Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Teorii ale imitaţiei. Încă G. Tarde (La criminalité comparée) considera delincvenţa un
produs al imitaţiei rezultată din contactul repetat cu alţi delincvenţi. Teoria imitaţiei, parţial
discreditată o vreme, este reluată şi actualizată de către Albert Bandura, care îi redă nobleţea de
altădată, prin relevarea importanţei agenţilor sociali ca sursă de pattern-uri de comportament.
Potrivit acestuia, copilul, observându-i pe ceilalţi, codează informaţia despre comportament şi
foloseşte această informaţie codată drept ghid pentru acţiunile sale ulterioare. Experimentele
realizate de Bandura în colaborare cu Dorothea Ross şi Sheila Ross (1961) se desfăşoară pe
copiii de la grădiniţă, care sunt expuşi unor modele comportamentale agresive sau nonagresive.
Variantele experimentelor sale sunt diferite1, dar toate converg la acelaşi rezultat: simpla
expunere la modele agresive amplifică tendinţele agresive ale observatorului. Imitarea modelului
depinde în bună măsură de mecanismele de întărire, sancţiune sau recompensă pentru conduita
agresivă, de modelul adecvat statusului sexual (tendinţa băieţilor de a imita conduita modelelor
masculine şi a fetiţelor de a imita modele feminine). Dacă teoria lui Bandura vine din psihologie,
cea a lui Sutherland provine din sociologie, concluziile lor fiind identice: conduita de tip
delincvent este învăţată.
1
Într-unul dintre experimente, Bandura utilizează trei grupuri de copii, primul expus unui model agresiv, al doilea
unui model nonagresiv şi un grup de control. Copiii din grupul agresiv erau aşezaţi într-un colţ al laboratorului,
având o sarcină simplă, dar cu posibilitatea urmăririi unui adult ce se comporta violent cu o păpuşă; expunerea la
modelul violent dura 10 minute; grupul al doilea avea aceeaşi sarcină, dar adultul îşi făcea de lucru cu nişte jucării,
ignorând păpuşa. După expunere, subiecţii erau uşor frustraţi, apoi introduşi pentru 20 de minute într-o cameră, cu
diverse jucării, printre care şi păpuşa cu pricina. După aşteptări, copiii expuşi la modelul agresiv îl reproduceau.
Experimentele se complică ulterior, copiii fiind expuşi unor modele agresive situate pe un continuum real-fictiv, de
la personaje reale, la expunere de film şi desene animate, confirmându-se ipoteza conform căreia există o relaţie
directă între gradul de realitate al modelului şi tendinţa subiectului de a-i imita comportamentul. În alte experimente
sunt vizate consecinţele tipurilor de întăriri consecvente conduitei agresive, prin expunerea la modele agresive
recompensate, respectiv la modele agresive pedepsite.
psihice dobândite, ci este învăţată în cursul socializării, prin interacţiune şi comunicare, aşa cum
este învăţată şi respectarea legilor. Prin interacţiunea cu „alţii semnificativi”, indivizii îşi
dezvoltă atitudini şi valori care îi fac mai mult sau mai puţin dispuşi să se conformeze normelor
sociale. Atât tinerii cât şi adulţii se confruntă cu modele pozitive (de conformare la normă) şi cu
modele negative (nonconformiste) de comportament. Ataşarea sau asocierea de grupuri care
respectă legea reduce riscul unei cariere delincvente, aşa cum asocierea cu modele criminale va
determina o conduită de tip delincvent.
În teoria asocierii diferenţiale, devianţa este un rezultat obişnuit al prezenţei unei
subculturi deviante, în care oamenii învaţă norme şi comportamente antisociale. Toţi oamenii pot
învăţa valori şi norme care ar putea fi numite antisociale; ceea ce contează este frecvenţa
contactelor cu aceste valori şi norme, durata, intensitatea lor şi vârsta la care au loc aceste
contacte. Copiii şi tinerii, având o mai redusă experienţă, sunt mai vulnerabili la influenţele care
conduc spre un comportament delicvent.
Teoria asocierii diferenţiale poate fi sintetizată în următoarele opt enunţuri:
a) comportamentul criminal se învaţă;
b) învăţarea comportamentului se realizează în interacţiunea cu alte persoane prin
intermediul comunicării;
c) principalul conţinut al învăţării este rezultatul influenţelor exercitate de către
grupurile cu caracter intim şi personal;
d) procesul de învăţare presupune asimilarea tehnicilor de comitere a crimei, a direcţiilor
specifice ale motivelor, impulsurilor, raţionalizărilor şi atitudinilor asociate acestui
comportament;
e) învăţarea presupune apropierea unor definiţii favorabile sau nefavorabile a codurilor
legale;
f) persoana devine delincventă din cauza expunerii excesive la definiţii favorabile
violării normelor;
g) asocierile diferenţiale pot varia din punct de vedere al frecvenţei, duratei, priorităţii şi
intensităţii expunerii la modele criminale sau noncriminale;
h) atât comportamentul criminal, cât şi cel noncriminal, reprezintă o expresie a aceloraşi
trebuinţe şi valori generale (aceeaşi nevoie de bani îl face să fure pe hoţ, sau să muncească pe cel
cinstit).
Această teorie explică persistenţa criminalităţii în comunităţi speciale sau în mahalale. O
dată ce subculturile deviante se dezvoltă, valorile, atitudinile, normele şi comportamentele lor
devin accesibile şi altora din comunitate. Aceste valori şi comportamente sunt transmise
generaţiilor viitoare prin socializare, comunităţile respective devenind adevărate pepiniere pentru
comportamentul criminal, generaţie după generaţie. Întărirea unor astfel de conduite, prin
absenţa sancţiunilor şi recompensarea conduitelor deviante, conduce la sporirea criminalităţii
(teoria reîntăririi diferenţiale).
2
În anii ’60, un strigăt mobilizator al celor care susţineau schimbarea socială era “nu aveţi încredere în nimeni peste
treizeci de ani”. Ideea fundamentală a acestui slogan era aceea că oamenii peste vârsta de treizeci de ani erau
puternic angajaţi social, puteau avea familii, locuri de muncă sigure, poziţii sociale, ceea ce îi făceau mai puţin
dispuşi să se angajeze în acţiuni în urma cărora puteau pierde totul. Situaţia lor îi condiţiona să se conformeze
valorilor şi normelor sociale existente. Mult mai expus este tânărul, ale cărui angajamente sociale nu s-au consolidat,
iar expunerea la risc reprezintă o tentaţie.
transgresarea normelor convenţionale. În cazul delincvenţilor, societatea nu reuşeşte realizarea
controlului prin intermediul celor patru legături sociale menţionate.
În urma verificării teoriei prin intermediul unei cercetări asupra unui lot de 4.000 de
elevi californieni, Hirschi (1969, apud Grecu, 2003, pp. 119-120) ajunge la următoarele
concluzii:
- tinerii profund ataşaţi de părinţi sunt mai puţin înclinaţi să comită acte delincvente;
- angajarea în activităţi convenţionale, ca frecventarea şcolii şi refuzul de a chiuli sau consuma
alcool sunt indicatori ai comportamentului nondelincvent;
- tinerii delincvenţi au legături slabe şi distante cu persoanele semnificative;
- convingerile despre societate sunt similare tinerilor delincvenţi şi nondelincvenţi.
Cercetări ulterioare au evidenţiat inconsistenţa unor dintre presupoziţiile lui Hirschi,
relevând, de pildă, faptul că prieteniile unor tineri delincvenţi pot fi mai puternice decât cele între
nedelincvenţi, sau că ataşamentul faţă de părinţii delincvenţi poate spori riscul delincvenţei
juvenile.
Dincolo de limitele posibile ale unor astfel de teorii, ceea ce este evident este faptul că
lipsa autocontrolului individual, al înfrânării tentaţiilor narcisiste, ca şi diminuarea controlului
societal favorizează conduitele delincvente. Controlul nu este doar implicit, aşa cum am văzut la
Hirschi, ci şi explicit, realizat de către societate prin instituţiile specializate în controlul social,
poliţie şi justiţie. „În condiţii altminteri egale, afirmă M. Cusson (1997, p. 446), variaţia
criminalităţii este invers proporţională cu probabilitatea încarcerării”. Situaţia din România
postrevoluţionară oferă dovezi evidente asupra relaţiei ce există între criza autorităţii, cu
diminuarea controlului social, şi delincvenţa juvenilă.
TEORIILE SOCIOLOGICE.
ANOMIE, DEZORGANIZARE, EXCLUDERE ŞI CONFLICT SOCIAL
2.4.1. Teoria anomiei. J. M. Guyau este cel care introduce termenul de anomie, prin care
desemna discrepanţa sau distanţa care există între o anumită normă morală sau religioasă, ca
normă ideală şi norma interiorizată, sau forma în care aceasta se regăseşte în mod concret în
sistemul axiologic al unui subiect. Preluând acest concept, E. Durkheim îi atribuie un înţeles uşor
diferit, şi anume, acela situaţie de disfuncţie sau insuficienţă normativ-reglatorie într-o societate
la un moment dat, situaţie caracteristică crizelor de creştere sau de recesiune, în care acţiunea
regulatorie a grupului social nu se mai poate exercita, normele tipice care ghidează
comportamentul ne mai fiind adecvate sau eficiente. Starea de derută normativă este însoţită de
suspendarea temporară a funcţionalităţii normelor şi slăbirea controlului exercitat de societate
asupra comportamentului individual. Teoria anomiei sociale
Provenită de la grecescul „a”( tradus „fără") şi nomos, „lege" sau anomia
(„violare a legii"), noţiunea desemnează starea de dereglare a funcţionării unui sistem sau
subsistem social, dereglare datorată dezintegrării normelor ce reglementează comportamentul
indivizilor şi asigură ordinea socială. Termenul a fost introdus în limbajul disciplinelor sociale
de către filosoful francez Jean-Marie Guyau, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, dar
conţinutul sociologic şi consacrarea sa se datorează lui E. Durkheim. Termenul este utilizat de
Durkheim, mai întîi, în La Division du travail social (1893), pentru a desemna una din
cauzele proastei funcţionări a diviziunii muncii în societatea din timpul său, generată de lipsa
unei reglementări satisfăcătoare a relaţiilor dintre diferite elemente (neatingerea unei
„solidarităţi organice") şi apoi Le Suicide (1897), unde anomia îşi găseşte aplicaţie în
cunoscuta clasificare a sinuciderilor: „egoiste", „altruiste", „anomice" şi „fataliste".
Preluînd ideile lui Durkheim, Robert Merton analizează conceptul de „anomie” ca
fiind principala cauză de dispariţie a valorilor pe care se construieşte societatea, exprimînd
dispariţia tradiţiei. Cum forţele integratoare stabilesc indivizii aflaţi în competiţie unul cu
celălalt, aceştia nu-şi mai pot ţine dorinţele în frîu. Ei încep să ceară prea mult de la viaţă,
ajungînd pînă la dezgust de ea. Suicidul anomic apare îndeosebi în perioadele de maximă
dezvoltare economică, cînd ambiţiile indivizilor nu mai au limite exacte. Neputînd să-şi
atingă aspiraţiile, indiviziii încep să nege şi să încalce regulile doar ca să-şi atingă ţelul.
Cum deci se poate stabili momentul în care o societate este anomică, în pofida
sancţiunilor penale pe care le are? Pentru aceasta, consideră Merton, trebuie de distins două
categorii de date fundamentale: 1) cultura sau ansamblul de valori care guvernează conduita
indivizilor în aceeaşi societate şi desemnează scopul spre care trebuie să tindă membrii
corpului social; 2) organizarea socială sau ansamblul normelor şi instituţiilor care reglează
accesul la cultură şi indică mijloacele autorizate pentru a atinge scopurile. Anomia se
instalează cînd se creează o discrepanţă mare între tendinţele indivizilor şi mijloacele legale
de atingere a acestora pentru anumite categorii sociale. Aceste categorii defavorizate recurg
la delincvenţă. 26 Acest model de explicare a cauzelor delincvenţei nord-americane a fost
ulterior invocat şi în statele continentului european.
În 1961 succesorii lui Merton R. Cloward şi L.Ohlin, publică lucrarea Delincvenţă şi
oportunitate: teoria grupurilor criminogene tinere, în care au exprimat ideea că, atunci cînd
tinerii nimeresc din lumea ideală, creată de către educatori, în viaţa reală ei încep să se
decepţioneze şi să fie frustraţi. Reacţia tipică la aceasta este: crearea bandelor în care prin
sustrageri tinerii ar atinge standartele impuse de societate; reunirea în grupări agresive, prin
care şi-ar înlătura frustrarea generată de nedreptatea socială; includerea în organizaţii
antisociale, în care tinereii ar întrebuinţa droguri, alcool, se închid în sine încercînd într-o
astfel de manieră să se izoleze, să se refugieze de degradarea socială. 27
Deci, efectul situaţiei anomice constă în reducerea capacităţii societăţii de a mai structura
un comportament adecvat. Absenţa standardelor clare pentru a ghida comportamentul face ca
oamenii să fie dezorientaţi, anxioşi, dezorganizarea socială răsfrângându-se la nivelul
dezorganizării personalităţii.
În parte, o astfel de situaţie este o caracteristică a modernităţii, bazată pe o solidaritate de
tip organic, cu un grad redus de integrare socială; pe măsură ce societatea devine tot mai
complexă, este tot mai dificilă menţinerea coeziunii sociale. La această caracteristică generală se
adaugă şi dezorganizarea socială determinată de marile crize sau depresiuni, de procesul de
urbanizare, care reduce funcţia de socializare şi control exercitată de comunitate şi vecinătate.
Reducerea sau absenţa controlului exterior induce conduite de tip delincvent. Aspectul acesta
este cu atât mai evident în postmodernitate, caracterizată prin relaxare morală, liturghia austeră a
datoriei fiind înlocuită cu elogiul drepturilor şi libertăţilor individuale, care statuează
consumatorismul şi hedonismul ca forme normale de existenţă.
3
Poate această presiune pentru succes, în condiţiile unei mari inegalităţi a veniturilor şi a unei politici publice
insensibile faţă de cei dezavantajaţi explică, în parte, faptul că Statele Unite au cea mai înaltă rată a infracţiunilor
violente, (după unele statistici de nouă ori mai mare decât media ţărilor europene (A. Giddens (2001, p. 203) afirmă
că în Detroit, cu o populaţie de un milion şi jumătate de locuitori, au loc mai multe crime raportate decât în întreaga
Marea Britanie, cu o populaţie de 58 de milioane de locuitori; accesibilitatea armelor de foc, în opinia autorului
citat, nu poate fi o explicaţie, căci în Elveţia, de pildă, armele de foc sunt foarte accesibile, dar ratele violenţei sunt
extrem de mici).
- Ritualismul se referă la situaţii în care persoanele care nu acceptă sau par să nu
înţeleagă scopul cultural, acţionează totuşi în moduri aprobate de societate (e.g., birocratul
stereotipic, care este mai atent la a se asigura că toate formularele sunt completate decât la
atingerea scopului acestor formulare).
- Evaziunea descrie situaţia persoanei care a abandonat viziunea competitivă, renunţând
atât la scopurile, cât şi mijloacele aprobate cultural; „retrasul” (Giddens, 2001) este individul
care se află în societate fără să fie: „bolnavi mintal, lunatici, paria, exilaţi, rătăcitori, vagabonzi,
cerşetori, beţivi cronici, drogaţi etc.” (Merton, 1965, p. 186).
- Rebeliunea este un mod de adaptare prin care persoana respinge scopurile şi mijloacele
aprobate cultural şi le înlocuieşte cu alte scopuri şi mijloace alternative (e.g., revoluţionarul sau
cel care protestează pentru drepturi civile).
Următorul tabel surprinde relaţia scop-mijloc ca modalităţi specifice de adaptare, redând
cu + acceptarea şi cu - respingerea:
4
Conform datelor organelor de poliţie, numai în Bucureşti există peste 200 găşti de cartier, ce cuprind în total
aproximativ 1000 de membri, jumătate dintre ei fiind consumatori de droguri.
această perspectivă, chiar acele crime care par neînsemnate (e.g., jocurile de noroc, băutura,
angajarea în legături sexuale ilicite) sunt considerate că ameninţă valorile muncii intense şi
sobrietăţii pe care se bazează structura capitalistă.
În mod similar, Spitzer (1980) evidenţiază modul în care autoritatea controlează aparatul
legal pentru a condamna tot ceea ce ameninţă funcţionarea capitalismului. De pildă, el afirmă că,
întrucât cei care fură ameninţă proprietatea celor bogaţi, acest comportament este definit
delictual. Mai mult, capitaliştii îi definesc drept devianţi din punct de vedere social pe cei care nu
vor să efectueze munca necesară pentru a face să funcţioneze maşinăria capitalistă, sau pe cei
care nu arată respectul cuvenit faţă de autoritate, o cerinţă importantă în organizaţiile ierarhice
capitaliste. Fiind o încălcare a regulilor, teoreticienii conflictului se întrebă „ale cui reguli?”, ale
celor elaborate de către cei bogaţi, pentru a fi respectate de către cei săraci (Giddens, 2001, p.
195). În opinia lor, dreptul penal ar avea ca mandatul unic reprimarea supuşilor pentru
perenitatea puterii.
Din această perspectivă critică, delincvenţa apare, pe de o parte, ca răspuns adaptativ al
claselor defavorizate de o societate nedreaptă, iar pe de altă parte, ca o etichetă pe care cei
puternici o aplică unor conduite. Rolul etichetei va fi dezvoltat de către teoria reacţiei sociale de
marcaj sau teoria etichetării.
2.4.8. Teoria etichetării/stigmei. Una dintre teoriile cele mai des invocate în zilele noastre
teoria reacţiei sociale de marcaj sau teoria etichetării (labeling theory), construită de către
reprezentaţii etnometodologiei şi interacţionismului simbolic.
Teza principală a teoreticienilor reacţiei sociale (Edwin Lemert, Kai Erikson, Howard S.
Becker, Erwing Goffman) este aceea că nici un comportament nu este prin el însuşi deviant sau
conformist. Devianţa reclamă o definiţie, fiind rezultatul unei reacţii sociale, prin care grupurile
care deţin puterea elaborează şi aplică norme ce califică unele acte ca fiind deviante. În
consecinţă, susţine Edwin Lemert, nu devianţa produce controlul social, ci controlul social
creează devianţa.
Teoria reacţiei sociale leagă, în felul acesta, modurile micro şi macro de abordare a
devianţei. Definiţiile devianţei sunt realizate de către „antreprenorii morali”, iar aplicaţiile
acestor definiţii au loc prin interacţiunea personală cu alţii şi joacă un rol semnificativ în
dinamica identitară a individului, în construcţia şi reconstrucţia imaginii de sine. Delincventul
devine delincvent pentru că este etichetat astfel, sistemul justiţiei criminale producând mult din
ceea ce intenţionează să corecteze. „Devianţa, afirmă Erikson (1967, p. 296), nu este o
proprietate inerentă anumitor forme de conduită: e o proprietate conferită acestor forme de către
publicuri care, în mod direct sau indirect, le observă”, iar Becker întăreşte, afirmând că „devianţa
nu este o calitate a actului comis, ci, mai degrabă, consecinţa aplicării de către ceilalţi a unor
reguli şi sancţiuni împotriva unui contravenient. Deviantul este un individ căruia i s-a aplicat
această etichetare; conduita deviantă este o conduită pe care ceilalţi o etichetează ca atare”
(Becker, 1973, p. 9).
Traiectul discursului argumentativ al teoreticienilor etichetării poate fi sintetizat astfel:
deşi din când în când toţi oamenii se angajează în acte care sunt definite de societatea lor (sau
grupul) ca fiind deviante, aceste acte deviante nu sunt totdeauna observate sau, dacă sunt
observate, ele sunt considerate comportamente greşite temporare (e.g. furtul dintr-un magazin al
unui tânăr dintr-o familie avută, considerat o joacă inofensivă, o expresie a nonconformismului
adolescentin). Aceasta este numită devianţă primară (faptul de a încălca o normă). Ceea ce este
important pentru teoria etichetării nu este actul însuşi, ci devianţa secundară, recunoaşterea
oficială a acestei încălcări de către o instanţă desemnată în acest scop, adică etichetarea publică.
Eticheta alterează sentimentul de identitate al persoanei, producând o degradare de statut.
Acceptarea identităţii deviante de către persoana care a comis actul poate fi considerată ca un
stigmat, care schimbă în mod substanţial atât identitatea interpersonală, cât şi conştiinţa de sine a
persoanei etichetate şi o conduce spre o “carieră deviantă” (Goffman, 1963). Un act de devianţă
secundară poate, de asemenea, duce la o etichetare retrospectivă a identităţii trecute a unei
persoane, pentru a o face să se conformeze identităţii prezente deviante. Reacţia socială în faţa
deviantului, generează ca efect pervers o mişcare centrifugă, cu îndepărtarea de normalitate.
Devianţii etichetaţi sau excluşi caută soluţii pentru a supravieţui şi sunt nevoiţi să frecventeze
mediul marginal deviant, în care presiunile pentru conformitate nu se mai exercită.
Marginalizarea şi devianţa sunt indisociabile, astfel încât, constată Cusson (1997), suntem în
prezenţa unui efect pervers: reacţia socială creşte probabilitatea perpetuării unui comportament
delincvent în loc să îl resoarbă. Contactul cu justiţia îl face pe tânăr să accentueze tehnicile de
neutralizare folosite, să-şi reconsidere identitatea şi să se solidarizeze cu alţii aflaţi în situaţia lui.
Pentru E. Goffman, identitatea socială are două dimensiuni, cea virtuală, atribuită pe
baza unor expectanţe şi una reală, care atestă adevăratele caracteristici ale persoanei. O identitate
virtuală este întotdeauna susceptibilă să cuprindă caracteristici care să contamineze identitate
reală. Orice atribut care suscită o îndoială privind adecvarea între cele două identităţi este un
stigmat, care face din individ o fiinţă discreditată. Normalul şi stigmatizatul nu sunt persoane, ci
puncte de vedere; nu există devianţi, ci indivizi puşi în situaţia de a purta un stigmat. Etichetarea
nu este un marcaj irevocabil pentru un destin, efectele ei putând fi reversibile, dar, de cele mai
multe ori, nu se întâmplă astfel. Distincţia propusă de sociologul „dramaturgiei sociale” ne face
să înţelegem afirmaţia lui Cohen: „pe scurt, noi suntem cu toţii nişte contravenienţi, dar ne
deosebim între noi după modelele în care se încadrează infracţiunile noastre. Aceste modele
diferă după numărul diferitelor infracţiuni comise, după frecvenţa şi după combinaţiile lor, în
care unele pot conduce la altele, conform unei progresii caracteristice” (Cohen, 1986, p. 59).
Intrăm pe acest drum al „progresiei caracteristice” odată ce ne-am însuşit eticheta.
O astfel de poziţie ne atenţionează asupra riscului etichetării în general şi, cu atât mai
mult, în cazul adolescenţilor, pentru care valorile subalterne asociate vârstei, îndrăzneala, spiritul
aventurii, nonconformismul, consumul ostentativ, aprecierea bărbăţiei, curajului şi durităţii pot fi
uşor etichetate ca fiind conduite delincvente. Desigur se pot aduce şi critici la adresa teoriei: unii
criminali se angajează în practici criminale sau deviante chiar dacă nu sunt prinşi şi niciodată
expuşi unei identităţi bazate pe devianţă secundară. Pentru unii, faptul de a fi etichetat ca deviant
este un stimulent puternic de a-şi schimba mai degrabă comportamentul decât de a-l continua. În
final, există oameni în închisori (e.g., violatori, ucigaşi plătiţi) şi în diverse tipuri de instituţii
pentru boli psihice, deoarece comportamentul lor este o ameninţare pentru ei înşişi sau pentru
alţii şi nu pentru că acţiunile lor au fost arbitrar definite de către cei care au autoritate ca fiind
deviante.
Majoritatea criminologilor pun accentul pe rolul pe care îl joacă instituţiile juridice penale
şi atitudinea societăţii însăşi faţă de dezvoltarea comportamentului deviant.
Prescripţiile legii penale (antecedentul penal, declararea persoanei drept recidivist deosebit
de periculos), care se răsfrîng asupra condamnatului, nemaivorbind de atitudinea societăţii, se
aplică ca o „stigmă", adică o marcă, un însemn asupra acestuia. În 1934 soţii Glueck au stabilit
că faptul aducerii unui adolescent la poliţie are o mai mare influenţă asupra alegerii carierei
delincvenţiale, decît însăşi condamnarea lui. Recidiva printre primii era mai mare decît printre
cei judecaţi.
De altfel, paradoxul este că stigma se aplică nu asupra criminalilor „de forţă", care comit
infracţiuni de un pericol extrem, dar anume asupra acelor mai puţin protejaţi de soartă, care
săvîrşesc infracţiuni minore. Reprezentanţii „păturii respectabile" a societăţii rămîn, în cele din
urmă, nepedepsiţi. La întrebarea „De ce legea se aplică diferit faţă de criminalii în „gulere albe"
şi ceilalţi?", E.Sutherland, încercînd să răspundă, ajunge la concluzia că „3/4 din condamnaţii
din închisorile SUA nu sînt adevăraţi criminali."
În locul acestora ar fi trebuit să fie cei care stau în libertate, fiind ocoliţi de stigma legii. În
cadrul unui sondaj, efectuat de Wallestein I. în SUA, s-a stabilit că 90 la sută din intervievaţi au
recunoscut că săvîrşesc infracţiuni fără a fi pedepsiţi (inclusiv tîlhării, jafuri, răpiri etc.).
De fapt, după cum afirma şi profesorul american G.H.Mead, societatea rezervă fiecărui
individ un anumit rol, pe care în cele din urmă acesta şi-l asumă, comportamentul său fiind
determinat de stereotipuri. Astfel, „tînărul delincvent devine rău, deoarece este definit ca fiind
rău şi deoarece nu este crezut dacă este bun".
Teoria stigmei este fondată pe trei baze psiho-sociologice:
1) noţiunea de rol – comportamentul fiecărui individ este asociat unor stereotipuri;
2) conceptul de interacţiune – fiecare act comis de individ nu este decît o reacţie la atitudinea
societăţii;
3) conceptul de personalitate – în cele din urmă, individul va deveni cel pe care l-a considerat (l-
a stigmatizat) societatea.
De fapt, nu este vorba de un singur act deviant, ci de procesul prin care societatea aplică
marca „deviantă" unui individ şi maniera în care acesta reacţionează la stigmatizarea în cauză.
Acest proces decurge prin multiple niveluri:
1) aplicarea legii penale de către organele de drept;
2) nivelul reacţiilor interpersonale din mediul apropiat (familia, prietenii...) şi cel general (presa,
radioul, TV...);
3) elaborarea regulilor sociale de conduită, adică a normelor penale.
Teoria stigmei se reduce la următoarele:
• înainte ca unele persoane să fie stigmatizate, comportamentul lor trebuie observat de către
societate;
• observaţia va fi urmată de reacţia socială;
• permanenta atitudine ostilă a societăţii va conduce, în cele din urmă, la determinarea
individului de a săvîrşi delictul. De exemplu, elevii care sînt etichetaţi negativ în şcoală vor
ajunge a se considera drept inferiori, fapt ce ar favoriza delincvenţa.
Esenţa teoriei stigmei constă în evitarea dramatizării răului, căci, în cele din urmă,
contează nu pedeapsa, ci modalităţile de prevenire a infracţiunii.
De fapt, teoria stigmei este un produs al evoluţiei teoriei lombrosiene care stabileşte
infractorul în dependenţă de anumite particularităţi antropologice numite stigmate de natură
anatomice, fiziologice sau psihologice.
Stigma este o pecete socială, dar care uneori poate fi aplicată şi graţie particularităţilor
fizice ale individului. De exemplu, tinerii cu freză scurtă, în vogă acum, pînă nu demult se
considerau a fi stigmatizaţi drept criminali sau nişte „răi".
De fapt, am putea menţiona două modalităţi de aplicare a stigmei. Prima – cea aplicată de
societate înainte de săvîrşirea faptei şi a doua – aplicată după condamnare, cînd persoana, chiar şi
reeducată fiind, nu va rezista să nu recidiveze, creîndu-şi astfel „cariera criminală". În acest sens
avea dreptate Lemert care spunea: „Nu devianţa conduce la control social, dar anume controlul
social însuşi conduce la devianţă".
Referinţe:
1. Raymond Gassin. Criminologie. – Paris: DALLOZ, 1998, p.389.
2. Rodica Mihaela Stănoiu. Criminologie. – Bucureşti: Oscar Print, 2002, p.151.
3. Raymond Gassin. Op. cit., p.398.
4. Ibidem, p.399.
5. O. Kinberg. Problemes fondamentaux de la criminologie. – Paris: Cujas, 1966, p.156.
6. С.М. Иншаков. Зарубежная криминология. – Москва: Инфра-Норма,1997, p.124.
7. I. Ciobanu. Factorii ereditari (antropologici) ai criminalităţii // Revista Naţională de Drept,
2006, nr.6, p.15.
8. Rodica Mihaela Stănoiu, Op. cit., p.143.
9. Ibidem, p.144.
10. A se vedea: G.Tarde. Les lois de l’imitation. – Paris, 1890.
11. С.М.Иншаков. Op. cit., p.101.
12. Michel Born. Psychologie de la delinquance. – Bruxelles: de Boeck, 2003, p.225.
13. Rodica Mihaela Stănoiu. Op. cit., p.173.
14. Ibidem, p.174.
15. Ibidem, p.169.
16. Michel Born. Op. cit., p.243.
17. Gh. Mateuţ. Criminologia (Note de curs). – Arad, 1993, p.114-116.
18. N.Mailloux. Jeunes sans dialogue: criminologie pedagogique – Paris: Fleures, a.1971, citat de
R.M. Stănoiu. Criminologie. - Bucureşti, 1987, p.164-165.
19. Michael Gelder, Dennis Gath, Richard Mayou. Tratat de psihiatrie. – Oxford – Bucureşti, 1994,
p.96.
20. V. Chiriţă, T. Pirozynski, P. Boişteanu. Psihiatrie clinică. – Iaşi: UMF, 1993, p.31.
21. Ibidem, p.33-34.
22. Michael Gelder, Dennis Gath, Richard Mayou, Op. cit., p.97.
23. Raymond Gassin. Op. cit., p.579.
24. С.М. Иншаков. Op. cit., p.140.
25. Raymond Gassin. Op. cit., p.585.
26. R.K. Merton. Social structure and anomie//American sociological review, 1938, p. 672-678;
citat după: Raymond Gassin. Op. cit., p.156.
27. R. Cloward, L.Ohlin Delinquency and Opportunity: A Theory of Delinquent Gangs. – NZ, 1961;
citat după С.М. Иншаков. Op. cit., p.167.
28. Raymond Gassin. Op. cit., p.157.