TEMA 6

Sub.2 Complexitatea relaţiilor naţiune – stat şi stat – naţiune

Populaţia constituie dimensiunea demografică, psihologică şi spirituală a statului. Un stat fără

populaţie nu poate să existe, e de neconceput. Aceasta e şi firesc. Statul este o societate umană
organizată, o societate stabilizată în interiorul unor frontiere permanente. Cei ce locuiesc pe un
teritoriu delimitat de frontiere şi sunt supuşi aceleiaşi puteri pot avea faţă de acesta ori calitatea
de cetăţean, de membru al statului respectiv, ori calitatea de străin (persoana având altă cetăţenie
decât cea a statului în care locuieşte), ori pe cea de apatrid. Dintre aceste trei categorii de
persoane, numai cetăţenii se bucură de deplinătatea drepturilor şi posedă deplinătatea obligaţiilor
stabilite de stat. Comunitatea indivizilor care se află pe teritoriul strict determinat al statului şi
asupra căruia se exercită puterea de stat este o categorie complexă. În unele cazuri, comunitatea
formează o naţiune, naţiunea fiind uneori identificată cu populaţia. Naţiunea nu trebuie
confundată nici cu statul şi nici cu populaţia, ca element constitutiv al acestuia.. Aceste definiţii
ale naţiunii cuprind elemente de originalitate şi unitate ale unei populaţii.O caracteristică
esenţială a naţiunii este că ea „înglobează oamenii din cadrul unui popor bine determinat, între
care există interacţiuni şi interdependenţe, respectă aceleaşi norme şi dezvoltă aceleaşi relaţii
economice, teritoriale, lingvistice şi culturale şi are conştiinţa păstrării identităţii sale” [2].
Aşadar, naţiunea constituie nu o simplă comunitate umană. Ea e comunitatea umană formată
istoriceşte pe un teritoriu distinct, anume pe acest teritoriu comunitatea umană dată îşi formează
limba, cultura, obiceiurile, tradiţiile, spiritualitatea de neam, factura psihică, de acest teritoriu
comunitatea dată îşi leagă trecutul istoric, prezentul şi, indiscutabil, viitorul. Categoria „naţiune”
reprezintă nu întreaga populaţie, ci doar o parte din ea, parte ce constituie majoritatea populaţiei.
Referindu-ne la coraportul categoriilor „naţiune”–„stat” putem menţiona următoarele. În lume
există un număr mare de state naţionale, adică state care au la bază o naţiune, denumirea căreia
ele o şi poartă, ca regulă. De exemplu, Franţa are la bază naţiunea franceză, Italia, Spania,
Portugalia, Germania etc. au la bază naţiunile respective. Majoritatea absolută a statelor
europene sunt state naţionale. Există însă cazuri, când una şi aceeaşi naţiune e încadrată şi stă la
baza nu a unui singur stat, ci la mai multe. De exemplu, nimeni nu pune la îndoială faptul că în
lume există o singură naţiune coreeană. În acelaşi timp însă, naţiunea dată e organizată în două
state coreene. Sau cazul naţiunii arabe, organizată în mai multe state arabe. Acelaşi lucru îl
putem spune şi despre naţiunea română organizată în două state române: Republica România şi
Republica Moldova. Acest lucru nu se acceptă doar de acei care au schimonosit şi mai continuă
să falsifice istoria reală a noastră. Şi afirmaţiile unor „patrioţi”, conform cărora renunţând la
limbă, la naţiune refuz; la stat n-au nici un temei juridic. Există, de asemenea, cazuri când la baza
unui stat stau mai multe naţiuni. De exemplu, Federaţia Rusă are la baza sa ca stat mai multe
naţiuni. Pe lângă naţiunea rusă, în Federaţia Rusă se încadrează asemenea naţiuni, cum ar fi, de
exemplu tătarii, ciuvaşii, cecenii, başkirii, udmurţii etc. Ei formează naţiuni în virtutea faptului
că istoriceşte s-au format pe un teritoriu propriu distinct. Din aceste considerente, nu trebuie
confundată naţiunea cu un grup etnic, fie chiar şi numeric. De exemplu, în Germania actualmente
locuiesc peste 2 milioane de turci. Aceasta însă nicidecum nu înseamnă că turcii din Germania
constituie o naţiune. Istoriceşte, comunitatea dată nu s-a format pe teritoriul Germaniei. De altfel,
nu constituie naţiuni nici românii din SUA, algerienii din Franţa, ucrainenii din Canada etc.
Prezintă interes şi raportul dintre naţiune şi stat, din punctul de vedere al apariţiei lor. Problema
dată evidenţiază existenţa a trei situaţii:1. apariţia simultană a naţiunii şi a statului în urma
împletirii proceselor de formare a celor două entităţi: naţională şi statală; 2. apariţia, mai întâi, a
organizării statale şi mai apoi a naţiunii (este cazul majorităţii ţărilor africane care deşi au o
putere politică centrală (o organizare statală), din punctul de vedere al comunităţii etnice se află
în stadiul gentilico-tribal cu toate consecinţele ce decurg de aici: absenţa unei limbi comune,
fiecare trib avându-şi dialectul său, limba oficială (franceză, engleză, spaniolă şi portugheză)
fiind limba fostei metropole; teritoriul fărămiţat în zone aparţinând diferitelor triburi, fiecare
dintre ele având obiceiuri, tradiţii proprii ş.a.m.d.); 3. apariţia, mai întâi, a naţiunii şi ulterior a
statului naţional (cazul naţiunii române a cărei constituire a permis formarea statului naţional
unitar român) [3]. O atenţie deosebită merită, de asemenea, şi problema minorităţii naţionale.
Problema dată nici până azi nu e interpretată uniform în plan internaţional. Într-un raport din
1993 al subcomisiei ONU pentru prevenirea discriminării şi protecţia minorităţilor se propune
interpretarea în care prin minoritate se înţelege „un grup numeric inferior restului populaţiei unui
stat, ai cărui membri, care au cetăţenia acestui stat, posedă caracteristici etnice, religioase sau
lingvistice diferite de cele ale restului populaţiei şi sunt animaţi de voinţa de a-şi păstra cultura,
tradiţiile, religia sau limba” [4]. Într-un proiect de document supus Consiliului Europei în 1993,
ca anexă la Recomandarea 1201 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, se menţionează:
„În sensul acestei Convenţii expresia minoritate naţională desemnează un grup de persoane dintr-
un stat care: a. îşi au reşedinţa pe teritoriul acestui stat şi sunt cetăţeni ai săi; b. întreţine legături
vechi, solide şi durabile cu acest stat; c. prezintă trăsături etnice, culturale, religioase sau
lingvistice specifice; d. sunt suficient de reprezentative, deşi sunt mai puţin numeroase decât
restul populaţiei acestui stat sau a unei regiuni ale sale; e. sunt animate de voinţa de a păstra
împreună ceea ce formează identitatea lor comună, mai ales cultura, tradiţiile lor, religia şi limba
lor” [5]. Termenul „minoritate” desemnează un grup etnic numeric inferior restului populaţiei, ai
cărui membri au caracteristici etnice, religioase, lingvistice, culturale comune. Dar e important
ca aceste calităţi să se formeze un timp îndelungat şi că grupului dat să-i aparţină un teritoriu al
său distinct, unde aceste calităţi au apărut. Caracteristic e şi faptul că grupului dat să-i revină
aceleaşi atribuţii ca şi naţiunii. Deosebirea dintre ei constă doar în aceea că grupul dat, în virtutea
unor împrejurări, cum ar fi colonizarea teritorială, prigonirea, strămutarea forţată etc. s-au
pomenit a fi în minoritate pe propriul lor teritoriu. Cele menţionate ne permit de a concluziona că
turcii din Germania, algerienii din Franţa, ruşii din Republica Moldova sau găgăuzii nu sunt
minorităţi naţionale. Ca minorităţi naţionale pot fi priviţi românii din Ucraina, maghiarii din
România etc. Aceasta însă nicidecum nu înseamnă că membrii unor grupuri etnice pe teritoriul
unui stat nu beneficiază de anumite protecţii. Dimpotrivă, ele sunt impuse de standardele
internaţionale pe care statele lumii trebuie să le respecte. Asemenea obligaţiuni şi-a asumat şi
Republica Moldova ca membru al ONU şi al Consiliului Europei. Pe lângă statele
multinaţionale, pot fi întâlnite şi state care în momentul apariţiei lor nu au avut la bază vreo
naţiune. Drept exemplu pot servi SUA sau Australia. Naţiunea nu trebuie confundată cu
naţionalitatea sau cu poporul. Naţionalitatea exprimă apartenenţa indivizilor la o anumită
naţiune, în timp ce poporul desemnează masa indivizilor indiferent de naţionalitatea lor,
constituită ca suport demografic al statului. Fundamentul oricărui stat rezidă în unitatea
poporului. Iată de ce art.10 al Constituţiei Republicii Moldova prevede că „statul are ca
fundament unitatea poporului Republicii Moldova. Republica Moldova este patria comună şi
indivizibilă a tuturor cetăţenilor ei”. Mai mult ca atât: „Statul recunoaşte şi garantează dreptul
tuturor cetăţenilor la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice culturale,
lingvistice şi religioase”.
SUB 3. State cu statut special

Una dintre modalităţile cele mai cunoscute de evitare a conflictelor internaţionale de către
state, este proclamarea statutului de neutralitate[1], care a evoluat de la neutralitatea
ocazională (prilejuită de neimplicarea într-un anume conflict internaţional) la neutralitatea
permanentă. În contemporaneitate, statul netru respectă trei condiţii de conduită
internaţională:

1. Abţinerea (nu participă în nici un fel la ostilităţi)

2. Prevenirea (împiedică desfăşurarea oricărei operaţiuni conflictuale pe teritoriul său)
3. Imparţialitatea (tratează în mod egal părţile în conflict).

Statutul de neutralitate se poate obţine prin acte interne ale statelor (declaraţii, dispoziţii
consituionale, legi speciale), sau acte internaţionale (tratatede recunoaştere şi garantare).

Astfel, Elveţia[2] şi-a proclamat neutralitatea unilateral în 1648, fiind recunoscută

internaţional în 1815 şi confirmată prin Tratatele de pace din 1919.

În literatura de specialitate se mai folosesc termenii „neutralitate pozitivă” (participarea la

mişcarea de nealiniere, fără participarea la alianţe şi blocuri militare) şi „neutralitate activă”
(cu referire la neutralitatea Suediei şi Finlandei în perioada războiului rece, deşi statutul real
era mai apropiat de lumea şi valorile occidentale).

Deceniile următoare celui de-al doilea război mondial au fost marcate de o sporire fără
precedent a numărului statelor naţionale ca actori internaţionali, rezultat al unui intens
proces de decolonizare. Acest proces, încă în curs, rămâne obiectiv al Organizaţiei
Naţiunilor Unite, care, la 8 decembrie 2000 prin Adunarea Generală, a celebrat a 40-a
aniversare de la adoptarea Declaraţiei de Independenţă pentru ţările şi popoarele
colonizate, proclamând totodată perioada 2000-2010 drept cel de-al Doilea Deceniu pentru
Eradicarea Colonialismului (rezoluţia 55/146). Adunarea a delegat statelor cu putere de
administrare misiunea de a încuraja popoarele din teritoriile fără guvernare proprie să-şi
exercite dreptul la autodeterminare şi să coopereze cu Comitetul Special pentru
decolonizare în vederea finalizării până la sfârşitul anului 2001 a unui program pentru
implementarea corespunzătoare a rezoluţiilor privind decolonizarea. Primul deceniu, 1999-
2000, fusese declarat în 1988 (rezoluţia 43/47).[3]

De la data înfiinţării ONU, peste 80 de naţiuni care trăiau sub dominaţie colonială şi-au
proclamat independenţa, rezultând tot atâtea noi state, constiuite în actori pe scena
internaţională.

În prezent, în plan mondial mai fiinţează 16 teritorii non-autonome: Anguilla, Bermude,

Insulele Cayman, Gibraltar, Guam, Insulele Falkland, Montserrat, Noua Caledonie, Pitcaim,
Sfânta Elena, Sahara Occidentală, Samoa Americană, Tokelau, Insulele Turce şi Caice,
Insulele Virgine Americane, Insulele Virgine Britanice. Puterile care administrează aceste
teritorii sunt Statele Unite ale Americii, Franţa, Noua Zeelandă, Marea Britanie şi Irlanda de
Nord.

O categorie juridică aparte în relaţiile internaţionale, adesea cu statut de subiect de drept

internaţional, o constituie mişcările de eliberare naţională. Acestea pot încheia tratate
internaţionale, pot întreţine relaţii diplomatice sau pot fi membre în organizaţii
internaţionale; exemplu reprezentativ este Orgnizaţia pentru Eliberarea Palestinei.

Pentru a defini din punct de vedere juridic mişcările de eliberare naţională, dreptul
internaţional operează cu noţiunea de „popor”, ca entitate socială clar determinată, cu
trăsături specifice, având legătură cu un teritoriu (chiar dacă a fost nlăturat ilicit de pe acel
teritoriu). Se accentuează, fără excepţie, că minortităţile naţionale nu constituie popoare şi
nu pot fi subiecte ale dreptului de autodeterminare.

Se formulează următoarele condiţii pentru recunoaşterea mişcărilor de eliberare naţională:

 funcţionarea unor organe proprii de conducere reprezentativă, care exercită funcţii

de putere publică asupra unui teritoriu;
 existenţa unui teritoriu eliberat (care nu coincide obligatoriu cu întreg teritoriul locuit
de poporul în cauză):
 activitatea unor forţe organizate care să aibă potenţialul de a duce până la capăt
lupta de eliberare.

  În aceste condiţii, mişcărilor de eliberare naţională li se recunosc următoarele drepturi: de

a desfăşura acţiuni de emancipare naţională (pe cale paşnică sau prin folosirea forţei);
dreptl la autoapărare; apicarea regulilor dreptului internaţional umanitar forţelor sale
înarmate; dreptul de reprezentare diplomatică; dreptul de participare cu statut de observator
la lucrările organizaţiilor internaţionale. Aceste depturi se aplică cu caracter limitat şi
tranzitoriu, până la crearea statului, cu personalitate juridică deplină.

Un statut singular în relaţiile internaţionale în deţine Vaticanul[4], care a funcţionat ca stat

până anul 1870, în prezent dispunând de personalitate juridică statală incompletă: are
jurisdicţie suverană, dar nu suveranitate deplină; dispune de organizare administrativă în
probleme religioase, dar serviciile publice aparţin statului italian; cetăţenia Vaticanului este
specială şi funcţională, dobândindu-se în condiţii de rang şi domiciliu şi putând fi pierdută
odată cu acestea, fără ca cetăţenia originară să fie afectată.

În acceaşi categorie a statutelor speciale se află Ordinul Suveran Militar de Malta, înfiinţat în
1999 la Ierusalim, care a migrat în Cipru (1291-1310), Rhodos (1310-1523), Malta (1530-
1798), Roma (din 1834). În Roma, ordinul are stautut de extrateritorialitate; din 1998 a dobit
Fortul Di Angelo din Malta, cu un statut similar. Ordinul de Malta este observator permanent
la ONU din 1994, având delegaţii permanente la oficiile din Geneva, New York, Paris, Roma
şi Viena, şi întreţin delegaţi pe lângă Consiliul Europei şi Comisia Europeană.
SUB 4. Statul şi atribuţiile sale
SUB 5. Tangibilitatea instituţiilor statale

Elementele sociale și culturale esențiale stau la baza instituțiilor statului și se asigură că acestea
funcționează. Acest lucru este deosebit de important pentru a înțelege în setările „fragile”. Această
lucrare susține că perspectivele convenționale trebuie lărgite dincolo de dimensiunile tangibile ale
rezistenței statului, instituțiilor și construcției statului pentru a include dimensiuni intangibile. Actorii
internaționali trebuie să înțeleagă relațiile, structurile și sistemele de credințe care stau la baza
instituțiilor, precum și multiplicitatea și diversitatea instituțiilor politice, culturilor și logicilor prin care
procesele de construire a statului pot fi susținute.

Dimensiunile informale pot fi la fel de importante ca și cele formale în construirea statului. Noțiuni
precum încrederea „civică” și legitimitatea statului sunt acum considerate ca fiind centrale pentru
funcționarea unui stat și pentru sustenabilitatea păcii. Legitimitatea poate deriva uneori din eficiența
statului, dar necesită și o serie de procese socio-politice, cum ar fi participarea și responsabilitatea.
Acestea includ componente intangibile legate de valorile colective, credințele, percepțiile și așteptările
atașate statului. Același lucru se aplică percepțiilor justiției și statului de drept, securității sau redresării
și dezvoltării economice. Aceste valori, credințe, percepții și așteptări sunt contextuale – modelate de
procese istorice și culturale.

Integrarea dimensiunilor intangibile ar permite o mai bună luare în considerare a capacităților și

resurselor locale, ceea ce ar contracara impresia de „vid” sau „haos” atribuită adesea țărilor fragile. În
sectorul securității, de exemplu, există mecanisme locale pentru a aborda demobilizarea și reintegrarea
foștilor soldați. În Mozambic, mediumii și vindecătorii tradiționali au ajutat la reintegrarea pașnică a
foștilor combatanți și a foștilor copii soldați prin ritualuri de purificare care implică întreaga comunitate.
Ceremoniile și ritualurile de curățare îndeplinesc funcții mai largi, care sunt importante pentru rezistența
psihosocială și politică atât a indivizilor în cauză, cât și a societății în general. Este important să
recunoaștem, totuși, că nu totul „local” sau „tradițional” este neapărat „bun”. În special, mecanismele
tradiționale și informale ar fi putut fi afectate în procesul de violență și război.

Comunitatea internațională a recunoscut din ce în ce mai mult importanța unor abordări mai holistice,
inclusiv încorporarea mecanismelor locale. Programele internaționale trebuie acum să se îndrepte mai
decisiv către o mai mare luare în considerare și sprijin pentru dimensiunile intangibile, calitative ale
rezilienței și consolidării statului. Trebuie să existe:

Sprijin financiar mai mare pentru cercetarea socială empirică detaliată a situațiilor fragile pentru a
aborda deficitele de cunoștințe.
O atenție suplimentară acordată programelor care sprijină în mod specific indivizii și comunitățile în
efortul lor de a-și transforma valorile, sistemele de credințe, comportamentul și relațiile, astfel încât să
poată susține pacea de durată.

Recunoașterea faptului că activitățile comune de consolidare a statului au un impact semnificativ asupra

dimensiunilor intangibile ale societății. Revizuirea sau elaborarea unei Constituții, de exemplu, are
impact asupra identităților, încrederii civice, normelor și valorilor și percepțiilor asupra comunității
politice.

Îmbunătățirea în fiecare etapă a conceperii și gestionării programelor de ajutor (în special în pre-
evaluare și monitorizare).

O implicare mai mare cu societățile locale și sprijin pentru asumarea locală. Trebuie puse în aplicare
mecanisme pentru a ajunge în mod concret la cetățenii locali, implicându-i în proces și oferindu-le roluri
de supraveghere.