3.3.

Teorii de orientare sociologică

Teoriile învăţării sociale

Teoriile învăţării sociale a delincvenţei acordă importanţă deosebită socializării,

considerând că un comportament delincvent se învaţă aşa cum se învaţă şi comportamentul
conformist, prin intermediul socializării, prin interiorizarea modelelor, a normelor, valorilor şi
tehnicilor de comportament.

Teorii ale imitaţiei. Încă G. Tarde (La criminalité comparée) considera delincvenţa un
produs al imitaţiei rezultată din contactul repetat cu alţi delincvenţi. Teoria imitaţiei, parţial
discreditată o vreme, este reluată şi actualizată de către Albert Bandura, care îi redă nobleţea de
altădată, prin relevarea importanţei agenţilor sociali ca sursă de pattern-uri de comportament.
Potrivit acestuia, copilul, observându-i pe ceilalţi, codează informaţia despre comportament şi
foloseşte această informaţie codată drept ghid pentru acţiunile sale ulterioare. Experimentele
realizate de Bandura în colaborare cu Dorothea Ross şi Sheila Ross (1961) se desfăşoară pe
copiii de la grădiniţă, care sunt expuşi unor modele comportamentale agresive sau nonagresive.
Variantele experimentelor sale sunt diferite1, dar toate converg la acelaşi rezultat: simpla
expunere la modele agresive amplifică tendinţele agresive ale observatorului. Imitarea modelului
depinde în bună măsură de mecanismele de întărire, sancţiune sau recompensă pentru conduita
agresivă, de modelul adecvat statusului sexual (tendinţa băieţilor de a imita conduita modelelor
masculine şi a fetiţelor de a imita modele feminine). Dacă teoria lui Bandura vine din psihologie,
cea a lui Sutherland provine din sociologie, concluziile lor fiind identice: conduita de tip
delincvent este învăţată.

Teoria asocierilor diferenţiale. Conform teoriei asocierilor diferenţiale, propuse de

Edwin Sutherland (1939), reprezentant al Şcolii de la Chicago (completată de teoria transmiterii
culturale – D. Cressey), criminalitatea nu este nici înnăscută şi nici nu rezultă din dispoziţiile

1
Într-unul dintre experimente, Bandura utilizează trei grupuri de copii, primul expus unui model agresiv, al doilea
unui model nonagresiv şi un grup de control. Copiii din grupul agresiv erau aşezaţi într-un colţ al laboratorului,
având o sarcină simplă, dar cu posibilitatea urmăririi unui adult ce se comporta violent cu o păpuşă; expunerea la
modelul violent dura 10 minute; grupul al doilea avea aceeaşi sarcină, dar adultul îşi făcea de lucru cu nişte jucării,
ignorând păpuşa. După expunere, subiecţii erau uşor frustraţi, apoi introduşi pentru 20 de minute într-o cameră, cu
diverse jucării, printre care şi păpuşa cu pricina. După aşteptări, copiii expuşi la modelul agresiv îl reproduceau.
Experimentele se complică ulterior, copiii fiind expuşi unor modele agresive situate pe un continuum real-fictiv, de
la personaje reale, la expunere de film şi desene animate, confirmându-se ipoteza conform căreia există o relaţie
directă între gradul de realitate al modelului şi tendinţa subiectului de a-i imita comportamentul. În alte experimente
sunt vizate consecinţele tipurilor de întăriri consecvente conduitei agresive, prin expunerea la modele agresive
recompensate, respectiv la modele agresive pedepsite.
psihice dobândite, ci este învăţată în cursul socializării, prin interacţiune şi comunicare, aşa cum
este învăţată şi respectarea legilor. Prin interacţiunea cu „alţii semnificativi”, indivizii îşi
dezvoltă atitudini şi valori care îi fac mai mult sau mai puţin dispuşi să se conformeze normelor
sociale. Atât tinerii cât şi adulţii se confruntă cu modele pozitive (de conformare la normă) şi cu
modele negative (nonconformiste) de comportament. Ataşarea sau asocierea de grupuri care
respectă legea reduce riscul unei cariere delincvente, aşa cum asocierea cu modele criminale va
determina o conduită de tip delincvent.
În teoria asocierii diferenţiale, devianţa este un rezultat obişnuit al prezenţei unei
subculturi deviante, în care oamenii învaţă norme şi comportamente antisociale. Toţi oamenii pot
învăţa valori şi norme care ar putea fi numite antisociale; ceea ce contează este frecvenţa
contactelor cu aceste valori şi norme, durata, intensitatea lor şi vârsta la care au loc aceste
contacte. Copiii şi tinerii, având o mai redusă experienţă, sunt mai vulnerabili la influenţele care
conduc spre un comportament delicvent.
Teoria asocierii diferenţiale poate fi sintetizată în următoarele opt enunţuri:
a) comportamentul criminal se învaţă;
b) învăţarea comportamentului se realizează în interacţiunea cu alte persoane prin
intermediul comunicării;
c) principalul conţinut al învăţării este rezultatul influenţelor exercitate de către
grupurile cu caracter intim şi personal;
d) procesul de învăţare presupune asimilarea tehnicilor de comitere a crimei, a direcţiilor
specifice ale motivelor, impulsurilor, raţionalizărilor şi atitudinilor asociate acestui
comportament;
e) învăţarea presupune apropierea unor definiţii favorabile sau nefavorabile a codurilor
legale;
f) persoana devine delincventă din cauza expunerii excesive la definiţii favorabile
violării normelor;
g) asocierile diferenţiale pot varia din punct de vedere al frecvenţei, duratei, priorităţii şi
intensităţii expunerii la modele criminale sau noncriminale;
h) atât comportamentul criminal, cât şi cel noncriminal, reprezintă o expresie a aceloraşi
trebuinţe şi valori generale (aceeaşi nevoie de bani îl face să fure pe hoţ, sau să muncească pe cel
cinstit).
Această teorie explică persistenţa criminalităţii în comunităţi speciale sau în mahalale. O
dată ce subculturile deviante se dezvoltă, valorile, atitudinile, normele şi comportamentele lor
devin accesibile şi altora din comunitate. Aceste valori şi comportamente sunt transmise
generaţiilor viitoare prin socializare, comunităţile respective devenind adevărate pepiniere pentru
comportamentul criminal, generaţie după generaţie. Întărirea unor astfel de conduite, prin
absenţa sancţiunilor şi recompensarea conduitelor deviante, conduce la sporirea criminalităţii
(teoria reîntăririi diferenţiale).

Teoria situaţională. O serie de cercetători consideră că analiza situaţiilor oferă un răspuns

adecvat problemelor legate de geneza devianţei. În această concepţie, situaţia reprezintă
ansamblul circumstanţelor externe care precedă şi însoţesc comiterea unui act deviant şi care fac
ca acest act să fie mai mult sau mai puţin realizabil. Cultura deviantă însuşită constituie o
posibilitate care se actualizează atunci când există circumstanţe favorabile, atât în ceea ce
priveşte starea deviantului, cât şi a obiectului, respectiv vulnerabilitatea ţintelor (expunere,
proximitate, atracţie, nesupraveghere), accesul la tehnica necesară etc. Delincvenţii procedează la
o „selecţie situaţională” după care îşi orientează acţiunea în fiecare dintre etapele realizării
infracţiunii şi în funcţie de evenimentele care se produc. Cusson (1990, p.86) enumeră 19 măsuri
utile pentru reducerea criminalităţii printr-o mai bună protejare a obiectelor care pot atrage
delictul. De asemenea, sunt corelaţi şi factorii care contribuie la stimularea iniţiativei sau reuşitei
delictuale (e. g. descreşterea sinuciderilor în Marea Britanie în momentul reducerii
componentelor toxice ale gazului metan, sau ale reducerii monoxidului de carbon eliberat de
arderile motoarelor cu combustie internă). În acest sens, un interes aparte în sociologia devianţei
îl prezintă mass-media („devianţa observată” în producţii de film, diverse emisiuni TV, care pot
stimula imaginaţia şi imitaţia). Asupra impactului mass-media asupra delincvenţei juvenile vom
reveni.

. Teorii ale controlului

În această categorie includem acele teorii care consideră că un comportament delincvent

este datorat absenţei controlului exterior şi a autocontrolului subiectului.

Teoria „rezistenţei la frustrare” (containment theory) combină perspectiva psihologică

cu cea sociologică. Frustrarea este definită ca fiind o „stare emoţională negativă, ce apare la
privarea individului sau a grupului de drepturile cuvenite, la neîmplinirea unor aşteptări şi
speranţe, ori ca efect al nesatisfacerii unor trebuinţe” (Tucicov, B., T., 1981). Într-o accepţie
apropiată, frustrarea este considerată a fi starea unei persoane care „este privată de o satisfacţie
legitimă şi care este înşelată în aspiraţiile sale” (Sillamy N., 1967, p. 127). Deşi nu ne propunem
o discuţie asupra conceptului, trebuie să subliniem totuşi că situaţia care generează frustrarea nu
 trebuie înţeleasă ca fiind încălcarea unor „drepturi cuvenite” sau „privarea de o satisfacţie
legitimă”, ci ca percepţie subiectivă a individului în legătură cu aşteptările sale.
Frustrarea nu generează automat un comportament agresiv, ci determină stări de tensiuni
psihice ce pot declanşa acte agresive sau pot fi inhibate. Capacitatea individului de a se adapta
situaţiilor frustrante, de a nu reacţiona prin violenţă, găsind soluţii alternative de compensare, a
fost numită de către Marshall B. Clinard toleranţă la frustrare. O toleranţă scăzută la frustrare
generează comportamente agresive, violente (teoria frustrării sociale).
Walter C. Reckless şi colegii săi (1956) s-au întrebat de ce, chiar şi în zonele cu
criminalitate ridicată, unii tineri nu ajung delicvenţi. Răspunsul lor este acela că în faţa diverselor
frustrări indivizii acţionează diferit, în raport cu rezistenţa internă şi cea externă.
Comportamentul criminal rezultă din lipsa unui control intern, efectuat de individ, şi din lipsa
unui control extern, efectiv şi adecvat, efectuat de societate. Rezistenţa exterioară este alcătuită
din grupurile socializatoare (familie, vecinătate, prieteni), care oferă posibilitatea dobândirii unui
status şi sentimentul identificării cu grupul. Cea interioară este matricea care asigură tânărului
conştiinţa identităţii de sine şi a imaginii de sine în raport cu alţii, orientarea spre scopuri
dezirabile şi toleranţă la frustrare. Aceste elemente pot fi cunoscute prin teste de personalitate şi
de predicţie.
Pentru Reckless, dezvoltarea unei imagini bune despre sine, un eu puternic, orientarea
spre scopuri pozitive, simţul accentuat al legăturilor de familie, orizont moral consistent,
asumarea unor roluri sociale semnificative, autodisciplina, toleranţa la frustrare servesc ca
izolatori faţă de subcultura delicventă înconjurătoare şi ca mecanisme de protecţie în calea
reacţiei la frustrare prin agresiune.
Cel mai important factor este controlul intern sau autocontrolul. Reckless şi Dinitz (cf.
Grecu, Rădulescu, 2003, p. 115) au utilizat pentru studiul autocontrolului tinerilor din ariile
criminogene următorii itemi:
a) „Ai vrea, probabil, să ajungi, cândva, la închisoare?”;
b) „Dacă descoperi că un prieten te bagă într-un bucluc, continui să mai fii prieten cu el?”;
c) „Sunt adulţii, de obicei, împotriva ta?”;
d) „Există printre prietenii tăi, unii care au încălcat legea?”;
e) „Ai încredere în tatăl tău?”;
f) „Părinţii tăi te pedepsesc?”;
g) „Personal, crezi că eşti o persoană calmă…., normală…., dinamică ….?”.
Convingerea cercetătorilor americani este că aceşti itemi pot constitui un puternic
predictor al conduitelor delincvente.
 2.3.2.2. Teoria controlului social. Dacă Reckless a pus accentul pe factorii interni ai
controlului, Travis Hirschi (1969) construieşte propria teorie, cu accentul pe factorii externi ai
controlului social. Plecând de la teoria lui Durkheim a controlului social, Hirschi afirmă că
integrarea şi legăturile sociale puternice îi fac pe oameni să accepte normele şi valorile
comunităţii lor şi să se conformeze acestora. Dintr-o astfel de perspectivă, delincvenţa juvenilă
este determinată în mod esenţial de eşecul socializării, manifest prin incapacitatea familiei, şcolii
şi comunităţii de a impune conformitatea. Legăturile sociale puternice, care îi fac pe oameni să
respecte normele, au câteva caracteristici definitorii, care reprezintă tot atâtea forme de control
social:
- ataşamentul implică legăturile puternice ale tânărului cu anumite persoane
semnificative din comunitate şi, în primul rând, cu părinţii. Relaţia cu alţii semnificativi oneşti îi
determină pe copii şi tineri să ia în considerare sentimentele şi preocupările acestora, făcându-i,
după toate probabilităţile, să acţioneze în moduri responsabile. Figurile simbol şi grupurile de
referinţă se fixează în etapa copilăriei la nivelul grupului familial; în consecinţă, dacă familia
este deficitară sub acest aspect (dezorganizată, fără ataşament), atunci riscul socializării ratate
este mult mai mare.
- angajamentul, sau investiţia tinerilor în construirea unei cariere sociale legale, le
temperează comportamentul. Dacă investiţia este una semnificativă sub aspectul duratei,
energiei, eforturilor depuse, atunci riscurile delincvenţei sunt minime, căci pierderile ar fi mai
mari decât beneficiile. Angajamentul corespunde unei socializări anticipative, care îi proiectează
pe tineri spre cariere nondelincvente2. În absenţa angajării în proiecte de durată ce au ca scop
realizarea de sine şi atingerea unui anumit statut social, tinerii au tendinţa unor conduite
hedoniste, asociindu-se în grupuri pentru a trăi mai intens bucuria clipei prezente; în aceste
situaţii, riscul delincvenţional este mai ridicat;
- implicarea în activităţi nedeviante şi cu oameni nedevianţi, afirma Hirschi, lasă mai
puţin timp pentru comportament delincvent;
- sistemele de credinţă în valori legitime împărtăşite leagă laolaltă membrii comunităţii şi
le întăreşte rezistenţa la acţiuni deviante.
Cu cât sunt mai puternice cele patru elemente, cu atât este mai puţin probabil un
comportament delincvent şi reciproc, cu cât lipsesc aceste constrângeri, cu atât este mai facilă

2
În anii ’60, un strigăt mobilizator al celor care susţineau schimbarea socială era “nu aveţi încredere în nimeni peste
treizeci de ani”. Ideea fundamentală a acestui slogan era aceea că oamenii peste vârsta de treizeci de ani erau
puternic angajaţi social, puteau avea familii, locuri de muncă sigure, poziţii sociale, ceea ce îi făceau mai puţin
dispuşi să se angajeze în acţiuni în urma cărora puteau pierde totul. Situaţia lor îi condiţiona să se conformeze
valorilor şi normelor sociale existente. Mult mai expus este tânărul, ale cărui angajamente sociale nu s-au consolidat,
iar expunerea la risc reprezintă o tentaţie.
 transgresarea normelor convenţionale. În cazul delincvenţilor, societatea nu reuşeşte realizarea
controlului prin intermediul celor patru legături sociale menţionate.
În urma verificării teoriei prin intermediul unei cercetări asupra unui lot de 4.000 de
elevi californieni, Hirschi (1969, apud Grecu, 2003, pp. 119-120) ajunge la următoarele
concluzii:
- tinerii profund ataşaţi de părinţi sunt mai puţin înclinaţi să comită acte delincvente;
- angajarea în activităţi convenţionale, ca frecventarea şcolii şi refuzul de a chiuli sau consuma
alcool sunt indicatori ai comportamentului nondelincvent;
- tinerii delincvenţi au legături slabe şi distante cu persoanele semnificative;
- convingerile despre societate sunt similare tinerilor delincvenţi şi nondelincvenţi.
Cercetări ulterioare au evidenţiat inconsistenţa unor dintre presupoziţiile lui Hirschi,
relevând, de pildă, faptul că prieteniile unor tineri delincvenţi pot fi mai puternice decât cele între
nedelincvenţi, sau că ataşamentul faţă de părinţii delincvenţi poate spori riscul delincvenţei
juvenile.
Dincolo de limitele posibile ale unor astfel de teorii, ceea ce este evident este faptul că
lipsa autocontrolului individual, al înfrânării tentaţiilor narcisiste, ca şi diminuarea controlului
societal favorizează conduitele delincvente. Controlul nu este doar implicit, aşa cum am văzut la
Hirschi, ci şi explicit, realizat de către societate prin instituţiile specializate în controlul social,
poliţie şi justiţie. „În condiţii altminteri egale, afirmă M. Cusson (1997, p. 446), variaţia
criminalităţii este invers proporţională cu probabilitatea încarcerării”. Situaţia din România
postrevoluţionară oferă dovezi evidente asupra relaţiei ce există între criza autorităţii, cu
diminuarea controlului social, şi delincvenţa juvenilă.

2.3.2.3. Teoria neutralizării. O explicaţie pertinentă privind relaţia dintre sistemul de

credinţe şi delincvenţa juvenilă formulează Gresham Sykes în colaborare cu David Matza
(1961), care arată că majoritatea tinerilor aflaţi în derivă recunosc normele şi valorile
convenţionale, fără a se deosebi din punct de vedere moral de alţi tineri. Ei ajung să comită
delicte numai atunci când sunt capabili să stăpânească tehnicile de neutralizare, ca justificări
subalterne. Printre tehnicile de neutralizare autorii menţionează:
a) negarea responsabilităţii, motivând acţiunea prin influenţa unor presiuni externe, a unor stări
inexplicabile, împotriva propriei voinţe;
b) negarea prejudiciului provocat, considerat un fleac, lipsit de importanţă pentru victimă (cei care
au făcut armata ştiu că acolo nu se fură, ci „se împrumută”);
c) negarea victimei (blamarea sau acuzarea ei, „îşi merită soarta”);
d) condamnarea acuzatorilor (poliţişti corupţi, violenţi şi stupizi);
e) apelul la loialitate (invocarea spiritului de camaraderie, a codului de onoare).
Invocarea tehnicilor de neutralizare constituie pentru Matza indiciul acceptării principiale
a codului moral convenţional de către delincvenţi; tehnicile de neutralizare sunt posibile întrucât
normele morale nu acţionează ca imperative categorice, ci ca unele condiţionale, ce permit multe
excepţii (nu e bine să omori, cu excepţia războiului sau legitimei apărări, când devine scuzabil).
Aceste alternative sunt învăţate în procesul socializării, alături sau împreună cu valorile
convenţionale.

TEORIILE SOCIOLOGICE.
ANOMIE, DEZORGANIZARE, EXCLUDERE ŞI CONFLICT SOCIAL

Abordarea sociologică completează perspectiva psihosocială, punând în dependenţă

tendinţele spre delincvenţă cu mediul socio-cultural mai larg în care se formează copilul şi
tânărul. Din această perspectivă, delincvenţa apare ca efect al deficienţelor, conflictelor şi
disfuncţiilor sistemului social. Plasat într-un mediu defavorizat, adolescentul nu are mijloace
legitime de a-şi atinge scopurile şi adoptă mijloace ilicite. Delincvenţa exprimă un conflict al
tânărului cu valorile societăţii în ansamblul ei, un protest apolitic contra inegalităţilor şi
barierelor sociale din societatea adulţilor. Acest fenomen este amplificat de apartenenţa la
subculturi care realizează o socializare negativă.

2.4.1. Teoria anomiei. J. M. Guyau este cel care introduce termenul de anomie, prin care
desemna discrepanţa sau distanţa care există între o anumită normă morală sau religioasă, ca
normă ideală şi norma interiorizată, sau forma în care aceasta se regăseşte în mod concret în
sistemul axiologic al unui subiect. Preluând acest concept, E. Durkheim îi atribuie un înţeles uşor
diferit, şi anume, acela situaţie de disfuncţie sau insuficienţă normativ-reglatorie într-o societate
la un moment dat, situaţie caracteristică crizelor de creştere sau de recesiune, în care acţiunea
regulatorie a grupului social nu se mai poate exercita, normele tipice care ghidează
comportamentul ne mai fiind adecvate sau eficiente. Starea de derută normativă este însoţită de
suspendarea temporară a funcţionalităţii normelor şi slăbirea controlului exercitat de societate
asupra comportamentului individual. Teoria anomiei sociale
Provenită de la grecescul „a”( tradus „fără") şi nomos, „lege" sau anomia
(„violare a legii"), noţiunea desemnează starea de dereglare a funcţionării unui sistem sau
subsistem social, dereglare datorată dezintegrării normelor ce reglementează comportamentul
indivizilor şi asigură ordinea socială. Termenul a fost introdus în limbajul disciplinelor sociale
de către filosoful francez Jean-Marie Guyau, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, dar
conţinutul sociologic şi consacrarea sa se datorează lui E. Durkheim. Termenul este utilizat de
Durkheim, mai întîi, în La Division du travail social (1893), pentru a desemna una din
cauzele proastei funcţionări a diviziunii muncii în societatea din timpul său, generată de lipsa
unei reglementări satisfăcătoare a relaţiilor dintre diferite elemente (neatingerea unei
„solidarităţi organice") şi apoi Le Suicide (1897), unde anomia îşi găseşte aplicaţie în
cunoscuta clasificare a sinuciderilor: „egoiste", „altruiste", „anomice" şi „fataliste".
Preluînd ideile lui Durkheim, Robert Merton analizează conceptul de „anomie” ca
fiind principala cauză de dispariţie a valorilor pe care se construieşte societatea, exprimînd
dispariţia tradiţiei. Cum forţele integratoare stabilesc indivizii aflaţi în competiţie unul cu
celălalt, aceştia nu-şi mai pot ţine dorinţele în frîu. Ei încep să ceară prea mult de la viaţă,
ajungînd pînă la dezgust de ea. Suicidul anomic apare îndeosebi în perioadele de maximă
dezvoltare economică, cînd ambiţiile indivizilor nu mai au limite exacte. Neputînd să-şi
atingă aspiraţiile, indiviziii încep să nege şi să încalce regulile doar ca să-şi atingă ţelul.
Cum deci se poate stabili momentul în care o societate este anomică, în pofida
sancţiunilor penale pe care le are? Pentru aceasta, consideră Merton, trebuie de distins două
categorii de date fundamentale: 1) cultura sau ansamblul de valori care guvernează conduita
indivizilor în aceeaşi societate şi desemnează scopul spre care trebuie să tindă membrii
corpului social; 2) organizarea socială sau ansamblul normelor şi instituţiilor care reglează
accesul la cultură şi indică mijloacele autorizate pentru a atinge scopurile. Anomia se
instalează cînd se creează o discrepanţă mare între tendinţele indivizilor şi mijloacele legale
de atingere a acestora pentru anumite categorii sociale. Aceste categorii defavorizate recurg
la delincvenţă. 26 Acest model de explicare a cauzelor delincvenţei nord-americane a fost
ulterior invocat şi în statele continentului european.
În 1961 succesorii lui Merton R. Cloward şi L.Ohlin, publică lucrarea Delincvenţă şi
oportunitate: teoria grupurilor criminogene tinere, în care au exprimat ideea că, atunci cînd
tinerii nimeresc din lumea ideală, creată de către educatori, în viaţa reală ei încep să se
decepţioneze şi să fie frustraţi. Reacţia tipică la aceasta este: crearea bandelor în care prin
sustrageri tinerii ar atinge standartele impuse de societate; reunirea în grupări agresive, prin
care şi-ar înlătura frustrarea generată de nedreptatea socială; includerea în organizaţii
antisociale, în care tinereii ar întrebuinţa droguri, alcool, se închid în sine încercînd într-o
astfel de manieră să se izoleze, să se refugieze de degradarea socială. 27
Deci, efectul situaţiei anomice constă în reducerea capacităţii societăţii de a mai structura
un comportament adecvat. Absenţa standardelor clare pentru a ghida comportamentul face ca
oamenii să fie dezorientaţi, anxioşi, dezorganizarea socială răsfrângându-se la nivelul
dezorganizării personalităţii.
În parte, o astfel de situaţie este o caracteristică a modernităţii, bazată pe o solidaritate de
tip organic, cu un grad redus de integrare socială; pe măsură ce societatea devine tot mai
complexă, este tot mai dificilă menţinerea coeziunii sociale. La această caracteristică generală se
adaugă şi dezorganizarea socială determinată de marile crize sau depresiuni, de procesul de
urbanizare, care reduce funcţia de socializare şi control exercitată de comunitate şi vecinătate.
Reducerea sau absenţa controlului exterior induce conduite de tip delincvent. Aspectul acesta
este cu atât mai evident în postmodernitate, caracterizată prin relaxare morală, liturghia austeră a
datoriei fiind înlocuită cu elogiul drepturilor şi libertăţilor individuale, care statuează
consumatorismul şi hedonismul ca forme normale de existenţă.

2.4.2. Teoria tensiunii structurale. Pe această bază teoretică, R. K. Merton (1938)

reformulează şi dezvoltă teoria, arătând că devianţa se naşte dintr-o tensiune structurală, care
rezultă din lipsa unei relaţii de adecvare între scopurile susţinute cultural şi mijloacele oferite de
societate pentru atingerea acelor scopuri. Devianţii sunt incapabili să atingă scopurile aflate sub
presiunea pentru succes3, din cauza lipsei de mijloace adecvate. Anumitor grupuri de indivizi li
se refuză sistematic accesul către scopurile culturale recunoscute, prin diferite bariere structurale.
Această situaţie duce la un sentiment de inadecvare la structurile societale. Când scopurile nu pot
fi atinse prin mijloacele conformismului social, sunt alese alternative delincvente. Încălcarea
normelor apare astfel ca un răspuns „normal” al persoanei care acţionează în cadrul unui anumit
sistem de organizare a societăţii, care îi blochează posibilităţile de utilizare a mijloacelor legale.
Modalităţile de adaptare a individului la situaţia la care ia parte sunt, în opinia lui Merton,
următoarele:
- Conformitatea, cel mai răspândit mod, cel care asigură stabilitatea obişnuită a
societăţilor; conformistul acceptă atât scopurile culturale cât şi mijloacele instituţionalizate
pentru atingerea acestor scopuri.
- Inovaţia, când o persoană acceptă scopurile culturale standard, dar nu acceptă
mijloacele consacrate social pentru atingere a acestor scopuri.

3
Poate această presiune pentru succes, în condiţiile unei mari inegalităţi a veniturilor şi a unei politici publice
insensibile faţă de cei dezavantajaţi explică, în parte, faptul că Statele Unite au cea mai înaltă rată a infracţiunilor
violente, (după unele statistici de nouă ori mai mare decât media ţărilor europene (A. Giddens (2001, p. 203) afirmă
că în Detroit, cu o populaţie de un milion şi jumătate de locuitori, au loc mai multe crime raportate decât în întreaga
Marea Britanie, cu o populaţie de 58 de milioane de locuitori; accesibilitatea armelor de foc, în opinia autorului
citat, nu poate fi o explicaţie, căci în Elveţia, de pildă, armele de foc sunt foarte accesibile, dar ratele violenţei sunt
extrem de mici).
 - Ritualismul se referă la situaţii în care persoanele care nu acceptă sau par să nu
înţeleagă scopul cultural, acţionează totuşi în moduri aprobate de societate (e.g., birocratul
stereotipic, care este mai atent la a se asigura că toate formularele sunt completate decât la
atingerea scopului acestor formulare).
- Evaziunea descrie situaţia persoanei care a abandonat viziunea competitivă, renunţând
atât la scopurile, cât şi mijloacele aprobate cultural; „retrasul” (Giddens, 2001) este individul
care se află în societate fără să fie: „bolnavi mintal, lunatici, paria, exilaţi, rătăcitori, vagabonzi,
cerşetori, beţivi cronici, drogaţi etc.” (Merton, 1965, p. 186).
- Rebeliunea este un mod de adaptare prin care persoana respinge scopurile şi mijloacele
aprobate cultural şi le înlocuieşte cu alte scopuri şi mijloace alternative (e.g., revoluţionarul sau
cel care protestează pentru drepturi civile).
Următorul tabel surprinde relaţia scop-mijloc ca modalităţi specifice de adaptare, redând
cu + acceptarea şi cu - respingerea:

Nr. Moduri de Scopuri Mijloace

crt. adaptare
1 Conformitate + +
2 Inovaţie + -
3 Ritualism - +
4 Evaziune - -
5 Rebeliune  

Tabelul 2. Modalităţi de adaptare

Potrivit teoriei tensiunii structurale, sursa devianţei se regăseşte în societate, în structura

socială şi în cultură, mai curând decât în individ. Argumentul forte care susţine o astfel de teorie
este acela că devianţa este mult mai frecventă în clasa de jos, în cazul căreia căile pentru succes,
acceptabile social, sunt mai puţin accesibile.

2.4.3. Teoria dezorganizării sociale. Operaţionalizând teoria lui Merton, teoreticienii

şcolii de la Chicago, Clifford Shaw şi Henry Mac Kay (1942) realizează o anchetă în Chicago şi
apoi în alte douăzeci de oraşe americane, corelând dosarele delincvenţilor minori judecaţi de
tribunal cu cartierele din care provin, desenând hărţi ale criminalităţii. Rezultatele cercetării îi
determină să conchidă că în marile metropole americane rata delincvenţei este mult mai ridicată
decât în celelalte oraşe; comunităţile eterogene, cu grad scăzut de structurare şi coeziune, cu un
control social deficitar şi ineficace se caracterizează printr-o rată ridicată a criminalităţii.
Dezorganizarea socială se asociază, după unii autori (W.I.Thomas, F. Znaniecki), unei
dezorganizări de personalitate. Prin urmare, locul de domiciliu este un bun indicator al destinului
probabil al individului, în cartierele sărace delincvenţa prezentându-se ca o tradiţie socială,
inseparabilă de viaţa comunităţii. Soluţia pentru diminuarea fenomenului ar viza remodelarea
mediului social.
2.4.4. Teoria excluderii sociale. De pe poziţiile fundamentale ale tensiunii structurale au
fost elaborate teorii ce accentuează dimensiunea ideologică, considerând că excluderea socială
generează modele alternative de conduită, indezirabile social, care funcţionează ca mecanisme de
protecţie socială pentru acele categorii sociale excluse.
2.4.5. Teoria „ecologiei sociale” elaborată de J. şi P. Blau (1982, apud Grecu; Rădulescu,
2003) avertizează asupra riscului deprivării relative generate de amestecarea populaţiei sărace cu
populaţia bogată, situaţie care se regăseşte şi în România. Proximitatea vecinătăţii dintre săraci şi
bogaţi acutizează procesele de comparare socială şi, consideră autorii, se constituie într-un
predictor puternic al unei rate înalte de criminalitate.
2.4.6. Teoria subculturilor deviante. A. Cohen şi M. Gordon în teoria subculturilor
deviante (apropiată teoriei grupurilor de la marginea străzii - W.F. Whyte) susţin că
„subcultura” apare ca reacţie de protest faţă de normele şi valorile societăţii, cuprinzând indivizi
care au sentimentul că le sunt blocate căile de supravieţuire şi ascensiune socială. De aceea,
subcultura include un set de valori şi norme diferite de cele ale modelului cultural dominant,
uneori chiar în opoziţie cu acestea. „Subcultura delincventă, afirmă criminologul american A.
Cohen, îşi extrage normele proprii din cultura globală, dar le inversează sensul. Conduita
delincventului este normală, în raport cu principiile sub-culturii sale, tocmai pentru că ea este
anormală după normele culturii globale” (1955, p.26). Copiii mediilor populare sunt prinşi între
două registre de prescripţii, cele ale valorilor dominante vehiculate în mediul şcolar şi în
mijloacele de comunicare şi cele ale mediului lor înconjurător, decalajul celor două structuri
normative conducându-i pe unii dintre ei, ca o reacţie funcţională, să adopte conduite deviante:
„… diferite modele de socializare sunt asociate diferitelor clase sociale, iar socializarea în clasa
mijlocie se arată a fi mult mai eficace pentru a-i pregăti pe copii pentru reuşita socială decât
socializarea la clasele inferioare. Din acest motiv şi din altele, copiii din clasele inferioare au mai
multe şanse să cunoască eşecul şi umilinţa. Pe scurt, ei sunt antrenaţi într-un joc în care alţii sunt
tipic învingători, ei fiind perdanţi, neclasaţi. Un mijloc prin care pot rezolva această problemă
constă în repudierea şi retragerea din joc, în refuzul de a recunoaşte autoritatea regulilor şi în
născocirea de noi jocuri cu propriile lor reguli sau criterii de statut, reguli prin care ei se pot
realiza în mod satisfăcător” (Cohen, 1971, p. 134). Mecanismul interiorizării „noilor jocuri” este
cel al socializării în grup, prin care subcultura se reproduce, implicând generaţii succesive de
copii ce reacţionează într-un mod asemănător nevrozei, exteriorizând frustrarea şi asociindu-se în
„bande” cu conduită delincventă (Banciu, 2002).
Conform autorilor amintiţi, există trei tipuri dominante de subcultură delincventă, mai
ales în rândul adolescenţilor din zonele urbane:
- modelul delincvent, care se bazează pe valori de tip delincvent, tinerii încercând prin
fraudă, furt, şantaj să obţină câştiguri materiale;
- modelul conflictual, care are ca normă de bază violenţa, forţa sau ameninţarea cu forţa
în rezolvarea oricăror probleme;
- modelul evazionist sau de izolare, prin care tânărul se retrage într-un univers propriu,
guvernat de senzaţiile aduse de narcotice.
Aceste modele apar deseori în forme combinate, bandele de tineri 4 caracterizându-se, în
general, prin nonutilitarism, în sensul că tinerii participă cel mai adesea la comiterea delictelor
din solidaritate şi nu necesar din raţiuni de câştig, maliţiozitate, comiţând acte delincvente ca o
sfidare la adresa celorlalţi, negativism, versatilitate, autonomie. Reunind tineri care se confruntă
cu probleme asemănătoare (sărăcie, mizerie, şomaj, lipsa afectivităţii familiale), bandele se
structurează şi funcţionează pe baza unui consens intim al membrilor, în baza unor coduri de
drepturi şi obligaţii, a unui sistem de norme şi valori opuse, în mare parte, societăţii globale.

2.4.7. Teoriile conflictului. Fundamentul teoretic al conflictualismului se găseşte în teoria

marxistă, conform căreia societatea este constituită din raporturi de dominaţie. Menţinerea
ordinii sociale nu vizează atât asigurarea coeziunii sociale, cât a privilegiilor celor ce asigură
funcţia de conducere. Normele sunt mijloace de reproducere a dominaţiei, legitimitatea
provenind din monopolul puterii şi din utilizarea forţei (poliţie, justiţie, armată). Întrucât
controlul asupra resurselor necesare nu este repartizat în mod egal, societatea îi face pe oameni
să se angajeze în comportament criminal, fie ca să obţină ceea ce ei cred că ar trebui să aibă
(muncitorul “exploatat”), fie să păstreze sau să dezvolte ceea ce au dobândit (capitalistul). Acest
conflict îşi are originea direct în competitivitatea inerentă capitalismului, cu accentul său pe
profit, şi în incapacitatea muncitorilor de a realiza venitul necesar, pentru a se putea menţine cel
puţin la un nivel minimal de existenţă.
De pe o astfel de poziţie încărcată ideologic, Quinney (1974, cf. Goodman, 1991) afirmă
că proprietarii mijloacelor de producţie controlează sistemul legal; ei definesc ca fiind delict sau
crimă orice faptă ce le-ar ameninţa privilegiile şi proprietăţile pe care le-au acumulat. Din

4
Conform datelor organelor de poliţie, numai în Bucureşti există peste 200 găşti de cartier, ce cuprind în total
aproximativ 1000 de membri, jumătate dintre ei fiind consumatori de droguri.
această perspectivă, chiar acele crime care par neînsemnate (e.g., jocurile de noroc, băutura,
angajarea în legături sexuale ilicite) sunt considerate că ameninţă valorile muncii intense şi
sobrietăţii pe care se bazează structura capitalistă.
În mod similar, Spitzer (1980) evidenţiază modul în care autoritatea controlează aparatul
legal pentru a condamna tot ceea ce ameninţă funcţionarea capitalismului. De pildă, el afirmă că,
întrucât cei care fură ameninţă proprietatea celor bogaţi, acest comportament este definit
delictual. Mai mult, capitaliştii îi definesc drept devianţi din punct de vedere social pe cei care nu
vor să efectueze munca necesară pentru a face să funcţioneze maşinăria capitalistă, sau pe cei
care nu arată respectul cuvenit faţă de autoritate, o cerinţă importantă în organizaţiile ierarhice
capitaliste. Fiind o încălcare a regulilor, teoreticienii conflictului se întrebă „ale cui reguli?”, ale
celor elaborate de către cei bogaţi, pentru a fi respectate de către cei săraci (Giddens, 2001, p.
195). În opinia lor, dreptul penal ar avea ca mandatul unic reprimarea supuşilor pentru
perenitatea puterii.
Din această perspectivă critică, delincvenţa apare, pe de o parte, ca răspuns adaptativ al
claselor defavorizate de o societate nedreaptă, iar pe de altă parte, ca o etichetă pe care cei
puternici o aplică unor conduite. Rolul etichetei va fi dezvoltat de către teoria reacţiei sociale de
marcaj sau teoria etichetării.
2.4.8. Teoria etichetării/stigmei. Una dintre teoriile cele mai des invocate în zilele noastre
teoria reacţiei sociale de marcaj sau teoria etichetării (labeling theory), construită de către
reprezentaţii etnometodologiei şi interacţionismului simbolic.
Teza principală a teoreticienilor reacţiei sociale (Edwin Lemert, Kai Erikson, Howard S.
Becker, Erwing Goffman) este aceea că nici un comportament nu este prin el însuşi deviant sau
conformist. Devianţa reclamă o definiţie, fiind rezultatul unei reacţii sociale, prin care grupurile
care deţin puterea elaborează şi aplică norme ce califică unele acte ca fiind deviante. În
consecinţă, susţine Edwin Lemert, nu devianţa produce controlul social, ci controlul social
creează devianţa.
Teoria reacţiei sociale leagă, în felul acesta, modurile micro şi macro de abordare a
devianţei. Definiţiile devianţei sunt realizate de către „antreprenorii morali”, iar aplicaţiile
acestor definiţii au loc prin interacţiunea personală cu alţii şi joacă un rol semnificativ în
dinamica identitară a individului, în construcţia şi reconstrucţia imaginii de sine. Delincventul
devine delincvent pentru că este etichetat astfel, sistemul justiţiei criminale producând mult din
ceea ce intenţionează să corecteze. „Devianţa, afirmă Erikson (1967, p. 296), nu este o
proprietate inerentă anumitor forme de conduită: e o proprietate conferită acestor forme de către
publicuri care, în mod direct sau indirect, le observă”, iar Becker întăreşte, afirmând că „devianţa
nu este o calitate a actului comis, ci, mai degrabă, consecinţa aplicării de către ceilalţi a unor
reguli şi sancţiuni împotriva unui contravenient. Deviantul este un individ căruia i s-a aplicat
această etichetare; conduita deviantă este o conduită pe care ceilalţi o etichetează ca atare”
(Becker, 1973, p. 9).
Traiectul discursului argumentativ al teoreticienilor etichetării poate fi sintetizat astfel:
deşi din când în când toţi oamenii se angajează în acte care sunt definite de societatea lor (sau
grupul) ca fiind deviante, aceste acte deviante nu sunt totdeauna observate sau, dacă sunt
observate, ele sunt considerate comportamente greşite temporare (e.g. furtul dintr-un magazin al
unui tânăr dintr-o familie avută, considerat o joacă inofensivă, o expresie a nonconformismului
adolescentin). Aceasta este numită devianţă primară (faptul de a încălca o normă). Ceea ce este
important pentru teoria etichetării nu este actul însuşi, ci devianţa secundară, recunoaşterea
oficială a acestei încălcări de către o instanţă desemnată în acest scop, adică etichetarea publică.
Eticheta alterează sentimentul de identitate al persoanei, producând o degradare de statut.
Acceptarea identităţii deviante de către persoana care a comis actul poate fi considerată ca un
stigmat, care schimbă în mod substanţial atât identitatea interpersonală, cât şi conştiinţa de sine a
persoanei etichetate şi o conduce spre o “carieră deviantă” (Goffman, 1963). Un act de devianţă
secundară poate, de asemenea, duce la o etichetare retrospectivă a identităţii trecute a unei
persoane, pentru a o face să se conformeze identităţii prezente deviante. Reacţia socială în faţa
deviantului, generează ca efect pervers o mişcare centrifugă, cu îndepărtarea de normalitate.
Devianţii etichetaţi sau excluşi caută soluţii pentru a supravieţui şi sunt nevoiţi să frecventeze
mediul marginal deviant, în care presiunile pentru conformitate nu se mai exercită.
Marginalizarea şi devianţa sunt indisociabile, astfel încât, constată Cusson (1997), suntem în
prezenţa unui efect pervers: reacţia socială creşte probabilitatea perpetuării unui comportament
delincvent în loc să îl resoarbă. Contactul cu justiţia îl face pe tânăr să accentueze tehnicile de
neutralizare folosite, să-şi reconsidere identitatea şi să se solidarizeze cu alţii aflaţi în situaţia lui.
Pentru E. Goffman, identitatea socială are două dimensiuni, cea virtuală, atribuită pe
baza unor expectanţe şi una reală, care atestă adevăratele caracteristici ale persoanei. O identitate
virtuală este întotdeauna susceptibilă să cuprindă caracteristici care să contamineze identitate
reală. Orice atribut care suscită o îndoială privind adecvarea între cele două identităţi este un
stigmat, care face din individ o fiinţă discreditată. Normalul şi stigmatizatul nu sunt persoane, ci
puncte de vedere; nu există devianţi, ci indivizi puşi în situaţia de a purta un stigmat. Etichetarea
nu este un marcaj irevocabil pentru un destin, efectele ei putând fi reversibile, dar, de cele mai
multe ori, nu se întâmplă astfel. Distincţia propusă de sociologul „dramaturgiei sociale” ne face
să înţelegem afirmaţia lui Cohen: „pe scurt, noi suntem cu toţii nişte contravenienţi, dar ne
deosebim între noi după modelele în care se încadrează infracţiunile noastre. Aceste modele
diferă după numărul diferitelor infracţiuni comise, după frecvenţa şi după combinaţiile lor, în
care unele pot conduce la altele, conform unei progresii caracteristice” (Cohen, 1986, p. 59).
Intrăm pe acest drum al „progresiei caracteristice” odată ce ne-am însuşit eticheta.
O astfel de poziţie ne atenţionează asupra riscului etichetării în general şi, cu atât mai
mult, în cazul adolescenţilor, pentru care valorile subalterne asociate vârstei, îndrăzneala, spiritul
aventurii, nonconformismul, consumul ostentativ, aprecierea bărbăţiei, curajului şi durităţii pot fi
uşor etichetate ca fiind conduite delincvente. Desigur se pot aduce şi critici la adresa teoriei: unii
criminali se angajează în practici criminale sau deviante chiar dacă nu sunt prinşi şi niciodată
expuşi unei identităţi bazate pe devianţă secundară. Pentru unii, faptul de a fi etichetat ca deviant
este un stimulent puternic de a-şi schimba mai degrabă comportamentul decât de a-l continua. În
final, există oameni în închisori (e.g., violatori, ucigaşi plătiţi) şi în diverse tipuri de instituţii
pentru boli psihice, deoarece comportamentul lor este o ameninţare pentru ei înşişi sau pentru
alţii şi nu pentru că acţiunile lor au fost arbitrar definite de către cei care au autoritate ca fiind
deviante.

Majoritatea criminologilor pun accentul pe rolul pe care îl joacă instituţiile juridice penale
şi atitudinea societăţii însăşi faţă de dezvoltarea comportamentului deviant.
Prescripţiile legii penale (antecedentul penal, declararea persoanei drept recidivist deosebit
de periculos), care se răsfrîng asupra condamnatului, nemaivorbind de atitudinea societăţii, se
aplică ca o „stigmă", adică o marcă, un însemn asupra acestuia. În 1934 soţii Glueck au stabilit
că faptul aducerii unui adolescent la poliţie are o mai mare influenţă asupra alegerii carierei
delincvenţiale, decît însăşi condamnarea lui. Recidiva printre primii era mai mare decît printre
cei judecaţi.
De altfel, paradoxul este că stigma se aplică nu asupra criminalilor „de forţă", care comit
infracţiuni de un pericol extrem, dar anume asupra acelor mai puţin protejaţi de soartă, care
săvîrşesc infracţiuni minore. Reprezentanţii „păturii respectabile" a societăţii rămîn, în cele din
urmă, nepedepsiţi. La întrebarea „De ce legea se aplică diferit faţă de criminalii în „gulere albe"
şi ceilalţi?", E.Sutherland, încercînd să răspundă, ajunge la concluzia că „3/4 din condamnaţii
din închisorile SUA nu sînt adevăraţi criminali."
În locul acestora ar fi trebuit să fie cei care stau în libertate, fiind ocoliţi de stigma legii. În
cadrul unui sondaj, efectuat de Wallestein I. în SUA, s-a stabilit că 90 la sută din intervievaţi au
recunoscut că săvîrşesc infracţiuni fără a fi pedepsiţi (inclusiv tîlhării, jafuri, răpiri etc.).
De fapt, după cum afirma şi profesorul american G.H.Mead, societatea rezervă fiecărui
individ un anumit rol, pe care în cele din urmă acesta şi-l asumă, comportamentul său fiind
determinat de stereotipuri. Astfel, „tînărul delincvent devine rău, deoarece este definit ca fiind
rău şi deoarece nu este crezut dacă este bun".
 Teoria stigmei este fondată pe trei baze psiho-sociologice:
1) noţiunea de rol – comportamentul fiecărui individ este asociat unor stereotipuri;
2) conceptul de interacţiune – fiecare act comis de individ nu este decît o reacţie la atitudinea
societăţii;
3) conceptul de personalitate – în cele din urmă, individul va deveni cel pe care l-a considerat (l-
a stigmatizat) societatea.
De fapt, nu este vorba de un singur act deviant, ci de procesul prin care societatea aplică
marca „deviantă" unui individ şi maniera în care acesta reacţionează la stigmatizarea în cauză.
Acest proces decurge prin multiple niveluri:
1) aplicarea legii penale de către organele de drept;
2)  nivelul reacţiilor interpersonale din mediul apropiat (familia, prietenii...) şi cel general (presa,
radioul, TV...);
3) elaborarea regulilor sociale de conduită, adică a normelor penale.
Teoria stigmei se reduce la următoarele:
• înainte ca unele persoane să fie stigmatizate, comportamentul lor trebuie observat de către
societate;
• observaţia va fi urmată de reacţia socială;
• permanenta atitudine ostilă a societăţii va conduce, în cele din urmă, la determinarea
individului de a săvîrşi delictul. De exemplu, elevii care sînt etichetaţi negativ în şcoală vor
ajunge a se considera drept inferiori, fapt ce ar favoriza delincvenţa.
Esenţa teoriei stigmei constă în evitarea dramatizării răului, căci, în cele din urmă,
contează nu pedeapsa, ci modalităţile de prevenire a infracţiunii.
De fapt, teoria stigmei este un produs al evoluţiei teoriei lombrosiene care stabileşte
infractorul în dependenţă de anumite particularităţi antropologice numite stigmate de natură
anatomice, fiziologice sau psihologice.
Stigma este o pecete socială, dar care uneori poate fi aplicată şi graţie particularităţilor
fizice ale individului. De exemplu, tinerii cu freză scurtă, în vogă acum, pînă nu demult se
considerau a fi stigmatizaţi drept criminali sau nişte „răi".
De fapt, am putea menţiona două modalităţi de aplicare a stigmei. Prima – cea aplicată de
societate înainte de săvîrşirea faptei şi a doua – aplicată după condamnare, cînd persoana, chiar şi
reeducată fiind, nu va rezista să nu recidiveze, creîndu-şi astfel „cariera criminală". În acest sens
avea dreptate Lemert care spunea: „Nu devianţa conduce la control social, dar anume controlul
social însuşi conduce la devianţă".

Teoria conflictului de culturi

 În 1938 apare lucrarea Conflictul de culturi şi criminalitatea aparţinînd lui Thorsten
Sellin, în care autorul a subliniat rolul conflictelor de cultură în geneza criminalităţii. După el,
crima rezultă din şocul care se produce în aceeaşi societate între normele de conduită diferite.
Acest şoc este aparent, în particular, în societatea cu grad înalt al migrărilor. Cu toate acestea,
pentru Sellin conceptul „conflictului de culturi˝ nu este suficient pentru a explica variaţiile
nivelului de criminalitate; el trebuie situat în complexul factorilor sociali şi economici de
ansamblu ale societăţii.28
Esenţa teoriei conflictului de culturi se exprimă prin modalităţile diferite de percepere a
vieţii, diferitele valori fac dificilă coexistenţa umană, acestea pot suscita înrăirea reprezentanţilor
altor grupări sociale.
Conceptul conflicului de culturi a dat naştere teoriei subculturii delincvenţiale a lui A.
Cohen care s-a bucurat de mare succes în perioada anilor 1956-1965. Cultura cuprinde un sistem
de valori şi de norme şi un criteriu de valorizare şi de integrare în grupul social. Cohen
caracterizează subcultura delincvenţială prin opunere la cultura generală care aparţine claselor
medii: este un sistem de valori temporale ce favorizează modelele de conduită nonutilitare,
răutăcioase şi negative în reacţie cu o cultură dominantă caracterizată prin efortul susţinut de
întreaga societate cu obiective de finalitate îndelungată, cu responsabilitate personală şi politeţe
etc.
Aşa, pentru a se confirma, tânărul cel mai dezavantajat va încerca fie să se ridice pe scara
socială, fie prin o reuşită economică în limita clasei care îi aparţine. O mică parte dintre ei va
reuşi, mulţi însă vor eşua, căzînd în mrejele delincvenţei.

Referinţe:
1. Raymond Gassin. Criminologie. – Paris: DALLOZ, 1998, p.389.
2. Rodica Mihaela Stănoiu. Criminologie. – Bucureşti: Oscar Print, 2002, p.151.
3. Raymond Gassin. Op. cit., p.398.
4. Ibidem, p.399.
5. O. Kinberg. Problemes fondamentaux de la criminologie. – Paris: Cujas, 1966, p.156.
6. С.М. Иншаков. Зарубежная криминология. – Москва: Инфра-Норма,1997, p.124.
7. I. Ciobanu. Factorii ereditari (antropologici) ai criminalităţii // Revista Naţională de Drept,
2006, nr.6, p.15.
8. Rodica Mihaela Stănoiu, Op. cit., p.143.
9. Ibidem, p.144.
10. A se vedea: G.Tarde. Les lois de l’imitation. – Paris, 1890.
11. С.М.Иншаков. Op. cit., p.101.
12. Michel Born. Psychologie de la delinquance. – Bruxelles: de Boeck, 2003, p.225.
13. Rodica Mihaela Stănoiu. Op. cit., p.173.
14. Ibidem, p.174.
15. Ibidem, p.169.
16. Michel Born. Op. cit., p.243.
17. Gh. Mateuţ. Criminologia (Note de curs). – Arad, 1993, p.114-116.
18. N.Mailloux. Jeunes sans dialogue: criminologie pedagogique – Paris: Fleures, a.1971, citat de
R.M. Stănoiu. Criminologie. - Bucureşti, 1987, p.164-165.
19. Michael Gelder, Dennis Gath, Richard Mayou. Tratat de psihiatrie. – Oxford – Bucureşti, 1994,
p.96.
20. V. Chiriţă, T. Pirozynski, P. Boişteanu. Psihiatrie clinică. – Iaşi: UMF, 1993, p.31.
21. Ibidem, p.33-34.
22. Michael Gelder, Dennis Gath, Richard Mayou, Op. cit., p.97.
23. Raymond Gassin. Op. cit., p.579.
24. С.М. Иншаков. Op. cit., p.140.
25. Raymond Gassin. Op. cit., p.585.
26. R.K. Merton. Social structure and anomie//American sociological review, 1938, p. 672-678;
citat după: Raymond Gassin. Op. cit., p.156.
27. R. Cloward, L.Ohlin Delinquency and Opportunity: A Theory of Delinquent Gangs. – NZ, 1961;
citat după С.М. Иншаков. Op. cit., p.167.
28. Raymond Gassin. Op. cit., p.157.