea întâlnită la difuzia
fluidului de fisurare prin pereţii fisurii:
k r T k p
v x0  (42) (la fisurare era v x0   )
Dt  at
unde t este timpul măsurat de la începerea pătrunderii căldurii în strat.
Pentru un moment de timp (t-δ) viteza va fi:
k r T
v x0 
D(t   )
Scriind bilanţul termic amintit rezultă fluxul termic(debitul caloric) injectat in strat:
k r T  dA 
t
dA
Qis  2    d  M  h  T (43)
0 D(t   )  d  dt
unde primul termen din partea dreaptă reprezintă căldura pierdută în stratele adiacente
(apar 2 feţe: culcuş şi acoperiş), iar al doilea termen este căldura utilă preluată de strat.
ΔT – diferenţa dintre temperatura aburului şi temperatura de zăcământ;
M – cantitatea de căldură preluată de 1m3 de rocă, cu fluide conţinute în el, pentru o
creştere de temperatură de 1ºC [kcal/m3·ºC].
M  (1  m)  r cr  mS a  a ca  mS t  t ct (44)
unde primul termen din dreapta reprezintă căldura preluată de rocă, al doilea căldura
preluată de apă, iar al treilea cea preluată de ţiţei.
Soluţia ecuaţiei (43), obţinută cu ajutorul unei transformate Laplace permite să se
determine suprafaţa încălzită la un moment oarecare t şi are forma:
Qis  M  h  D  X 2 2X 
A(t )   e erfcX   1 (45)
4k r  T 
2
 

2k r t
unde X (46) (adimensional)
Mh D

60
La fisurare (considerând numai difuzia) relaţiile pe care se bazează această analogie
sunt:
1 1
2c d   t  a 2  km  2
X cd  p  m  p 
     

M  h  A  T  A 

k kr
a este similar cu D
m  r  cr
şi rezultă  m   r  cr
1
 D 2
2T     r  cr   t
  2 D   r  cr    t
X   
M  h  T M h 
k 
2 D  r  t
 D 
2k r t
M h M h D

Eficienţa termică a procesului de injecţie de abur, Et

Eficienţa termică, Et, a unei operaţii de injecţie de abur se defineşte ca raportul

dintre căldura utilă preluată de strat şi căldura injectată în strat.

Prin urmare:

Qutil M  A(t )  h  T
Et  
Qis Qis  t
unde Qis – este cumulativul de căldură injectat.

Qis  M  h  D  X 2 2X 
 e erfcX   1  M  h  T
4k r T 
2
 
Et  
Qis  t
M 2  h2  D  X 2 2X 
 e erfcX  1 
4k r2  t   

61
 1  X2 2X 
 e erfcX   1 (47)
X2   
4k r2  t
deoarece X 2 
M 2h2 D

Căldura cedată stratelor adiacente

Qca  Qis  Qutil  Qis  M  A(t )  h  T (48)

sau conform definiţiei eficienţei termice:
Qutil Qis  Qca Q
Et    1  ca (49)
Qis Qis Qis

De unde rezultă
Qca  Qis (1  Et ) (50)

Cu ajutorul acestor relaţii se poate executa proiectarea unui proces de injecţie

ciclică de abur. Debitul de abur ce se injectează este de ordinul 2÷10 t/h, la un titlu de
0,7–0,8. Pentru titlu 1, aburul uscat nu este bun transportor de căldură (apa caldă se
răceşte mai greu decât aburul saturat uscat cu x=1). Timpul de injecţie este de 5–6 până
la 12 zile, urmat de o pauză de condensare de 3–10 zile. Perioada de producţie durează
2-3 luni până la un an, atât cât se menţine efectul termic (şi se poate constata după
temperatura ţiţeiului extras din sondă), după care ciclul se repetă. Generatoarele de abur
(cazanele) au o capacitate de 5–10 t/h şi utilizează drept combustibil ţiţei brut sau gaze
de sondă.

2.5. Metodologia de proiectare a unui proces de injecţie ciclică de abur

După alegerea şi pregătirea sondei pentru injecţie ciclică de abur, trebuie făcut un
calcul de proiectare pe baza căruia procesul să poată fi controlat în orice moment.
Se prezintă în continuare algoritmul de lucru :
1. Se calculează entalpia aburului de titlu x0:
i  x0  iab  (1  x0 )ia [ J/kg ]

62
 iab, ia = entalpiile pentru abur şi apă, corespunzătoare unor anumite
presiuni p şi temperaturi T date (impuse).
2. Se calculează cantitatea totală de căldură injectată la suprafaţă într-un timp t (24
h)
Q0 s  W  i  t , w = debitul de abur [kg/oră]
3. Se calculează valoarea funcţiei f (t ) în funcţie de rapoartele
r1U D t
;......... .si........ 2 , cu ajutorul curbelor ridicate de Carlslaw şi Jaeger (
kr r2
figura 22).

4. Se determină debitul caloric cedat stratelor traversate de sonda qc, la un timp t,

considerat de la începutul introducerii aburului în sondă:
2r1Uk r  aH 2 
qc   S
(T  b ) H   (debit sau flux caloric),
k r  r1Uf (t )  2 

de unde rezultă cantitatea de căldură cedată în timpul t, care este Qc  qc  t ( t=24h)

5. Se determină cantitatea de căldură intrată în strat:
Qis  Qos  Qc
6. Se calculează titlul aburului la intrarea în strat: conform punctului 2., entalpia
aburului la intrarea în strat este:
Qis Qis
iis  , dar iis   xis  iab  (1  xis )  ia
W t W t
Qis i
de unde xis   a
W  t  (iab  ia ) iab  ia
7. Se calculează valoarea parametrului M (cantitatea de căldură preluată de 1m 3 de
rocă, împreună cu fluidele conţinute în pori, pentru creşterea temperaturii cu 1
grad Celsius)
M = (1 –m)ρrcr + mStρtct + mSaρaca
8. Se calculează valoarea parametrului adimensional x :
2k r t
X M
Mh D
9. Se calculează eficienţa termică a procesului de injecţie de abur :
1 X2 2X
Et  [e erfcX   1] 2

2
X
10. Se determină căldura cedată stratelor adiacente :

63
 Qca = (1 –Et) Qis
11. Se calculează raza zonei încălzite, înţelegând prin aceasta raza exterioară a zonei
invadate de apa caldă, cu ajutorul relaţiei (45):
Qis* = Qis / t
sau :
Qis* = W [ xis * iab + (1 – xis)*ia] (J / h )
În această fază se cumulează timpul de injecţie t şi cantitatea de căldură Qis !

Se poate determina acum

*
Qis MhD 2X
A(t )  [e X erfcX   1]
2

4k r T 
2

A(t )
şi respectiv raza zonei ocupate de apa caldă: R

12. Se calculează raza zonei ocupate de abur: se utilizează tot relaţia (45), însă in loc
de Q* se va introduce
Q * *  Wr * xis  Q *

r*  iab  ia reprezintă căldura latentă de condensare, care înseamnă de

fapt eliberarea unei cantităţi de căldură corespunzătoare scăderii titlului aburului de
la xis la zero.

2.6. Factori care influenteaza injectia de abur

1). Un prim factor cu rol important este valoarea coeficientului global de schimb
de caldura de la interiorul T.E. la exteriorul C.E. (U). In cazul in care spatiul inelar este
izolat cu packer, valoarea lui U este de aproximativ 15 kcal / m2 . h . 0C, iar pierderea de
căldură după 24 ore (pentru W =10 t abur /h şi adâncime 500 m) este de 5,8*10 6 kcal.
Când nu se poate introduce un packer, este recomandabil sa se injecteze prin S.I.,
simultan cu injectarea aburului prin T.E., un debit de gaze sau aer de circa 100 m 3N /24
h, în scopul realizării unei izolări termice.
Gazele sau aerul intră în stratul productiv odată cu aburul, astfel încât căldura
preluată de ele pătrunde tot în formaţiunea care se doreşte a fi încălzită.
Dacă se acoperă suprafaţa exterioară a T.E. cu vopsea de aluminiu, utilizând
totodată şi injecţia de gaze in S.I. sau packer, se obţine o micşorare sensibilă a
parametrului U, care ajunge la valori de ordinul a 10kcal / m2 . h . 0C.

64
 2). Debitul de abur injectat
Conform relaţiei (39),
2r1Uk r  aH 2 
qc  (TS  b) H   ,
k r  r1Uf (t )  2 
cantitatea de căldură cedată stratelor traversate este independentă de valoarea
debitului de abur.
Dacă se măreşte debitul de abur injectat, căldura care ajunge în dreptul stratului
productiv creşte conform relatiei :
Qis = Qos –Qc,
deoarece căldura cedată stratelor traversate rămâne constantă; rezultă deci că şi titlul
aburului la intrarea în strat xis va creşte, efectul fiind favorabil.
Dacă nu se ţine seama de influenţa acestor doi parametri, în sensul ca pentru un
U dat se lucrează cu un debit de abur injectat foarte mic, aburul poate să condenseze în
întregime chiar înainte de a pătrunde în strat. In acest caz, stratul va fi invadat de apă
caldă, cu temperatura mai scăzută decât cea corespunzătoare procesului izoterm –izobar
conform căruia a avut loc condensarea. Operaţia de intensificare a afluxului este astfel
compromisa.
Numărul de sonde deservit de o sursa de abur trebuie stabilit prin calcul, in
funcţie de capacitatea sursei termice, astfel încât sa se evite condensarea aburului sau
micşorarea accentuată a titlului acestuia înainte de a ajunge în strat.

3). Pauza de condensare

La terminarea injecţiei de abur, in imediata vecinătate a găurii de sondă se află
abur necondensat. Dacă sonda s-ar repune în producţie după o pauză de scurtă durată,
acest abur ar fi extras, lipsind astfel stratul de o cantitatea de căldură care ar fi fost
cedată prin condensarea sa. Dacă pauza este prea mare, există pericolul ca apa caldă
formată prin condensare să se răcească, diminuând astfel eficienţa termică a injecţiei.
Important în ceea ce priveşte această pauză este titlul pe are îl are aburul la intrarea în
strat în momentul opririi injecţiei.
Durata corectă a pauzei se poate stabili prin măsurarea simultană a presiunii şi
temperaturii de fund.
Când temperatura scade sub valoarea corespunzătoare presiunii respective, înseamnă ca
aburul s-a transformat in apă caldă care începe să se răcească.
Pe baza acestor măsurători se stabileşte durata pauzei (în general 2 –10 zile).
Ca o măsura suplimentară, de siguranţă, la repunerea sondei în producţie se
controlează dacă nu cumva aceasta produce şi abur.

4).Răcirea zonei din imediata vecinătate a găurii de sondă (pe raza de 1 –1,5m),

65
ca urmare a omorârii cu ţiţei sau cu apă rece în vederea curăţării nisipului, schimbării
pompei etc.
Aceasta răcire are un efect de ecranare, de blocare parţială a procesului de injecţie de
abur, ceva asemănător unui efect pelicular pozitiv. Fenomenul poate fi înlăturat prin
injectarea unei cantităţi mici de abur, înainte de injecţia propriu-zisă.

Pregătirea sondei constă în curăţarea sa de depuneri, verificarea stării coloanei

de exploatare şi a etanşeităţii inelului de ciment şi, eventual, o operaţie de acidizare
pentru a facilita pătrunderea aburului în stratul productiv.

Observaţii :
Daca stratul prezintă intercalaţii marnoase care se pot umfla în prezenţa apei provenite din
condensarea aburului, se poate aplica în prealabil un procedeu de combustie subterana de scurtă durată.
Se creează astfel, pe o raza de 5 –6 m în jurul sondei, o zonă cu temperaturi de 500 - 6000 C.
După valorificarea acestei combustii (8 –10 luni), se trece la injecţia ciclică de abur. Datorită
combustiei, apa ireductibila este trecută sub forma de vapori şi se elimină ; marnele se usucă şi îşi
schimbă structura, devenind hidrofobe, iar nisipul se consolidează prin cocsare.
Se poate utiliza în acest scop arzătorul cu C3L.
Nisipul cocsat este consolidat şi se poate lucra cu debite mari de ţiţei extras, care măresc
eficienta procesului de injecţie ciclică de abur.

66