Eficiența psihoterapiei asupra tulburării de stres posttraumatic la copiii și

adolescenții cu istoric de abuz sexual în copilărie

Conform APA, 2013, psihoterapia reprezintă orice serviciu psihologic furnizat de un

profesionist instruit care folosește în principal forme de comunicare și interacțiune pentru a
evalua, diagnostica și trata reacțiile emoționale disfuncționale, modurile de gândire și modelele
de comportament.
Abuzul sexual asupra copiilor se definește ca fiind ”Implicarea unui copil într-o activitate
sexuală pe care el sau ea nu o înțelege pe deplin, nu este în măsură să își dea consimțământul în
cunoștință de cauză sau pentru care copilul nu este pregătit în dezvoltare și nu își poate da
consimțământul, activitate care încalcă legile sau tabuurile societății”. Abuzul sexual poate
căpăta diverse forme, precum: viol, atingeri nedorite, amenințări sexuale, exhibiționism și
folosirea copiilor în pornografie sau muncă sexuală, conform Organizației Mondiale a Sănătății,
2017.
Printre numeroasele consecințe ale abuzului sexual în copilărie se numără și tulburarea de
stres posttraumatic. Astfel, de-a lungul timpului, literatura de specialitate a fixat o relație de tip
cauzal între abuzul sexual în copilărie și apariția și dezvoltarea PTSD. În acest sens, Neville
King et al., 2000, prezintă în cercetarea lor rezultatele unor studii care confirmă că o mare parte
din copiii abuzați sexual îndeplinesc criteriile de diagnostic pentru PTSD: Koverola, Foy, Heger
și Lytle, 1990, au evaluat 48 de copii menționați de serviciile de protecție a copilului din cauza
unor suspiciuni de abuz sexual. Acești cercetători au utilizat instrumente pentru a măsura stima
de sine, problemele de comportament și nivelul de depresie. În plus, copiii au fost intervievați
pentru a determina durata abuzului, iar rezultatele arată că jumătate (50%) din eșantion
îndeplinea criterii complete de diagnostic pentru PTSD”. (citat în Neville King et al., 2000). De
asemenea, McLeer et al., 1998, au examinat 31 de copii cu istoric de abuz sexual, acestora și
părinților lor li s-au administrat interviuri structurate și instrumente standardizate care evaluează
stima de sine, anxietatea, depresia și dificultățile de comportament. 48% din eșantion a îndeplinit
criteriile complete de diagnostic pentru PTSD”. (citat în Neville King et al., 2000).
În plus, literatura de specialitate a dezbătut și eficiența psihoterapiei, în special a terapiei
cognitiv-comportamentale în cazul copiilor abuzați sexual ce dezvoltă tulburare de stres
posttraumatic. Se regăsesc în acest sens numeroase date empirice care sugerează ameliorarea
simptomatologiei PTSD în urma aplicării terapiei cognitiv-comportamentale la victime ale
abuzului sexual în copilărie, iar în celece urmează voi prezenta câteva dintre ele. Bethany D.
Ashby PsyD și Paritosh Kaul MD, 2016, afirmă în studiul lor că ” terapia cognitiv-
comportamentală axată pe traume este singurul tratament cu o bază de dovezi suficientă pentru
copiii de vârstă școlară și adolescenții cu PTSD”.
Neville J. King et al., 1999, realizează o recenzie care cuprinde diverse studii (studii de
caz, studii clinice deschise, studii clinice randomizate) ce vizează eficiența și rezultatele terapiei
cognitiv-comportamenale la copiii abuzați sexual. Recenzia include studii realizate și pe un
singur caz, precum exemplul lui Becker, Skinner și Abel, 1982 care au efectuat o anchetă
controlată în cazul unei fetițe de 4 ani, victimă a incestului, care prezenta diverse probleme
comportamentale și emoționale, pierduse aproximativ 20% din greutatea corporală, se angaja în
comportamente de autovătămare și manifesta reacții fobice. Astfel, a fost implementat de către
mamă un management al contingențelor ce a avut ca rezultat reducerea comportamentului de
autovătămare și a fobiilor, iar obiceiurile alimentare au fost tratate. Ulterior, a fost evaluată pe
parcursul a 2 luni și s-a observat că rezultatele terapiei au rămas stabile.
Deblinger și Stauffer, 1996, au evaluat printr-o cercetare clinică mai amplă impactul
terapiei cognitiv-comportamentale asupra unui grup de 19 mame și a copiilor lor abuzați sexual.
Spre deosebire de studiul prezentat anterior, terapia în acest caz a fost una de grup. Astfel, au fost
organizate ședințe de grup separate pentru copii și pentru mamele lor, investigația urmărind să
măsoare: distresul general, precum și cel legat de abuz, al părinților, rapoartele părinților privind
comportamentul general, comportamentele sexualizate, precum și interacțiunile lor cu copiii. La
finalul tratamentului, s-au constatat de asemenea îmbunătățiri atât în cazul simptomatologiei
materne, cât și a copilului. În plus, și practicile parentale au căpătat o calitate superioară în urma
terapiei. (citat în Neville King et al., 1999).
Farrel et al., 1998, a examinat eficacitatea unei intervenții cognitiv-comportamentale cu 4
copii abuzați sexual care prezintă PTSD. Participanții aveau vârsta cuprinsă între 8-10 ani și au
fost evaluați înainte și după tratament la o monitorizare de 3 luni. Tratamentul a fost limitat doar
la sesiuni de terapie cu copilul și includea componente educaționale, auto-monitorizare
antrenament de relaxare, restructurare cognitivă și practicarea abilităților. La finalul terapiei, toți
cei 4 participanți au raportat scăderi semnificative ale simptomatologiei PTSD (citat înNeville
King et al., 2000).
 Odată dovedită eficiența psihoterapie, mai cu seamă a terapiei cognitiv-comportamentale
asupra PTSD la copii și adolescenți cu istoric de abuz sexual, Ana Muntean și Anca Munteanu,
în Violență, traumă, reziliență, 2011, în capitolul 2.2.5 Terapie și prevenție, p.180-183,
sumarizează etapele terapiei PTSD, conform G. Andrews și colab., 2007.
În acest sens, un prim pas este stabilirea crizei și implicarea în tratament, ce conturează
eliminarea dificultăților de ordin familial, profesional, financiar care pot supraîncărca pacientul.
Tot în această etapă se pun bazele unei relații terapeutice durabile, bazată pe empatie, încredere,
acceptare necondiționată și comunicare activă.
Psihoeducația este cel de-al doilea pas care urmărește informarea pacientului cu privire la
identitatea traumei și tratamentul la care va fi supus.
Mai apoi, managementul simptomatologiei urmărește diminuarea aspectelor neplăcute,
supărătoare cu care se confruntă pacientul printr-o serie de sugestii pentru optimizarea stilului de
viață: regim alimentar sănătos, respectarea orelor de somn, exerciții fizice, solicitarea unui suport
social, compania unor persoane agreabile etc. În plus, datorită existenței celor trei categorii de
simptome (fizice, mentale și comportamentale), îi vor fi prezentate pacientului și strategiile de
rutină. La nivel fizic este de menționat controlul respirației și relaxarea mușchilor. La nivel
cognitiv se remarcă controlul gândurilor și amintirilor chinuitoare referitoare la traumă
concretizate în strategii precum distragerea atenției și exerciții de afirmații despre sine.
Strategiile comportamentale constau în reluarea activităților de rutină existente înainte de
episodul traumatic, promovarea acelor activități care generează confort și petrecerea timpului cu
familia, cu prietenii.
Expunerea la amintirile traumatizante reprezintă o etapă crucială în terapia PTSD și se
referă la confruntarea imperios necesară cu amintirile, pentru a evita refularea acestora în
inconștient. Singura cale de a depăși trauma este ca individul să o înfrunte, să și-o asume. Este
necesar ca această etapă să fie ghidată de psihoterapeut, întrucât generează spaimă, teroare și
suferință. Cu ajutorul scalei SUDs se poate măsura nivelul de anxietate al pacientului pe
parcursul expunerii repetitive la amintirile traumatizante. În principiu, fiecare expunere
contribuie la o diminuare a anxietății.
Restructurarea cognitivă are ca obiectiv depistarea cognițiilor negative, iraționale ale
pacientului, cu ajutorul terapeutului. Aceste cogniții stopează procesul de vindecare și trebuie
așadar reconfigurate și înlocuite cu cognițiile raționale, realiste, cu suport logic, pragmatic și
empiric. Restructurarea cognitivă presupune, de asemenea, eliminarea sau măcar diminuarea
sentimentelor de vină și rușine pe care le poate trăi victima. Daniel David (Fundamente, 2006),
sintetizează aceste cogniții iraționale în patru mari categorii: stil de gândire absolutist vs. stilul
preferențial (”trebuie absolutist”), catastrofarea versus non-catastrofare (”Este cel mai groaznic
lucru ce mi s-ar fi putut întâmpla vreodată”), toleranță scăzută la frustrare versus toleranță
crescută la frustrare (”Nu pot sa suport ceea ce mi s-a întâmplat, nu pot să trec peste”) și
evaluarea globală versus evaluarea contextuală (ex. ”Sunt un ratat dacă mi s-a întâmplat asta, nu
sunt bun de nimic”).
Prevenirea recidivei și consolidarea recuperării reprezintă ultima etapă a terapiei în cazul
tulburării de stres posttraumatic și este stâlpul de susținere al unei terapii reușite. Din cauza
faptului că pericolul recidivării tulburării de stres posttraumatic este omniprezent, întrucât stresul
ne însoțește existența neîncetat, Andrews et. al, 2007, sugerează câteva strategii de prevenție a
reapariției PTSD: la confruntarea cu o altă situație traumatizantă, dacă anxietatea pacientului
crește semnificativ, se va apela din nou la strategiile învățate în acest scop, exersarea vigilenței
individului, cunoașterea clară a întâmplărilor care cumulează potențialul patogen în scopul
evitării lor pe cât posibil și elaborarea unui plan de acțiune în cazul instalării unei recidive.

Bibliografie
1. King, N., Tonge, B. J., Mullen, P., Myerson, N., Heyne, D., Rollings, S., & Muris, P.
(2000). Posttraumatic stress disorder in sexually abused children. Behaviour
Change, 17(1), 28-36.
2. King, N. J., Tonge, B. J., Mullen, P., Myerson, N., Heyne, D., & Ollendick, T. H. (1999).
Cognitive-behavioural treatment of sexually abused children: a review of
research. Behavioural and Cognitive Psychotherapy, 27(4), 295-309.
3. Ashby, B. D., & Kaul, P. (2016). Post-traumatic Stress Disorder After Sexual Abuse in
Adolescent Girls. Journal of pediatric and adolescent gynecology, 29(6), 531-536.
4. Ana Muntean, Anca Munteanu (2011), Violență, Traumă, Reziliență, Iași, Editura
POLIROM.
5. David, D. O. (2006). Metodologia cercetării clinice: fundamente. Polirom.