Munteanu Liviu

Gr. RI - 301
Relația etică și politică - între deziderat și realitate
Etica și politica sunt concepte complexe și există o relație strânsă între ele.
Ambele studiază comportamentul uman și dau legi pentru acesta. Politica stabilește legi pentru a
organiza indivizii și grupurile pentru a aduce îmbunătățiri în masă. Pe de altă parte, etica face
legi, care vizează atingerea binelui suprem pentru individ. Se poate spune că legile politice ar
trebui să fie de așa natură încât să faciliteze cât mai mult posibil realizarea binelui suprem.
În acest fel, etica nu este o ramură a științei politice și nici știința politică nu este o diviziune a
eticii, dar cele două sunt legate. Știința politică ar trebui să urmeze principiile etice.
Există un singur bine care este înțeles de întreaga lume. Este atât binele individual, cât și binele
națiunii. Cu Platon, există dreptate atunci când aceleași legi etice sunt respectate de individ și
societate. Guvernul ar trebui să se bazeze pe etică. Legea și pedeapsa nu pot face oamenii etici.
Potrivit acestor idealiști, este complet corect să judecăm comportamentul individului și al
națiunii după același criteriu.
Într-un regim democratic asocierea dintre morală şi politică este şi dezirabilă şi necesară. Iată
câteva raţiuni pentru aceasta:
- Democraţia presupune soluţionarea conflictelor pe cale paşnică, fără violenţă între grupurile de
interese.
- Pentru instituirea şi dezvoltarea unei democraţii este necesar ca relaţiile între cetăţeni şi între
aceştia şi instituţii să fie relaţii de încredere. Astfel de relaţii nu se pot instaura şi menţine dacă se
ajunge la înşelarea sistematică a cetăţenilor, la falsitate cronică sau în probleme cruciale, la
secretomanie şi lipsă de transparenţă.
- Societatea democratică este pluralistă şi contractuală. Grupurile de interese sunt în competiţie
paşnică. Ele trebuie să negocieze, să concilieze divergenţe, prin urmare, aceste practici nu sunt
posibile fără înţelegere.
Unul dintre cele mai discutate aspecte ale eticii politice îl reprezintă aşa numita minciună pentru
binele public. Este solicitat chiar dreptul moral de a minţi. Acest tip de comportament trece
adeseori drept altruism politic. La o analiză mai atentă, astfel de justificare se poate regăsi în
paternalismul politic.
Motivaţia frecvenţei actelor imorale este de obicei aceea că politică implică acţiune necesară, nu
neapărat acţiune bună. Problema "mâinilor murdare" nu este specifică doar politicii, ci mai
general, condiţiei umane. Ideea divorţului între etică şi politică nu este caracteristică doar
realismului politic de tip machiavelic, ci o susţin şi anarhiştii actuali şi de aceea doresc sfârşitul
statului. Statul, susţin aceştia, este incompatibil cu valorile politicii Ca să îţi atingi scopurile în
politică recurgi la minciună, cruzime, crimă (Machiavelli). Promotorii necesităţii sau fatalităţii
imoralităţii în viaţa politică nu fac de obicei distincţia între etică şi morală, între morala publică
şi cea privată şi adesea iau drept reper strict morală religioasă (în tradiţie euro-americană, pe cea
creştină). În statele fundamentaliste există o suprapunere aproape perfectă între religie, morală şi
politică. Etica devine o imposibilitate fiindcă ea reprezintă o abordare raţionalconvenţională şi
este conştientizată ca având acord comunitar, fiind produsă de oameni şi nu revelată profeţilor.
Să ne închipuim că ar funcţiona la nivel politic norma: Să nu râvneşti la bunul aproapelui tău!
Aplicarea ei ar însemna sfârşitul impozitării şi taxării. Dacă cineva îţi ia banii, acest act este
considerat jaf, dacă statul ia impozit şi mai mult, dacă o face pentru ca să îndrepte nedreptatea
socială, avem de-a face cu un act moral justificat, sau, cum expresiv o numea Th.Nagel cu o
"hoţie justificată". Moralitatea politică are însă standarde specifice, relativ diferite de cea privată.
Politica e dominată de problema imparţialităţii morale şi a neutralităţii. De exemplu, nepotismul
are un prost prestigiu, ca şi tratamentului preferenţial pe criterii personale. În viaţa privată
nimeni nu te judecă rău că îţi părtineşti familia sau prietenii. Guvernanţii intră sub o altă normă:
Să nu profiţi de putere în scopuri personale! Dar existenţa unei astfel de norme nu ne asigură că
tratamentul preferenţial nu se aplică pe alte criterii, de exemplu, grupurilor financiare de interese
care îi sprijină pe politicieni în campanii. Imparţialitatea nu este totdeauna convingătoare. sau
necesară. Politicienii sunt legitim părtinitori faţă de naţiune, susţinători, propriul partid sau
propria facţiune, iar în cazul mişcărilor de eliberare şi faţă de propriul grup etnic, faţă de propria
rasă, de propriul sex. Un rol major al politicii este acela de a aplica strategii ale dreptăţii, chiar de
a contura sensurile contextuale ale dreptăţii. La modul general, dreptatea este tratată ca dreptate
procedurală şi dreptatea retributivă. Legea este egală pentru toţi, fiecare persoană primeşte ceea
ce merită. Numai că acest fel de dreptate are partea ei de orbire. Dacă "oamenilor legii" li se cere
să o aplice, pur şi simplu, politicienilor aflaţi la putere li se cere altceva: să vadă dincolo de
egalitatea în faţa normelor şi situaţiile particulare, grupurile defavorizate, nedreptatea, chiar
"imoralitatea" legilor oarbe. În legătură cu acestea, politicienii trebuie să stabilească victimele
nedreptăţii şi strategiile de compensare: dreptatea compensatorie. Ea este expresia practică a
regretului moral în politică. Astfel de abordări sunt frecvente în raport cu grupurile rasiale,
etnice.
Aristotel a fost iniţiatorul tradiţiei eticii virtuţilor şi al discuţiei teoretice despre "virtuţi civice",
cum le numea el. Etica este practică şi trebuie să aibă valoare acţională, prin urmare, ea nu poate
să rămână la o mulţime de precepte care transcend persoana. Ne interesează la fel de mult şi cine
practică aceste percepte. Ce fel de persoană trebuie să fie, fiindcă între caracter şi acţiune există o
legătură cauzală. Pentru ca un om să facă acte drepte trebuie să fie un om drept, să aibă virtutea
corectitudinii. Virtuţile se dezvoltă prin reciprocitate şi conduc la concordie ca formă reciprocă
de recunoaştere şi confirmare. Cea mai semnificativă virtute a conducătorilor politici este
înţelepciunea practică. Atunci când ne întrebăm ce fel de oameni am vrea să fie politicienii
încercăm să răspundem configurând sensurile virtuţilor necesare în politică. Ne vom referi cu
precădere la virtuţile rolului de politician sau politiciană şi nu la virtuţile specifice vieţii private
ale politicienilor. Deşi ar fi de dorit ca rolurile morale să fie în armonie, nu este obligatoriu ca
aceasta să se întâmple. Mai mult, sunt situaţii în care politicienii sunt iertaţi pentru greşelile lor
din rolurile publice deţinute în trecut, dacă sunt percepuţi ca eficienţi în prezent . Aceasta se
întâmplă în virtutea abordării unei perspective utilitarist-consecinţialiste asupra moralei în
politică. Există însă şi perspective deontologiste potrivit cărora greşelile flagrante din viaţa
privată, precum şi cele din viaţa politică anterioară "noului contract", nu trebuiesc iertate. Aceste
greşeli trebuiesc sancţionate prin lege. Avem de-a face, în acest context, cu o perspectivă moral-
legalistă.