Înţelegem prin fapte omeneşti acele fapte (comisive sau omisive) săvârşite de

subiectele de drept civil cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice, de care legea
leagă naşterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice civile concrete. Aşadar,
această categorie reuneşte atât acţiunile sau inacţiunile voluntare (dorite), cât şi cele
involuntare (nedorite).
După cum legea civilă condiţionează sau nu naşterea raportului juridic civil de
existenţa intenţiei producerii acestui efect, deosebim, pe de o parte, faptele săvârşite cu
intenţia de a produce efecte juridice, adică actele juridice civile, iar, pe de altă parte,
faptele săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care efecte se produc în
temeiul legii, adică faptele juridice (stricto sensu).
După cum sunt sau nu conforme cu legea, distingem faptele licite şi faptele
ilicite.
Evenimentele sunt împrejurări care se produc independent de voinţa subiectului
de drept civil şi de care legea civilă leagă naşterea de raporturi juridice. Spre exemplu,
inundaţia poate fi forţă majoră, care, potrivit legii, suspendă curgerea termenelor de
prescripţie extinctivă şi decădere, exonerează de răspundere civilă; moartea înseamnă
încetarea capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu, marchează momentul deschiderii
succesiunii etc.
După sfera lor, deosebim între fapt juridic în sens larg (lato sensu) şi fapt juridic
în sens restrâns (stricto sensu).
În sens larg, prin fapt juridic se desemnează atât faptele omeneşti, săvârşite cu
sau fără intenţia de a produce efecte juridice, cât şi evenimentele.
În sens restrâns, prin fapt juridic se desemnează numai faptele omeneşti săvârşite
fără intenţia de a se produce efecte juridice, dar care se produc în temeiul legii, precum
şi evenimentele (faptele naturale).
Se observă că diferenţa de sferă între fapt juridic în sens larg şi fapt juridic în
sens restrâns o reprezintă actele juridice.

5. Părțile raportului juridic civil

Raportul juridic civil fiind un raport social, stabilit intre oameni, părțile sale nu
pot fi decât ființele umane, privite fie in mod individual, in calitate de persoane fizice,
fie grupate in anumite colective, in cazul persoanelor juridice. Părțile raportului juridic
civil sunt purtătoarele drepturilor si obligațiilor care constituie conținutul acestui raport
juridic.
Prin parte ale raportului juridic civil înţelegem calitatea de a fi titular al
drepturilor şi obligaţiilor ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic. Sunt parţi ale
raportului juridic civil, persoanele fizice sau persoanele juridice între care se leagă un
raport juridic şi care au una faţă de cealaltă fie drepturi subiective, fie obligaţii civile
corelative acestor drepturi.

22
 Persoana care dobândeşte sau exercită drepturi subiective civile este un subiect
activ, iar persoana căreia îi incumbă obligaţii civile este un subiect pasiv.
De cele mai multe ori, fiecare dintre părţile raportului juridic civil este
deopotrivă atât subiect activ (titular al unor drepturi), cât şi subiect pasiv (ţinut de
anumite obligaţii). Subliniem așadar ca in raporturile juridice civile născute din
contractele bilaterale sau sinalagmatice, drepturile subiective sunt însoțite de obligațiile
corelative, motiv pentru care in asemenea raporturi de drept fiecare parte are atât
calitatea de subiect activ, cat si calitatea de subiect pasiv. Exemplu: în raporturile
juridice ce se nasc din încheierea unui contract de vânzare, o parte - vânzătorul - are
dreptul de a cere cumpărătorului plata preţului şi are obligaţia de a-i transmite acestuia
dreptul de proprietate asupra bunului vândut; cealaltă parte - cumpărătorul - are dreptul
de a pretinde să i se transmită lucrul vândut şi are obligaţia de a plăti preţul. Evident,
dreptului vânzătorului de a pretinde preţul îi este corelativă obligaţia cumpărătorului de
a plăti acest preţ, iar obligaţia vânzătorului de a transmite proprietatea lucrului este
corelativă dreptului cumpărătorului de a pretinde această transmitere.
Oamenii pot participa la raporturile juridice civile atât individual cat si ca
subiecte colective, in calitate de persoane juridice.
Definim persoana juridica ca fiind un colectiv de oameni cu o organizare de sine
stătătoare și un patrimoniu propriu afectat realizării unui scop in acord cu interesele
obștești, dobândind potrivit legii, calitatea de subiect de drept.
Elementele constitutive ale unei persoane juridice sunt următoarele:
a) o organizare de sine stătătoare, care să exprime unitatea acestui colectiv,
detașat de individualizarea fiecărui membru al lui, cu o funcționalitate
organizatorica bine stabilita prin structura interna, organele de conducere, modul de
înființare si modul de încetare;
b) un patrimoniu propriu, care sa fie distinct de alte patrimonii atât ale
persoanelor juridice, cat si ale persoanelor fizice membre. Important este ca
patrimoniul distinct sa ofere posibilitatea persoanei juridice sa participe in nume
propriu la raporturile juridice si sa-si angajeze răspunderea proprie,
devenind subiect de drept;
c) un anumit scop in acord cu interesele publice, care explica rațiunea existentei
persoanei juridice, precum si necesitatea satisfacerii intereselor
personale in acord cu cele publice.

5.1. Pluralitatea de subiecte

În marea majoritate a cazurilor raportul juridic civil se stabileşte între o persoană
- ca subiect activ - şi o altă persoană - ca subiect pasiv. Un asemenea raport este simplu,
sub aspectul subiectelor sale.
Există, însă, şi cazuri în care raportul juridic civil este stabilit între mai multe
persoane, fie ca subiecte active, fie ca subiecte pasive.

23
 Pe categorii de raporturi de drept civil, pluralitatea de subiecte se înfăţişează
astfel:
 în raporturile reale, având în conţinut dreptul de proprietate, subiectul
pasiv - nedeterminat - este constituit, întotdeauna, din pluralitatea celorlalte subiecte de
drept civil, în afară de titularul dreptului de proprietate; subiectul activ, însă, poate fi o
persoană - în cazul proprietăţii exclusive -, ori să fie alcătuit din mai multe persoane,
determinate, în cazul proprietăţii comune; deci, pluralitatea activă există, în cazul
raporturilor reale pe care le avem în vedere, sub forma mai multor titulari ai dreptului
de proprietate asupra unui bun ori asupra unei mase de bunuri; proprietatea comună
există, de lege lata, în una din următoarele trei forme:
- coproprietatea: mai multe persoane deţin în proprietate un bun ori câteva
bunuri determinate, fiecare având calitatea de coproprietar; fiecare îşi cunoaşte cota
ideală de drept (1/2, 1/4 etc), dar nu are o parte determinată din bunul privit în
materialitatea lui, astfel că dreptul său se întâlneşte cu al celorlalţi în orice părticică a
bunului;
- indiviziunea: mai multe persoane deţin în proprietate o masă de bunuri, fiecare
având calitatea de coindivizar; fiecare îşi cunoaşte cota ideală de drept, dar nu are un
anumit bun ori anumite bunuri, pe care să le deţină în exclusivitate; e cazul, spre
exemplu, al moştenitorilor, care succed defunctului, dobândind masa succesorală;
- devălmăşia: soţii deţin bunurile comune, dobândite în timpul căsătoriei, cu
acest titlu juridic; „partea" fiecăruia e determinată, prin lege, generic, prin folosirea
criteriului „gradul de contribuţie" la dobândirea bunurilor comune.
Această pluralitate activă - în cele trei forme - încetează prin împărţire ori partaj.
 în raporturile nepatrimoniale, decurgând din creaţia intelectuală (operă şi
invenţie), pluralitatea activă se înfăţişează drept coautorat; „opera comună" a fost creată
de mai multe persoane, cu contribuţia fiecăreia determinată (opera comună divizibilă)
ori nedeterminată (opera comună indivizibilă);
 în raporturile obligaţionale (de creanţă) pluralitatea poate fi:
• activă, când există mai mulţi creditori;
• pasivă, când există mai mulţi debitori;
• mixtă, când există mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori.
Regula şi excepţiile în caz de pluralitate, în domeniul raporturilor obligaţionale.
Regula o reprezintă divizibilitatea, spunându-se că, în principiu, obligaţiile civile
sunt conjuncte, care înseamnă: 1) în caz de pluralitate activă: fiecare dintre creditori nu
poate pretinde de la debitor decât partea sa; 2) în caz de pluralitate pasivă: fiecare
codebitor nu este ţinut decât pentru partea sa din datoria comună.
Spre exemplu, A şi B împrumută, cu 10000 lei, pe C şi D; divizibilitatea, în acest
caz, înseamnă că, în lipsă de stipulaţie expresă contrarie, A şi B nu pot cere decât 5 000
lei, fiecare, respectiv C şi D nu pot fi obligaţi decât în restituirea a 5000 lei, fiecare.

24
 Fiind regula sau principiul, divizibilitatea nu trebuie prevăzută expres, ea
subînţelegându-se.
Excepţiile de la divizibilitate sunt: solidaritatea şi indivizibilitatea.
Solidaritatea poate fi atât activă (mai mulţi creditori), cât şi pasivă (mai mulţi
debitori).
În caz de solidaritate activă, oricare dintre creditori este în drept să pretindă
întreaga datorie de la debitor; debitorul plătitor se liberează faţă de toţi creditorii
solidari.
În caz de solidaritate pasivă, oricare dintre debitori poate fi obligat la plata
întregii datorii; dacă unul dintre debitori plăteşte, creanţa se stinge faţă de creditor,
încetând şi solidaritatea, rămânându-i, însă, dreptul de regres contra celorlalţi
codebitori.
Şi în caz de indivizibilitate, oricare dintre codebitori este ţinut de întreaga
datorie.
Deşi, la prima vedere, între solidaritatea pasivă şi indivizibilitate nu ar exista
deosebiri, în realitate există deosebiri însemnate, în ce priveşte:
- izvorul lor; dacă există un izvor comun - convenţia - există şi izvorul propriu:
solidaritatea poate naşte (şi) din lege (solidaritate legală), pe când indivizibilitatea poate
izvorî (şi) din natura bunului care formează obiectul obligaţiei;
- întinderea lor: solidaritatea funcţionează numai faţă de cei între care s-a născut
(faţă de moştenitori obligaţia transmiţându-se fracţionată, divizată), pe când
indivizibilitatea se transmite şi către succesori.

5.2. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil

În analiza acestei probleme trebuie să distingem între raporturile nepatrimoniale
şi cele patrimoniale.
În prima categorie de raporturi civile - nepatrimoniale - nu se pune problema
schimbării, nici a subiectului activ, care este titularul dreptului, întrucât drepturile
nepatrimoniale sunt inalienabile, şi nici a subiectului pasiv, care este nedeterminat
(fiind format din toate celelalte subiecte de drept civil, în afară de subiectul activ).
Pentru a doua categorie de raporturi civile - cele patrimoniale - e necesară
distincţia între raporturile reale şi raporturile obligaţionale (de creanţă).
În cazul raporturilor reale poate interveni o schimbare a subiectului activ printr-
un mod legal de transmitere a bunului ce formează obiectul dreptului real spre exemplu,
proprietarul A îşi vinde bunul cumpărătorului B, care devine proprietar). Nu intervine o
asemenea schimbare în cazul bunurilor scoase din circuitul civil.
În cazul raporturilor care au în conţinutul lor un drept subiectiv civil absolut,mai
precis un drept real, cum ar fi dreptul de proprietate, se poate schimba numai subiectul
activ, nu şi subiectul pasiv, care este nedeterminat. Subiectul activ se schimbă prin
modurile de transmitere (dobândire) a drepturilor reale. Potrivit art. 557 alin. (1) C. civ.

25
dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, prin: convenţie, moştenire
legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credinţă în
cazul bunurilor mobile și al fructelor, prin ocupațiune, tradițiune, precum și prin
hotărâre judecătorească atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăși”:
- contractul sau convenția este un acord de voință între două sau mai multe
persoane prin care se constituie, modifică sau se stinge un raport juridic. În cazul
contractelor translative de proprietate, transferul are loc prin efectul consimțământului
părților.
- prin moștenire se înțelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice
decedate către una sau mi multe persoane în ființă. Prin efectul succesiunii legale sau
testamentare are loc schimbarea subiectului activ: proprietatea asupra bunurilor din
masa succesorală trece de la persoana decedată la moștenitori.
- accesiunea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate (sau
a unui alt drept real) prin unirea, sau încorporarea materială a unui bun accesoriu, cu
sau într-un bun principal, care are ca efect, fie direct, fie mediat,
stingerea dreptului de proprietate asupra bunului accesoriu şi mărirea bunului
principal, în cazul în care cele două bunuri aparţin unor proprietari diferiţi. proprietarul
bunului principal devine şi proprietarul bunului accesoriu;
- uzucapiunea este acel mod de dobândire a proprietăţii sau a altor
drepturi reale, prin posedarea neîntreruptă a, unui bun în termenul şi condiţiile
prevăzute de lege. Proprietarul iniţial, care a manifestat dezinteres faţă de obiectul
dreptului de proprietate, adică a fost neglijent, este sancţionat, astfel încât el pierde
dreptul de proprietate în favoarea, posesorului;
- ocupațiunea constă în luarea în posesie de către o persoană a unui lucru care nu
aparține nimănui, cu intenția de a deveni proprietar. Ocupațiunea este un mod originar
de dobândire a dreptului de proprietate. Pot fi dobândite prin ocupațiune lucrurile
abandonate sau lucrurile care prin natura lor nu au un proprietar, cum sunt animalele
sălbatice, fructele de pădure, etc.;
- Tradițiunea înseamnă predarea sau remiterea materială a lucrului, moment în
care are loc și transferul proprietății. Potrivit art. 1011 alin. 4 C.civil Bunurile mobile
corporale cu o valoare de până la 25.000 lei pot face obiectul unui dar manual, cu
excepția cazurilor prevăzute de lege. Darul manual se încheie valabil prin acordul de
voință al părților însoțit de tradițiunea bunului;
- hotărârea judecătorească joacă rolul de mod de dobândire a dreptului de
proprietate sau a altor drepturi reale atunci când este translativă de drepturi prin ea
însăși (hotărârea prin care se dispune exproprierea unui imobil pentru utilitate publică.
În cazul raporturilor obligaţionale poate interveni o schimbare atât a subiectului
activ (creditorul), cât şi a subiectului pasiv (debitorul).
Subiectul activ poate fi schimbat prin: cesiunea de creanţă, subrogaţia personală,
novaţia prin schimbare de creditor.

26
 Cesiunea de creanţă este o convenţie prin care un creditor transmite o creanţă a
sa unei alte persoane. Creditorul care transmite creanţa se numeşte cedent, persoana
către care transmite creanţa se numeşte cesionar, iar debitorul creanţei transmise se
numeşte debitor cedat. Ca efect al cesiunii, noul creditor al debitorului cedat va fi
cesionarul.
Subrogaţia personală (adică subrogaţia în drepturile creditorului prin plata
creanţei) este un mijloc de transmitere legală sau convenţională a dreptului de creanţă,
către un terţ, care a plătit pe creditorul iniţial, în locul debitorului. Deci drepturile
creditorului vor trece asupra celui care plăteşte.
Novaţia este o convenţie prin care părţile unui raport juridic obligaţional sting o
obligaţie existentă, înlocuind-o cu o nouă obligaţie. Novaţia prin schimbare de creditor
are loc prin substituirea unui nou creditor celui vechi. Debitorul va fi eliberat faţă de
creditorul iniţial şi, ca efect al novaţiei, se va obliga faţă de noul creditor. Potrivit art.
1809 alin. (3) C. civ., „Novaţia are loc şi atunci când, ca efect al unui contract nou, un
alt creditor este substituit celui iniţial, faţă de care debitorul este liberat, stingându-se
astfel obligaţia veche", Spre deosebire de cesiunea de creanţă şi de subrogaţia în
drepturile creditorului prin plata creanţei, când obligaţia iniţială rămâne aceeaşi, la
novaţie, obligaţia iniţială se stinge si se transformă într-o nouă obligaţie, care conţine
un element nou faţă de vechea obligaţie.
Subiectul pasiv poate fi schimbat prin: stipulaţia pentru altul, novaţia prin
schimbare de debitor, preluarea datoriei şi poprire.
Novaţia prin schimbarea de debitor are loc atunci când un terţ se angajează faţă
de creditor să plătească datoria, fără ca pentru aceasta, să se ceară concursul debitorului
iniţial. Conform art. 1809 alin. (2) C. civ., novaţia se produce atunci când un debitor
nou îl înlocuieşte pe cel iniţial, care este liberat de creditor, stingându-se astfel obligaţia
iniţială. În acest caz, novaţia poate opera fără consimţământul debitorului iniţial.
Preluarea datoriei este o instituţie care înseamnă cesiune de datorie
(nereglementată în legislaţia anterioară). Potrivit art. 1599 C. civ., obligaţia de a plăti o
sumă de bani ori de a executa o altă prestaţie poate fi transmisă de debitor unei alte
persoane, fie printr-un contract încheiat între debitorul iniţial şi noul debitor, fie printr-
un contract încheiat între creditor şi noul debitor, prin care acesta din urmă îşi asumă
obligaţia. Articolul 1600 Cod civil prevede că prin încheierea contractului de preluare a
datoriei, noul debitor îl înlocuieşte pe cel vechi, care, dacă nu s-a stipulat altfel, este
liberat. Preluarea datoriei se face întotdeauna cu consimţământul creditorului (art. 1605
C. civ.).
Poprirea este o formă de executare silită indirectă, prin care creditorul urmăreşte
sumele pe care debitorul său le are de primit de la o terţă persoană. Creditorul care
urmăreşte sumele se numeşte creditor popritor, debitorul urmărit se numeşte debitor
poprit, iar terţul, care este debitorul debitorului poprit, se numeşte terţ poprit. Terţul

27
poprit devine debitor direct al creditorului popritor, operând o schimbare a subiectului
pas
Aceste mijloace de „transmitere ori transformare" a obligaţiilor civile fac
obiectul analizei detaliate de către „Teoria generală a obligaţiilor".

5.3. Capacitatea subiectelor

Calitatea de subiect de drept civil presupune capacitatea civilă, cu cele două
elemente fundamentale: capacitatea de folosință (aptitudinea de a avea drepturi si
obligații) si capacitatea de exercițiu, (aptitudinea de a-si exercita drepturile si a-si
asuma obligații, săvârșind acte juridice in nume propriu).
Capacitatea de folosință reprezintă aptitudinea generală de a avea drepturi şi
obligaţii civile, adică aptitudinea de a fi subiect de drept civil, de a intra ca atare în
raporturi juridice civile, este vocaţia de a participa la viaţa juridică.
Capacitatea civilă de folosinţă este recunoscută de lege tuturor persoanelor
fizice, fără nicio discriminare; ea este generală (adică cuprinde toate drepturile
subiective şi toate obligaţiile civile recunoscute de dreptul obiectiv) şi este egală pentru
toate persoanele fizice.
Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea sa de folosinţă (în calitatea sa de
subiect de drept) decât în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege; de
asemenea, nimeni nu poate renunţa, nici în tot şi nici în parte, la capacitatea sa de
folosinţă. Evident, se poate renunţa la un drept subiectiv civil, dar nu se poate renunţa
la însăşi aptitudinea de a avea drepturi, adică la capacitatea de folosinţă.
Capacitatea civilă de folosinţă a persoanelor fizice începe odată cu naşterea
persoanei şi încetează odată cu moartea sa. În ce priveşte dobândirea de drepturi (dar nu
şi asumarea de obligaţii), capacitatea civilă de folosinţă a omului începe chiar în
momentul concepţiei, cu condiţia de a se naşte viu (infans conceptus pro nato habetur
quoties de commodis eius agitur).
În privința persoanelor juridice, capacitatea civilă de folosinţă ia naştere odată cu
înfiinţarea sau, după caz, odată cu recunoaşterea, autorizarea sau înregistrarea persoanei
juridice şi încetează odată cu desfiinţarea sau încetarea existenţei sale prin fuziune,
divizare sau dizolvare.
Această capacitate nu este însă generală şi egală, aşa cum este la persoanele
fizice, ci dimpotrivă, potrivit principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a
persoanelor juridice fiecare asemenea persoană are capacitatea de a dobândi numai
acele drepturi şi a-şi asuma doar acele obligaţii care corespund scopului ei stabilit prin
lege, actul de înfiinţare sau statut.
Capacitatea civila de exercițiu este aptitudinea persoanelor de a dobândi
drepturi şi de a-şi asuma obligaţii prin săvârșirea de fapte juridice proprii. Dacă toate
persoanele fizice au capacitatea de folosinţă recunoscută de lege pe simplul considerent
că ele există ca fiinţe umane, nu toate persoanele fizice au capacitatea de exerciţiu, ci

28