UNIVERSITATEA EUROPEANĂ "DRĂGAN" DIN LUGOJ

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

CURS UNIVERSITAR DE MASTERAT
SPECIALIZAREA: MANAGEMENT FINANCIAR
DISCIPLINA: SISTEME FISCALE COMPARATE

STUDIU PRIVIND EVOLUTA

FISCALITATII IN UNIUNEA
EUROPEANA
Titular disciplină:
Lector univ. dr. SORIN BLAJ

Masterand:
Bandula Diana
ANUL II

2013
 1.Introducere

Motivatia alegerii temei.

Alegerea temei s-a bazat pe preocuparile actuale privind implicarea
fiscalitatii in rezolvarea unor probeme majore de macro so microeconomie,pornind de
la rolul veniturilor bugetare in bunastarea natiunii dar si de la caracterul restrictiv al
impozitului.

Aspecte generale privind sitemul fiscal .

Evoluţia omenirii, de la primele forme de organizare statală până în zilele noastre, a fost
însoţită de evoluţia sistemelor fiscale, ca surse de susţinere financiară a puterii statale. În funcţie de
puterea economică şi militară pe care au cunoscut-o, statele din antichitate şi-au creat şi dezvoltat
sisteme fiscale proprii. Au rămas în istorie, sistemele fiscale ale Chinei, Mesopotamiei, Indiei, Egiptului, şi
Romei antice, prin care şi-au susţinut politicile expansioniste şi cele de dezvoltare economică şi culturală
în interior, de ordine publică şi administraţie statală.

Etapa antică a evoluţiei sistemelor fiscale, caracterizată prin începuturile

apariţiei impozitelor, în funcţie de specificul organizării, de stadiul de dezvoltare al
fiecărui stat, este urmată de etapa Evului Mediu, care se întinde până către secolul al
XVI-lea. Trăsăturile specifice ale acestei etape de evoluţie a sistemului de impozite au
fost legate de natura activităţilor productive desfăşurate în societatea acelor vremuri.
Sistemul fiscal cuprindea structuri specifice civilizaţiei agricole menţinute vreme
îndelungată în Evul Mediu. Dar cea mai de seamă caracteristică a perioadei, a fost
„lupta” permanentă pentru generalizarea impunerii la nivelul întregii societăţi, astfel
încât impozitul să nu mai fie impus după bunul plac al oamenilor, ci după lege.
Atât în antichitate cât şi în Evul Mediu, sistemele fiscale au fost dominate de
câteva trăsături esenţiale: stabilirea şi repartizarea arbitrară a obligaţiilor fiscale;
preponderenţa impozitelor de repartiţie la începutul perioadei şi a impozitelor de tip
real în cea de a doua etapă; neregularitatea perceperii impozitelor; existenţa
inegalităţilor în faţa impozitelor izvorâte din privilegii. Apariţia relaţiilor economice
de tip capitalist a lăsat amprenta asupra organizării sistemului fiscal, etapă cuprinsă
între secolul al XVI-lea şi a doua jumătate a secolului XIX fiind cunoscută sub
denumirea de etapa liberală a evoluţiei fiscalităţii. Acum încep să se contureze
anumite comportamente fiscale ce se pot denumii chiar politici fiscale şi ele au
urmărit în acea etapă procurarea de venituri fiscale la dispoziţia statului fără să
impieteze asupra proceselor de acumulare şi consolidare a capitalului. Atât
economiştii vremii cât şi politicienii erau preocupaţi de găsirea soluţiilor pentru
eliminarea inechităţilor fiscale. Adam Smith emite în această etapă cele patru canoane
ale fiscalităţii, denumite: maxima de justiţie, maxima de certitudine, maxima
comodităţii şi maxima economiei şi randamentului impozitelor. Pe parcursul celor
peste două secole şi jumătate de evoluţie a sistemelor fiscale prin preocupările
teoreticienilor şi pragmatismul teoreticienilor s-a reuşit eliminarea lacunelor existente
în cadrul acestora la începutul perioadei.
Etapa modernă a evoluţiei sistemelor fiscale, începe odată cu a doua fază a
revoluţiei industriale (după 1870) şi cuprinde preocupări pentru trecerea de la
impozitele analitice (sprijinite doar pe un element determinant al contribuabilului: un
gen de venit, un act, o mutaţie) la impozitele sintetice (stabilite în funcţie de o mărime
economică ce aparţine contribuabilului: cifra de afaceri, patrimoniul). De asemenea se
introduc noi procedee de aşezare şi lichidare a impozitelor şi se stabilesc măsuri de
creştere a randamentului fiscal. Referitor la tehnicile de impozitare, s-a făcut trecerea
de la procedee de stabilire de la indicii sau semne exterioare la procedee de evaluare
directă, pe baza unei declaraţii explicative a venitului ce urma să se realizeze,
declaraţie ce ulterior se verifica cu date probante.
 Progresele obţinute în tehnica fiscală au dus la mărirea masei veniturilor
fiscale, cu consecinţe benefice în toate planurile vieţii economico-sociale, dar au
apărut şi unele probleme legate de influenţa impozitelor asupra consumului individual
şi al economisirii cu consecinţe directe asupra investirii. Au apărut diverse doctrine
care încercau să explice şi să justifice o politică fiscală sau alta în funcţie de
finalităţile urmărite prin aplicarea măsurilor de politică fiscală. Opiniile formulate au
fost influenţate de evoluţia rolului statului, de diversele opţiuni politice care au
influenţat conducerea statală, de constrângerile de natură financiară, economică şi
socială.
Se remarcă faptul că pe întreg parcursul evoluţiei sistemelor fiscale (ale
politicilor fiscale – în fapt) printre finalităţile posibile ale acestora, cele de natură
financiară au fost permanent şi unanim acceptate, în timp ce, cele de natură
economico-socială au comportat multiple abordări teoretice şi practice. Obiectul
acestora l-a constituit dezbaterile cu privire la neutralitatea şi randamentul fluxurilor
fiscale precum şi limita acceptabilă a presiunii fiscale.
În perioada liberalismului economic reprezentanţii doctrinei liberalismului
clasic (Adam Smith, David Ricardo, J.B. Say) în baza teoriei neutralităţii absolute a
impozitului, au susţinut că singura finalitate acceptată a sistemului fiscal era de natură
financiară. Rolul politicii financiare trebuia să se limiteze la crearea unor produse
capabile să asigure finanţarea cheltuielilor de funcţionare a serviciilor de
administraţie, justiţie şi securitate. Iniţial opiniile asupra neutralităţii au fost generate
de cauze sociale (necesitatea desfiinţării privilegiilor fiscale). Mai târziu atenţia s-a
îndreptat spre analiza tehnicilor fiscale, întrucât opinia dominantă era că prelevările
fiscale produc efecte negative asupra mediului economic, datorită faptului că preluând
o parte din economisire se descurajează investiţiile şi se reduce nivelul de formare a
capitalului privat. Într-un târziu s-a ajuns la concluzia că oricât s-ar dori eliminarea
celorlalte finalităţi ale sistemului fiscal, neutralitatea absolută constituie un ideal
imposibil de realizat în practică, indiferent de partea din PIB prelevată şi de
caracteristicile tehnicilor de impunere utilizate.
Economiştii clasicişti marginalişti (Barone, Marshall, Pataleoni) încep să
recunoască că prin decizii de politică fiscală se poate acţiona asupra evoluţiei
economiei. Drept urmare acestea se concentrează în preocupările lor teoretice spre
perfecţionarea tehnicilor de impunere, analiza randamentului şi a presiunii fiscale, dar
şi spre limitarea datoriei publice, considerată un impozit asupra generaţiilor viitoare.
În concepţia lor piaţa are capacitatea de a asigura reîntoarcerea automată la deplina
utilizare.
Teoria clasicistă este o teorie a echilibrului automat prin mecanismele pieţei,
în condiţiile în care intervenţia puterii publice trebuie să se limiteze numai la
asigurarea unei bune funcţionări automate a pieţei.
Efectele primului război mondial, creşterea necontrolată a şomajului,
numărul imens al falimentelor, erodarea monedelor naţionale, scăderea drastică a
nivelului de trai, au determinat expansiunea şi evoluţia structurală a cheltuielilor
publice cu consecinţa creşterii datoriei publice.
Aceste evenimente politice, economice şi sociale au generat apariţia unor noi
curente de gândire, care încep să susţină că statul nu trebuie menţinut în afara
sistemului economic.
Teoria lui J.M. Keynes a determinat apariţia şcolii economice
intervenţioniste, care a promovat alături de politica cheltuielilor publice, politica
destinderii fiscale, pentru stimularea procesului investiţional şi repartiţiei veniturilor.
Susţinând existenţa unor disfuncţionalităţi în funcţionarea pieţelor, care pot
genera un echilibru durabil de subutilizare, J.M. Keynes propune ca statul să acţioneze
asupra cererii globale cu scopul de a se induce un nivel de producţie care să asigure
deplina utilizare. Şcoala economică a dinamicii cererii globale se bazează pe
fenomenul multiplicatorului şi pe efectul deficitului bugetar, generat fie de reducerea
impozitelor, fie de creşterea cererii globale. Keynes este susţinătorul teoriei bugetelor
flexibile sau a soldurilor bugetare compensatorii, care în Europa a apărut sub egida
şcolii economice suedeze sub denumirea de teoria bugetelor ciclice.
 Bazându-se pe o analiză macroeconomică a dinamicii cererii, teoria
keynesiană, urmăreşte să acţioneze asupra comportamentelor economice, prin
reducerea presiunii fiscale în scopul obţinerii unui deficit bugetar, capabil să genereze
o creştere a cererii globale, similară cu cea produsă de creşterea cheltuielilor publice,
în scopul creşterii venitului naţional şi absorbţiei şomajului. S-a constatat însă, atât
teoretic cât şi practic, că venitul naţional nu poate creşte cu suma totală a scăderii
încasărilor fiscale, întrucât o parte a venitului disponibil este economisită. Prin urmare
efectul multiplicatorului fiscal este inferior efectului multiplicatorului cheltuielilor
publice şi în consecinţă creşterea randamentului fiscal asigură o compensare parţială a
dezechilibrului bugetar iniţial.
Concluzia lui Keynes este că, mediul economic şi tendinţele psihologice ale
oamenilor, generează instabilitatea sistemului economic. În consecinţă puterea publică
are obligaţia de a intervenii prin decizii deliberate, monetare, fiscale, de ocupare a
forţei de muncă disponibile, pentru a corecta evoluţia nedorită a acestor variabile
macroeconomice.
Iniţial politicile de inspiraţie keynesiană au produs efecte favorabile asupra
economiei ţărilor în care potenţialul productiv neutilizat era superior cererii. Aceste
politici au constituit fundamentul teoretic al politicilor economice americane şi ale
ţărilor vest-europene după a doua conflagraţie mondială. Reducerile fiscale practicate
de administraţiile Kennedy şi Johnson au avut un puternic impact psihologic şi
economic. Succesul politicii fiscale de tipul şcolii keynesiste, a durat până în prejma
primei crize a petrolului din 1971-1973. Acest lucru s-a datorat faptului că în timp
politicile axate pe cerere, au condus la extinderea procesului de socializare, reflectat
de raportul dintre prelevările totale şi PIB şi de adâncirea deficitului bugetar şi
creşterea tensiunii inflaţioniste. Şcoala keynesiană a stimulării cererii a încetat să mai
ofere soluţii eficiente pentru stimularea creşterii economice.
La rândul lor reprezentanţii curentului neokeynesian (Lord Beveridge,
Haavelmo, Paul Samuelson) ai economiei publice (R.A. Musgrave, Alain Barrere) ai
economiei bunăstării (A.C. Pigou), s-au exprimat în favoarea corectării prin decizii
publice a dezechilibrelor economice şi a realizării unor obiective sociale în scopul
realizării unei societăţi mai juste.
Susţinerile lor, se plasează între cele două ipostaze cea a statului
„intervenţionist” şi cea a statului „providenţă”, determinat să utilizeze politica fiscală
pentru atingerea şi altor finalităţi decât cele da natură financiară.
Ritmurile reduse de creştere din anii succesori crizelor petrolului, stagnarea
şi declinul economiilor în condiţii de ritmuri rapide de inflaţie, permanentizarea şi
creşterea deficitelor bugetare au dus la respingerea politicilor de inspiraţie keynesiană.
Soluţiile ce se impuneau în condiţiile stagflaţiei au contribuit la revitalizarea doctrinei
economice a ofertei. Respingând extensia cheltuielilor publice şi a masei monetare,
economiştii ofertei, consideră că, creşterea rolului statului în economie a generat
descurajarea agenţilor economici, răsturnarea valorilor intelectuale, morale şi sociale.
Utilizarea eficientă a factorilor de producţie, în concepţia şcolii ofertei se
susţine pe eliminarea factorilor care frânează oferta: excesul presiunii fiscale şi a
transferurilor sociale, creşterea deficitelor bugetare şi a costului reglementărilor
introduse de stat, precum şi subvenţiile. Soluţia ieşirii din impas putea fi legată numai
de eliminarea intervenţiei puterii publice în procesul de luare a deciziilor şi de
asumare a riscurilor la nivelul agenţilor economici.
Rolul puterii publice este limitat la eliminarea factorilor care perturbează
procesul de creştere, stimulare a iniţiativei individuale şi asigurarea extinderii şi bunei
funcţionări a pieţelor din economia de schimb în detrimentul economiei publice.
Instrumentul de stimulare a economiei ofertei îl constituie promovarea unei politici de
destindere fiscală, pentru a stimula creşterea, competitivitatea, dorinţa de a munci,
deciziile de a economisi şi investi.
Economiştii ofertei se declară de asemenea împotriva creşterii ratei dobânzii
(pentru a evita efectul de evicţiune asupra investiţiilor private) împotriva subvenţiilor
(considerate ca fiind supracosturi suportate de întreaga societate).
 Necesitatea dereglementărilor este susţinută pe considerentul că asigură
reducerea costurilor de adaptare la reglementările complexe şi permanent în
schimbare plătite de contribuabili, şi a costurilor de implementare şi gestionare ale
administraţiilor publice. Având la bază teoria lui Arthur Laffer privitoare la presiunea
fiscală, şcoala economiei ofertei, valorifică ideile destinderii fiscale atât în domeniul
agenţilor economici cât şi al persoanelor fizice, prin politicile fiscale promovate în
Anglia de Margareth Teatcher şi în America de Ronald Reagan. În concluzie, politica
fiscală interferându-se puternic cu politicile sectoriale (industrie, agricultură, comerţ),
cu politicile financiare, monetare, sociale precum şi cu strategiile legislativ-
instituţionale, are un rol important în evoluţia vieţii economico-social

2.NOUĂ STRATEGIE A POLITICII FISCALE ÎN

UNIUNEA EUROPEANĂ

COMISIA de la Verona a acorda o mare importanţă promovării liberei

circulaţii a lucrătorilor, îndeosebi în regiunile transfrontaliere. Această libertate este
totuşi încă îngreunată de un anumit număr de dispoziţii fiscale a căror consecinţe
constă în faptul că persoanele care locuiesc într-o ţară membru şi lucrează în altă ţară
sunt impozitate mai puţin favorabil decât cele care trăiesc şi muncesc în aceeaşi ţară
membră.
În principiu, salariaţii şi lucrătorii independenţi sunt impozitaţi în ţara în care
îşi desfăşoară activitatea, cea mai mare parte a ţărilor membre prevăzând diferenţe,
dispoziţii fiscale pentru nonrezidenţi. În cadrul acestor dispoziţii se impozitează
doar venitul care îşi găseşte sursa în ţara în care se exercită activitatea. Veniturile
provenind din alte ţări nu sunt impozitate şi nici un avantaj fiscal nu se acordă în
general pentru situaţia familială sau pentru alte reduceri la care au drepturi rezidenţi.
În mod normal asemenea avantaje se acordă de către ţara de rezidenţă.
În practică, totuşi lucrătorii transfrontalieri nu beneficiază decât foarte rar de
asemenea înlesniri în ţara lor de reşedinţă, excepţia cazurilor reglementate prin
acorduri bilaterale.
Comisia a adoptat la 21 dec.1993 o recomandare privind impunerea anumitor
categorii de venituri ale nonrezidenţilor într-un stat membru, cu excepţia celui în care
aceştia sunt rezidenţi. Recomandarea care se referă concomitent la funcţionari şi
lucrători independenţi, precum şi la pensiile şi veniturile provenind din alte activităţi,
stabileşte un anumit număr de reguli pentru a garanta că statul în care activitatea este
exercitată impozitează nonrezidenţa, fără discriminare în raport cu proprii săi
rezidenţo.
Curtea de justiţie a confirmat această abordare în două procese importante
(februarie 1995 - cazul Schumacker . C . 279/93 şi afacerea Wielock - 11 aug.1995 -
C 80/94) în care a decis că un nonrezident nu trebuie să fie impozitat mai mult decât
un rezident, dacă nonrezidentul primeşte totalitatea sau cvasitotalitatea venitului său
din statul în care este exercitată activitatea sa şi nu are venituri suficiente în statul de
rezidenţă, astfel încât situaţia sa personală şi familială să fie luată în consideraţie în
ţara sa de rezidenţă. Comisia a cerut statelor membre să revadă legislaţia fiscală în
lumina acestor hotărâri ale Curţii şi să indice ce amendamente îşi propun în astfel de
cazuri.
Fiscalitate diferenţiată
ORICÂT ar părea de atractiv şi definitoriu pentru Uniunea Europeană,
particularitatea acesteia de convergenţă, uniformizare şi congruenţă a unor măsuri şi
mecanisme economico-financiare la nivel comunitar şi chiar naţional nu-şi poate
contura identitatea decât printr-o diferenţiere mai mult sau mai puţin semnificativă,
însă complementară şi obiectivă, recurgând din necesităţi şi obiective specific
naţionale sau conjuncturale.
După cum rezultă din tabelul nr.1 între unele ţări membre ale UE există
diferenţe semnificative de rate ale fiscalităţii, cu toate că în perioada 1980 - 1994, s-a
manifestat o tendinţă evidentă de atenuare a acestora. În acest timp între alte ţări
membre diferenţele respective sunt destul de mici (Anglia, Austria, Danemarca,
Franţa, Spania, Irlanda, etc.).

Diferenţe de fiscalitate între statele membre ale UE

Ratele de bază de impozitare a întreprinderilor
(total, nivel central şi regional) 1
Ţara 1995 2004
Belgia 45 39
Danemarca 50 34
Germania 61,7 (44,3) 45 (30)
Grecia 40 40 ( 35)2
Spania 33 35
Franţa 50 33,3
Irlanda 50 (10)3 40
Italia 47,8 / 36 52,2
Luxemburg 45,5 39,4
Olanda 42 34
Austria 61,5 (38,3) 34
Portugalia 51,2 (44) 39,6
Finlanda 40 25
Suedia 52 28
Anglia 40 33
1
) Când sunt indicate două rate de impozitare, prima este rata de
impozitare asupra beneficiului reinvestit şi cea de-a doua este rata de impozitare a
venitului distribuit ;
2)
O rată mai scăzută (de ex. 49% în 1991) este aplicată când
întreprinderile sunt cotate la bursa din Atena ;
3)
Cifra din paranteză indică în cazul Irlandei, rata de impozitare aplicată
în industria prelucrătoare.
Sursa : O.C.D.E.
Coordonatele microeconomice ale noului sistem fiscal, având în vedere că
noile impozite asupra veniturilor întreprinderilor vor juca, în cadrul sistemului fiscal
general, un rol mult mai mic faţă de cel pe care-l jucau în economiile socialiste, pot fi
sistematizate astfel :
– noile reguli de impozit să fie simple, stabile, uşor de administrat şi să opună
rezidenţă la inflaţie ;
 – să existe similitudine între impozitul pe venit aplicat diferitelor activităţi şi
diferitelor firme ;
– să fie integra celorlalte componente ale sistemului fiscal şi să ofere un minim
de concesii ;
– să fie un sistem fiscal neutru, în sensul că el trebuie să încurajeze sau să
descurajeze în mod arbitrar anumite industrii sau întreprinderi ;
– societăţile privatizate, întreprinderile mici şi mijlocii ca şi firmele străine
trebuie să fie incluse în acelaşi sistem de impozitare asupra veniturilor şi
tratate în acelaşi fel ;
– facilităţile fiscale trebuie să fie limitate, nu numai din motive de eficienţă dar
şi pentru a proteja veniturile şi a limita manipularea politică.
Din acest ultim punct de vedere, multe ţări şi-au distrus baza sistemului de
impozitare a întreprinderilor, introducând o serie de facilităţi fiscale ad-hoc, adesea
ineficiente, scutiri de impozite şi alte măsuri asemănătoare. Aceste facilităţi odată
introduse sunt greu de clintit şi în asemenea medii fiscale, întreprinderile cheltuie
multă energie în încercarea de a îndeplini condiţii pentru a putea beneficia de astfel de
facilităţi.
Pornind de la aceste coordonate, putem considera că obiectivul general al
reformei fiscale în domeniul microeconomic îl constituie extinderea bazei de
impozitare cât mai mult posibil, pentru a permite practicarea unor niveluri moderate
de impozitare.
Primii ani ai tranziţiei la economia de piaţă în ţările Europei Centrale şi de Est
pot fi caracterizaţi prin creşterea presiunii exercitate de cheltuieli, asociată cu limitele
impuse de structură şi capacitatea sistemului fiscal moştenit, care au făcut ca reforma
fiscală să fie în cea mai mare parte un proces ad-hoc, cu schimbări frecvente şi
elemente adăugate. Aceasta s-a datorat şi faptului că guvernele au dorit să creeze un
consens social favorabil reformei, prin menţinerea cheltuielilor bugetare şi a
standardelor de viaţă, precum şi a unor niveluri de impozitare care să limiteze cât mai
puţin posibil spiritul antreprenorial, care va constitui pilonul noului sistem economic
ce se instituie în această ţară.
Acest nou sistem poate fi viabil numai dacă componenta lui fiscală este
corespunzătoare. Un eventual eşec în domeniul reformei fiscale poate încetini tranziţia
şi reduce coeziunea socială.

Fiscalitatea directă in Uniunea Europeana

La 5 noiembrie 1997 Comisia adoptă o comunicare ce propune măsuri

împotriva concurenţei fiscale păgubitoare în Uniunea Europeană: ”pachetul fiscal”
Acesta se bazează pe propunerile comunicării din 1 octombrie 1997. Este
vorba de a merge înainte în reducerea distorsiunilor fiscale conform planului de
acţiune în favoarea pieţei unice şi de a structura sistemele fiscale naţionale într-o
manevră mai favorabilă utilizării forţei de muncă. Comunicarea conţine trei forme de
proiecte:
1. un cod de conduită în materie de fiscalitate a întreprinderilor însoţit de un
mecanism de urmărire, este reexaminat după doi ani de aplicare
2. elemente care duc la o apropiere în materie de impozitare a veniturilor din
economii (ele constituie baza unei propuneri de directivă pe care comisia a
prezentat-o la 20 mai 1998)
 3. un acord pentru a elimina reţinerile la sursă aferente plăţilor de dobânzi şi de
redevenţe între intreprinderi (comisia a prezentat o propunere de directivă
asupra acestui subiect la 4 martie 1998)
Codul de conduită în materie de fiscalitate a intreprinderilor
Codul de conduită în domeniul fiscalităţii întreprinderilor este un instrument
neconstrângător pe plan juridic. El ajută la prevenirea distorsiunilor economice şi
eroziunea bazelor de impozitare în Comunitate. Statele membre se angajează să
respecte principiile unei concurenţe loiale şi să se abţină de la orice măsuri fiscale
păgubitoare. Codul include procedurile de evaluare şi de urmărire.
Impozitarea veniturilor din economii
Veniturile de capital mai sunt încă foarte mobile, după intoducerea euro.
Totuşi, fiscalitatea veniturilor din economii este un subiect sensibil. Comisia a
progresat deci pe etape, invitând Statele membre să ia un angajament politic bazat pe
urmatoarele principii:
a) o soluţie comună (sub forma unei directive) este necesară pentru a împiedica
distorsiunile concurenţei (neimpozitarea)
b) directiva nu acoperă decât dobânzile plătite într-un stat membru persoanelor
fizice care sunt fiscal rezidente într-un alt stat membru
c) Statele membre trebuie să garanteze un anumit grad de impozitare a veniturilor
din economii ale nerezidenţilor în interiorul comunităţii, furnizând informaţii
asupra veniturilor din economii celorlalte State membre
d) oricare ar fi măsura adoptată, este necesară prezervarea competitivităţii
pieţelor financiare europene
e) Statele membre ce instituie o reţinere la sursă asupra dobânzilor vărsate
rezidenţilor altor State membre sunt autorizate de-a lungul unei perioade
provizorii şi reţinerea la sursă este prelevată de agentul plăţilor de dobânzi.
După acest proces, directiva asupra fiscalităţii veniturilor din economii sub
forma plăţilor de dobânzi a fost adoptată la 3 iunie 2003.
Dobânzile şi redevenţele
Reţinerile la sursă care lovesc plăţile de dobânzi şi de redevenţe între
întreprinderi creează obstacole pentru operatorii economici ce exercită activităţi
transfrontaliere.
Pentru a le suprima, o directivă referitoare la regimul fiscal comun aplicabil
plăţilor de dobânzi şi redevenţe efectuate între societăţile asociate Statelor membre
diferite a fost adoptată în 3 iunie 2003.

Fiscalitatea indirectă in Uniunea Europeana

In domeniul fiscalităţii indirecte, acţiunea europeană are ca bază

articolele 90 şi 93 din tratatul ce instituie Comunitatea Europeană (tratatul CE).
Supusă regulii umanităţii, această acţiune a fost întotdeauna subsidiară: ea vizează
armonizarea sistemelor naţionale de impozite indirecte şi nu de a le uniformiza. In alţi
termeni, ea are ca scop de a face compatibile sistemele naţionale, nu numai între ele
ci, de asemenea, cu obiectivele tratatului CE.
Una din primele măsuri de armonizare fiscală la nivel comunitar a vizat
impozitele indirecte care “lovesc” reunirile de capitaluri (denumite “drepturi de
aport”). Obiectivul era de a armoniza ”drepturile de aport” incaste de Statele membre
în momentul operaţiunilor de reunire de capitaluri ce interesează societăţile de
capitaluri. După această primă măsură, principalele eforturi de armonizare comunitară
s-au centrat pe două impozite importante: taxa pe valoare adăugată (TVA) şi
drepturile de acciză. Chiar din 1977, TVA a fost primul impozit armonizat. In 1992 a
fost adaptat la exigentele pieţei fără frontiere, în acelaş timp în care drepturile din
accize au facut obiectul unui cadru de armonizare cu această ocazie. O apropiere
parţială a ratelor celor două tipuri de impozite indirecte şi o consolidare a cooperării
administrative au venit să completeze imediat acest dispozitiv. In ciuda tuturor acestor
eforturi, armonizarea fiscală este departe de a fi satisfăcătoare, ştiind regulile care
vorbesc de proceduri decizionale şi absenţa viziunii globale şi iau în consideraţie
inconvenientele economice şi sociale care rezultă din neluarea deciziei. Ori această
incapacitate persistentă de a progresa în coordonarea politicilor fiscale a contribuit nu
numai la perpetuarea decizilor pe piata interna,dar de asemenea a agravat
somajul,inclusiv favorizarea eroziunii bazei impozabile.In faţa acestei constatări,
Comisia a tras semnalul de alarmă şi a profitat de reuniunea informală pe care miniştri
de finanţe au ţinut-o la Verona la 12 şi 13 aprilie 1996, pentru a viza, pentru prima
dată o strategie fiscală globală. Intr-o comunicare adoptată la 20 martie 1996, Comisia
a identificat cele trei mari direcţii care vor fi punctele cheie ale politicii fiscale de
promovat în Uniunea Europeană în perioada următoare:
a) stabilizarea încasărilor fiscale ale Statelor membre
b) buna funcţionare a pieţei unice
c) promovarea angajărilor (locurilor de muncă)
Comisia întelege să cerceteze soluţiile aferente acestor diferite probleme, prin
respectarea principiului subsidiarităţii.
TVA a fost introdusă începând din 1970 în Comunitatea economică
europeană prin prima şi a doua directivă, TVA înlocuind diferitele taxe de producţie şi
de consum aplicate până atunci de Statele membre care constituiau obstacole pentru
schimburi, directiva 77/388/CEE (sau a şasea directivă a TVA) a apărut pentru a
armoniza acest impozit. Ea a determinat o asietă comună a TVA şi a constituit un
veritabil corp legislativ ce comportă definiţii comunitare. Pe de altă parte, ea a permis
stabilirea unui program de lucru orientat spre un obiectiv deja reţinut prin prima
directivă TVA: suspendarea frontierelor fiscale. Modificările din a şasea directivă
TVA adoptate în 1991 şi 1992 (directiva 91/680/CEE şi directiva 92/111/CEE) au
insistat, pe de altă parte, pe abolirea frontierelor fiscale cu scopul de a adapta TVA
exigenţelor marii pieţe fără frontiere. Ele au stabilit un regim tranzitoriu al TVA care
trebuie imediat să fie înlocuit printr-un regim definitiv de taxare a schimburilor dintre
Statele membre aferente bazei lor de impozitare în Statul membru de origine a
bunurilor livrate şi a serviciilor sale prestate.
Sistemul tranzitoriu al TVA, valabil de la 1 ianuarie 1993 la 31 decembrie
1996, a suprimat atât pentru particulari cât şi pentru întreprinderi controalele fiscale la
frontierele intracomunitare. Încasarea TVA aferentă importurilor dintre Statele
membre este de acum depăşită; punerea în evidentă a noului sistem de plată al TVA se
bazează pe distincţia dintre vânzările între supuşi, vânzările particularilor şi cele
făcute de persoane nesupuse sau exonerate de la TVA. Documentul administrativ
pentru întreprinderi este înlocuit prin declaraţii periodice pe care acestea trebuie să le
furnizeze. În ceea ce priveşte particularii, vânzările în franciză fiscală ("duty free") în
porturi şi aeroporturi sunt suprimate începând din 30 iunie 1999 pentru călătorii
intracomunitari.
Abolirea frontierelor fiscale a necesitat un anumit nivel de armonizare a ratelor
de TVA (directiva 92/77/CEE a Consiliului) Statele membre aplică, în cadrul noului
regim o rată normală de TVA de cel putin 15% şi opţional una sau două rate reduse de
cel putin 5% numai pentru anumite bunuri şi servicii cu caracter cultural sau social.
Menţinerea tranzitorie a ratei zero şi super-reduse (adică mai mici de 5%) existente
este autorizată. Ratele (cotele) majorate sunt suprimate. O revizuire a acestor
dispoziţii este astăzi în curs prin intermediul propunerii directivei Consiliului ce
modifică directiva 77/388/CEE în ceea ce priveste ratele (cotele) reduse de TVA.
Principiul taxării în Statul comun (sau taxarea la origine) pentru bunurile şi
serviciile destinate supuşilor, la ratele şi în condiţiile în viguare în acest Stat rămâne
principiul esenţial al regimului comun al TVA pentru particulari. Este vorba de a
evita, atâta timp cât ratele nu sunt suficient de apropiate, riscurile de distorsiuni ale
concurenţei şi de delocalizare a activităţilor. Acest regim este deci destinat
consolidării integrării comunitare, prezentând interesele financiare ale Statelor
membre.
Cu toate acestea, regimul tranzitoriu a menţinut în paralel diferite regimuri de
taxare la destinaţie pentru întreprinderi, cu scopul de a asigura ca impozitul să fie
încasat în fiecare Stat membru în funcţie de importanţa consumului efectuat pe
teritoriul său. În paralel, acţiuni legislative au fost promovate, punând în evidenţă
regimuri particulare, în special pentru:
a) bunuri de ocazie, obiecte de artă, de antichitate şi de colecţie;
b) operaţiuni asupra aurului;
c) servicii cu o puternică intensitate a manoperei;
d) agenţiile de turism;
e) serviciile furnizate pe cale electronică.
Pentru ceea ce vizează schimburile cu ţările terţe, importurile rămân supuse la
obligaţiile de declarare în vamă şi sunt taxate la TVA în momentul importului lor.
Exporturile vor rămâne exonerate, sub rezerva împlinirii formalităţilor vamale
obişnuite. Pentru operatorii care doresc să pună în liberă practică în statele membre
mărfuri terţe înainte de ale trimite direct la un alt Stat membru în care ele vor fi
utilizate sau consumate, un regim simplificat este prevăzut.
În ciuda acestei construcţii, regimul TVA care a rezultat a apărut excesiv de
complex pentru operatori şi păstrează o anumită separare în cadrul pieţei interne.
Menţinerea regulilor diferite de impozitare (la origine şi la destinaţie), aplicarea
neuniformă a legislaţiei comunitare sau încă, convergenţa insuficientă a ratelor
(cotelor) au relevat slăbiciunile sistemului comun al TVA. Inspirată din aceste
constatări, Comisia a prezentat în iulie 1996 un program de lucru pentru a accelera
trecerea de la un regim tranzitoriu de TVA la un regim comun definitiv, aşa cum a
fost el precedent analizat. Acest program se articulează în cinci faze care se întind de
la finele anului 1996 la mijlocul anului 1999. El acoperă principiile generale ale TVA
(câmpul de aplicare material al TVA, baza de impozitare, noţiunea de supus,
exonerări, apropierea ratelor de TVA), locul de impozitare al TVA-principiul de
taxare la origine (câmpul de aplicare teritorial al TVA, locul de impozitare şi controlul
supuşilor), precum şi măsurile de tranziţie spre regimul definitiv, menţinerea
regimurilor particulare şi afectarea încasărilor din TVA între Statele membre. Această
apropiere progresivă propusă în 1996 s-a dovedit în mod particular dificil de a fi pusă
în operă. Statele membre s-au arătat puţin înclinate în cadrul Consiliului de a aproba
propunerile ce conduc la o armonizare suplimentară a ratelor şi a structurilor taxei.
În faţa reticienţei Statelor membre, Comisia a decis în 2000 de a se angaja într-
o strategie ce viza ameliorarea funcţionării sistemului de TVA în cadrul pieţei interne.
Această strategie pe termen lung menţine regimul actual al TVA dar se axează pe
patru obiective importante: simplificarea, modernizarea, o aplicare mai uniformă a
regulilor existente şi o nouă punere în operă a cooperării administrative.
În 2003, Comisia a finalizat un prim bilanţ şi a pus la punct priorităţile
strategiei TVA [COM(20030614]. Ea notează că lansarea aşa-zisei strategii a atins
obiectivul său primordial, care era de a da un nou impuls lucrurilor dure, în cadrul
Consiliului, în materie de TVA. Ea precizează ca lucrările viitoare vor fi ghidate de
două linii directoare: afirmarea principiului taxării la locul de consum şi simplificarea
obligaţiilor operatorilor. În acest scop, ea propune punerea în evidenţă a unui
mecanism de ''ghişeu unic'', care aducea facilităţi considerabile în cazul în care un
operator efectuează operaţiuni impozabile pentru care este supus la taxă în Statele
membre în care nu este stabilită. Pe de altă parte, Comisia este de acord ca o
colaborare din ce în ce mai puternică între Statele membre, asistată de aceasta ar
trebui să permită menţinerea fraudei în cazul TVA în limite acceptabile.
 BIBLIOGRAFIE

1. Sterian Dumitrescu, Ana Bal (1999), Economie mondială –

Editura Economică, Bucureşti.
2. Dotriaux A., Lesquesne C. (1995), Les institution de l’Union
Europeenne - Paris
3. Grigore Silaşi (1998), Integrarea monetară europeană –
Editura Orizonturi Universitare – Timişoara.
4. Daniel Dăianu (1999), Ţările excomuniste – încotro? – Editura
Polirom – Iaşi.
5. Juraj Nemec, Glen Wright (2000), Finanţe publice – Teorie şi
practică în tranziţia central europeană – Editura Ars Longa -
Bucureşti
6. George Soroş (1999), Criza capitalismului global – Editura
Polirom – Iaşi.
Iulian Văcărel (1995), Relaţii financiare internaţionale – Editura
Academiei Române - Bucureşti.