Ombudsmanul European

Prezentare generală
 Rol: investighează plângerile formulate împotriva instituțiilor, organismelor,
birourilor și agențiilor UE.
 Ombudsman: Emily O'Reilly
 Înființare: 1995
 Sediu: Strasbourg (Franța)
 Site: Ombudsmanul European

Ombudsmanul European investighează plângerile cu privire la cazuri

de administrare defectuoasă de către instituțiile și organismele UE. Plângerile
pot fi înaintate de cetățeni ai statelor membre sau de rezidenți pe teritoriul
Uniunii ori de asociații și întreprinderi cu sediul în UE.

Ce face Ombudsmanul?
Ombudsmanul investighează diferite tipuri de administrare defectuoasă, de
exemplu:

 comportament abuziv
 discriminare
 abuz de putere
 lipsa de informații sau refuzul de a furniza informații
 întârzieri nejustificate
 proceduri incorecte.

Cum este ales Ombudsmanul?

Ombudsmanul este numit de Parlamentul European pentru un mandat de 5 ani
care poate fi reînnoit. Aceasta este una dintre primele sarcini care le revin
deputaților proaspăt aleși.

Cum funcționează Ombudsmanul?

Biroul Ombudsmanului începe investigații după primirea unei plângeri sau din
proprie inițiativă. Ca organism imparțial, nu primește instrucțiuni din partea
vreunui guvern sau a vreunei alte organizații. În fiecare an, îi prezintă
Parlamentului European un raport de activitate.
Uneori, este posibil ca Ombudsmanul să vă soluționeze problema informând,
pur și simplu, instituția vizată. Dacă este nevoie de mai mult, se fac toate
eforturile necesare pentru găsirea unei soluții amiabile. În caz de eșec,
Ombudsmanul poate adresa recomandări instituției în cauză. Dacă acestea nu
sunt acceptate, Ombudsmanul poate redacta un raport special pe care îl
înaintează Parlamentului, iar acesta ia măsurile care se impun.

Ombudsmanul și cetățenii
 Dacă sunteți nemulțumit de activitatea desfășurată de o instituție, un organism,
un birou sau o agenție a UE, trebuie, mai întâi, să-i dați posibilitatea de a remedia
situația. Dacă această abordare nu dă rezultate, puteți trimite o plângere
Ombudsmanului European.
Este necesar să faceți acest lucru în termen de doi ani de la data la care ați
constatat situația de administrare defectuoasă. Precizați în plângerea
dumneavoastră cine sunteți, care este instituția sau organismul vizat și de
ce ați decis să faceți acest demers. Puteți solicita ca plângerea să
rămână anonimă.
Dacă nu se poate ocupa de cazul dumneavoastră, Ombudsmanul vă va indica
alte organisme care ar putea să vă ajute.

Curtea Europeană de Conturi

Prezentare generală
 Rol: verifică dacă fondurile UE sunt colectate și utilizate corect și ajută la
îmbunătățirea gestiunii financiare a UE
 Președinte: Klaus-Heiner Lehne
 Membri: câte un reprezentant din fiecare țară a UE
 Înființare: 1977
 Sediu: Luxemburg
 Site: Curtea Europeană de Conturi

În calitatea sa de auditor extern independent, Curtea Europeană de Conturi

apără interesele contribuabililor din UE. Nu dispune de puteri juridice, dar are
misiunea de a îmbunătăți gestionarea bugetului UE de către Comisia
Europeană și de a raporta pe marginea situației financiare a Uniunii.

Ce face Curtea de Conturi?

 Auditează veniturile și cheltuielile UE, pentru a verifica dacă fondurile au fost
colectate și cheltuite corect, dacă au fost utilizate în așa fel încât să producă valoare
adăugată și dacă au fost contabilizate corespunzător.
 Verifică toate persoanele și organizațiile care gestionează fonduri UE, efectuând
inclusiv controale la fața locului în instituțiile UE (în special în cadrul Comisiei
Europene), în țările membre și în țările care primesc ajutor din partea UE.
 Formulează constatări și recomandări în rapoartele de audit, destinate Comisiei
Europene și guvernelor naționale.
 Raportează suspiciuni de fraudă, corupție sau alte activități ilegale către Oficiul
European de Luptă Antifraudă (OLAF).
 Elaborează un raport anual pentru Parlamentul European și Consiliul UE, pe care
Parlamentul îl examinează înainte de a decide dacă să aprobe sau nu modul în care
Comisia gestionează bugetul UE.
 Publică avize formulate de experți, menite să ajute factorii politici să ia cele mai
bune decizii pentru o utilizare cât mai eficientă și transparentă a fondurilor europene.
Publică, de asemenea, avize privind actele legislative pregătitoare care vor avea
impact asupra gestiunii financiare a UE, precum și documente de poziție, analize
și publicații pe teme legate de finanțele publice ale Uniunii.
Pentru a fi eficientă, Curtea trebuie să fie independentă față de instituțiile și
organismele pe care le verifică. De aceea, este liberă să decidă:

 ce auditează
 cum auditează
 cum și unde își prezintă constatările.
Activitatea de audit a Curții se concentrează mai ales asupra Comisiei Europene,
principalul organism responsabil cu implementarea bugetului UE. Curtea
colaborează îndeaproape și cu autoritățile naționale, deoarece Comisia
gestionează majoritatea fondurilor UE (aproximativ 80 %) împreună cu acestea.

Componență
Membrii Curții sunt numiți de Consiliu, după consultarea Parlamentului, pentru
un mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit. Membrii își aleg un președinte, pentru
un mandat de 3 ani care, de asemenea, poate fi reînnoit.

Cum lucrează Curtea de Conturi?

Ea efectuează 3 tipuri de audit.

 Audit financiar - examinează conturile pentru a verifica dacă acestea reflectă cu

acuratețe situația financiară, rezultatele și fluxurile de numerar din exercițiul financiar
încheiat.
 Audit de conformitate - verifică dacă tranzacțiile financiare respectă regulile.
 Audit al performanței - verifică dacă finanțarea UE își atinge obiectivele utilizând cât
mai puțin resurse, într-un mod cât mai economic.
Curtea este constituită din grupuri de audit numite camere. Acestea pregătesc
rapoarte și avize care sunt adoptate de membrii Curții, devenind astfel oficiale.

Curtea de Conturi și cetățenii

Curtea de Conturi organizează stagii.
De asemenea, o dată la doi ani, decernează un premiu pentru cercetare privind
auditul în sectorul public. Nu ezitați să vă înscrieți!

Tema 3

Competenţa legislativă
Cum se desfăşoară procesul legislativ?
Deputatul în Parlamentul European întocmeşte, în cadrul unei comisii parlamentare, un raport
privind o propunere de „text legislativ” prezentată de către Comisia Europeană, singura
 instituţie care are drept de iniţiativă legislativă. Comisia parlamentară votează acest raport şi,
eventual, îl modifică. Parlamentul îşi exprimă poziţia prin revizuirea şi adoptarea în şedinţă
plenară a textului. Acest proces se repetă o dată sau de mai multe ori, în funcţie de tipul de
procedură şi de ajungerea sau nu la un acord cu Consiliul.

În ceea ce priveşte adoptarea actelor legislative, se face distincţie între procedura legislativă
obişnuită (codecizia), care plasează Parlamentul pe picior de egalitate cu Consiliul, şi
procedurile legislative speciale, care se aplică doar în cazuri specifice în care Parlamentul are
doar rol consultativ.

În ceea ce priveşte anumite chestiuni (cum ar fi fiscalitatea), Parlamentul European nu emite

decât un aviz consultativ („procedura de consultare”). În unele cazuri, Tratatul prevede că
procedura de consultare este obligatorie, în temeiul bazei juridice, iar propunerea nu poate
dobândi forţă de lege decât dacă Parlamentul şi-a dat avizul. În acest caz, Consiliul nu are
competenţa de a lua singur o decizie.
   

Procedura legislativă ordinară acordă astfel aceeaşi importanţă Parlamentului şi Consiliului

Uniunii Europene într-o gamă largă de domenii (de exemplu: guvernanţă economică,
imigrare, energie, transport, mediu şi protecţia consumatorilor). Marea majoritate a legilor
europene sunt adoptate în comun de către Parlamentul European şi Consiliu.

Procedura de codecizie a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht privind Uniunea

Europeană (1992) şi a fost extinsă şi eficientizată prin Tratatul de la Amsterdam (1999). Prin
intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009, procedura legislativă
ordinară a devenit principala procedură legislativă a sistemului decizional al UE.
 Documente legislative 

 Mai multe informații cu privire la procedura legislativă ordinară 

Procedura de consultare
Parlamentul European poate aproba sau respinge o propunere legislativă sau poate propune
amendamente la aceasta. Consiliul nu are obligația legală de a ține seama de avizul
Parlamentului, însă, în conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție, nu trebuie să adopte o
decizie în lipsa acestuia.

Inițial, Tratatul de la Roma din 1957 acorda Parlamentului un rol consultativ în procesul
legislativ; Comisia formula propuneri, iar Consiliul adopta legislația.

Actul Unic European (1986) și tratatele de la Maastricht, Amsterdam, Nisa și Lisabona au

extins în mod succesiv prerogativele Parlamentului. În prezent, acesta poate juca rolul de
 colegislator, pe picior de egalitate cu Consiliul, în marea majoritate a domeniilor (a se vedea
"Procedura legislativă ordinară"), consultarea devenind o procedură legislativă specială (sau
chiar o procedură nelegislativă) utilizată într-un număr limitat de cazuri

Această procedură se aplică în prezent într-un număr limitat de domenii legislative, cum ar fi
derogările de pe piața internă și dreptul concurenței. Consultarea Parlamentului, cu titlu de
procedură nelegislativă, constituie o cerință și în cazul adoptării de acorduri internaționale în
cadrul politicii externe și de securitate comune (PESC).
 Regulamentul de procedură: articolele 47-49 

 Articolul 289 din TFUE 

Aprobarea
Cunoscută anterior sub denumirea de „procedură de aviz conform”, aceasta a fost introdusă în
1986 de Actul Unic European în două domenii: acordurile de asociere şi acordurile de aderare
la Uniunea Europeană. Domeniul de aplicare al procedurii a fost extins prin toate modificările
ulterioare ale tratatelor.

Ca procedură nelegislativă, consultarea se aplică de obicei în cazul ratificării anumitor

acorduri negociate de Uniunea Europeană sau în special în cazurile de încălcare gravă a
drepturilor fundamentale, în temeiul articolului 7 din Tratatul privind Uniunea Europeană
(TUE) şi, de asemenea, în cazul aderării unor noi state membre sau pentru retragerea din UE.

Ca procedură legislativă, aceasta trebuie utilizată şi în cazul adoptării de noi acte legislative în
domeniul combaterii discriminării; procedura acordă în prezent Parlamentului European drept
de veto şi atunci când se aplică temeiul juridic general privind subsidiaritatea, în conformitate
cu articolul 352 din TFUE.
 Regulamentul de procedură: articolele 
79-8399108 

 TFUE: articolele 14(2), 19(1), 49. 50 

 TFUE: articolele 311, 312(2), 352 
Alte proceduri legislative
Pe lânga cele patru proceduri legislative clasice, în cadrul Parlamentului exista si alte
proceduri aplicate în domenii de activitate specifice.
Procedura de avizare în temeiul articolului 140 din Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene (uniunea monetară)
Comisia şi Banca Centrală Europeană prezintă Consiliului rapoarte privind progresele
înregistrate în îndeplinirea obligaţiilor care le revin pentru realizarea uniunii economice şi
monetare de către statele membre care fac obiectul unei derogări.
După ce Parlamentul şi-a exprimat avizul, Consiliul, la propunerea Comisiei, decide care
dintre statele membre care fac obiectul unei derogări îndeplinesc condiţiile necesare pentru
adoptarea monedei unice pe baza criteriilor stabilite la articolul 140 alineatul (1) din TFUE şi
pune capăt derogării acordate statelor membre respective. În cadrul acestei proceduri,
Parlamentul votează recomandările în bloc şi nu poate depune niciun amendament.
Proceduri privind dialogul social
Printre obiectivele Uniunii se numără şi promovarea dialogului între partenerii sociali, în
special în vederea încheierii de acorduri sau de convenţii.

În conformitate cu articolul 154 din TFUE, Comisia are misiunea de a promova consultarea
partenerilor sociali la nivelul Uniunii şi, înainte de a prezenta propuneri Parlamentului, se
consultă cu aceştia cu privire la posibilele orientări ale unei acţiuni a Uniunii.

Orice document elaborat de Comisie sau orice acord încheiat de partenerii sociali se
înaintează comisiei competente a Parlamentului. În cazul în care partenerii sociali au ajuns la
un acord şi au solicitat în comun ca acesta să fie pus în aplicare printr-o decizie a Consiliului
la propunerea Comisiei, în temeiul articolului 155 alineatul (2) din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene, comisia competentă depune o propunere de rezoluţie prin care
recomandă adoptarea sau respingerea cererii.
Proceduri privind examinarea acordurilor voluntare
Comisia informează Parlamentul cu privire la intenţia sa de a recurge la acorduri voluntare ca
alternativă la legiferare. Comisia parlamentară competentă poate întocmi un raport din proprie
iniţiativă, în conformitate cu articolul 48. Comisia informează Parlamentul cu privire la
intenţia sa de a încheia un acord voluntar. Comisia parlamentară competentă poate prezenta o
propunere de rezoluţie, prin care recomandă adoptarea sau respingerea propunerii şi
precizează condiţiile care trebuie îndeplinite în vederea adoptării sau respingerii.
Codificarea
Prin codificare oficială se înţelege procedura de abrogare a actelor care fac obiectul codificării
şi de înlocuire a acestora cu un act unic. Versiunea consolidată a actului include toate
modificările aduse din momentul în care acesta a intrat în vigoare şi nu comportă nicio
modificare de substanţă a actului respectiv. Codificarea facilitează înţelegerea legislaţiei
Uniunii Europene, care este supusă unor modificări frecvente. Serviciile juridice ale
Parlamentului examinează propunerea de codificare prezentată de Comisie şi, dacă nu există
modificări de fond, se aplică procedura simplificată de adoptare a unui raport prevăzută la
articolul 46 din Regulament. Propunerea Comisiei va fi examinată în toate aspectele sale,
printr-o procedură simplificată în cadrul Parlamentului European şi al Consiliului.
Dispoziţii de executare
Comisia poate introduce măsuri de executare în cadrul legislaţiei existente. Aceste măsuri
 sunt prezentate unor comitete de experţi din statele membre şi transmise Parlamentului
European spre informare.

La propunerea comisiei sale competente, Parlamentul poate adopta o rezoluţie prin care se
arată că proiectul de măsură de executare depăşeşte cadrul actului juridic în cauză şi poate
solicita Comisiei să modifice măsura de executare.
 Regulamentul de procedură: articolele 100, 101, 102, 103,105,& 106 

 TFUE: articolele 140, 154, 155 

Procedura de iniţiativă legislativă
Iniţiativa legislativă aparţine Comisiei. Tratatul de la Maastricht, consolidat prin Tratatul de la
Lisabona, a conferit totuşi Parlamentului European un drept de iniţiativă legislativă care îi
permite să ceară Comisiei să-i prezinte o propunere.
Programarea anuală şi multianuală
Conform tratatului, Comisia adoptă iniţiativele de programare anuală şi multianuală a Uniunii.
În vederea atingerii acestui obiectiv, Comisia îşi pregăteşte programul de lucru, care
reprezintă contribuţia sa la programarea anuală şi multianuală a Uniunii. Parlamentul
European cooperează deja cu Comisia în procesul de elaborare a programului de lucru al
acesteia, iar Comisia ţine seama de priorităţile exprimate de Parlament în acest stadiu. În urma
adoptării sale de către Comisie, este prevăzut un trilog între Parlament, Consiliu şi Comisie în
vederea ajungerii la un acord cu privire la programarea Uniunii.

Anexa XIV la Regulamentul de procedură (Acord-cadru privind relaţiile dintre Parlamentul

European şi Comisia Europeană) prevede dispoziţii detaliate, inclusiv un calendar.

Parlamentul adoptă o rezoluţie referitoare la programarea anuală. Preşedintele solicită

Consiliului să îşi dea avizul cu privire la programul de lucru al Comisiei şi rezoluţia
Parlamentului. În cazul în care o instituţie nu este în măsură să respecte calendarul stabilit,
acesteia i se solicită să notifice celelalte instituţii cu privire la motivele întârzierii şi să
propună un nou calendar
Iniţiativa prevăzută la articolul 225 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene
Pe baza unui raport întocmit de comisia competentă, în conformitate cu articolul 225 din
TFUE, Parlamentul, hotărând cu majoritatea membrilor care îl compun, poate cere Comisiei
să îi prezinte orice propunere legislativă corespunzătoare. Parlamentul poate, în acelaşi timp,
să stabilească un termen pentru prezentarea unei astfel de propuneri. Comisia parlamentară
competentă trebuie să ceară mai întâi aprobarea Conferinţei preşedinţilor. Comisia poate fi de
acord sau poate refuza să pregătească o propunere legislativă solicitată de Parlamentul
European.1
 O propunere de act al Uniunii, pe baza dreptului de iniţiativă conferit Parlamentului în temeiul
articolului 225 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, poate fi făcută şi de un
membru al Parlamentului European. Această propunere este prezentată Preşedintelui
Parlamentului, care o transmite comisiei competente spre examinare. Aceasta poate decide să
prezinte în plen (a se vedea mai sus).
Rapoarte din proprie iniţiativă
În limitele dreptului de iniţiativă pe care tratatele îl conferă Parlamentului European, comisiile
parlamentare pot întocmi un raport asupra unui subiect care intră în competenţa sa şi pot
prezenta Parlamentului o propunere de rezoluţie în domeniu. Înainte de prezentarea oricărei
propuneri de rezoluţie, acestea trebuie să obţină aprobarea Conferinţei preşedinţilor.
 Regulamentul de procedură: articolele 
37, 4652anexa XIII
Comisia Europeană elaborează propuneri legislative din proprie inițiativă, la solicitarea altor instituții
europene sau a statelor membre ale UE sau în urma unei inițiative cetățenești, adesea ca urmare a unor consultări
publice. Propunere finală este transmisă simultan Parlamentului European, Consiliului și parlamentelor naționale
și, în unele cazuri, Comitetului Regiunilor și Comitetului Economic și Social.

1. Procedura ordinară începe cu prezentare unei propuneri legislative Parlamentului European și

Consiliului.
2. Procedura legislativă ordinară se aplică în prezent în 85 de domenii de politică specifice, care acoperă
majoritatea domeniilor de competență ale UE.
3. „Dreptul de inițiativă” aparține Comisiei Europene. Ea este responsabilă pentru prezentarea
majorității propunerilor legislative. Totuși, Parlamentul și Consiliul pot solicita Comisiei să prezintă
propuneri și, în anumite cazuri precise, propunerile pot fi prezentate și de alte instituții.
4. Parlamentul (cu majoritatea membrilor care îl compun) poate solicita Comisiei să prezinte o
propunere în cazul în care consideră că este necesară adoptarea unei legislații europene pentru a
contribui la punerea în aplicare a tratatelor. În cazul în care Comisia refuză să prezinte o propunere,
ea trebuie să ofere o explicație.
5. Consiliul, hotărând cu majoritate simplă, poate solicita Comisiei să efectueze toate studiile pe care
miniștrii le consideră oportune pentru realizarea obiectivelor comune și să îi prezinte orice
propuneri corespunzătoare.
6. În următoarele cazuri foarte precise, tratatele permit lansarea procedurii legislative ordinare:
o la inițiativa unui sfert dintre statele membre (cooperare judiciară în chestiuni penale, cooperare
polițienească);
o la recomandarea Băncii Centrale Europene (anumite articole din Statutul Sistemului European al
Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene);
o la cererea Curții de Justiție a Uniunii Europene (înființarea unor tribunale specializate pe lângă
Tribunalul Uniunii Europene și stabilirea în primă instanță a anumitor categorii de acțiuni și
proceduri întreprinse în domenii precise, anumite prevederi din Statutul Curții Europene de Justiție);
o la cererea Băncii Europene de Investiții.
7. O inițiativă a cetățenilor europeni poate, de asemenea, să fie urmată de o propunere din partea
Comisiei.
8. Propunerea Comisiei este rezultatul unui proces de consultare extinsă, care poate fi realizată în mai
multe moduri (studiu de impact obligatoriu, rapoarte ale experților, consultarea experților naționali,
a organizațiilor internaționale și/sau a organizațiilor neguvernamentale, consultare prin intermediul
cărților verzi și a cărților albe etc).
 9. De asemenea, este inițiat un proces de consultare și în cadrul diferitelor departamente ale Comisiei
pentru a se asigura că toate aspectele legate de chestiunea respectivă sunt luate în considerare
(consultare între servicii.).
10. Propunerea Comisiei este adoptată de obicei de colegiul comisarilor fie pe baza unei proceduri
scrise (fără discuții la nivel de comisari), fie pe baza unei proceduri orale (dosarul este discutat de
colegiul comisarilor) și este publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
11. Comisia prezintă propunerea sa legislativă (de obicei, de regulament, directivă sau decizie)
Parlamentului European și Consiliului, dar și tuturor parlamentelor naționale și, după caz,
Comitetului Regiunilor și Comitetului Economic și Social.

Rolul parlamentelor naționale

1. Conform Protocolului nr. 1 privind rolul parlamentelor naționale și Protocolului nr. 2 privind
aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității anexate la Tratatul privind Uniunea
Europeană, parlamentele naționale dispun de opt săptămâni pentru a prezenta un aviz motivat, în
cazul în care consideră că propunerea de act legislativ nu respectă principiul subsidiarității. Fiecare
parlament național dispune de două voturi. În cazul sistemelor parlamentare bicamerale, fiecare
dintre cele două camere dispune de un vot.
2. În cazul în care cel puțin o treime din parlamentele naționale consideră că propunerea de act legislativ
nu respectă principiul subsidiarității, aceasta trebuie revizuită (procedura „cartonașului galben”).
Pragul-limită este de un sfert pentru propunerile de acte legislative prezentate în temeiul articolului
76 din TFUE (cooperarea judiciară în materie penală și cooperarea polițienească). După revizuirea
în cadrul procedurii„cartonașului galben”, instituția responsabilă (de obicei, Comisia) poate decide
să mențină, să modifice sau să retragă propunerea.
3. Mai mult, în temeiul procedurii legislative ordinare, în cazul în care o majoritate simplă a
parlamentelor naționale consideră că propunerea de act legislativ nu respectă principiul
subsidiarității, aceasta trebuie revizuită de către Comisie (procedura „cartonașului portocaliu”).
După revizuire, Comisia poate decide să mențină, să modifice sau să retragă propunerea. În cazul în
care Comisia decide să mențină propunerea, ea trebuie să justifice poziția sa. Parlamentul European
și Consiliul trebuie să examineze, înainte de a încheia prima lectură, dacă propunerea respectă
principiul subsidiarității. În cazul în care Parlamentul, prin majoritatea simplă a membrilor care îl
compun, sau Consiliul, prin majoritatea a 55% dintre membrii săi, consideră că propunerea nu
respectă principiul subsidiarității, aceasta este respinsă.

Avizul Comitetului Regiunilor și al Comitetului Economic și

Social
1. Comitetul Economic și Social (CESE) și Comitetul Regiunilor (CR) trebuie consultate de către
Comisie și Consiliu cu privire la anumite chestiuni sau atunci când Consiliul consideră că acest
lucru este necesar. De exemplu, CESE trebuie să își dea avizul în domeniul politicii economice și
sociale, iar CR trebuie consultat în materie de mediu, educație și transport. Consiliul sau Comisia
poate stabili un termen pentru emiterea avizelor. Parlamentul European are, de asemenea,
posibilitatea de a consulta cele două comitete. În plus, comitetele pot emite avize din proprie
inițiativă.

Prima lectură în Parlament

Președintele Parlamentului European transmite propunerea unei comisii parlamentare, care
numește un raportor responsabil de întocmirea unui proiect de raport care conține
amendamente la textul propus. Comisia votează acest raport și orice amendamente la acesta
depuse de alți deputați. Parlamentul European discută și votează apoi propunerea legislativă în
plen, pe baza raportului și a amendamentelor prezentate de comisia competentă în fond.
Rezultatul este poziția Parlamentului. Parlamentul poate accepta propunerea fără modificări
sau poate adopta amendamente. În anumite cazuri rare, Președintele poate solicita Comisiei să
își retragă propunerea. Poziția în primă lectură a Parlamentului este transmisă Consiliului.
1. După ce o propunere legislativă a Comisiei Europene ajunge la Parlamentul
European, Președintele, după consultarea serviciilor tehnice relevante, transmite
dosarul comisiei competente.
2. Comisia este aleasă în funcție de domeniul vizat de propunere.
3. Și alte comisii pot avea posibilitatea de a emite un aviz, în cazul în care subiectul
este de competența lor.
4. În cazul în care există un conflict de competență, de exemplu, un dosar este în
aceeași măsură de competența a două sau mai multe comisii, Conferința
președinților decide cu privire la procedura care trebuie urmată, pe baza unei
recomandări a Conferinței președinților de comisie.
5. Litigiile privind competența pot fi soluționate prin proceduri care implică comisiile
asociate sau prin reuniuni comune ale comisiilor și supunerea la vot.
6. O comisie asociată examinează o propunere simultan cu comisia competentă în fond,
în funcție de un calendar stabilit de comun acord. Raportorii ambelor comisii
identifică părțile din text care sunt de competența exclusivă sau comună a acestora
și stabilesc cu precizie modul în care vor coopera. Raportorii se informează
reciproc și cad de acord cu privire la textele pe care le propun comisiilor lor
respective, precum și cu privire la poziția lor privind amendamentele. Comisia
competentă în fond ar trebui să accepte fără a supune la vot amendamentele unei
comisii asociate, în cazul în care acestea se referă la aspecte ce sunt de competența
exclusivă a comisiei asociate.
7. În cazul în care există un dezacord între o comisie competentă în fond și o comisie
asociată cu privire la competență, Conferința președinților poate decide cu privire
la atribuirea competențelor sau poate opta pentru procedura reuniunilor comune ale
comisiilor, în cazul în care chestiunea este de competența ambelor comisii.
8. În cazul reuniunilor comune ale comisiilor parlamentare, raportorii în cauză
redactează un singur proiect de raport, care este examinat și votat de către comisiile
care participă la reuniunile comune, prezidate în comun.
9. Comisia parlamentară competentă în fond verifică mai întâi temeiul juridic al
propunerii. Ea poate solicita avizul Comisiei pentru afaceri juridice, care poate
decide, de asemenea, să verifice temeiul juridic din proprie inițiativă
10. În cazul în care propunerea are implicații financiare, comisia competentă în fond
trebuie, de asemenea, să verifice că aceasta respectă cadrul financiar multianual, și
anume că există suficiente resurse financiare. Comisia pentru bugete poate, de
asemenea, să efectueze o astfel de verificare din proprie inițiativă.
11. Comisia competentă în fond, un grup politic sau cel puțin 40 de deputați se pot
opune unei propuneri în cazul în care consideră că propunerea său părți din
propunere nu respectă drepturile consacrate în Cartea drepturilor fundamentale a
UE.
12. Atunci când o comisie este desemnată comisie competentă în fond pentru o
propunere, ea numește un raportor din rândul membrilor săi. În practică,
coordonatorii care reprezintă grupurile politice decid ce grup politic va elabora
raportul. Grupul respectiv propune un raportor din rândul membrilor comisiei sau
al supleanților permanenți.
13. Raportorii pot fi aleși în prealabil, pe baza programului legislativ anual al Comisiei,
ceea ce le permite să urmărească propunerea în timpul fazei pregătitoare, înainte ca
propunerea să fie prezentată Parlamentului.
14. Alte grupuri politice pot desemna un raportor alternativ, însărcinat să pregătească
poziția grupului său și să urmărească activitatea raportorului.
15. Raportorul urmărește propunerea care trece prin diferitele etape ale procedurii,
consiliind comisia (în stadiul examinării în comisie) și Parlamentul, în ansamblu
său (în stadiul examinării în plen) cu privire la abordarea generală.
16. Raportorul este însarcinat sa prezinte un proiect de raport comisiei parlamentare,
inclusiv amendamentele sale la propunerea Comisiei Europene.
17. Raportorul este însărcinat să prezinte un proiect de raport comisiei parlamentare,
inclusiv amendamentele sale la propunerea Comisiei Europene.
18. Comisia parlamentară se întrunește, de obicei, de mai multe ori pentru a examina
proiectul de raport.
19. În cazul dosarelor controversate sau cu caracter „tehnic”, se organizează uneori
audieri ale experților sau se solicită realizarea unor studii sau evaluări de impact.
20. În cursul dezbaterilor din comisia parlamentară, Comisia Europeană are
posibilitatea de a-și apăra propunerea și de a răspunde întrebărilor adresate de
membrii comisiei parlamentare.
21. Având în vedere că Consiliul primește propunerea Comisiei și începe să lucreze pe
marginea ei în același timp cu Parlamentul, comisia parlamentară invită de obicei
Comisia și Consiliul să o informeze cu privire la stadiul lucrărilor în cadrul
Consiliului și al grupurilor de lucru ale acestuia.
22. Comisiile asociate și cele sesizate pentru aviz prezintă avizele lor comisiei
competente în fond.
23. Orice deputat poate prezenta amendamente până la termenul stabilit de comisia
competentă în fond. Toate amendamentele sunt supuse la vot în cadrul comisiei
competente în fond, aceasta statuând cu majoritate simplă.
24. Înainte ca comisia competentă în fond să treacă la votul final cu privire la o
propunere de act legislativ, ea invită Comisia Europeană să se pronunțe cu privire
la toate amendamentele adoptate în cadrul comisiei parlamentare și solicită
Consiliului să formuleze observații. În cazul în care Comisa nu este în măsură să se
pronunțe sau nu este pregătită să accepte toate amendamentele adoptate în cadrul
comisiei parlamentare, aceasta din urmă poate amâna votul final.
25. După ce raportul este adoptat în comisia parlamentară, el este introdus pe ordinea
de zi a ședinței plenare.
26. Un grup politic sau cel puțin 40 de deputați pot prezenta amendamente la raport și
le pot supune la vot în plen. În general, termenul pentru depunerea amendamentelor
în plen este miercurea din săptămâna care precedă perioada de sesiune, la ora
12.00.
27. Propunerea legislativă este discutată în plen pe baza raportului întocmit de comisia
competentă în fond, inclusiv pe baza amendamentelor depuse, a unui proiect de
rezoluție legislativă și, dacă este cazul, pe baza expunerii de motive a raportorului.
28. În cursul dezbaterii în plen care precedă votul, comisarul prezent enunță și explică
poziția Comisiei cu privire la amendamentele depuse. Poziția Comisiei cu privire la
amendamentele Parlamentului este elaborată de direcția generală căreia i-a fost
încredințat dosarul și aprobată de colegiul comisarilor. În practică, aceasta este
elaborată de Grupul pentru relații interinstituționale (GRI), alcătuit din membri ai
cabinetelor Comisiei, responsabili de relațiile interinstituționale și, ulterior,
ratificată de Consiliu.
29. Parlamentul supune mai întâi la vot amendamentele la propunerea Comisiei. El se
pronunță apoi cu privire la propunere, modificată sau nu, și apoi cu privire la
amendamentele la proiectul de rezoluție legislativă. În fine, Parlamentul votează
proiectul de rezoluție legislativă în ansamblul său. Rezoluția legislativă conține
doar o mențiune care precizează dacă Parlamentul aprobă sau respinge propunerea
sau dacă o modifică.
30. Toate voturile menționate mai sus se fac cu majoritate simplă, și anume cu
majoritatea voturilor exprimate.
31. În cazul în care Parlamentul nu adoptă rezoluția legislativă, propunerea este
transmisă comisiei competente în fond
32. Parlamentul poate:
o să respingă propunerea, în ansamblul său;
o să aprobe propunerea fără amendamente;
o să aprobe propunerea modificată.
33. În cazul în care propunerea Comisiei, astfel cum a fost modificată, nu întrunește
majoritatea voturilor exprimate sau în cazul în care este adoptată o propunere de
respingere, depusă de comisia competentă în fond sau de cel puțin 40 de deputați,
Președintele Parlamentului va suspenda votul privind rezoluția legislativă (care are
loc, de obicei, după votul final privind propunerea, astfel cum a fost modificată) și
va solicita Comisiei să își retragă propunerea. Dacă Comisia face acest lucru,
procedura legislativă se încheie. Dacă Comisia refuză, dosarul este retrimis
comisiei parlamentare.
34. În cazul în care propunerea Comisiei este aprobată în ansamblul ei, dar pe baza
amendamentelor, votul privind proiectul de rezoluție legislativă este amânat până
când Comisia se pronunță cu privire la fiecare amendament în parte. În cazul în
care Comisia nu este în măsură să se pronunțe la sfârșitul votului Parlamentului cu
privire la propunerea sa, ea informează Președintele sau comisia competentă în
fond cu privire la data la care prevede că va fi în măsură să se pronunțe, iar
propunerea este înscrisă în proiectul de ordine de zi a perioadei de sesiune imediat
următoare acestei date.
35. În cazul în care Comisia afirmă că nu intenționează să adopte amendamentele
Parlamentului, raportorul sau președintele comisiei competente în fond prezintă o
propunere formală Parlamentului pentru a ști dacă supunerea la vot a rezoluției
legislative poate avea loc. Înainte de a prezenta această propunere, ei pot solicita
Președintelui să suspende examinarea acestui dosar. În cazul în care Parlamentul
decide să amâne votul, dosarul este retrimis comisiei competente în fond, spre
examinare. Doar amendamentele depuse de comisia competentă în fond și care
vizează ajungerea la un compromis cu Comisia sunt în acest caz admisibile.
 36. Președintele transmite Consiliului și Comisiei, sub formă de poziție a
Parlamentului, textul propunerii în versiunea adoptată de Parlament, însoțit de
rezoluția aferentă.
37. De îndată ce Parlamentul finalizează prima lectură, Comisia poate adopta o
„propunere modificată” care include o serie de amendamente ale Parlamentului.
38. Tratatul nu prevede niciun termen-limită pentru prima lectură în Parlament.
NB: De la adoptarea Tratatului de la Amsterdam, a fost posibil să se finalizeze o procedură
legislativă ordinară în prima lectură. În ultimii ani, s-a observat tendința crescândă de a
ajunge la acorduri în prima lectură.
Prima lectură în Consiliu
Lucrările pregătitoare din cadrul Consiliului se desfășoară în paralel cu prima lectură din
Parlament, însă Consiliul nu poate proceda în mod formal la prima sa lectură decât pe baza
poziției Parlamentului. Consiliul poate: (1) să accepte poziția Parlamentului, caz în care actul
legislativ este adoptat, sau (2) să adopte modificări la poziția Parlamentului, ceea ce duce la
adoptarea poziției în primă lectură a Consiliului, care este transmisă Parlamentului pentru a
doua lectură.
1. Propunerea Comisiei este trimisă, în același timp, Consiliului și Parlamentului
European.
2. Lucrările pregătitoare din cadrul Consiliului se desfășoară în paralel cu cele din
Parlamentul European, însă Consiliul poate adopta poziția sa doar după ce
Parlamentul s-a pronunțat.
3. Instituțiile sunt încurajate să facă schimb de informații cu privire la desfășurarea și
calendarul negocierilor din cadrul procedurii legislative ordinare.
4. La fel ca în cazul Parlamentului, nu există niciun termen-limită pentru prima lectură
în Consiliu.
5. Deciziile Consiliului sunt pregătite în cadrul unor grupuri de lucru specifice,
alcătuite din reprezentanți ai statelor membre și prezidate de reprezentantul țării
care deține președinția semestrială prin rotație, asistat de Secretariatul Consiliului.
Grupurile de lucru prezintă rapoarte Comitetului Reprezentanților Permanenți
(Coreper I și II), care pregătește fiecare decizie a Consiliului la nivel ministerial.
6. Înainte de a adopta o poziție în primă lectură, Consiliul poate opta pentru două piste
intermediare:
1. Consiliul poate ajunge la un acord de principiu - denumit, în general,
„abordare generală” - înainte ca Parlamentul European să își prezinte
poziția. Această situația este rară și nu privește decât cazurile în care există
o voință puternică de a ajunge la un acord în prima lectură.
2. Mai frecvent, Consiliul ajunge mai întâi la un „acord politic” care stabilește
orientările generale ale poziției sale propuse în primă lectură. Detaliile
acestui acord sunt apoi finalizate de grupul de lucru, verificate de juriștii-
lingviști (experți juridici pentru fiecare limbă care supervizează
corectitudinea juridică și lingvistică a textelor) și adoptate în mod formal ca
poziție în primă lectură a Consiliului, în cadrul unei reuniuni ulterioare.
 În ambele cazuri, Consiliul nu își finalizează poziția decât după ce a primit
amendamentele în primă lectură ale Parlamentului și propunerea Comisiei
modificată în consecință.
7. O poziție în primă lectură poate fi adoptată fără dezbateri, în cazul în care s-a ajuns
la un acord în etapa pregătitoare (punct „A” de pe ordinea de zi), sau cu dezbateri
(punct „B”) sau, în cazuri excepționale, prin procedura scrisă. În primele două
cazuri, deliberările sunt publice.
8. Consiliul statuează cu majoritate calificată, cu excepția chestiunilor care țin de
fiscalitate, securitate socială, politică externă, apărare și cooperarea polițienească
operațională, care necesită unanimitatea.
9. Există patru scenarii posibile pentru prima lectură în Consiliu:
1. În cazul în care Parlamentul nu a adoptat niciun amendament, iar Consiliul
nu dorește să modifice propunerea Comisiei, el poate aproba actul cu
majoritate calificată. Actul este atunci adoptat.
2. În cazul în care Parlamentul a introdus amendamente, adoptarea actului
presupune aprobarea de către Consiliu a tuturor amendamentelor cu
majoritate calificată, dacă Comisia le-a inclus în propunerea sa modificată,
sau în unanimitate, dacă ea nu a făcut acest lucru. În cazul în care Consiliul
aprobă toate amendamentele Parlamentului, actul este adoptat.
După adoptarea actului, el este supus spre semnare președinților și secretarilor
generali ai Parlamentului și, respectiv, ai Consiliului și este publicat în Jurnalul
Oficial.
3. Deși nu este prevăzut în mod explicit în tratat, este general acceptat faptul că,
hotărând cu majoritate calificată, Consiliul poate respinge în întregime
propunerea Comisiei. 

Comisia poate decide în orice moment pe parcursul primei lecturi să își

retragă sau să își modifice propunerea.
4. În cazul în care Consiliul nu adoptă toate amendamentele Parlamentului sau
dorește să introducă propriile sale modificări, el adoptă o poziție în primă
lectură.
10. Textul poziției în primă lectură este trimis Parlamentului, însoțit de o expunere de
motive și, dacă este cazul, de orice declarații făcute de Consiliu și/sau Comisie
pentru a fi incluse în procesul-verbal al Consiliului. Comisia informează
Parlamentul cu privire la poziția sa.
11. În general, poziția în primă lectură a Consiliului este notificată Parlamentului în
cursul perioadei de sesiune care urmează adoptării sale formale. Termenele stabilite
în tratat pentru etapele următoare ale procedurii încep să curgă după ce Parlamentul
a anunțat în plen primirea poziției în primă lectură a Consiliului (începând cu ziua
care urmează celei în care anunțul a fost făcut, care este, de obicei, ziua de joi).
12. Ori de câte ori este posibil, în perioada dintre acordul politic și notificarea formală
a poziției în primă lectură a Consiliului, au loc contacte informale în vederea
facilitării unui acord rapid în a doua lectură (cunoscut și sub denumirea de „poziție
în primă lectură negociată”).
NB: Atunci când colegislatorii doresc să ajungă la un acord în prima lectură, ei
organizează adesea reuniuni informale la care participă reprezentanții Parlamentului
 (raportorul și, dacă este posibil, raportorii alternativi), ai Consiliului (președintele grupului
de lucru și/sau Coreper) și ai Comisiei (departamentul responsabil de dosar și Secretarul
General al Comisiei), așa-numitele „triloguri”.

Scopul este de a se asigura că amendamentele Parlamentului adoptate în plen sunt

acceptate de Consiliu. Comisia joacă adesea rolul de mediator și se ocupă de redactarea
textelor de compromis.
A doua lectură în Parlament
Parlamentul European dispune de 3 luni (cu posibilitatea de prelungire la 4 luni) pentru a
examina poziția Consiliului. Poziția Consiliului este transmisă mai întâi comisiei competente
în fond, care pregătește o recomandare pentru a doua lectură a Parlamentului. Supunerea la
vot a recomandării în cadrul ședinței plenare poate include amendamente, însă acestea sunt
limitate. A doua lectură se poate finaliza în 4 moduri: (1) Parlamentul aprobă poziția
Consiliului și actul este adoptat; (2) Parlamentul nu reușește să adopte o decizie în termenul
prevăzut, caz în care actul este adoptat, astfel cum a fost modificat de Consiliu în prima
lectură; (3) Parlamentul respinge poziția în primă lectură a Consiliului, caz în care actul nu
este adoptat, iar procedura se încheie; (4) Parlamentul propune amendamente la poziția în
primă lectură a Consiliului și transmite poziția sa Consiliului pentru a doua lectură.
1. În cazul în care Consiliul nu este de acord cu poziția în primă lectură a Parlamentului
European, el adoptă o poziție în primă lectură, care este transmisă Parlamentului.
Parlamentul primește, de asemenea, o comunicare din partea Comisiei prin care
aceasta își explică poziția cu privire la poziția Consiliului și motivele pentru care o
susține sau o respinge.
2. Documentația primită de Parlament cuprinde:
o poziția în primă lectură a Consiliului;
o toate declarațiile consemnate în procesul-verbal al Consiliului, la adoptarea poziției
sale;
o motivele care au determinat Consiliul să adopte poziția sa;
o poziția Comisiei.
3. După primirea și verificarea documentației, Președintele Parlamentului face un anunț
în plen, confirmând primirea poziției în primă lectură a Consiliului și a comunicării
aferente a Comisiei. Dosarul este transmis automat comisiei competente în fond, la
fel ca în prima lectură. Documentele sunt disponibile în toate limbile oficiale.
4. Spre deosebire de prima lectură, cea de-a doua este supusă unor termene stricte.
Parlamentul trebuie să se pronunțe în termen de trei luni (PE și Consiliul pot
solicita prelungirea cu încă o lună a termenului). Parlamentul consideră că termenul
începe să curgă de la data anunțului în plen cu privire la primirea poziției în primă
lectură a Consiliului, iar Consiliul consideră că termenul începe să curgă de la data
primirii poziției în primă lectură a Consiliului, în principiu în ziua de luni a
perioadei de sesiune.
5. A doua lectură în comisia parlamentară este, în linii mari, similară cu procedura în
primă lectură, însă textul care trebuie modificat este poziția în primă lectură a
Consiliului, și nu propunerea Comisiei. Doar comisia competentă în fond
elaborează un raport; nu există avize din partea celorlalte comisii.
6. Consiliul poate fi invitat să își prezinte poziția în cadrul primei reuniuni a comisiei
competente în fond.
7. Raportorul (de obicei același deputat care a întocmit raportul în primă lectură),
elaborează un proiect de „recomandare”, și anume raportul în a doua lectură.
8. Proiectul de recomandare include amendamentele propuse de raportor. Doar un
membru titular sau supleant permanent al comisiei competente în fond poate
depune amendamente suplimentare
9. Există restricții cu privire la amendamentele în a doua lectură în cadrul comisiei
parlamentare și în plen. Acestea sunt admisibile doar dacă vizează:
1. să restabilească integral sau parțial poziția în primă lectură a Parlamentului;
2. să ajungă la un compromis între Parlament și Consiliu
3. să modifice o parte din textul Consiliului care nu a fost inclus în propunerea
inițială a Comisiei sau care diferă din punct de vedere al conținutului de
propunerea inițială a Comisiei;
4. să ia în considerare un element nou sau o situație juridică nouă, apărute după
prima lectură.
10. Președintele comisiei competente în fond statuează cu privire la admisibilitatea
amendamentelor.
11. Dacă alegerile pentru PE au avut loc după prima lectură, președintele poate decide
că aceste restricții nu se aplică.
12. Înainte de supunerea la vot, comisia parlamentară poate solicita președintelui său și
raportorului să discute amendamentele în cadrul comisiei, în prezența
reprezentantului Consiliului și a comisarului competent. În urma discuției,
raportorul poate depune amendamente de compromis.
13. Comisia parlamentară decide cu privire la amendamente și la recomandarea pentru
a doua lectură cu majoritate simplă.
14. După votul în comisie, recomandarea este transmisă plenului.
15. Recomandarea propune aprobarea, modificarea sau respingerea poziției în primă
lectură a Consiliului și include o justificare succintă a deciziei propuse.
16. Poziția Consiliului și recomandarea în a doua lectură a comisiei parlamentare sunt
înscrise automat în proiectul de ordine de zi a perioadei de sesiune pentru ziua de
miercuri care precedă termenul pentru a doua lectură a Parlamentului, însă dosarul
poate fi examinat în cursul unei perioade de sesiune anterioare.
17. Comisia competentă în fond, un grup politic sau cel puțin 40 de deputați pot
depune amendamente în plen.
18. Amendamentele depuse în plen sunt supuse acelorași restricții ca amendamentele
destinate examinării în comisie. Președintele Parlamentului statuează cu privire la
admisibilitatea amendamentelor depuse în plen. Decizia Președintelui este fără
apel.
19. Înainte de votarea amendamentelor în ?edin?a plenara, Pre?edintele Parlamentului
poate solicita Comisiei sa precizeze daca ar fi dispusa sau nu sa le accepte.
20. Înainte de votarea amendamentelor în ședința plenară, Președintele Parlamentului
poate solicita Comisiei să precizeze dacă ar fi dispusă sau nu să le accepte.
21. În acest caz, comisarul responsabil explică poziția Comisiei cu privire la
amendamente în timpul dezbaterii în plen care precedă supunerea la vot. Ca și în
cazul primei lecturi, poziția Comisiei este pregătită de Grupul pentru relații
interinstituționale și ratificată ulterior de comisari.
22. Consiliul poate fi, de asemenea, invitat să formuleze observații.
23. A doua lectură poate avea următoarele rezultate:
1. poziția în primă lectură a Consiliului este respinsă;
2. Parlamentul nu se pronunță în termenul stabilit;
3. poziția în primă lectură a Consiliului este aprobată fără amendamente (acord
rapid în a doua lectură);
4. Parlamentul propune amendamente la poziția în primă lectură a Consiliului.
24. Comisia competentă în fond, un grup politic sau cel puțin 40 de deputați pot
propune respingerea poziției Consiliului. Propunerea trebuie adoptată cu
majoritatea membrilor care compun Parlamentul European, adică cu majoritate
absolută. O astfel de propunere este votată înainte de supunerea la vot a
amendamentelor.
25. Respingerea poziției în primă lectură a Consiliului pune capăt procedurii
legislative. aceasta putând fi relansată doar printr-o nouă propunere a
Comisiei. Până în ianuarie 2015 acest lucru nu s-a întâmplat decât o singură dată
- în iulie 2005, în cursul examinării directivei privind brevetele de software
(Directiva privind brevetabilitatea invențiilor informatice). Poziția Consiliului a
fost respinsă cu o majoritate covârșitoare a deputaților (648 de voturi pentru, 14
împotrivă și 18 abțineri), ceea ce a dus la retragerea propunerii. Acest caz a adus
în discuție posibilitatea Comisiei de a retrage o propunere care a trecut de prima
lectură. În timp ce Comisia își susține dreptul de a retrage propunerea în orice
moment, Parlamentul și Consiliul consideră că, după ce Consiliul a adoptat poziția
sa în prima lectură, acest text devine temeiul juridic pentru restul procedurii, și nu
propunerea Comisiei; prin urmare, Comisia nu poate retrage un text care nu îi mai
aparține.
26. În cazul în care Parlamentul nu se pronunță în termenul stabilit, actul se
consideră adoptat, astfel cum se prezintă acesta în poziția în primă lectură a
Consiliului.
27. În cazul în care Parlamentul aprobă poziția în primă lectură a Consiliului fără
să o modifice, este necesară majoritatea simplă a membrilor care participă la vot.
28. După adoptare, actul legislativ este supus spre semnare președinților și secretarilor
generali ai Parlamentului și, respectiv, ai Consiliului și este publicat în Jurnalul
Oficial.
29. În fine, Parlamentul poate propune amendamente la poziția în primă lectură a
Consiliului. Acestea trebuie să îndeplinească criteriile pentru a doua lectură și
fiecare amendament trebuie aprobat cu majoritatea absolută a membrilor care
compun Parlamentul.
30. Rezultatul votului este comunicat Consiliului și Comisiei.
31. Tratatul obligă în mod expres Comisia să emită un aviz scris cu privire la
amendamentele Parlamentului, iar acest lucru determină tipul de vot necesar în
 cadrul Consiliului; dacă, de exemplu, Consiliul dorește să adopte un amendament
al Parlamentului pentru care Comisia a emis un aviz negativ, el trebuie să facă
acest lucru în unanimitate.
A doua lectură în Consiliu
Consiliul dispune de 3 luni (cu posibilitatea de prelungire la 4 luni) pentru a examina poziția
în a doua lectură a Parlamentului. De asemenea, el este informat cu privire la poziția Comisiei
Europene referitoare la amendamentele în a doua lectură ale Parlamentului. Consiliul fie (1)
aprobă toate amendamentele Parlamentului, caz în care actul legislativ este adoptat, fie (2) nu
aprobă toate amendamentele. În acest ultim caz, Președintele Consiliului, de comun acord cu
Președintele Parlamentului, convoacă comitetul de conciliere.
1. După primirea oficială a amendamentelor în a doua lectură ale Parlamentului, în
toate limbile oficiale, începe numărătoarea inversă pentru a doua lectură în
Consiliu.
2. Consiliul dispune acum de trei luni (sau, în unele cazuri, de patru luni) pentru a se
pronunța.
3. Consiliul poate accepta sau respinge amendamentele Parlamentului. Înainte de a se
pronunța, el primește avizul Comisiei cu privire la aceste amendamente.
4. Procedura este similară cu elaborarea poziției Consiliului în primă lectură: grupul de
lucru competent pregătește o poziție care este supusă Coreper și adoptată de
Consiliu.
5. Pentru a încheia cu succes negocierile, Parlamentul și Consiliul încep negocierile
pentru a doua lectură atunci când propunerea este examinată în cadrul
Parlamentului, în special în cazurile când un acord în a doua lectură este posibil.
6. Aceste contacte informale pot lua forma unor reuniuni bilaterale între reprezentanții
Parlamentului și Președinția Consiliului sau, mai adesea, a unor reuniuni tripartite
la care participă Comisia. Din cauza caracterului ad-hoc al acestor contacte, nu este
prevăzută, în scris, nicio formă „standard” de reprezentare, însă, în general, la
reuniuni participă raportorul Parlamentului (însoțit, după caz, de raportorii
alternativi ai altor grupuri politice) și președintele grupului de lucru competent din
cadrul Consiliului, asistat de Secretariatul Consiliului. Comisia este reprezentată de
obicei de funcționarii care se ocupă de dosarul respectiv, asistați de Secretariatul
General și de Serviciul Juridic al Comisiei.
7. Scopul acestor contacte este ajungerea la un acord cu privire la pachetul de
amendamente care sunt acceptabile atât pentru Consiliul, cât și pentru Parlament.
Avizul Comisiei este, de asemenea, important, deoarece el determină tipul votului
necesar în cadrul Consiliului privind amendamentele Parlamentului.
8. În cazul în care negocierile se încheie cu succes, președintele Coreper va trimite o
scrisoare președintelui comisiei competente în fond, în care Consiliul se angajează
să adopte amendamentele Parlamentului dacă acestea sunt conforme cu
compromisul la care Consiliul și Parlamentul au ajuns.
9. Amendamentele de compromis sunt atunci depuse fie în comisia parlamentară fie,
mai adesea, direct în plen. Amendamentele sunt semnate, de obicei, în numele
grupurilor lor de raportor și de raportorii alternativi care sunt parte la acord, pentru
a oferi o cât mai mare garanție că majoritatea necesară va fi atinsă. Grupurile
 politice în cauză din cadrul Parlamentului își coordonează voturile pentru a
favoriza adoptarea amendamentelor negociate cu Consiliul.
10. Numărul de voturi necesare în a doua lectură a Consiliului depinde de avizul
Comisiei Europene privind amendamentele Parlamentului. Amendamentele pentru
care Comisia emite un aviz pozitiv pot fi aprobate de Consiliu cu majoritate
calificată. Amendamentele pentru care Comisia a emis un aviz negativ necesită
aprobarea unanimă a Consiliului.
11. În cazul în care Consiliul aprobă toate amendamentele în a doua lectură ale
Parlamentului, actul legislativ se consideră adoptat. Textul legislativ este semnat de
președinții și secretarii generali ai Parlamentului European și, respectiv, ai
Consiliului și este publicat în Jurnalul Oficial.
12. În cazul în care Consiliul nu aprobă toate amendamentele Parlamentului,
Președintele Consiliului, de comun acord cu Președintele Parlamentului, convoacă
o reuniune a comitetului de conciliere în termen de șase săptămâni (cu posibilitatea
de prelungire cu încă două săptămâni) de la respingerea de către Consiliu.
Concilierea
În termen de 6 săptămâni (cu posibilitatea de prelungire la 8 săptămâni) de la refuzul
Consiliului de a adopta poziția în a doua lectură a Parlamentului, președinții Consiliului și
Parlamentului European convoacă comitetul de conciliere, alcătuit dintr-un număr egal de
deputați și de reprezentanți ai Consiliului. Comitetul de conciliere dispune de 6 săptămâni (cu
posibilitatea de prelungire la 8 săptămâni) pentru a decide cu privire la un text comun pe baza
pozițiilor în a doua lectură ale Parlamentului și Consiliului. În cazul în care comitetul de
conciliere (1) nu aprobă un text comun, propunerea legislativă devine caducă, iar procedura se
încheie. În cazul în care comitetul de conciliere (2) aprobă un text comun, el este transmis
Parlamentului European și Consiliului pentru a treia lectură.
1. În cazul în care Consiliul nu aprobă toate amendamentele Parlamentului în a doua
lectură, este convocat comitetul de conciliere.
2. În cadrul comitetului de conciliere, cei doi colegislatori Parlamentul European și
Consiliul negociază direct în vederea ajungerii la un acord sub forma unui text
comun.
3. Comitetul de conciliere trebuie convocat în termen de șase săptămâni (sau opt, în
cazul în care este hotărâtă o prelungire) de la încheierea celei de-a doua lecturi în
Consiliu și de la notificarea oficială a Parlamentului cu privire la faptul că Consiliul
nu acceptă amendamentele în a doua lectură ale Parlamentului.
4. Fiecare propunere legislativă care ajunge în faza de conciliere este discutată separat
în cadrul unui comitet de conciliere constituit în acest scop.
5. Comitetul de conciliere este convocat de Președintele Consiliului, cu acordul
Președintelui Parlamentului European. Comitetul se consideră convocat atunci când
prima sa reuniune are loc.
6. De la data primei sale reuniuni, comitetul dispune de șase săptămâni (termen ce
poate fi prelungit cu maximum două săptămâni, la inițiativa Parlamentului sau a
Consiliului și prin acordul comun al celor două instituții) să negocieze și să aprobe
un text comun.
7. Înainte de începerea efectivă a lucrărilor comitetului, dacă reiese în mod clar că
Consiliul nu va putea accepta amendamentele în a doua lectură ale Parlamentului,
sunt organizate triloguri pregătitoare și reuniuni tehnice. Reuniunile comitetului de
conciliere pot fi, de asemenea, întrerupte de negocieri în cadrul trilogului.
8. Trilogurile și reuniunile tehnice reunesc echipe restrânse de negociatori din partea
Parlamentului, Consiliului și Comisiei, fiecare dintre aceștia prezentând rapoarte
delegației lor la comitetul de conciliere.
9. În cadrul trilogurilor, Parlamentul este reprezentat de președintele delegației la
comitetul de conciliere, de președintele comisiei parlamentare competente în fond
și de raportor, asistați de membrii secretariatului Parlamentului la comitetul de
conciliere și, dacă este necesar, de un membru al Serviciului Juridic.
10. Consiliul este reprezentat de reprezentantul permanent sau de supleantul său
(președintele Coreper I sau II) al statului membru care deține Președinția
Consiliului. asistat de membri ai Secretariatului Consiliului, inclusiv ai Serviciului
său Juridic.
11. Comisia Europeană este reprezentată de directorul general al departamentului
însărcinat cu examinarea dosarului, asistat de experți, de Serviciul său Juridic și de
Secretariatul instituției.
12. La trilogurile tehnice informale participă, de obicei, experți și funcționari publici ai
celor trei instituții.
13. Negocierile din cadrul trilogului se desfășoară pe baza unui „document de lucru pe
patru coloane”, care cuprinde pozițiile Parlamentului și ale Consiliului:
1. poziția în primă lectură a Consiliului;
2. amendamentele în a doua lectură ale Parlamentului;
3. poziția Consiliului cu privire la amendamentele Parlamentului (acceptare,
respingere sau posibil text de compromis);
4. poziția delegației Parlamentului cu privire la propunerile Consiliului.
14. În cursul negocierilor, cele două delegații încearcă să ajungă la un compromis cu
privire la amendamentele în cazul cărora persistă divergențe. În acest scop, poate fi
necesară efectuarea unei activități de redactare mai detaliate de către grupuri
restrânse de lucru, la nivel politic sau tehnic.
15. Rezultatele fiecărui trilog sunt prezentate de negociatorii respectivi, spre aprobare,
delegațiilor Parlamentului și Consiliului: dacă este necesar, se organizează triloguri
sau reuniuni informale suplimentare.
16. Comitetul de conciliere propriu-zis este alcătuit din două delegații de dimensiuni
egale: una din partea Parlamentului European și cealaltă din partea Consiliului.
1. Delegația Consiliului este alcătuită dintr-un reprezentant din partea fiecărui
stat membru (miniștri sau, mai adesea, reprezentanți ai statelor membre în
cadrul Coreper). Delegația Consiliului este prezidată de ministrul care
asigură Președinția Consiliului, însărcinat cu examinarea dosarului.
Delegația se pronunță cu majoritate calificată (cu excepția dosarelor în
cazul cărora tratatul prevedere unanimitatea).
 2. Delegația Parlamentului este alcătuită dintr-un număr egal de deputați 28 și
din 28 de supleanți; aceștia din urmă nu pot vota decât dacă un membru al
grupului lor politic este absent. Trei vicepreședinți ai Parlamentului sunt
membri permanenți ai comitetului de conciliere și îl coprezidează prin
rotație. Ceilalți 25 de deputați care fac parte din delegație sunt numiți de
grupurile politice, în funcție de ponderea numerică a fiecărui grup în cadrul
Parlamentului. Majoritatea sunt aleși, de obicei, din cadrul comisiei
parlamentare competente pentru dosarul respectiv. În majoritatea cazurilor,
delegația încearcă să lucreze prin consens. În caz de vot, deciziile delegației
sunt adoptate cu majoritatea membrilor care o compun (și anume, în
prezent, 15 voturi). Mai multe informații privind delegația Parlamentului la
comitetul de conciliere se găsesc mai jos.
3. Comisia, reprezentată în principiu de comisarul responsabil pentru dosarul
respectiv, participă, de asemenea, la lucrările comitetului de conciliere
pentru a reconcilia pozițiile Parlamentului și Consiliului.
17. Ca și în cazul trilogurilor, principalul instrument de lucru este documentul pe patru
coloane (a se vedea punctul 13), tradus în toate limbile oficiale. Comitetul dispune
și de propunerea Comisiei și de avizul acesteia cu privire la amendamentele în a
doua lectură ale Parlamentului.
18. Comitetul de conciliere este prezidat în comun de un vicepreședinte al
Parlamentului și de un ministru al statului membru care deține Președinția
Consiliului. Comitetul se întrunește alternativ la sediile Parlamentului și ale
Consiliului, în general, la Bruxelles.
19. Majoritatea reuniunilor comitetului de conciliere încep cu un trilog în cursul căruia
cei doi colegislatori își clarifică pozițiile, pe baza mandatelor care le-au fost
încredințate de instituțiile lor respective. Comisia are rolul de mediator.
20. Instituția care găzduiește prima reuniune a comitetului de conciliere este
responsabilă de a redactarea textului comun și a scrisorii de transmitere și, după
adoptarea definitivă a actului legislativ în cauză de către Parlament și Consiliu, de
semnarea actului de către președinții celor două instituții și de publicarea sa în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
21. În cazul în care delegațiile Parlamentului și Consiliului nu reușesc să ajungă la un
acord în cadrul comitetului de conciliere, propunerea, în ansamblul său, devine
caducă. Inițierea unei noi proceduri se poate face doar pe baza unei noi propuneri a
Comisiei. Până în ianuarie 2015, au existat doar patru cazuri în care comitetul de
conciliere nu a reușit să ajungă la un acord cu privire la un text comun („Telefonia
vocală” (1994), „Comitetul pentru titluri de valoare” (1998), „Directiva privind
timpul de lucru” (2009) și „Regulamentul privind alimentele noi” (2011)).
22. În cazul în care delegațiile Parlamentului și Consiliului ajung la un compromis,
comitetul de conciliere trebuie să aprobe un „text comun”. Delegația Consiliului
aprobă textul comun cu majoritate calificată (sau în unanimitate, în cazurile
stipulate în tratat), în timp ce delegația Parlamentului votează cu majoritatea simplă
a membrilor care îl compun.
23. Imediat ce se ajunge la un acord cu privire la un text comun în cadrul comitetului
de conciliere (sau, ulterior, în urma unui schimb de scrisori între copreședinții
comitetului), Secretariatul General al instituției în care a fost organizată prima
 reuniune pregătește proiectul de act legislativ, în principiu, în limba utilizată în
cursul negocierilor. O versiune provizorie este publicată pe site-ul Parlamentului,
cât mai curând după încheierea negocierilor, la următoarea
adresă: https://www.europarl.europa.eu/code/default_en.htm.
24. După revizuirea juridică/lingvistică, documentul este pus la dispoziție în toate
limbile oficiale ale UE.
25. Copreședinții comitetului de conciliere trimit textul comun, împreună cu o notă de
însoțire, Președintelui Parlamentului și Președintelui în exercițiu al Consiliului.
Orice eventuală declarație a instituțiilor se anexează la această notă. De asemenea,
scrisoarea este adresată, spre informare, reprezentantului Comisiei care a participat
la comitetul de conciliere.
26. Acordul la care s-a ajuns în cadrul comitetului de conciliere trebuie să fie confirmat
de ambele instituții, în ansamblul lor. Parlamentul și Consiliul supun separat la vot
textul comun, așa cum a fost acesta formulat, fără a-i mai putea aduce alte
modificări.

DELEGAȚIA PARLAMENTULUI LA COMITETUL DE CONCILIERE

1. Parlamentul este reprezentat în cadrul procedurii de conciliere de o delegație

alcătuită dintr-un număr de membri egal cu numărul membrilor delegației
Consiliului. Delegația este numită separat pentru fiecare procedură de conciliere.
Sarcina sa este de a reprezenta Parlamentul, în ansamblul său, în negocierile cu
Consiliul.
2. La începutul fiecărei legislaturi sau în cazul în care au loc schimbări majore în
structura politică de ansamblu a Parlamentului European, Conferința președinților
stabilește componența politică a delegațiilor la comitetul de conciliere în funcție de
importanța numerică a fiecărui grup politic.
3. Pe baza actualei componențe politice a Parlamentului, rezultată în urma alegerilor
din iunie 2009, componența delegațiilor Parlamentului la comitetul de conciliere
este următoarea:
o EPP: 9 membri
o S&D: 8 membri
o CRE: 3 membri
o ALDE: 2 membri
o GUE/NGL: 2 membru
o Verts/ALE: 2 membri
o EFDD: 2 membru
4. Cei trei vicepreședinți însărcinați în mod special cu concilierea fac parte din fiecare
delegație și din cota de membri ai fiecărui grup politic. Fiecare delegație este
prezidată de unul dintre acești trei vicepreședinți. Aceștia decid între ei procedurile
de conciliere pentru care va fi responsabil fiecare și, în consecință, cine va prezida
fiecare delegație. Raportorul/raportorii și președintele comisiei competente în fond
sunt, de asemenea, membri din oficiu ai delegației, incluși în cota grupului lor
politic.
 5. Restul membrilor delegației sunt numiți de fiecare grup politic pentru o anumită
procedură de conciliere. Majoritatea acestora fac parte din comisia competentă în
fond sau din comisiile sesizate pentru aviz. În cazul în care se aplică procedura
comisiilor asociate, delegația Parlamentului trebuie să includă raportorul fiecărei
comisii asociate. Grupurile politice trebuie, de asemenea, să numească un număr
egal de membri supleanți care pot participa activ la lucrările delegației, însă nu pot
vota decât dacă înlocuiesc un membru permanent.
Organizarea delegației
6. Delegația Parlamentului va organiza o reuniune constitutivă pentru a defini mandatul
echipei de negociere alcătuite, în general, din vicepreședintele care prezidează
7. delegația, din președintele comisiei competente în fond și din raportor(i) pentru ca
reuniunile trilogului să poată începe.
8. Comisia Europeană este reprezentantă în cadrul acestei prime reuniuni și în cadrul
tuturor reuniunilor viitoare ale delegației Parlamentului. Reprezentanții săi trebuie
să prezintă și să explice poziția Comisiei cu privire la amendamentele în a doua
lectură ale Parlamentului și, eventual, să ofere informații cu privire la lucrările din
cadrul Consiliului cu care sunt la curent.
9. Membrii delegației monitorizează în permanență desfășurarea procedurii de
conciliere pe parcursul reuniunilor succesive.
10. Obiectivul principal al reuniunilor delegației este de a actualiza mandatul echipei
de negociatori și de a dezbate eventualele texte de compromis. Se poate exprima un
acord privind anumite amendamente sau propuneri de compromis, sub rezerva unui
acord general. În cazul în care mai rămân chestiuni nesoluționate, delegația oferă
echipei de negociatori instrucțiuni cu privire la modul de continuare a negocierilor
cu Consiliul. Delegația Parlamentului examinează, de asemenea, chestiuni
procedurale, de exemplu cu privire la desfășurarea eventuală a unui nou trilog sau
oportunitatea convocării comitetului de conciliere și, în acest caz, cu privire la data
convocării.
11. La finalul procedurii, delegația aprobă sau respinge în mod formal acordul la care
s-a ajuns prin conciliere. Obiectivul delegației este de a statua prin consens. Totuși,
dacă este necesară supunerea la vot, acest lucru necesită majoritatea absolută a
membrilor (cel puțin 15 voturi din 28).
12. Delegația este asistată de un serviciu special din administrația Parlamentului, de
secretariatul pentru conciliere și codecizie și de servicii specializate, cum ar fi
Serviciul Juridic, juriștii-lingviști și Serviciul de presă.
A treia lectură în Parlamentul European și în Consiliu
Textul comun este transmis simultan Parlamentului și Consiliului spre aprobare. Nu este
prevăzută o ordine precisă în care colegislatorii să se pronunțe. Ei au la dispoziție 6 săptămâni
(cu posibilitatea de prelungire la 8 săptămâni, în cazul unei decizii comune) pentru a hotărî și
nu pot modifica textul. În cadrul Parlamentului, votul privind textul comun este precedat de o
dezbatere în plen. În cazul în care Parlamentul și Consiliul aprobă textul comun, propunerea
legislativă este adoptată. În cazul în care una dintre instituții sau ambele resping textul sau nu
se pronunță în termenul stabilit, propunerea de act legislativ devine caducă, iar procedura se
încheie. Aceasta poate fi relansată doar printr-o nouă propunere a Comisiei.
 1. În cazul în care comitetul de conciliere aprobă textul comun, acesta trebuie aprobat
de Parlamentul European și de Consiliu, în ansamblul lor, în a treia lectură. Cele
două instituții votează separat textul comun. Nu mai există posibilitatea de a-l
modifica.
2. După încheierea cu succes a procedurii de conciliere, se redactează un proiect de text
comun pe baza documentului de lucru comun și a tuturor modificărilor asupra
cărora s-a convenit în cursul concilierii. Acesta este redactat mai întâi într-o singură
limbă și este tradus ulterior în celelalte limbi oficiale. Versiunea lingvistică
originală a proiectului de text este trimisă membrilor delegației.
3. Textul comun finalizat, care a făcut obiectul unei verificări juridico-lingvistice în
cadrul Parlamentului și al Consiliului, este transmis în mod oficial de copreședinții
comitetului de conciliere Președintelui Parlamentului European și Președintelui în
exercițiu al Consiliului. Orice eventuală declarație a instituțiilor se anexează la
această notă.
4. A treia lectură se desfășoară pe o perioadă de șase săptămâni de la data primirii
acestei scrisori. Termenul-limită poate fi prelungit cu maximum două săptămâni, la
inițiativa Parlamentului sau a Consiliului și prin acordul comun al celor două
instituții.
Parlamentul
1. În cursul perioadei de șase săptămâni (cu posibilitatea de prelungire la opt
săptămâni), membrii delegației Parlamentului European primesc textul comun final
în limba lor respectivă, împreună cu un raport care reia diferitele etape și rezultatele
procedurii de conciliere, inclusiv rezultatul votului delegației la încheierea
procedurii de conciliere. Textul comun final, raportul întocmit de raportor și
președintele delegației, scrisoarea de însoțire și, dacă este cazul, declarațiile
instituționale sunt transmise serviciilor pentru sesiune ale Parlamentului. În această
etapă, diferitele versiuni lingvistice ale acordului sunt publicate pe site-ul
Parlamentului.
2. Votul asupra textului comun este precedat de o dezbatere în plen cu privire la
rezultatele negocierilor și la acordul la care s-a ajuns (sau nu) cu Consiliul. De
obicei, dezbaterea începe cu declarațiile vicepreședinților care au prezidat delegația
și ale raportorului. Adunarea plenară supune apoi la vot textul comun. Acesta este
aprobat prin majoritatea simplă a voturilor exprimate. În caz contrar, textul este
respins.
3. Până la sfârșitul lui 2012, Parlamentul a respins de trei ori un text comun:
o Protecția invențiilor biotehnologice din 1995
o Ofertele publice de cumpărare în 2001
o Serviciile poștale în 2003
Consiliul
1. Textul comun trebuie aprobat și de Consiliu care, în general, preferă să voteze după
cea de-a treia lectură a Parlamentului. Consiliul hotărăște cu majoritate calificată.
2. În practică, aprobarea textului comun de către Consiliu nu pune probleme, deoarece
delegația Consiliului în cadrul comitetului de conciliere este alcătuită dintr-un
reprezentant pentru fiecare stat membru. Până în prezent, Consiliul nu a respins
niciun acord la care s-a ajuns prin conciliere.
3. Dacă una dintre cele două instituții nu aprobă textul comun, procedura legislativă se
încheie: aceasta poate fi relansată doar printr-o nouă propunere a Comisiei.
4. În cazul în care textul este adoptat atât de Parlament, cât și de Consiliu, el este supus
spre semnare președinților și secretarilor generali ai Parlamentului și, respectiv, ai
Consiliului și este publicat în Jurnalul Oficial.