EDUCAŢIA PENTRU SĂNĂTATE

Educaţia pentru sănătate se poate defini ca fiind un sistem ce include: conştiinţa stării de
sănătate; procesul de predare/învăţare; participare.
Abordările posibile în educaţia pentru sănătate sunt:
• - Medicală;
• - Educaţională;
• - Orientată spre individ (personalizare);
• - Schimbare socială.
SCOPURI
• Informarea-educarea populaţiei în domeniul medical;
• Dobândirea unor atitudini şi deprinderi favorabile sănătăţii;
• Implicarea activă a populaţiei în domeniul păstrării sănătăţii

OBIECTIVE
Obiectivele pentru sănătate prin prisma unor documente oficiale ale Organizaţiei
Mondiale a Sănătăţii prevăd:
• - să facă să se admită că sănătatea este un capitol util pentru societate;
• - să informeze populaţia asupra a tot ce i-ar fi necesar şi util să cunoască în ceea
ce priveşte ocrotirea propriei sale sănătăţi;
• - să contribuie la crearea unui comportament, a unei atitudini ferme şi hotărâte în
acest sens;
• - să contribuie la formarea unei conştiinţe de educaţie pentru sănătate, cu o cultură
sanitară optimă, în sensul că fiecare din componenţii unei colectivităţi să fie
convins că nu există dezvoltare socio-economică fără sănătate;
• să încurajeze crearea şi utilizarea raţională a serviciilor medicale.
METODELE EDUCAŢIEI PENTRU SĂNĂTATE
1. Metode de cercetare
• Abordarea ştiinţifică a educaţiei pentru sănătate nu poate fi concepută fără
cercetare. Scopul cercetării este de a afla care este nivelul de cultură sanitară al
populaţiei, atât înainte de demararea campaniei, cât şi la sfârşitul campaniei, fiind
şi o modalitate de control a eficienţei acţiunii.
• Metodele de cercetare pot fi:
a) Cantitative - Analiza datelor statistice existente,
- Anchete prin chestionar.
b) Calitative - Metode rapide (R.A.P.),
- Observaţia (directă sau participativă),
- Interviul (semistructurat, anamneza, în grup),
- Conversaţia (individuală, “Focus grup”).
2. Metode de acţiune
• 2.1. Sensibilizarea - se adresează unor mase largi de populaţie, pe un interval
scurt de timp şi are ca scop sporirea receptivităţii populaţiei asupra unor probleme
de sănătate. Substratul acestei acţiuni este informarea şi implică furnizarea de date
despre un subiect, fără a se asuma responsabilitatea modului în care oamenii se
hotărăsc să folosească această informaţie.
 • Acţiunile de sensibilizare se pot realiza prin multiple modalităţi: postere, filme
scurte, conferinţe, sloganuri etc. Acestea au un caracter mobilizator şi reuşesc să
creeze, în rândul populaţiei, un climat favorabil desfăşurării activităţilor
ulterioare.
• 2.2. Penetrarea informaţiei - continuă sensibilizarea pe un interval de timp mai
lung şi se adresează unei populaţii ţintă. În acest caz, pe lângă informare, se are în
vedere educarea şi chiar consilierea pentru a determina populaţia sau individul
(după caz) să se comporte într-un anumit fel - deci să-şi modifice stilul de viaţă,
luând deciziile corespunzătoare vis-à-vis de problemele sale prioritare.
2.3. Metode de formare de educatori
• Cursurile de formare de educatori se adresează atât cadrelor medico-sanitare cât şi
altor persoane care vor să desfăşoare voluntar o activitate de educaţie pentru
sănătate: cadre didactice, sociologi, psihologi sau alte persoane care au un anumit
bagaj de cunoştinţe de cultură generală, sau în domeniul respectiv, şi care
dovedesc aptitudini de predare.
• Aceste cursuri reprezintă o formă organizată a participării active a populaţiei la
rezolvarea propriilor ei probleme de sănătate. Scopul este de a forma educatori de
sănătate, care după absolvirea acestor cursuri să desfăşoare o activitate eficientă
de promovare a sănătăţii prin educaţie pentru sănătate.
MIJLOACELE EDUCAŢIEI PENTRU SĂNĂTATE
• Mijloacele de educaţie pentru sănătate se referă la modalităţile de transmitere a
mesajului de la comunicator la receptor. Acestea sunt numeroase şi variate,
putând fi folosite singure sau cel mai bine combinate.
• În cele ce urmează vom prezenta succint trăsăturile şi caracteristicile cele
mai importante ale mijloacelor de educaţie pentru sănătate, după criteriul căilor de
comunicare.
1. Mijloace verbale
• Ele includ: conferinţa, lecţia şi convorbirea. Indiferent care din aceste
mijloace este folosit există câteva aspecte comune de care trebuie să se ţină
seama:
• tema prezentată să fie una de interes pentru auditoriu;
• modul de prezentare al problemelor să fie de aşa manieră încât să capteze atenţia;
• limbajul utilizat va ţine seama de capacitatea de înţelegere a auditoriului;
• comunicatorul să aibă o ţinută decentă, să-i privească în faţă pe cei cărora le
vorbeşte, să zâmbească, să reziste la distragerea atenţiei, să fie maleabil şi să fie
un bun ascultător;
• expunerea propriu-zisă, acolo unde este cazul, să nu depăşească 30 de minute.
1.1.Conferinţa
• Conferinţa este considerată foarte utilă de unii şi depăşită, ca formă de educaţie de
către alţii. Se pot realiza mai multe tipuri de conferinţe:
• - conferinţe educativ-sanitare, propriu-zise organizate în săli publice şi axate pe
teme medicale;
• - cicluri de conferinţe ce constau în expuneri “în serial” cu abordarea aceleaşi
probleme în etape succesive;
• - simpozionul educativ-sanitar în cadrul căruia expunerea este făcută de mai mulţi
medici, fiecare din ei având la dispoziţie 10-15 minute.
1.2. Lecţia
• Constă în transmiterea după un plan bine stabilit a unor cunoştinţe igienico-
sanitare. Este folosită preferenţial în unităţi de învăţământ, dar poate fi folosită şi
pentru alte grupuri.
• Aceasta are în general următoarea structură:
a. Recapitularea cunoştinţelor din lecţia precedentă (5-10 minute).
b. Expunerea noilor cunoştinţe, uzând de diversitatea mijloacelor de predare şi
materialelor didactico-demonstrative (mulaje, planşe, schiţe, diapozitive, etc.) şi care se
recomandă să se încadreze în aproximativ 30-40 minute. Expunerea trebuie să fie de
asemenea manieră încât să fie accesibilă cursanţilor.
c. Recapitularea şi fixarea cunoştinţelor prin întrebări sau prin reluarea şi
clarificarea unor aspecte nelămurite în totalitate (5-10 minute).
1.3. Convorbirea
• Acest tip de comunicare se poate face:
a. De la individ la individ, putându-se realiza la iniţiativa educatorului sau a
persoanei care doreşte informaţia sau sfatul educatorului.
• Locul de desfăşurare poate fi: cabinetul particular, cabinete cu activitate specifică
de consiliere sau la domiciliu, în cadrul vizitelor efectuate periodic sau la
solicitarea pacientului.
b. Convorbiri în cadrul grupului.
• Discuţia în grup este o modalitate de lucru în care educatorul (liderul, consilierul)
dialoghează cu participanţii sau participanţii dialoghează între ei. Liderul discuţiei
îndeplineşte rol direct în continuitatea şi orientarea discuţiei.
• Grupurile cărora li se adresează această formă de educaţie pot fi din cele mai
variate: cu aceeaşi afecţiune, cu aceleaşi preocupări la locul de muncă sau în
timpul liber (asociaţii, ligi etc.), grupuri de tineri sau de vârstnici, de femei sau de
bărbaţi etc.
Recomandări pentru lucrul în grup
• Pentru crearea unui climat de încredere şi a unei apropieri între comunicator şi
grup, câteva “repere”, care să vă ajute în realizarea acestor deziderate:
• - Grupul e de preferat să fie sub 15 persoane;
• - Grupul să fie cât mai omogen;
• - Reuniunile se vor ţine acolo unde oamenii se simt bine, în siguranţă şi intimitate,
fără riscul de a fi întrerupţi;
• - Aşezarea să se facă astfel încât fiecare membru al grupului să se simtă egal, să
aibă contact vizual cu ceilalţi şi să poată vorbi fără greutate (exemplu: în cerc);
• - Puneţi întrebări deschise, care să stimuleze discuţia;
• - Nu forţaţi participarea la discuţie, dacă membrii grupului nu doresc;
• - Încurajaţi participanţii să pună întrebări. Nici o întrebare nu este “deplasată” şi
toate merită un răspuns;
• - Respectaţi dreptul fiecăruia de a avea o opinie, chiar dacă sunt diferite;
• - Confidenţialitatea discuţiilor, dacă e cazul.
2. Mijloacele scrise sau tipărite
• Prezentarea poate fi sub formă de foaie volantă, fluturaş, pliant ilustrat, care au un
caracter mai mult informativ, până la broşura sau cartea cu caracter educativ.
 • 2.1. Articolul, reportajul, interviul cu conţinut educativ-sanitar şi publicat în
presă, constituie un mijloc de informare a populaţiei asupra unor probleme de
sănătate publică. În afară de apariţii sporadice, se pot realiza rubrici permanente,
în care se pot dezbate diverse probleme în serial sau/şi se poate răspunde la
întrebările cititorilor, ţinând cont că sunt şi persoane mai timide, care doresc să-şi
păstreze anonimatul, dar care totodată doresc să-şi clarifice anumite probleme.
• 2.2. Memoratorul medical se adresează convalescentului, sau bolnavului cronic,
dispensarizat şi care urmează un tratament ambulator.
• Acesta cuprinde o serie de informaţii utile privind regimul igieno-dietetic, ritmul
controalelor pe care trebuie să le respecte bolnavul, etc.
• Principalul avantaj al memoratorului constă în faptul că sfatul medical este
individualizat şi adaptat la particularităţile bolnavului.
3. Mijloace vizuale
• Mijloacele vizuale, dacă sunt bine realizate pot transmite mesajul mult mai uşor şi
mai eficient decât alte mijloace, mai ales spre acea categorie de populaţie cu un
grad mai redus (scăzut) de şcolarizare.
• În realizarea acestora trebuie să se ţină seama de câteva elemente:
• - să nu fie prea încărcate;
• - să fie clare;
• - informaţia să fie corectă;
• - textul, dacă există, să fie scurt, concis, ţintit.
Clasificarea mijloacelor vizuale după forma lor
• a. Forme plane: afişul, graficul, panoul, planşa, fotografia, diapozitivul, diafilmul.
• b. Tridimensionale: modelul, macheta, mulajul, preparatul natural, articole cu
inscripţii (tricouri, fulare, sacoşe, cutii de chibrituri etc.).
• c. Forme combinate: colţul sanitar, expoziţia.
4. Mijloace audio-vizuale
Reprezintă totodată mijloace cu mare audienţă şi receptivitate crescută la cea mai mare
parte a populaţiei.
• 4.1. Reprezentările scenice, sub forma monologului, scenetei, scheciului satiric,
pot fi folosite cu succes.
• Pentru preşcolari şi şcolari, cu succes, se poate folosi teatrul de păpuşi şi de
marionete. Aceste mijloace sunt mai dificil de folosit, datorită faptului că implică
colaborarea cu instituţiile respective şi este condiţionată de receptivitatea acestora.
4.2. Filmul educativ-sanitar este o componentă importantă în munca de educaţie din mai
multe motive:
• - folosind mijloace artistice şi tehnice de exprimare, este foarte agreat de public;
• - se poate difuza înaintea unor filme artistice, adresându-se unui număr mare de
spectatori;
• - filmele înregistrate pe videocasete sunt mai uşor de realizat şi de mânuit, ele
fiind extrem de utile în cadrul expunerilor;
• - prin film mesajul este mult mai uşor de transmis.
• 4.3. Televiziunea poate fi un factor decisiv în transmiterea unor mesaje, ţinând
cont că este recepţionată de milioane de telespectatori. Modalităţile de folosire ale
televiziunii sunt multiple:
• - difuzarea repetată a unor spoturi educative la orele de maximă audienţă;
• - realizarea de emisiuni cu invitaţi (personalităţi) care să prezinte anumite
probleme sau/şi să răspundă la întrebările telespectatorilor;
• - emisiuni pentru copii cu: scenete, teatru de păpuşi sau marionete, desene
animate;
• - prezentarea de filme documentare cu caracter instructiv-educativ.

• 4.4. Radioul de asemenea, prin realizarea unor emisiuni cu caracter educativ-

sanitar, difuzate la ore de maximă audienţă, poate fi un factor esenţial în ridicarea
nivelului de cultură sanitară al populaţiei.
• Aceste emisiuni pot fi sub forma unor expuneri scurte, sfaturi medicale,
răspunsuri la întrebări pe teme medicale sau concursuri. Ele se pot adresa
populaţiei sănătoase sau diferenţiat diferitelor categorii de bolnavi.
• Datorită faptului că este mai accesibil, din punct de vedere material, are avantajul
unei audienţe mai mari decât televiziunea, cuprinzând şi categoriile sociale
paupere, care de obicei au şi un nivel de cultură sanitară mai scăzut.