INTRODUCERE

O lucrare intitulată “Crearea imaginii în spaţiul mediatic” în contextul

actual al exploziei “celei de-a patra puteri în stat” – mass media, reprezintă o
adevărată provocare, fapt care m-a determinat să aleg această temă de proiect, în
speranţa că voi reuşi să surprind laturile esenţiale ale acestui fenomen.
În condiţiile în care societăţile contemporane se confruntă cu multiple
probleme, în frenetica lor tentativă de a ajunge la esenţe, când încercările de a găsi
soluţia adecvată la noile provocări de natură politică, economică sau socială sunt
însoţite nu numai de o apropiere în interpretarea şi înţelegerea anumitor fenomene
de interes general, dar şi de o dispersare a eforturilor întreprinse în vederea
aplicării unor soluţii potrivite cu impact edificator, nevoia de comunicare
stăpâneşte mai mult ca oricând individul şi comunitatea pe care o reprezintă.
Asigurarea unui dialog liber în societate, a unui schimb continuu de idei şi valori
reprezintă o misiune şi o preocupare de bază a mijloacelor de comunicare în masă.

În societatea de astăzi, aflată într-o permanentă schimbare a valorilor, există

un element care dobândeşte tot mai mult teren şi care este considerat de specialişti
ca fiind esenţa reuşitei în viaţă: IMAGINEA. Am decis tratarea acestui subiect
deoarece mass-media îndeplinesc, prin crearea de imagine, un rol foarte important
în formarea opiniei publice. Indiferent că vorbim despre branduri puternice cum ar
fi Coca-Cola, că ne orientăm spre zona politicului şi urmărim prestaţia celor care
conduc ţara sau pur şi simplu monitorizăm crearea şi evoluţia vedetelor în spaţiul
mediatic, implicit discutăm despre mass-media.

Unul dintre considerentele care au stat la baza numirii mas media ca fiind „a
patra putere în stat” a fost tocmai posibilitatea pe care media o au de a crea şi

3
deopotrivă de a distruge o imagine. Este un risc pe care atât oamenii politici cât şi
vedetele şi-l asumă în mod conştient atunci când intră în spaţiul mediatic.

Interpretările rolului mass-media în societate, cu toată diversitatea punctelor

de vedere existente, converg, oricum, în recunoaşterea misiunii fundamentale ce le
revine în socializarea audienţei, în formarea opiniei publice şi în integrarea
societăţii. Situaţia mass-media a fost întotdeauna un indicator indispensabil al
oricărei dezvoltări democratice: atunci când ele denotă o vulnerabilitate manifestă
şi nu reuşesc să antreneze populaţia în procesul participativ, democraţia întârzie să
se afirme. Tocmai mass-media le revine sarcina de a valoriza şi de a extinde
profundele semnificaţii ale democraţiei.

Este oportună evidenţierea a două aspecte ale problemelor ce vizează

funcţionarea mass media în condiţiile actuale. În primul rând, starea reală şi
perspectivele transformării sistemului mediatic şi a componentelor sale,
determinate de schimbările social-politice produse în societate pe parcursul
ultimilor zece-doisprezece ani. În al doilea rând, impactul factorului mediatic
asupra procesului transformării societăţii în complexitatea ei. Privite în ansamblu,
ambele aspecte menţionate dezvăluie locul important care revine mijloacelor de
comunicare de masă în societatea contemporană, profunda lor semnificaţie în
calitate de suport al dezvoltării democratice a societăţii.

Lucrarea este structurată în patru capitole distincte. Astfel, primul capitol a

fost direcţionat către considerentele generale, teoretice ale comunicării şi spaţiului
mediatic în general, dorindu-se a fi o deschidere către particular, spre cauze şi
efecte, către exemple concrete care luate împreună să formeze imaginea de
ansamblu a mass media în conjunctura actuală, politică, socială şi economică.

Capitolul al II- al lucrării continuă o analiză teoretică a efectelor pe termen

scurt, mediu şi/sau lung asupra societăţii în general şi asupra destinelor în

4
particular. În acest sens am considerat necesar să înaintez o paralelă media –
mediatizare care să detalieze şi să susţină aspectele teoretice ale subcapitolelor
anterioare.

Capitolul al III-lea este direcţionat către “Studiu de caz”. Am considerat că

nu este relevantă numai axarea asupra unei “vedete fabricate” ci şi realizarea unei
imagini de ansamblu asupra acestui segment creat de mass media (vedete şi
pseudovedete în televiziune). Exemplul concret al acestui studiu îl reprezintă
familia Columbeanu cu analizarea directă a Monicăi Columbeanu ca un model
edificator al realizării unei false vedete, pe un fundament fragil constituit din
averea soţului său, pe înclinaţia acestuia către tinere frumoase şi nu în ultimul rând
pe mediatizarea excesivă cu direcţionare spre publicul mare consumator de
telenovele şi “fabrici de vise”.

Concluziile se bazează pe o realitate certă, pe o stare precară a societăţii

civile şi pe tendinţa evidentă a mass media către excesiv, senzaţional şi bineînţeles,
nu în ultimul rând spre un cîştig material cât mai mare. Consider că, prin această
lucrare, am reuşit să surprind esenţa unui fenomen care se manifestă atât la nivel
local cât şi la nivel naţional, în moduri diferite dar în esenţă identice.

5
 CAPITOLUL I.
COMUNICAREA ÎN SPAŢIUL MEDIATIC

1.1. Teorii contemporane ale comunicării

Conform “Dicţionarului General al Limbii Române”, comunicarea

reprezintă, în sens primar, “…acţiunea de a comunica, adică de a informa, a
înştiinţa, a face cunoscut.” 1 În aparenţă, câteva cuvinte ajung pentru a descrie una
dintre cele mai importante activităţi umane, probabil cea mai importantă dacă
avem în vedere pe de o parte, căutările continue ale oamenilor de a fi informaţi şi
de a folosi informaţiile disponibile iar pe de altă parte, paşii înainte înregistraţi pe
diferitele trepte de dezvoltare ale societăţii umane, imposibil de făcut în absenţa
unei infrastructuri comunicaţionale care să permită şi să susţină schimbul de
informaţii. Economia şi afacerile nu puteau face obiectul unor evoluţii diferite iar
cele mai recente dezvoltări produse în sfera comunicării, prin emergenţa noilor
tehnologii informatice şi de comunicaţii, scot încă o dată în evidenţă necesitatea de
a comunica, rolul şi importanţa comunicării în plan personal, social şi general.
Richard Weiner consideră comunicarea drept:
„…transmiterea sau schimbul de informaţii, semnale, mesaje sau date prin
diferite mijloace – vorbire (comunicarea verbală), scriere (comunicarea scrisă),
de la o persoană la alta (comunicarea personală) sau prin telefon, telegraf, radio
sau alte canale, în cadrul unui grup sau orientată către indivizi specifici sau
grupuri specifice.”2
Autorii “Dicţionarului de sociologie” privesc comunicarea ca un:

1
Dicţionarul General al Limbii Române, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1984, pag. 179.
2
Weiner, R. – Webster’s New World Dictionary of Media and Communications, Simon & Schuster Inc., New
York, 1990, p.104. – www.regielive.ro

6
 „…proces de emitere a unui mesaj şi de transmitere a acestuia într-o
manieră codificată cu ajutorul unui canal către un destinatar, în vederea
3
receptării.”
“Enciclopedia Interactivă Compton” precizează că, în mod uzual,
comunicarea se referă la:
„…activităţi care implică oameni şi astfel, poate fi definită ca modalitate
4
prin care oamenii îşi transmit reciproc mesaje.”
Comunicarea serveşte pentru atingerea a cinci obiective majore: a informa –
comunicarea fiind definită, din perspectiva acestui obiectiv, ca „informativă”; a
exprima sentimente – comunicare „afectivă”; a imagina – comunicare
„imaginativă”; a influenţa – comunicare „persuasivă”; a satisface aşteptările
sociale – comunicare „ritualică”.
Prin prisma acestor definiţii care surprind elementele fundamentale şi
obiectivele comunicării, conţinutul acesteia poate fi explicat în mod esenţial astfel:
o entitate (individuală sau organizaţională) iniţiază comunicarea urmărind
transmiterea unei cantităţi de informaţie către un destinatar identificat prealabil.
Informaţia îmbracă forma unui mesaj care ajunge la destinaţie prin intermediul
unui anumit mod de comunicare presupunând folosirea unor medii de comunicare
şi a unor “vehicule” adecvate. Desigur, chiar dacă nu toate modelele conceptuale
ale comunicării accentuează aspectul, scopul acestei transmisii de informaţie se
referă la generarea unui efect la nivelul destinatarului, efect de natură
informaţională sau comportamentală.
Realizarea comunicării apare, prin prisma acestei descrieri, ca fiind o
operaţiune simplă şi uşor de realizat. Numai că această aparenţă ar fi putut deveni

3
Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (coordonatori) – Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, Bucureşti, 1993, pp.124-126.
4
Allen, R.R. – „Communication” în “Compton’s Interactive Encyclopedia”, London, 1999, p. 49. Publicaţia “Amfiteatru
Economic” – Interferenţe economice; Nr. 16 – Septembrie 2004; Comunicarea prin relaţii publice – Lector univ. Mihai
Felea, Academia de Studii Economice Bucureşti,

7
realitate numai în situaţia în care universul comunicaţional ar fi avut o natură
bipolară, fiind redus la doar două entităţi, identificate ca „emiţător” şi „receptor”.
Lucrurile sunt în realitate mult mai complicate pentru că în discuţie trebuie
să fie aduse şi alte elemente:
• în primul rând, multipolaritatea universului comunicaţional: aproape
întotdeauna există mai mulţi emiţători şi mai mulţi receptori;
• în al doilea rând, există diferenţe semnificative între aceştia din punct de
vedere al caracteristicilor lor, al obiectivelor urmărite în derularea
comunicării;
• în al treilea rând, există diferite moduri de a comunica fiecare implicând
existenţa unor “vehicule comunicaţionale” diferite ca şi trăsături şi context al
utilizării, care pot fi utilizate în mod individual sau integrat;
• în al patrulea rând, există o diferenţiere în planul efectelor comunicării,
acestea putând fi separate, cel puţin în raport cu reacţia receptorilor, în efecte
pasive sau active, imediate şi ulterioare;
• în al cincilea rând, existenţa unui mare număr de emiţători precum şi a unui
număr semnificativ sporit de obiecte ale comunicării (informaţii de transmis)
determină, în condiţiile desfăşurării simultane a comunicării acestora cu
proprii receptori, o „suprapunere” a mesajelor mergând până la confundarea
acestora sau la eliminarea celor cu o forţă de percuţie mai scăzută de către
cele mai percutante.
În procesul dezvoltării sale, comunicarea umană a parcurs mai multe stadii. Dacă
în primele dintre acestea, dezvoltarea a fost determinată de evoluţiile produse la
nivel biologic de îmbunătăţirea speciei umane, în stadiile mai recente dezvoltarea
comunicării a fost determinată de evoluţiile semnificative înregistrate în plan
tehnologic.

8
 5
Diferite surse ale literaturii de specialitate menţionează şase stadii de
dezvoltare a comunicării:
1. stadiul comunicării prin semne şi semnale: este specific indivizilor a
căror existenţă s-a desfăşurat în urmă cu zeci de mii de ani. Este stadiul în care
apar şi se dezvoltă ceea ce astăzi sunt numite „comportament nonverbal”, respectiv
„comunicare non-verbală”;
2. stadiul comunicării orale şi al folosirii limbajului articulat: produs
începând acum aproximativ 35.000 de ani şi caracterizat prin folosirea limbajelor
3. stadiul comunicării scrise: scrisul, ca instrument-suport al comunicării, a
fost dezvoltat în urmă cu aproape 5.000 de ani, în mod independent, de către
mayaşi şi chinezi, aceştia utilizând pictograme pentru a descrie anumite situaţii
specifice existenţei cotidiene. Sumerienii au dezvoltat ceea ce astăzi se numeşte
scrierea fonetică prin atribuirea unor simboluri distincte pentru sunetele folosite şi
nu pentru semnificaţiile asociate diferitelor combinaţii ale acestora. Este stadiul în
care apar „medii de comunicare portabile” – tăbliţele de argilă, piatra şi mai târziu
papirusul;
4. stadiul comunicării tipărite: este consacrat de inventarea tiparului de
către Gutenberg 6. Marele avantaj al acestei forme a comunicării a fost legat de
posibilitatea de a multiplica informaţiile şi de a le transmite, într-un format mai
corect către un număr mai mare de destinatari. Creaţia lui Gutenberg a oferit
posibilitatea de a utiliza, inclusiv în scop comercial, ceea ce se consideră a fi
primul mediu al comunicării de masă;

5
* De Fleur, M., Ball-Rokeach, S. – Teorii ale comunicării de masă, Polirom, Iaşi, 1999; Temme, Th.
Principles of Human Communication, Fachhochschule Osnabruck, University of Applied Sciences, 1997, pp.
24-37
* Giovannini, G. (coordonator) – De la silex la siliciu. Istoria mijloacelor de comunicare în masă, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1989. p. 186
6
Cel care a descoperit o nouă metodă de a multiplica scrierea (nu manual cum se făcea până la finele secolului
XIV) a fost germanul Johannes Gensfleisch, cunoscut şi sub numele de Gutemberg. Sursa: Revista “Argeş”, Serie
Nouă, Anul IV (38), Nr. 11 (269), Noiembrie 2004, Tiparul, o revoluţie decisivă - Octavian Mihai Sachelarie.
www.pitesti.ro/centrul-cultural

9
 5. stadiul comunicării de masă: izvoarele acestuia se găsesc în secolul XIX,
invenţiile legate de procesul comunicării contribuind semnificativ la dezvoltarea
acesteia. Mediile tipărite, cu precădere presa, telegraful şi telefonul, la care s-au
adăugat ulterior, o dată cu intrarea în secolul XX, radioul, cinematograful şi
televiziunea, au reprezentat suporturile „masificării” procesului de comunicare.
6. stadiul comunicării în cadrul societăţii informaţionale: apariţia şi
dezvoltarea tehnologiilor informatice şi de telecomunicaţii, crearea şi extinderea
reţelei Internet reprezintă suportul dezvoltării comunicării în următoarea perioadă.
Comunicarea mediată de către calculator este modul în care se comunică la un
nivel tot mai extins.
Din perspectiva numeroaselor definiţii date comunicării, aceasta îndeplineşte
un număr de opt funcţii esenţiale: funcţia instrumentală; funcţia de control; funcţia
informaţională; funcţia de exprimare; funcţia socială; funcţia de reducere a
temerilor; funcţia de stimulare; funcţia de determinare de rol.
Existenţa acestui număr semnificativ de puncte de vedere distincte
referitoare la comunicare, la conţinutul şi funcţiile acesteia, sugerează necesitatea
elaborării unei tipologii a comunicării. Printre criteriile utilizate pentru a construi
tipologia comunicării se numără: natura şi numărul de persoane cărora le este
destinat mesajul; natura simbolurilor utilizate; natura emiţătorului.
Astfel, în funcţie de natura şi numărul celor cărora le este destinat mesajul,
comunicarea poate fi: comunicare intrapersonală, comunicare interpersonală,
comunicare intragrup, comunicare intergrup, comunicarea în masă.
În raport cu simbolurile utilizate, comunicarea poate fi: comunicare verbală,
comunicare non-verbală.
Din punct de vedere al emiţătorului, comunicarea poate fi: comunicare
personală, comunicare organizaţională.

10
 Pornind de la diferenţele semnificative care disting diferitele domenii ale
societăţii, se impune introducerea unui criteriu suplimentar şi anume domeniul în
care se realizează sau la care se referă comunicarea. În raport cu acest criteriu,
comunicarea poate fi: comunicare politică, comunicare economică, comunicare în
afaceri, comunicare tehnică (tehnologică), comunicare socială, comunicare
culturală, comunicare sportivă (în sport) etc, fiind vorba, în esenţă de procesul de
transmitere a unor informaţii având un conţinut specific domeniilor menţionate
(lista acestora nefiind deloc exhaustivă), către audienţe interesate sau specificate,
folosind medii şi suporturi de comunicare adaptate, în scopul producerii anumitor
rezultate anticipate de către iniţiatorul comunicării.
Comunicarea este definită de cercetătorul John Fiske drept:
„interacţiune socială prin intermediul mesajelor” 7
Pentru şcoala semiotică8, desfăşurarea comunicării reprezintă o producere şi
un schimb de sensuri (semnificaţii). Obiectul de interes îl reprezintă studierea
modului în care mesajele interacţionează cu oamenii pentru a produce înţelesuri şi
rolul textelor în cultura respectivă.
Influenţa presei şi a celorlalte mijloace de comunicare în masă asupra
societăţii nu va fi aceeaşi de la o epocă la alta. Natura acţiunii mijloacelor de
comunicare, precum şi societatea, se află în continuă evoluţie. Aşadar, este dificil
să formulăm explicaţii despre efectele comunicării de masă, care să fie valabile
pentru toţi cetăţenii, în orice moment. În primele decenii ale secolului trecut, presa
se afla în etapa de consolidare.

7
John Fiske; Introducere în ştiinţele comunicării; Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p. 21.
8
Idem, p. 32

11
1.2. Modele sociologice şi psihologice ale comunicării.

Cercetătorii au observat că influenţa unui mesaj transmis publicului persistă

în mintea acestuia chiar şi după două săptămâni. Mai mult decât atât, interesul faţă
de acesta poate fi sporit. Fenomenul este legat de faptul că, pe parcursul acestui
timp au avut loc mai multe discuţii cu liderii de opinie, difuzate de presă şi
receptate în mod continuu de public.
Modelul fluxului în doi paşi elaborat de Katz şi Lazarfeld spune că :
„…adesea, ideile vin prin presă la liderii de opinie şi de la aceştia la
segmentele mai puţin active ale populaţiei” 9.
La bazele acestui enunţ se află următoarele presupuneri:
1. Persoanele nu trăiesc izolate, ci aparţin unor grupuri sociale şi intră în
legătură cu alte persoane;
2. Răspunsul şi reacţia la mesajele presei nu sunt directe şi imediate, ci sunt
numai mediate de aceasta şi influenţate prin relaţii sociale complexe;
3. Există două procese: cel de receptare/atenţie şi de răspuns (receptarea nu
este echivalată cu răspunsul);
4. Indivizii au statut şi funcţii diferite; pot fi împărţiţi în două categorii: cei
care au un rol activ şi cei care se bazează pe contacte personale;
5. Liderii de opinie (indivizii activi) apelează mult la presă, sunt sociabili,
sunt conştienţi că pot să-i influenţeze pe alţii. Ei realizează că li se atribuie atât
rolul de sursă, cât şi cel de orientare.
În lucrarea sa „Modele ale comunicării – Pentru studiul comunicării în
10
masă”, Denis McQuail descrie modelele stimul – răspuns şi modificarea lor.
Potrivit acestui model simplu de învăţare, efectele reprezintă reacţia concretă la

9
Doru Pop, Mass-Media şi democraţia, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 25.
10
McQuail Denis, Sven Windahl: Modele ale comunicării – Pentru studiul comunicării de masă, Ed.
Comunicare.ro, Bucureşti, 2004, p. 26

12
stimulul concret. Anume aici apare corelaţia între mesajele presei şi reacţia
audienţei.
Conţinuturile presei, comunicatului radioului şi/sau ale televiziunii sunt
imaginate ca fiind „injectate în venele audienţei”, care reacţionează în mod
uniform şi previzibil. Contactul cu mesajul presei al radioului şi/sau televiziunii va
conduce la un efect, desigur cu o anumită probabilitate. Presa, radioul şi/sau
televiziunea reprezintă un mecanism de selecţie, un filtru al societăţii. Presa - de
11
exemplu - este apreciată de cercetători ca „mijloc de tratare a informaţiei” , de
„triere” a acesteia. Circulaţia informaţiei depinde de persoanele care ocupă poziţii
strategice în cadrul presei (acelaşi lucru putând fi atribuit şi radioului şi/sau
televiziunii ca mijloc de comunicare în masă). Aceştia decid care mesaje vor fi
emise publicului şi de asemenea complexitatea lor. Modelul „Agenda-Setting”
atribuie mijloacelor de comunicare în masă funcţia de ierarhizare, de alegere, de
ordonare şi de prezentare a informaţiei, şi în concluzie, definesc şi construiesc
actualitatea.
Impunerea televiziunii în ansamblul sistemelor media este un factor extrem
de important care a condus la reconsiderarea puterii de influenţă a sistemului
media în general. Puterea de atracţie şi de seducţie a televiziunii este incomparabilă
cu aceea a altor media. Dogma efectului minim începe să se destrame. Joseph
Klapper conchide:
„…comunicarea de masă nu este în general o cauză necesară şi suficientă a
efectelor asupra audienţei, ea funcţionează mai degrabă prin conjugarea unor
factori de mediere.” 12

11
Ibidem. p. 33.
12
Coman Mihai: Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare., Ed. Polirom, Iaşi, 1997, p. 39

13
1.3. Mass-media – parte componentă a procesului de comunicare în societate

Mass-media (lat. medium – mijloace) sunt în general definite ca:

“…suporturi tehnice ce servesc la transmiterea mesajelor către un
13
ansamblu de indivizi separaţi.”
Într-o anumită măsură, este vorba de maşini introduse în procesul de
comunicare pentru a reproduce scrisul (tipografia) sau pentru a prelungi simţul
văzului si auzului (televiziunea. radioul, filmul etc.). Grosso modo, mijloacele
mass-media pot fi încadrate în trei categorii de bază: mijloace tipărite (ziare,
reviste, afişe, etc.); mijloace bazate pe film (fotografia şi cinematografia); mijloace
electronice (radio, TV, Internet, etc.).
Este clar că, de câţiva ani, mass-media se adresează unui public-ţintă.
Anumite ziare din ţările înalt dezvoltate, de exemplu, pe lângă ediţia tradiţională pe
hârtie, propun cititorilor şi o ediţie prin Internet. Ele ating, prin urmare, când o
audienţă vastă, când un public destul de restrâns.
Noţiunea de mass-media sau de mijloace de comunicare de masă pare tot
mai puţin potrivită pentru a înţelege diversitatea suporturilor. De obicei, prin
această expresie se înţeleg instrumentele tehnice care servesc la transmiterea
mesajelor între o serie de profesionişti ai comunicării şi o audienţă largă. În
această optică, telefonul, calculatorul personal sau faxul, de exemplu, nu pot fi
incluse a priori în categoria mass-media pentru că, pe de o parte, schimbul nu se
bazează decât pe două sau pe un număr mic de persoane iar, pe de altă parte,
emiţătorul nu este neapărat un profesionist al comunicării. Este însă posibil, ce-i
drept, să te conectezi printr-un calculator la o reţea de comunicare cu o audienţă
mai largă.
Oricum, părerea generală este că mijloacele de comunicare de masă prin
care se realizează crearea imaginii comerciale, politice, de televiziune sau chiar
13
Claude-Jean Bertrand: O introducere în presa scrisă şi vorbită, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 12.

14
brandul de ţară se constituie în special din ziare, reviste, cărţi, afişe, cinema,
radio şi televiziune prin antenă, cablu sau satelit. Dar această noţiune, potrivită
pentru anii '60 sau '70 şi-a pierdut azi puterea de atracţie în faţa diversificării gamei
de instrumente de comunicare legate de folosirea electronicii şi a informaticii.

1.4. Mijloace de comunicare şi spaţiu mediatic.

Datorită unei alegeri metodologice, mass-media vor fi analizate aici ca

suporturi de transmitere care servesc la selectarea şi medierea mesajelor de
actualitate imediată, la formarea unui anumit tip de imagine în spaţiul mediatic,
fiind legate de o anumită periodicitate, precum ziarul, radioul şi televizorul
(mesajele difuzate pe aceste suporturi fiind furnizate de către organisme de
informare cum ar fi agenţiile de presă, radiourile, televiziunile şi agenţii de
publicitate). Având în vedere spaţiul limitat al lucrării, este necesară reducerea
acestei analize la esenţialul fiecărui sistem de comunicare în încercarea de a forma
o imagine de ansamblu, elocventă.
Presa. Se presupune că ziarele fac, înainte de toate, jurnalism. Dar, lăsând
deoparte varianta comunistă care constă în propagandă, chiar şi în democraţiile
occidentale jurnalismul prezintă diferenţe vizibile. Există cel puţin două concepţii
referitor la acest subiect: una de tip latin şi una proprie S.U.A. Prima este
moştenitoarea unui trecut în care rolul presei era acela de a comenta informaţia
oficială, în acest caz, făcându-se greu diferenţa între ştiri şi comentarii, în schimb,
informaţiei i se dă o tentă mai provocatoare şi este mai uşor de înţeles. Al doilea tip
de jurnalism amintit aici insistă pe exactitatea factologică, obiectivitate, separarea
faptelor de opinii, stilul sec. În mod tradiţional, primul gen are neajunsul de a fi
prea legat de partidele politice şi de stat, iar al doilea, mai comercial, pe acela de a
fi subordonat difuzorului de anunţuri publicitare.

15
 Ziarele se deosebesc mai ales prin structurile lor de ansamblu în care se
combină diferitele genuri de publicaţii. Se pot distinge cel puţin opt tipuri diferite
de presă.
1. Modelul chinez. Mijloacele de informare fac toate parte dintr-un stat
centralizat, el însuşi asimilat Partidului unic. Scopul lor nu este să informeze sau să
distreze, ci să îndoctrineze să mobilizeze şi să transmită instrucţiunile centrului
către periferie. 14
2. Modelul american – distribuitori cu amănuntul şi angrosiştii: În S.U.A,
toate cotidienele sunt locale, cu două excepţii: două ziare care vând împreună mai
puţin de 3,5 milioane de exemplare într-o ţară de 260 de milioane de locuitori.
Ziarele îşi primesc informaţiile şi fotografiile regionale, naţionale şi internaţionale
de la marile agenţii, de exemplu “Associated Press”, restul provenind de la alte
400 de agenţii independenţe (sindicates) sau create de mari ziare. 15
3. Modelul britanic – centralizat. Marea Britanie este, exceptând Japonia,
singura mare naţiune care are o presă cu adevărat naţională: zece cotidiene
realizate la Londra fiind vândute în număr mare în întreaga ţară. Cifrele lor de
difuzare sunt enorme: în 1999, vindeau fiecare între 300.000 şi 4 milioane de
exemplare – peste 13 milioane în total, aproape dublu faţă de ziarele franţuzeşti
într-o ţară cu aceeaşi mărime a populaţiei.16
Mai există Modelul german – tricefal, Modelul francez – feudal, Modelul
17
austriac – multinaţional, Modelul elveţian – multicultural sau Modelul Indian,
dar limitele acestei lucrări nu permit o abordare amănunţită a acestora. Importantă
este crearea unei imagini edificatoare asupra presei internaţionale, un mijloc de
comunicare de o relevanţă esenţială în realizarea imaginii în spaţiul mediatic.

14
Sursa: Sun Jiazheng: “Cultura chineză în pragul secolului XXI (Ro)”; China Populară, Buletin al Ambasadei
R.P.Chineze în România, Nr. 2 (242), 16 februarie 2004, pp. 4-5
15
Sursa: Publicaţia “România culturală”, Numărul 6 (45), iunie 2008, “Pulsul Americii ca reper” – Andrei
Brezianu, pp. 13-15
16
Sursa: Arend Lijphart; Modele ale democraţiei, Ed. Polirom S.A, Iaşi, 2000.
17
Idem.

16
Menţiunile anterioare în legătură cu presa scrisă mondială se pot extinde şi adapta
direct celorlalte mijloace de comunicare în masă – radioul şi televiziunea.
Evaluarea influenţei mass-media asupra indivizilor în societate constituie,
fără îndoială, de mai multe decenii, o preocupare majoră a cercetătorilor în ştiinţele
comunicării. Psihologi, psihosociologi, sociologi, antropologi sau lingvişti s-au
aplecat rând pe rând asupra acestei probleme, cu atât mai arzătoare, cu cât ea este
în strânsă legătură cu viaţa noastră de zi cu zi şi ne priveşte pe toţi, într-o măsură
mai mare sau mai mică. Cunoştinţele noastre în materie încep să se înmulţească,
deşi uneori răspunsurile oferite de specialişti în legătură cu acest subiect nu sunt
foarte clare, date fiind părerile lor atât de diferite.
La sfârşitul primului război mondial, credinţa în manipularea mulţimilor prin
mijloacele de comunicare în masă făcea parte într-un fel din ideile general
acceptate ale epocii. Argumentarea se baza pe reflexul condiţionat: individul,
supus unui stimul (în cazul nostru, un mesaj difuzat la radio, la televiziune sau
direct printr-un film), reacţionează mai mult sau mai puţin instinctiv şi întotdeauna
în acelaşi mod. Câteva studii realizate în Statele Unite ale Americii între anii 1929
18
şi 1932 în legătură cu influenţa filmelor asupra copiilor arătau, de exemplu, că
acestea pot provoca emoţii intense (frică, pasiune, violenţă, etc.), pot modifica
somnul şi da naştere la comportamente de imitare a eroilor văzuţi pe ecran, situaţie
care este universală şi în acest moment. Panica provocată în 1938 în urma difuzării
la radio a “Războiului lumilor”, o emisiune de Orson Welles care descria invadarea
SUA de către marţieni, le-a întărit cercetătorilor ideea că mass-media se află la
19
originea unor efecte imediate, directe şi uniforme. Modelul numit “injecţia
hipodermică” era pe atunci dominant.

18
Gheorghe Virgiliu: Efectele televiziuniiasupra minţii umaneşi despre crezşterea copiilor în lumea de azi (Faţa
nevăzută a televiziunii – vol. 1); Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2005.
19
Revista presei: “69 de ani de la Războiul Lumilor, de Orson Wells”, www.allpress.ro

17
 Televiziunea, radioul şi cinematograful. Cercetările realizate începând cu
20
anul 1940 de către sociologi (de exemplu Paul Felix Lazarsfeld şi colaboratorii
săi ) în timpul campaniilor electorale în presă sau la radio au relativizat primele
teorii. Ele au deschis calea pentru o serie de studii empirice (care s-au sprijinit pe
anchete şi prin sondaje realizate printre cititori sau ascultători) care au subliniat
influenţa indirectă şi limitată a mass-media. Receptorul mesajelor adoptă un
comportament mai activ decât se credea înainte. Mass-media nu sunt, în realitate,
decât un element printre multe altele care intervin în opţiunile şi atitudinile
indivizilor: ele se înscriu într-un sistem complex de influenţe, în care relaţiile
interpersonale sunt tot atât de importante ca şi conţinutul mesajelor emise de mass-
media.
“Biroul pentru Cercetarea Radioului” începe să funcţioneze din anul 1937 la
“Universitatea Columbia” sub conducerea lui Paul Lazarsfeld şi îşi focalizează
atenţia în primul rând pe cercetări legate de influenţa acestui instrument de
comunicare, aflat în acea perioadă indiscutabil în topul mass-media. Cercetările nu
s-au limitat doar la influenţa radioului în spaţiul mediatic. Echipa coordonată de
Lazarsfeld a declanşat şi acţiuni de strângere a unor date de la instituţiile
mediatice, de la alţi cercetători care erau interesaţi de fenomen, de la profesori din
alte universităţi. Astfel a devenit posibilă articularea unei metodologii de cercetare
a mass-media, pe baza căreia să fie interpretat volumul -de acum impresionant- de
informaţii acumulate în acest domeniu.
Noua perspectivă asupra mass-media care prinde contur ia în calcul felul de
a gândi şi înţelege, diferenţele individuale şi sociale în procesul raportării la media.
Ideea că publicul ar juca un rol pasiv este treptat abandonată, fiind înlocuită de
ideea că publicul selectează mesajul transmis de mass-media. Audienţa mass-
media nu echivalează în nici un caz cu o masă omogenă de indivizi izolaţi din
20
Paul Felix Lazarsfeld (1901 – 1976), figură proeminentă a sociologiei americane a secolului XX, fondator al
“Columbia University`s Bureau For Applied Social Research” – Wikipedia, The Free Encyclopedia,
www.wikipedia.org

18
punct de vedere social şi psihologic unii de alţii, ci ia naştere pe baza unei nevoi
sau a unui scop comun; este posibil ca ea să fie destul de omogenă, dar este activă
şi selectivă atunci când îşi formulează cererile. Comportamentul media este prin
excelenţă social, cu variaţiile provocate de natura fiecărui mediu. Chiar şi actele
pentru care componenta individuală este pronunţată, cum ar fi mersul la cinema,
sunt mai întâi de toate acte sociale.
“Mass-media nu alienează, iar folosirea media nu constituie un obstacol în
calea socializării. Media reprezintă o modalitate pentru obţinerea unor relaţii
sociale mai bune şi, chiar în cazul în care favorizează izolarea, singurătatea, ele
constituie substitute pentru prieteni, parteneri.” 21

Un fenomen fără precedent în istoria mijloacelor de comunicare în masă are

loc în deceniul şase pe tărâm american şi nu numai: răspândirea televiziunii. În
această perioadă, a avea televizor devine un simbol al statutului social. Se spune
chiar că, în unele cazuri, dorinţa de a fi recunoscut drept proprietar de televizor era
atât de puternică încât familiile cumpărau şi instalau pe acoperişul casei antene de
televiziune în mod ostentativ, cu mult înainte de a avea un aparat propriu-zis.22

Televiziunea este mijlocul de comunicare de masă cu cel mai mare impact

asupra societăţii. Tehnic vorbind, este definită ca un procedeu de descompunere,
transmitere la distanţă şi apoi de recompunere a imaginilor. Inventată între cele
două războaie mondiale, nu s-a dezvoltat ca una dintre media publice decît de la
sfîrşitul anilor 1940, în Statele Unite apoi şi în Europa. “Copil” al radioului şi al
cinematografului, acest suport a cultivat în mod progresiv un limbaj care, original
fiind, îi permite să ocupe o poziţie importantă în sistemul mediatic. Este percepută

21
D. McQuail, D. London: Mass Communication Theory. An Introduction, O`Sullivan Media Culture Society, New
York 1984. pag. 229. din Victor Vişinescu: “Jurnalism Contemporan”, Introducere în presa scrisă, FUNDAŢIA
UNIVERSITARĂ HIPERYON, Ed. Hyperion XXI, 2001, p. 226
22
Melvin L. DeFleur, Sandra Ball-Rokeach: Teorii ale comunicării de masă, (Traducere de Ducu Harabagiu şi
Cătălina Harabagiu, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 118.

19
de analiştii care îi poartă interes ca un remarcabil “mijloc documentar” ce măreşte
considerabil puterea informaţiei dată de radio, adăugînd auzului vederea.

Televiziunea este un subiect inepuizabil. A fost şi continuă să fie într-o

schimbare permanentă. În cei aproape 70 de ani de evoluţie şi-a păstrat potenţialul,
dovedindu-se dinamică şi dominatoare asupra celorlalte mijloace de comunicare de
masă. Ca în orice sector de activitate, şi în sfera sa vor avea loc profunde mutaţii
într-un viitor nu prea îndepărtat. Tehnologia avansează rapid şi odată cu ea apar şi
schimbările. S-ar putea ca viitorul să ne rezerve o nouă formă a acestui tip de
mijloc de comunicare.

CAPITOLUL II.
20
 ANALIZA TEORETICĂ GENERALĂ ŞI PARTICULARĂ
A SPAŢIULUI MEDIATIC.

2.1. Efecte pe termen scurt, mediu şi lung ale mass-media în spaţiul mediatic.

Pentru poziţionarea cât mai fidelă a analizei în realitate, trebuie să distingem

şi să separăm efectele pe termen scurt şi efectele pe termen lung. Astăzi se admite,
în general, că mass-media nu provoacă schimbări majore pe termen scurt asupra
indivizilor şi numeroase studii pe această temă realizate timp de decenii în diferite
ţări de către persoane autorizate şi competente vin să o dovedească. În schimb, se
recunoaşte faptul că acumularea acestor efecte limitate pe o perioadă lungă poate fi
la originea unor efecte puternice. Astfel, de exemplu, atitudinea mass-media
americane în momentul războiului din Vietnam de a evidenţia mişcările de opoziţie
(cărţi, presa underground, manifestaţii) a creat treptat în cadrul opiniei publice o
conştientizare a căii dubioase pe care se angajase ţara. De asemenea, comentariile,
anchetele difuzate de presa scrisă sau de televiziune privind “afacerea
Watergate”23, care reflectau luările de poziţie ale tribunalelor, ale Congresului şi
ale anumitor grupuri de presiune, l-au constrâns în cele din urmă pe preşedintele
Richard Nixon să demisioneze. Începând din momentul în care informaţiile se
repetă, se înscriu într-o anumită coerenţă, iar majoritatea mass-media sunt în
consens, efectele minime cumulate pot da naştere unor transformări de amploare.
Cu alte cuvinte, nu există opoziţie, ci complementaritate între cele două
tipuri de interpretare propuse: efectele mass-media sunt limitate în anumite
circumstanţe (pe termen scurt) şi puternice în alte circumstanţe (pe termen lung). O
23
Afacerea Watergate (sau pur şi simplu Watergate) este denumirea generică atribuită unui scandal politic al anilor
1970 din Statele Unite ale Americii ce a condus la o criză constituţională fără precedent, culminând cu demisia
preşedintelui de atunci, Richard Nixon. Numele de Watergate a fost împrumutat de la hotelul omonim, scena unei
spargeri ale cărei investigaţii declanşează scandalul. www.wikipedia.com

21
a doua precizare merită să fie făcută: rezultatul diferă în funcţie de diferitele
niveluri (indivizii, grupurile, cultura, societatea în ansamblu) pe care le distingem.
Mesajele transmise prin mass-media nu ating decât în mică măsura indivizii
luaţi izolat sau cel puţin nu antrenează, decât cu puţine excepţii, bulversări
considerabile. Un telespectator care asistă la o confruntare între doi politicieni pe
micul ecran nu-şi va modifica deloc intenţia de vot la sfârşitul acestei dezbateri, în
afară de cazul în care el aparţine grupului indecişilor. Convertirile sau schimbările
de atitudine sunt rare în acest sens. Acapararea dezbaterii politice de către jurnalişti
şi de către cei care fac sondaje poate avea totuşi unele influenţe asupra modului în
care se comportă opinia publică: nu mai este vorba atunci de un fenomen
individual, ci de unul colectiv, de grup, la o scară cu totul diferită. Explozia
tehnologiilor moderne de comunicare modifică raporturile noastre cu spaţiul şi cu
timpul: este afectată întreaga viaţă în societate. Efectele mass-media nu pot fi
identice la nivelul indivizilor, al grupurilor sociale şi al societăţii în general.
Cele câteva exemple evocate mai sus, arată că noţiunea de efecte trebuie
înţeleasă, la rândul ei, în funcţie de multiplele categorii de care depinde. Se
vorbeşte despre efecte de ordin cognitiv, emoţional sau comportamental. De
fiecare dată, registrul de analiză este diferit: în primul caz, ne orientăm către
efectele mass-media asupra cunoştinţelor noastre, în al doilea caz, asupra
sensibilităţii noastre (plăcere, teamă, dorinţă, etc), iar în cel de-al treilea caz, asupra
modului nostru de a acţiona şi de a ne comporta.
Câteodată, este greu să izolăm influenţa unui canal în raport cu altele.
Fiecare dintre noi este supus bombardamentului informaţional al ziarelor, cărţilor,
televiziunii, radioului. În mod evident, este dificil să cunoaştem clar provenienţa
mesajelor despre care vorbesc persoanele chestionate în discuţiile cu cercetătorii.
Delimitarea efectelor respective ale fiecărui suport pare adesea delicată. În plus,
receptarea mesajelor se înscrie întotdeauna într-un context personal deosebit: citim

22
oare ziarul absolut singuri, fără a mai vorbi cu altcineva, sau discutăm informaţiile
cu partenerul, vecinii, colegii de muncă ? Şi este evident că se pune întrebarea
legitimă: unde se termină influenţa mass-media şi unde începe cea a semenilor, a
culturii, a societăţii ? De exemplu, este foarte dificil de sesizat locul deţinut de
mass-media în raport cu familia şi şcoala în socializarea copiilor, adică modul în
care aceştia din urmă interiorizează normele, valorile şi credinţele proprii fiecărei
societăţi. Efectele mass-media sunt mai importante decât cele ale educaţiei primite
sau ale cunoştinţelor dobândite în şcoală ? Numai cineva foarte abil ar putea să dea
un răspuns competent şi real acestor întrebări. Nu trebuie deci subestimate
obstacolele de ordin practic atunci când se evocă efectele mass-media. Orice
tipologie este, într-un fel sau altul, reducţionistă. Extrema diversitate a abordărilor
face deosebit de dificilă orice tentativă de clasificare a efectelor mass-media.
Putem totuşi să ordonăm diferitele analize în jurul a două mari axe pe care le-am
distins anterior:
• cea a efectelor indirecte şi limitate;
• cea a efectelor directe şi puternice sau extinse.
În fiecare caz, nu vom evoca decât teoriile marcante, fără a avea pretenţia de
a fi exhaustivi. Studiile empirice asupra campaniilor se referă în principal la două
teme:
• în primul rând, studiile privind eficacitatea mass-media (în special
audiovizuale), pentru a evalua influenţa lor asupra ascensiunii sau eşecului
înregistrat de persoane devenite publice (jurnalişti, analişti politici sau militari,
comentatori de televiziune, prezentatori, moderatori, etc.);
• în al doilea rând, analizele privind impactul campaniilor
publicitare sau de alt gen, care vizează de această dată condiţiile alegerii unui
produs dat (articole de uz casnic, modă vestimentară etc.).

23
 În ambele cazuri, procesul pare legat de modul în care ziarele, radioul sau
televiziunea difuzează şi prezintă informaţii punându-le în valoare sau nu.
După cum se poate observa, interpretările privitoare la influenţa mass-media
sunt extrem de numeroase. O anumită convergenţă a punctelor de vedere s-a
instaurat totuşi: efectele mass-media sunt mai complexe şi mai nuanţate decât a
lăsat să se înţeleagă o viziune sumară asupra problemei, adoptată vreme
îndelungată.
Astăzi este clar că mass-media ocupă un loc central în societatea
contemporană: ziarele, radioul, televiziunea făcând parte din peisajul politic,
economic şi cultural al oricărei ţări, indiferent de nivelul ei de dezvoltare sau de
forma de guvernare. Diversitatea acestor contexte specifice nu facilitează însă
deloc elaborarea unei teorii definitive şi uniforme. Orice s-ar spune, incertitudinea
rămâne în momentul în care se încearcă definirea exactă a efectelor mass-media
asupra indivizilor şi societăţii.

2.2 Construirea, gestionarea şi manipularea imaginii în spaţiul mediatic –

prezentare teoretică

Comunicarea de masă este procesul prin care un grup specializat colectează,

prelucrează sau produce si difuzează mesaje către un public numeros si eterogen,
în flux continuu, prin intermediul unor canale tehnice, în regim concurenţial si pe
baza unui sistem normativ.
De când s-a impus ca o componentă esenţială a lumii moderne, sistemul
comunicării de masă s-a manifestat permanent ca un actor activ al jocului social,
modelând celelalte subsisteme ale societăţii: nici politicul, nici economicul, nici
cultura şi nici viaţa cotidiană nu au putut scăpa de presiunea exercitată de mesajele
presei.

24
 Mass-media ne afectează profund pentru că ele constituie o prezenţă
constantă în viaţa noastră; au o universalitate pe care nici o altă instituţie nu o are,
de aceea analiza modului în care presa afectează societatea a constituit una dintre
preocupările principale ale cercetătorilor în domeniu.
Efectele mass-media se pot resimţi în diferite zone ale societăţii. Denis
McQuail afirma că mass-media pot acţiona asupra indivizilor, a grupurilor, a
instituţiilor, a întregii societăţi; şi că ele pot afecta personalitatea umană în
dimensiunea cognitivă (schimbarea imaginii despre lume), dimensiunea afectivă
(modificarea sau crearea unor sentimente sau atitudini) sau dimensiunea
comportamentală (modificările felurilor în care acţionează indivizii şi fenomene de
24
mobilizare socială). Din altă perspectivă, mass-media pot avea o influenţă pe
termen scurt sau pot avea nevoie de un interval de timp mai amplu pentru a deveni
operaţionale. De asemenea efectele presei pot crea schimbări dorite sau mai puţin
dorite: pot fi rezultatul unui proces controlat, cum sunt campaniile de presă, sau ale
unor întâmplări aşteptate sau neaşteptate.
S-a stabilit că influenţa mass-media poate conduce la realizarea acordului,
identificării sau internalizării valorilor sau sensurilor transmise prin intermediul
presei sau televiziunii.
Acordul este definit ca fiind acceptarea conştientă a influenţei unui mesaj;
pornind de la ideea că există, între valorile pe care le promovează mesajul
respectiv şi opiniile pe care le are, o anume convergenţă, individul sau indivizii
aderă la conţinutul mesajului. Adeziunea nu durează, ea putând fi supusă
reevaluărilor; este întâmplătoare şi nu atinge personalitatea individului în cauză.
De exemplu, acordul cu privire la poziţia unui anumit lider politic poate dispărea
atunci când publicul găseşte elemente noi în evaluările celor ce discută sau
analizează viaţa politică sau în acţiunile şi limbajul liderului respectiv. S-a

24
McQuail Denis, Sven Windhal: Modele ale comunicării – Pentru studiul comunicării de masă, Ed.
Comunicare.ro, Bucureşti, 2004, pp. 21-45

25
demonstrat în cercetări că mediatizarea în exces a unei persoane publice poate avea
un efect invers celui dorit „efectul bumerang”, ce duce la plictis şi dezinteres din
partea publicului larg.
Identificarea defineşte asumarea valorilor promovate de sau prin sursa mass-
media şi ca rezultat imitarea comportamentului pe care acestea îl promovează.
Procesele de identificare sunt evidente mai ales în domeniul divertismentului:
tinerii se îmbracă la fel ca vedetele preferate şi adoptă atitudini şi moduri de a
vorbi ale acestora, familiile îşi decorează casa conform unor stiluri propuse de
diverse reviste de specialitate. De cele mai multe ori, în televiziune, regizorii show-
urilor încearcă să creeze personaje cât mai familiare publicului-ţintă, uşurând astfel
identificarea şi distribuind mesaje ce încearcă să atragă publicul; încearcă să obţină
astfel „fidelizarea publicului”, fie pentru creşterea reţelelor publicitare, fie pentru a
creşte audienţa şi a consolida sprijinul electoral când este vorba de raţiuni politice.
Internalizarea presupune asimilarea valorilor şi a modelelor de
comportament difuzate de mass-media şi transformarea lor în valorile care
constituie concepţia despre lume şi în modul de a se comporta şi de a acţiona al
indivizilor. Prin internalizare se obţine maximul de eficacitate într-un proces de
persuasiune. Pentru a exemplifica un caz de internalizare putem aminti schimbările
de comportament consumatorist după o anume campanie publicitară
(achiziţionarea de piese vestimentare, cumpărarea unui nou model de televizor,
computer, etc), schimbarea orientărilor politice în urma unei campanii de
promovare a unui anume lider sau partid politic.
În viaţa reală efectele pe care mass-media le au asupra indivizilor se
concretizează într-o mare varietate de forme; cercetătorii vorbesc de teorii ale
efectelor slabe, teorii ale efectelor limitate şi teorii ale efectelor puternice pe care
mass-media le exercită asupra receptorilor.

26
 Spaţiul mediatic românesc este dominat de întrebări de tipul: ce nu merge în
societate ?, de ce nu putem anula decalajul existent între noi şi ansamblul
societăţilor occidentale ?, de ce nu ne conservăm valorile ?. Mai mult, există
ierarhii, se fac clasamente, se stabilesc rating-uri. Este o goană absurdă după
25
ordonări şi clasificări. Producţii de televiziune de tipul: “Mari români” - (TVR1)
sau “Zece pentru România” - (Realitatea TV) 26, producţii de presă de tipul: “Top
300” - (revista Capital) 27, sau seria sinistră de articole-vizuale din “Libertatea”,
cultivă două tipuri de percepţii. Percepţia 1: sunt demersuri care încearcă să
construiască sisteme şi seturi de valori sociale/simbolice într-o societate
românească despre care se spune că ar fi golită de orice sistem de referinţă.
Percepţia 2: sunt demersuri pur comerciale care vor să se vândă bine, să atragă
publicitate, într-o societate în care imaginea este cea care guvernează bunul simţ şi
conţinutul. Adevărul, probabil, se află undeva pe la mijloc.
Se poate afirma, fără teama de a greşi, că media ne transmit faptul că
societatea are o problemă funcţională importantă, este lipsită de valori, de ierarhii,
de clasamente.
Consider că întreaga analiză despre nevoia socială a oamenilor de ierarhii şi
clasamente este una normală pentru orice formă de asociere umană. Din cele mai
vechi timpuri există “etichete”, există o poziţionare a fiecăruia în ierarhia socială, o
poziţionare atât atribuită, cât şi dobândită. Cred, însă, că toate producţiile mai sus
menţionate vin să completeze o nevoie socială construită artificial de discursul
mediatic. Întregul discurs media presărat cu idei de tipul: suntem o societate în
tranziţie, care încă se caută, în care valorile nu mai sunt respectate şi unde totul
funcţionează absurd, trebuie schimbate într-un timp scurt. De la Andrei Pleşu, până
la Andreea Marin sau Cristian Tudor Popescu, acest tip de idei circulă fără nici un
fel de constrângere. Despre noi, cei din faţa televizorului se spun diverse lucruri.
25
“10 mari români”, www.mariromani.ro
26
“10 pentru România”. www.realitatea.net
27
Capital. Top 300, cei mai bogaţi români; www.hotnews.ro

27
Până la urmă, referenţialul acestui discurs mediatic suntem noi. Noi suntem
societatea despre care vorbesc cei cu sentimente puternice de atotcunoscători.
Discursul media privitor la lipsa valorilor în cadrul societăţii româneşti şi soluţiile
pe care acest discurs le propune, sau, mai bine spus, ierarhiile pe care le propune,
răspund la o falsă problemă.
Cu toţii suntem beneficiari ai produselor mass-media, fie că sunt ele scrise,
orale sau vizuale şi aceasta pentru că suntem în “era informaţiilor” sau “războiul
informaţional”, aşa cum deseori se afirmă. Dintre toate media, televiziunea este
instituţia care poate manipula cel mai uşor masele. Televiziunea dispune de
imagine, cuvânt, sunet şi alte efecte, care în radio şi în presa scrisă nu sunt atât de
relevante.
În secolul XIX, gafele oamenilor politici nu erau cunoscute atât de mult ca
astăzi. De aceea, mai târziu şi-au luat consilieri pentru că nu-şi mai puteau ascunde
greşelile, căci lumea le cunoştea direct din presă sau din audio-vizual prin
intermediul televiziunii, care nu putea fi cenzurată la infinit. Este cert că trăim într-
o lume grăbită. Nu avem timpul necesar pentru a ne expune spre a consuma
interminabile „furtuni” informaţionale, de aceea în locul lumii reale preferăm o
lume mai compactă – cea a simbolurilor. Imagologia, în această ordine de idei, este
o componentă incontestabilă a lumii simbolurilor. De exemplu, alegătorii nu au
relaţii personale cu liderii politici din eşaloanele superioare ale puterii, dar
reacţionează la anumite simboluri, care transmit succint o informaţie despre ei.
Prin urmare, nu este deloc întâmplător faptul că, de cele mai dese ori, partidele
politice aplică în timpul competiţiilor electorale strategia personalizării. Alegătorul
votează persoana înzestrată cu anumite calităţi, cum ar fi experienţa, putere de
influenţă, perseverenţa, abilităţi intelectuale, severitate etc. Astfel, în mentalul
maselor se proiectează o imagine ideală, după care se „racordează” candidatul. În
ultimul timp omenirea a cunoscut campanii electorale „spectaculoase” care s-au

28
bazat foarte mult pe sprijinul oferit de presă şi în special de către televiziune,care
este de altfel, un foarte bun creator de imagine.
Televiziunile, fără excepţie, au nevoie de vedete pentru a face rating.
Acestea, de cele mai multe ori, sunt produse din oameni obişnuiţi. Operaţiunea este
deosebit de riscantă şi costisitoare: pentru a produce un nou star, patronii de
televiziune trebuie să investească zeci de mii de dolari pe an chiar dacă asta pare
pentru un om obişnuit o exagerare. Florin Călinescu, de exemplu, a produs în anii
de după căderea regimului comunist din România multe vedete de televiziune, deşi
nu crede că:
28
“….în România există cu adevărat vedete.”. “În principiu, spune el,
pentru a produce o vedetă e nevoie de intuiţie, răbdare şi timp. Iar toate acestea
înseamnă, până la urmă, bani. ” 29.
Cheltuielile cu susţinerea şi promovarea unei posibile vedete sunt mari
pentru o ţară ca România. Pentru a susţine o potenţială vedetă, posturile de
televiziune cheltuiesc cel puţin 20-30.000 de dolari pe lună. Dar cheltuielile cu
producţia unei ore de televiziune pot ajunge şi până la 100.000 de dolari, în
“prime-time”. Suma vehiculată include toate cheltuielile de producţie, inclusiv
salariul vedetei în devenire şi profitul de 20-30% pe care patronul de televiziune şi-
l rezervă. Este evident că în momentul în care sunt puse în joc asemenea sume,
răbdarea şi intuiţia devin esenţiale. Practic, patronii de televiziune intră într-un joc
în care pot pierde foarte mulţi bani mult mai uşor decât îi pot câştiga.
Uneori, însă, televiziunile “dau lovitura”. De exemplu, Prima TV, cu Anca
Lupu - Iepuraşul din “Trăsniţi în NATO”. Anca Lupu a fost recrutată în echipa lui
Grig Chiroiu, producătorul serialului, gratis. De fapt, ea a fost cea care i-a contactat
şi a cerut să fie inclusă în echipă. A fost acceptată şi treptat, rolul ei a căpătat o
amploare din ce în ce mai mare; iar astăzi este unul dintre personajele principale

28
Jurnal VIP: “Între Teatrul Mic şi PRO TV”, 26.ianuarie.2008, www.rocasting.ro.
29
Idem.

29
ale sitcomului. Între timp, Anca Lupu a devenit vedetă, i se iau interviuri, oamenii
o recunosc pe stradă, aşa că nici publicitatea ei nu costă nimic. Grig Chiroiu
recunoaşte că şi datorită Ancăi Lupu ratingul sitcomului s-a dublat practic în
30
ultimul an, de la 1,5-2 puncte ajungînd astăzi la 3-4 puncte 31. Totuşi, cheltuielile
de producţie pentru noul personaj rămân scăzute. Ele se menţin undeva între 7.000
şi 10.000 de dolari pe sezon. Constatăm că singurul lucru sigur pentru cei care
produc vedete de televiziune în România, şi nu numai, este că, în general, trebuie
să investeşti bani mulţi fără să ştii ce vei obţine de pe urma lor.
Cazul prezentat nu este unic aşa cum nu sunt unice nici apariţiile pe micile
ecrane ale “caricaturilor de televiziune” Monica şi Irinel Columbeanu, sau a
dispărutei Bianca Brad. Acestea sunt personaje care nu pot fi considerate a fi
împlinite profesional din punct de vedere al prezenţelor în mass-media. Sunt
personaje ce şi-au făcut apariţia în show-biz fără un motiv bine definit, devenind în
scurt timp prezenţe sufocante ale micului ecran şi - mai grav - sfătuitori în domenii
în care nimeni nu ştie dacă au vreo experienţă sau vreo calificare. “The gruesome
32
twosome” este varianta “cosmetizată” şi mult mai mediatizată a vechii formule
Anna Lesko - Irinel Columbeanu unde partea masculină a cuplului a rămas în
atenţia presei şi a televiziunii nu datorită afacerilor pe care le derulează ci datorită
femeilor cât mai tinere şi cât mai frumoase pe care le-a “ataşat” propriei imagini.
Astfel s-a transformat în vedetă (pseudovedetă), în momentul “ataşării”, şi Monica
Gabor, o băcăuancă minoră devenită un obscur model. Astfel s-a ajuns la ştiri
”senzaţionale” despre convertirea la ortodoxism, învăţatul pentru bacalaureat şi un
simulacru de emisiune fără nici un fel de miză decât aceea de a le permite celor doi
protagonişti să epateze chiar şi dincolo de graniţele ţării.33
30
Cotidianul: Andreea Lupu - Holograf şi Trăsniţi în NATO au cîştigat cel mai mult din drepturile de autor, 27
iulie 2007, p. 2.
31
Idem.
32
Film de groază ce poate fi tradus prin “Asociaţii care îţi dau fiori” sau “Cuplul de groază” apărut în 1967 în regia
lui Herschell Gordon Lewiss (gruesome = de groază, care îţi dă fiori, înspăimîntător; twosome = pereche, cuplu,
grup de doi. Tr.aut.)
33
Cotidianul: Bety Blagu; Nonvedetele de televiziune, 16 iunie 2006, p. 3.

30
 Un caz asemănător despre care am amintit aici este cel al Biancăi Brad,
câştigătoarea primului concurs de frumuseţe organizat în România după 1989, ea
prezentând mai bine de un an (este vorba de anul 2006) pe toate posturile de
televiziune şi prin toate emisiunile mondene mici “poveşti” despre propriul său
copil născut în 2005.

2.3. Media şi mediatizarea.

Răspândirea televiziunii, în epoca ulterioară celui de-al Doilea Război

Mondial, a fost similară producerii unei unde de şoc la scară planetară. Pentru
persoanele care depăşiseră perioada maturităţii şi se apropiau de vârsta senectuţii, a
poseda un mijloc de informare în masă de genul televizorului, nu la multă vreme
de la apariţia radioului, era un fapt, ce-i drept, ieşit din comun. Exaltarea
telespectatorilor absorbiţi de noua "minune" a tehnologiei se producea simultan cu
pierderile care urcau vertiginos, în celelalte ramuri de informare. Presa scrisă şi
radioul au resimţit cel mai acut şocul apariţiei şi dezvoltării canalelor de
televiziune.

Dacă în stadiu incipient filmele (încă reduse ca număr) constituiau atracţia

principală, odată cu scurgerea timpului, atenţia telespectatorului obişnuit a fost
captată de emisiunile de ştiri. Acestea au urmat rapid acelaşi “tipar” precum în
cazul filmelor, în sensul în care, pentru a păstra trează atenţia “privitorilor”, a fost
imperativă crearea (chiar artificială) a mai multor planuri de conflict. Pentru
emisiunile de ştiri, aceasta a însemnat primatul temelor a căror expunere televizată
ar fi durat un minut sau chiar mai puţin. Prezentarea evenimentelor sub forma
ştirilor de televiziune a suferit “malformaţii”. Treptat, factorii de decizie din mass-
media au constatat avantajul considerabil al imagologiei subiective, care consta în
transmiterea acelor ştiri pe care oamenii ar fi dorit să le urmărească sau să le afle,
în detrimentul informaţiilor pe care ar fi trebuit în mod firesc să le cunoască pe

31
această cale. Acest nou gen de divertisment a căpătat subit accente aberante, printr-
o similitudine din ce în ce mai izbitoare cu filmele de duzină care invadaseră de
ceva vreme micul ecran. Distracţia era cu atât mai mare cu cât dreptul la liberă
exprimare a intrat uşor în derizoriu. Suprimarea cenzurii directe a dat frâu liber
promovării la televiziune a unei game largi de puncte de vedere, nu de puţine ori
diametral opuse concepţiilor oficiale. Acest libertinaj informaţional a fost o apariţie
extrem de insidioasă. Facilităţile televiziunii sunt susceptibile de a deveni foarte
uşor constrângeri.

Dacă imaginea este climatul propice acţiunii dezinformatorului, televiziunea

este “paradisul” acestuia. Întrucât credulitatea omului creşte naiv la auzul unui
cuvânt atât de rezonant precum “adevăr”, televiziunea, facând uz de arma imaginii,
pretinde a prezenta informaţia cu un maximum (prestabilit) de obiectivitate. Deci,
adevărată. Performanţele uimitoare ale tehnologiei comunicaţiilor audio-vizuale au
făcut posibile, la apusul Războiului Rece, transmisiuni “live” din orice colţişor de
pe glob, apărând o nouă oportunitate: cea a unui aparent infailibil standard de
obiectivitate a informaţiilor. Este limpede că, pentru cele mai multe segmente de
cetăţeni, imaginile difuzate în direct constituiau şi constituie în sine surse mai
presus de orice îndoială şi aproape imposibil de prelucrat sau manipulat. Ca o
consecinţă directă a necesităţii de informaţie în cel mai alert ritm cu putinţă, în
1980 şi-a început emisia un nou post de televiziune, CNN (Cable News
Network)34. Dacă iniţial ideea apariţiei unui canal TV destinat transmiterii de ştiri
zi şi noapte a părut oarecum deplasată, nu a necesitat mult timp pentru ca publicul
să-l întâmpine din ce în ce mai receptiv. Deşi efectul “fenomenului CNN” nu poate
fi măsurat deocamdată în adevărata sa dimensiune la scară globală, anumite
tendinţe se fac totuşi vizibile. Una din acestea, este standardizarea culegerii, tratării
şi prezentării informaţiei “à la CNN” vizibilă la televiziuni ne-americane. Pe de

34
Publicaţia Observator cultural – Nr.428/19.06.2008: “20 de ani de istorie la televizor” – Ion Bogdan Lefter, p. 2.

32
altă parte, apariţia unor canale de ştiri internaţionale precum “Al Jazeera” (Orientul
Mijlociu), “France 24” (Europa), “Telesur” (America Latină) este datorată în bună
măsură ambiţiei de a concura reţeaua americană. Nu este imposibil ca în viitor, pe
măsură ce puterea financiară a altor ţări sau regiuni va atinge o masă critică, alte
reţele regionale sau cu vocaţie globală să-şi facă apariţia. Cu siguranţă în spatele
unor asemenea iniţiative se află factorul politic, pentru care informaţia rămâne una
dintre cele mai puternice arme invizibile.

În România post-decembristă, apar trei întreprinderi private: firmele de taxi,

cele de făcut gogoşi şi ziarele. Mass-media private au schimbat radical modul în
care s-a făcut comunicarea politică (şi nu numai) în România, eliminând
monopolul statului. În primă instanţă s-au dezvoltat ziarele şi radiourile, iar ulterior
au început să apară posturile TV. Odată cu creşterea interesului populaţiei pentru
viaţa publică, această deschidere a permis apariţia unor noi categorii de populaţie:
formatorii de opinie (care devin repere în societate şi populaţia consumatoare de
informaţie din surse diverse.
Mass-media au devenit un instrument esenţial în formarea opiniei publice,
peste 80% dintre români utilizând cel puţin o sursă dintre cele trei pentru propria
informare. În acest timp, TVR a rămas un reper, fiind televiziunea cu cea mai mare
extindere teritorială, capabilă să ofere cele mai mari audienţe în mediul rural şi
mic-urban.
Dar televiziunile private au devenit tot mai puternice, ajungând să domine
clasamentele de audienţă. În prezent, cel puţin două televiziuni private sunt plasate
în faţa televiziunii publice în ceea ce priveşte audienţa la jurnalele de ştiri.
Televiziunile private sunt mult mai atente la schimbările pieţei. Ele au reuşit să se
impună ca fiind mult mai credibile decât televiziunea de stat. Interesul lor pentru
politică este ceva mai redus decât cel al televiziunii publice, în consonanţă cu

33
scăderea interesului populaţiei. Televiziunile sunt mult mai importante în formarea
agendei publice, deoarece consumul TV a crescut extrem de mult în România.
Mass media au devenit în ultimii ani un actor tot mai proactiv pe scena
politică, implicându-se în dezbateri şi în conflictele pentru distribuţia puterii.
Partizanatul a contat mult în influenţarea unor decizii, fapt care a transformat mass-
media din simplu canal intermediar, în parte a sistemului de putere. Autoritatea
mediatică este acceptată şi de clasa politică, aceasta încercând să cultive o relaţie
de colaborare cu mass-media. Spre deosebire de alte ţări, partizanatul nu este
asumat explicit, existând o ostentaţie nefirească a obiectivităţii.
Puterea politică a oscilat între a accepta şi a limita puterea media.
Instrumentul cel mai facil – publicitatea de la stat, foarte importantă în finanţarea
activităţii media în ultimii ani. Mass-media influenţează major agenda publică prin
două mecanisme:
1. este influenţată agenda cetăţenilor (care recunosc ca probleme, în
sondajele de opinie, multe din temele puternic mediatizate);
2. este influenţată agenda politică (demnitarii preluând din media subiecte
pentru propria activitate).

Prin aceste mecanisme, mass-media au devenit un mediator în relaţia dintre

politicieni şi electorat, dar şi o formă de bruiaj la adresa comunicării directe (mult
mai inhibată). Pe acest fond, clasa politică s-a îndepărtat de electorat, care se simte
reprezentat mai mult de media decât de politic. Condiţionarea legitimităţii
politicului de sprijinul media este un factor de care se ţine cont foarte mult în
comunicarea politică românească.

“Derapajele” nasc pseudovedete, “monştrii ai ecranului” care încearcă să ne

moralizeze, să ne aducă un plus de direcţionare. Întrebarea este spre ce ? Şi această
întrebare devine mai acută în momentul în care “morala” şi stilul de viaţă vin din
direcţia unui Irinel Columbeanu, a unei Monica Gabor (Columbeanu) sau şi mai

34
grav din partea unei “vedete” ca Laura Andreşan. Evident că în acelaşi mediu
mass-media întâlnim şi “reversul medaliei” prin personalităţi publice mai bine
închegate ca Andreea Esca sau Teodora Trandafir (Teo).

Andreea Esca: Cea mai cunoscută vedetă Pro, Andreea Esca, a fost aleasă de
Adrian Sârbu. Tot el a fost şi cel care a adus-o de la “SOTI” la “Pro TV” şi i-a
încredinţat prezentarea principalului jurnal de ştiri. Prezenta ştiri de doi ani, avea o
bursă la “CNN”, o maşină Dacia, plătită pe jumătate de părinţi, şi locuia cu aceştia
într-un apartament cu 4 camere când şi-a asumat singurul risc din viaţa ei: acela de
a pleca la “Pro TV”. Ce i-a adus statutul de vedetă? Milioane de oameni care o
salută pe stradă, curioşi în pomii din faţa casei, o casă mare pe care a amenajat-o
împreună cu soţul, un salariu mult mai mare decât la “SOTI”, evoluţia de la
apartamentul părinţilor la garsonieră, apoi la apartament cu 2 camere şi în sfârşit la
vilă, de la Dacia la Cielo, apoi la Ford, iar acum la Volvo. Ce a oferit în schimb?
10 ani de audienţe de top pentru "Ştirile Pro TV".
Teo Trandafir: Pe Teo Trandafir o ştia lumea şi înainte. De la “Antena 1”,
unde prezenta emisiunea de dimineaţă alături de Mircea Badea. “Pro TV” a făcut-o
însă vedetă. O oprea lumea pe stradă şi înainte de “Pro TV” pentru a-i cere
autografe, dar ceea ce numeşte ea “zidul de mobile” a apărut abia mai târziu.
Oamenii o fotografiază acolo unde o văd şi ţin neapărat să-i dea sfaturi sau să o
chestioneze despre viaţa ei. Un dezavantaj al faptului că este vedetă este această
lipsă de intimitate. Compensează însă celelalte: longevitatea pe micul ecran (face
emisiuni încă din 1994), veniturile mai mari şi posibilităţile pe măsura acestora.
Cristi Tabără: “Părintele” Pro TV (nume care l-a primit ca urmare a
studiilor sale teologice) vine de la Oradea, unde a dat o probă pentru postul de
prezentator al matinalului local. Caseta a ajuns însă la Bucureşti şi, ulterior, şi el.
Lucrase în presa scrisă şi în radio înainte, aşa că, cel puţin în Oradea, avea o
oarecare notorietate. În Bucureşti însă, lucrurile s-au precipitat. Dacă la Oradea au

35
trecut două luni de la prima lui apariţie televizată până când i s-a cerut primul
autograf, în Bucureşti asaltul fanilor a fost, spune el, aproape instantaneu. Cât
despre bani? “Pot să spun că în Oradea locuiam într-o garsonieră şi conduceam o
maşină de 18 ani, iar în Bucureşti locuiesc într-un apartament cu 3 camere şi
conduc o maşină care va împlini 5 ani, dar pe care o am de când era nouă" 35,
marturiseşte chiar el.
Este evident că viaţa noastră nu mai poate fi concepută altfel decât în
mijlocul acestui “uragan” numit mass-media. Presa, televiziunea, cinematograful,
radioul, sunt parte integrantă din propria noastră viaţă, ne influenţează, ne conduc
sau ne modifică destinele, ne coordonează paşii şi ne direcţionează voit sau mascat.
Progresul în domeniu este evident. Internetul a spart graniţele teritoriale umane
făcându-ne să ne conectăm la viaţa planetară. Este de asemenea evident că mass-
media creează sau distrug destine, formează personalităţi, le impun, şi uneori
crează dependenţă. Reversul este şi el valabil. Apariţia unor pseudovedete, unor
pseudopersonalităţi ale vieţii publice, impunerea lor în viaţa publică se datorează
tot fenomenului mass-media. Capitolul următor va exemplifica direct aceste
afirmaţii.

CAPITOLUL III
- STUDIU DE CAZ -

3.1.Introducere în studiu de caz - vedeta de la viaţa de zi cu zi la imaginea

publică

35
Interviu acordat Simonei Fîrtat în data de 3 aprilie 2008 în cotidianul “Banii Noştrii”, p. 1.

36
 În cadrul acestui studiu de caz îmi propun să realizez o analiză detaliată a
“creării” vedetelor ca produs direct al mass-media. Este evident că ultimul deceniu
şi jumătate a impus şi la noi, după model occidental, o categorie specială de
indivizi: vedetele. Acestea au devenit un fel de noi idoli, admiraţi de milioane de
indivizi, la care fanii aproape că se închină. Cinematografia, mai precis
Hollywood-ul, a lansat moda zeilor umani de acest tip. Ea a făcut din actori mai
mult sau mai puţin talentaţi, dar pe gustul publicului, mega-staruri care îi atrag pe
spectatori în săli, prin simpla înscriere a numelui ori aşezare a pozei pe afiş. Din
industria cinematografică, star-sistemul a migrat şi spre alte domenii: spre sport,
modă, muzică sau politică. Un star se face nu numai prin talent (uneori acest
element este dispensabil), ci mai ales prin popularizare. O popularizare ce merge
până la detalii mărunte, în special legate de viaţa personală, uneori chiar de cea
intimă, care hrănesc apetitul de senzaţional al publicului. Mass-media sunt cele
care pot ridica sau coborî un star, în funcţie de atenţia pe care i-o acordă, pentru că
vedeta are nu numai ascensiune, ci şi faza ei de ieşire din sfera de interes.
“Metodologia” de creare a unei vedete începe cu apariţii din ce în ce mai numeroase, de mai lungă durată şi mai
spectaculoase în gazete şi pe micile ecrane. Fără popularizare, o vedetă n-ar exista, pentru că ceea ce contează în
această atractivă, dar uneori scurtă şi adesea obositoare “carieră”, este imaginea publică. Pentru edificarea imaginii e
necesară o întreagă echipă de specialişti, care trudeşte la strategii ingenioase. O vedetă trebuie să aibă farmec şi să-
i placă să se afle mereu în centrul atenţiei. Dintr-un om comun, presa poate face un VIP, pe baza unui plan abil de
marketing. Există însă şi riscuri: publicitatea poate deveni foarte uşor şi un “malaxor” între “dinţii” căruia vedeta îşi
poate găsi sfârşitul brusc şi neaşteptat. Revistele mondene, în principal, fac acest lucru. Viaţa şi tirajul lor depind de
abundenţa detaliilor picante despre aceste personaje din viaţa socială. Imaginea creată este mai apoi difuzată
planificat şi devorată de amatorii de “can-can”-uri. În ceea ce-i priveşte pe oamenii de cultură, puţini dintre ei ajung să
figureze în star-sistemul românesc. Şansele cele mai mari le au actorii, prin vizibilitatea profesiunii lor. Urmează în
top artiştii plastici, datorită excentricităţii creaţiilor lor. Scriitorii au mai puţine şanse, cu excepţia celor care moderează
talk-show-uri de televiziune sau au intrat în politică. Pentru că în România, calea cea mai sigură de a deveni vedetă
este apariţia constantă pe micul ecran. Competenţa este ultima variabilă care contează în această complicată
ecuaţie.

În România există cu adevărat vedete aşa cum putem afirma că există şi

nonvedete. În principiu, pentru a produce o vedetă este nevoie de intuiţie, răbdare
şi timp. Iar toate acestea înseamnă, până la urmă, foarte mulţi bani. Răbdarea, de
altfel, este absolut necesară, pentru că durează mult până când publicul ajunge să
37
accepte o figură nouă pe sticlă. Era mai simplu pe la mijlocul anilor ’90, când se
năşteau televiziunile comerciale. Atunci, o nouă figură era acceptată aproape
imediat - noutatea era chiar o reţetă a succesului. Astăzi însă, pentru ca un nume
nou să fie acceptat pot trece chiar şi ani, iar asta e o problemă serioasă pentru
patronii de televiziune, cei care finanţează cu banii lor noua vedetă în devenire.
Pentru a-şi mări şansele ca banii să fie investiţi într-un produs rentabil, patronii îi
rotesc în funcţie destul de des pe aspiranţii la statutul de vedete. Numai aşa pot
ajunge să vadă la ce emisiuni se potrivesc cel mai bine şi unde obţin cea mai mare
rată de audienţă.

Televiziunile, mână în mână cu presa scrisă într-un conştient şi dirijat

demers de marketing au început să creeze în serie “starlete” şi să impună modele
psiho-sociale. Aşa a apărut un şir de Andree, Raicu, Esca, AndrEA, de Mihaele,
Corine, Nicolete, Monica ş.a.m.d. O serie de figuri venite din toate colţurile ţării la
Bucureşti şi “catapultate” pe sticlă. Moment până la care nu au avut istorie şi nici
performanţe. Avantajul televiziunilor şi al presei de a folosi “momentul zero”,
pentru că de aici era treaba lor să le creeze existenţa, evenimentele, prieteniile,
amorurile într-un veritabil “succesful story” pentru că prezenţa lor în prime-time-ul
televiziunii respective era costisitoare şi investiţia trebuia să aducă bani. Adică
audienţă şi publicitate pentru emisiunile în care erau prezentate „vedetele”.

O vedetă nu se construieşte prea uşor şi nici prea repede. Andreea Raicu este
un exemplu în acest sens. Mai multe „media” s-au chinuit ani buni să-i găsească
locul în diferite emisiuni, până când folosind cu obstinaţie barter-urile cu presa
scrisă şi amorul cu fotbalistul Chivu au reuşit să o impună ca o arbitră a modei, cea
mai dorită româncă ba chiar şi autoare de rubrică într-o publicaţie destinată
femeilor. Mihaela Rădulescu a pornit ca moderatoare a unor emisiuni dedicate
celei de a şaptea arte la “Tele7abc”. Acum nimeni nu îşi mai aminteşte cum arăta
şi cum vorbea după ce a trecut prin atâtea posturi de televiziune şi schimbări

38
fizionomice până astăzi când a devenit „coperta” mai multor reviste, scriitoare,
realizatoare de documentare, emisiuni radio, etc. Andreea Marin, fostă doamnă
Gheorghiţă şi obscură realizatoare de emisiuni pentru copii la “TVR Iaşi”, fostă
prezentatoare de ştiri de la “TVR 1” devine graţie lui Valeriu Lazarov o
incontestabilă vedetă naţională. Nouă din zece români ştiu cine este “zîna
surprizelor”. Aceste trei nume au fost alese ca model de reuşită în domeniu. Sunt
prezente săptămânal în paginile ziarelor, revistelor, la radio sau la televiziune.
Numai că această prezenţă cere un număr masiv de informaţii, evenimente,
diversitate. Cu certitudine paginile scrise despre Andreea Marin depăşesc durata
emisiunilor prezentate de aceasta. De cele mai multe ori, serviciile de Relaţii
Publice transmit către presă o sumă de date care sunt prelucrate de aceasta. Alteori,
vedetele însele livrează informaţia către presă în dorinţa de a-şi menţine interesul
publicului. Atunci când ele nu sunt suficiente sau nu corespund aşteptărilor
publicului presa începe să cerceteze, să afle, să descopere întîmplări mai multe,
mai picante. Şi cum în presa românească scopul scuză mijloacele s-au importat
după model european dar cu comportament dâmboviţean „paparazzi” autohtoni.

Televizorul este cel mai ieftin mijloc de distracţie şi cel prin intermediul
căruia putem lua pulsul lumii în câteva secunde. În lupta pentru audienţă
televiziunile uită că pe lângă divertisment mai trebuie să ofere şi puţină educaţie şi
de aceea promovează până la saturaţie manele şi telenovele. La un moment dat
televiziunile româneşti se întreceau în prezentarea vieţii extraprofesionale a
maneliştilor. Dacă de la una aflam ce maşină şi-au achiziţionat, de la cealaltă aflam
unde şi-au petrecut vacanţa. Şi uite aşa manelistul a ajuns model de succes.
Televiziunile nu s-au mulţumit numai cu atât şi au mai făcut un pas riscant în clipa
în care au adus pe ecrane falsele vedete. Peste tot în lume există vedete, dar ele
provin din sferele artistice şi sunt reprezentate de oameni cu cariere impresionante.
La noi vedete sunt acei oameni care apar foarte des la televizor, dar care din punct

39
de vedere profesional nu spun mare lucru, în timp ce alţii care ar merita să fie
cunoscuţi nu au nici o şansă de a intra în această horă mediatică. Şi atunci
senzaţionalul, vedetismul, vulgaritatea, lipsa de scrupule ajung să fie învăţate şi
preferate de tineri pentru că li se oferă zilnic la ore de maximă audienţă.

3.2. Studiu de caz – Monica Columbeanu

Pentru a realiza ce înseamnă cu adevărat transformarea unui nimic sau a unui

“nimeni” într-o “personalitate” cu ajutorul mass-media m-am rezumat la un
exemplu concret. Şi am considerat că nu poate fi ceva mai concret decât vestitul
cuplu Columbeanu Irinel şi Monica. Faptele susţin aceste afirmaţii.
Născută la Bacău, Monica Gabor trăia o viaţă modestă şi liniştită până când
în vara anului 2003 a devenit subiect de dispută între două clanuri ţigăneşti din
localitate (vezi Anexa 1). Ulterior, activitatea sa de fotomodel a adus-o în atenţia
lui Matei Miko, patron al agenţiei de modele “Transilvania Fashion”, cu care
Monica a început o colaborare. În aceeaşi perioadă, Monica se confruntă cu un nou
scandal în care este implicat şi interlopul băcăuan Ovidiu Hassan (vezi Anexa 2).
Miko este bun prieten cu Irinel Columbeanu şi tot el le-a lansat şi pe fetele de la
formaţia de muzică uşoară “Trident”. Mare pasionat de manechine, Columbeanu a
dorit să o cunoască pe Monica Gabor, cu care a şi început să se afişeze prin
cluburi. Deşi iniţial părea doar o aventură (aşa cum a fost relaţia sa cu Anna Lesko
sau cu Romaniţa Iovan), relaţia dintre liceană şi Columbeanu, care avea atunci 48
de ani, devenea tot mai serioasă, iar după cinci luni, Columbeanu a cerut-o de soţie
pe Monica, într-o atmosferă romantică, la restaurantul “Casa Vernescu” din

40
capitală. S-au logodit în decembrie 2005, iar relaţia lor s-a transformat într-un
subiect de controversă naţională. Cei doi au fost împroşcaţi cu tot felul de acuzaţii,
începând cu Monica, pusă la zid în ideea că vrea doar averea lui Irinel (ceea ce
pare foarte verosimil). Nici acesta din urmă nu a scăpat de gura lumii. El a fost
îndelung ironizat pentru relaţia cu Monica şi, pornind de la vârsta fragedă a iubitei
sale, acuzaţiile la adresa lui au mers până la pedofilie. S-au făcut emisiuni TV, în
care subiectul a fost dezbătut de psihologi, o parte a mass-media încercând să tragă
un semnal de alarmă, mai ales în momentul în care Irinel şi Monica au semnat un
contract cu postul de televiziune “B1TV”, pentru difuzarea unui reality-show,
celebrul “No Comment”. Cei doi erau acuzaţi că reprezintă un exemplu negativ
pentru tinerele din România, care aveau să-şi dorească un destin precum cel al
Monicăi: eşti “aranjată” dacă îţi găseşti un “Iri”, care să-ţi cumpere haine scumpe,
să te aşeze într-o vilă luxoasă şi la volanul unui “Bentley”. Reacţia opiniei publice
nu a rămas fără ecou, astfel că CNA-ul a hotărât să intervină (vezi Anexa 3). Nunta
lui Irinel cu Monica a avut loc în 22 iulie 2006, la vila lor de la Snagov, şi a fost
transmisă în direct la postul “B1TV” care a devenit atunci lider de audienţă.
Evenimentul a fost declarat “nunta secolului”, cu atât mai mult, cu cât, la miezul
nopţii, în toiul petrecerii, Monica şi Irinel au făcut o surpriză invitaţilor,
prezentându-le un filmuleţ realizat de naşii lor, Matei şi Monica Miko, în care se
bucurau de rezultatul pozitiv al unui test de sarcină făcut de mireasă (vezi Anexa
4). Relaţia pe care Monica o avea cu familia sa din Bacău nu era, atunci, una prea
apropiată. Tatăl fetei s-a opus încă de la început “poveştii de dragoste” dintre
Monica şi miliardarul colecţionar de maşini scumpe. De altfel, tatăl miresei a
refuzat invitaţia la nuntă. La fel au făcut şi surorile manechinului, una dintre ele
aflată, este adevărat, peste hotare. Singura care a onorat invitaţia, venind din Italia,
a fost mama Monicăi, Veronica Gabor, care abia atunci a făcut cunoştinţă cu
ginerele şi cuscrii săi. Pe 17 ianuarie 2007, “B1TV” transmitea “naşterea

41
secolului” în direct de la “Spitalul Elias” moderată de Roxana Iliescu. Fetiţa a
primit numele de Irina şi a fost, pentru câteva zile, cel mai mediatizat copil din
România (vezi Anexa 5). Numele ei a schimbat şi titlul reality-show-ului familiei
Columbeanu, care a devenit “Irina by Monica Columbeanu”. Un alt eveniment
hipermediatizat a fost apoi botezul micuţei, organizat tot în curtea vilei de la
Snagov, proprietatea Columbenilor. Un subiect de controversă a fost faptul că
Irinel şi Monica au dorit să-şi creştineze fetiţa într-un slip încrustat cu cristale
Swarovski. Preoţii nu le-au permis însă, aşa că Irina şi-a primit botezul ca orice
copil de rând. A avut parte însă de o petrecere cu fast, dată de tatăl ei, care şi-a
serbat, cu această ocazie, şi împlinirea vârstei de 50 de ani (vezi Anexa 6). Dornic
să o aibă lângă el, Columbeanu a transferat-o pe Monica de la liceul din Bacău la
un liceu de lângă Bucureşti unde pentru ca megalomania să fie completă
manechinul mergea la şcoală cu şalupa.
Monica este acum studentă la ID (învăţămînt la distanţă) la “Facultatea de
Comunicare şi Relaţii Publice”, din cadrul “SNSPA” În anul care a trecut, pe 27
mai, de ziua lui Columbeanu, Monica a anunţat că îi va face o surpriză soţului ei
prin primul cadou achitat din banii ei, un Bentley.
În ceea ce priveşte “afacerile” Monicăi Columbeanu realitatea nu este
departe de stilul ei de viaţă şi de “acţiune”. Înainte de oficializarea relaţiei, Monica
era unic acţionar la societatea “Monica Gabor Media”. Prin căsătorie, soţul ei,
Irinel Columbeanu, a devenit şi el acţionar în această societate (vezi Anexa 7).
Dacă nu apăreau la reality-show poate că viaţa cuplului Monica şi Irinel
Columbeanu ar fi urmat un curs firesc, evident la nivelul averii existente. Numai că
aşa cum mass-media acţionează asupra percepţiei maselor, prin ea Monica şi Irinel
Columbeanu au dezvăluit lumii nenumăratele defecte pe care le au, cum nu ştiu ei
să se poarte (mai mult ea), ce vocabular “subţire” au, ce subiecte “subţiri”
abordează numai de dragul de a le aborda şi de a fi în “prim plan” şi multe alte

42
dedesubturi pe care nu le-am fi aflat dacă nu şi-ar fi pus viaţa pe tavă, în faţa
camerelor de filmat (vezi Anexa 8).
Soţia lui Irinel a realizat că vrea notorietate internaţională şi, graţie unor
agenţi bine plătiţi, ea a reuşit să acceadă rapid în lumea modei din Peninsulă,
sărind etapele clasice pe care alte modele, astăzi consacrate, le-au urmat. Deşi,
pentru italieni, ea este o necunoscută, revistele locale s-au întrecut în mod bizar în
a-i oferi coperta. Potrivit unor agenţi experimentaţi din domeniu, ascensiunea
Monicăi e suspect de rapidă, întrucât un model prinde o copertă doar după ce îşi
face o anumită cotă, ceea ce presupune timp şi numeroase casting-uri. Această
ascensiune artificială a fost taxată chiar de impresarul Monicăi Columbeanu,
Antonello de Genarro, conform cotidianului “Gardianul” din data de 8 mai 2008
(vezi Anexa 9). Destul de ciudată este şi abordarea aproape umilă a revistei "Qui"
faţă de subiectul Monica, pe care o gratulează absolut nemeritat cu titulatura de
Miss România (vezi Anexa 10).
Pornind de la cazul Monica şi Irinel Columbeanu, se pot identifica trei
elemente fundamentale ale circuitului mediatic: mass-media, vedetele (subiecte ale
imaginii ) şi publicul.
Relaţiile dintre cele cele trei componente sunt condiţionate de raţiuni clar
definite, astfel:
Din punctul de vedere al mass media, genul de imagine Monica
Columbeanu este un model de succes care a pornit din occident, iar in condiţiile
globalizării, a fost preluat de majoritatea ţărilor democratice. Este un model de
succes în sensul de profit, în contextul unui mediu concurenţial şi în condiţiile
redefinirii continue a principiului libertăţii de exprimare.
În ceea ce priveşte vedetele, în cazul de faţă Monica Columbeanu, o
importantă condiţie o reprezintă asumarea de către acestea a reţetei de succes
recomandate sau impuse de mass media, chiar dacă aceasta nu reprezintă în

43
totalitate persoana vedetei sau realitatea. De cele mai multe ori acest model de
succes nu este decât un rol. Motivele intime sau declarate ale acceptării şi
promovării acestui rol sunt: banii, notorietatea şi toate avantajele care decurg din
acestea.
Din perspectiva publicului, în situaţia României, este un tip de imagine care
prinde în condiţiile unei perioade de tranziţie (de la comunism la capitalism şi
democraţie) şi ale unor dezechilibre pe care astfel de perioade le generează la nivel
valoric, social, economic.
Asemenea situaţii determină promovarea din partea mass media şi asimilarea
din partea publicului, pe baza unui fond de aşteptare, a unor modele care au apărut
în state cu tradiţie democratică şi stabilitate economică dar care în medii sociale şi
economice de tranziţie au alte efecte, de cele mai multe ori negative. Este ceea ce
se poate numi formă fără fond.
Interdependenţa celor trei elemente poate fi explicată astfel: mass media
crează şi promovează imaginea vedetelor care, la rândul lor, oferă modele
aspiraţionale publicului iar acesta prin consumul de astfel de imagini asigură
profitul mijloacelor de comunicare şi implicit al vedetelor.
Este un exemplu evident care demonstrează imensa putere a mass-media
asupra destinelor oamenilor. Şi nu ne referim aici numai la “crearea” unor vedete
din nimic ci şi la influenţarea destinelor atâtor tineri care visează să acceadă la
nivelul de viaţă al cuplului amintit. În lumina celor redactate în paginile anterioare,
este justificată următoarea concluzie : printr-o mediatizare excesivă acest cuplu
invidiat de unii, repudiat sau pur şi simplu ignorat de alţii, a fost ridicat pe un
“piedestal” nemeritat, fals şi strâmb. 36

36
Surse pentru datele prezentate în acest subcapitol: Curierul Naţional – 14 ianuarie 2006; Gardianul – 16 mai
2006; Ziarul de Bacău – 5 mai 2008; Atac – 2 mai 2008; Libertatea – 30 aprilie 2008; Cancan – 5 mai 2008; 9
AM – 5 mai 2008; Gardianul – 11 iulie 2007; Jurnalul Naţional – 20 mai 2006; Click – 7 decembrie 2007;
Ziarul 10 august 2005.

44
 CONCLUZII ŞI PROPUNERI

Fiecare societate se confruntă cu un fenomen inevitabil “conflictul”. Factorii

care contribuie direct la apariţia conflictului pot fi: diferenţa de vârstă, egoismul,
mândria, nerespectarea opiniilor celuilalt, interese diferite, dorinţa de a domina şi
multe altele. Conflictele fac parte din viaţa noastră de zi cu zi, indiferent de statutul
nostru social. O problemă majoră care se înregistrează în ultimul timp în societatea
noastră este “Abordarea conflictelor de către mass-media, ca un subiect
senzaţional”. Fiind “a patra putere în stat” mass-media au menirea de a educa
societatea, în special acum când un procent foarte mare de părinţi sunt plecaţi peste
hotare, responsabilitatea lor de a educa societatea se dublează. Trebuie menţionat
faptul că organele de presă pe care le avem la ora actuală nu îşi îndeplinesc pe
deplin această datorie de “educator social”, uneori realizând chiar inversul prin
prezentarea în exces a unei anumite laturi a vieţii sociale zilnice, în general cea
“degenerată”. Posturile de televiziune, considerate cele mai bune de majoritatea
publicului, transformă tragediile societăţii noastre în ştiri bombă, oferind astfel
lecţii de instruire pentru violenţă în familie, furturi în mijloacele de transport
public, fuga minorilor de acasă sau “construind” false valori şi personalităţi pe care

45
le lansează în eter ca modele ori sugerând în mod direct sau indirect căi de urmat în
viaţă. Încotro ne îndreptăm? Probabil este întrebarea multor părinţi, care văd
impactul negativ al mass-media în viaţa copiilor lor, sau chiar a multor tineri care
realizează falsitatea situaţiilor în sine căutând adevăratele valori sociale sau/şi
morale, pentru că este fals să credem că întreaga societate este subjugată influenţei
media (partea negativă a ei).
Lucrurile ruşinoase care ar trebui ascunse cât mai departe de ochii lumii sunt
materiale bombă, pentru prima pagină a ziarelor şi locul întâi în buletinele de ştiri
în audiovizual. Există foarte mulţi jurnalişti care nu conştientizează statutul pe care
îl au în societate şi faptul că sunt furnizori de informaţie care trebuie să ajute
consumatorul să progreseze în toate domeniile vieţii.
Mass-media sunt un catalizator de informaţie de diferite genuri, care nu
întotdeauna este bună pentru cel ce o consumă. Deşi toţi susţin că libertatea presei
din punct de vedere financiar şi politic este o absurditate, din punct de vedere al
promovării imoralităţii presa nu are nici o îngrădire şi nici o cenzură. Este, în acest
moment, un fenomen negativ, care promovează pe scară largă imoralitatea,
falsitatea, un “joc de scenă” ce devine ţel şi ideal creând “monştrii”. Nu se poate
spune că toată presa sau că toate posturile de televiziune s-au degradat, dar cele
mai influente organe de presă cu acoperire naţională şi de asemenea, cele mai
influente posturi de televiziune se află în această stare de patetism. Nu trebuie
permisă tratarea tragediilor sociale ca subiect de divertisment.
Spaţiul mediatic românesc este dominat de întrebări de tipul: ce nu merge în
societate?, de ce nu putem anula decalajul existent între noi şi ansamblul
societăţilor occidentale?, de ce nu ne conservăm valorile?, etc. Mai mult, există
ierarhii, se fac clasamente, se stabilesc rating-uri. Este o goană absurdă după
ordonări şi clasificări. Concluzia imediată care rezultă dintr-o analiză sumară a
celor afirmate este că media ne arată că societatea românească are o problemă

46
funcţională şi morală; este lipsită de valori adevărate, de ierarhii reale şi realiste, de
clasamente. 37
Există, evident, convingerea producătorilor de televiziune (şi nu numai ci a
tuturor producătorilor de media în general) dar şi a consumatorilor acestor surse că
televiziunea este în primul rând un spectacol, că funcţia ei primordială este una de
destindere, relaxare şi amuzament. Televiziunea este cu adevărat un spectacol - iată
ce cred şi promovează realizatorii, iată ce se pregătesc să consume telespectatorii
în momentul în care “se conectează” la sursă. Fireşte, televiziunile au funcţii
diverse, iar una dintre ele este cea amintită mai sus. Dar nu este în nici un caz
unica. Sau, altfel spus, nu mai este unica. În “zorii televiziunii”, posturile TV
năzuiau să fie toate televiziuni generale, ţintind adică tot publicul, toată gama de
telespectatori imaginabilă. Cu timpul, s-a înţeles însă că „publicul” nu există în
realitate, că există „publicuri”, respectiv categorii diverse de populaţii cu opţiuni
variate, puţin dispuse să consume un pic din fiecare produs al meniului unei
televiziuni generaliste. Unora le plac filmele, altora le place muzica, unii preferă
ştiri şi dezbateri, iar alţii sportul sau cultura. Nimănui nu-i place totul. Asta este o
iluzie, iar odată cu apariţia telecomenzii, producătorii TV au priceput asta urgent
şi, deseori, dureros. De aici ivirea televiziunilor de nişă, specializate, cu un mesaj
bine focalizat şi un public selectat în consecinţă. Cu excepţia posturilor de stat
(naţionale sau locale) sau a unor companii mamut, televiziunile private tind astăzi
spre specializare. Este mai uşor, mai eficace şi nu în ultimul rând, mult mai ieftin.
Miza secolului XXI este provocarea libertăţii de a alege între valoare şi non-
valoare ca delimitări ale culturii informaţionale actuale. Ea însăşi într-un echilibru
fragil graţie tendinţelor comerciale, nu rămâne decât consumatorului media să
încline balanţa spre exigenţă şi calitate.

37
Gabriel Hancan; Oamenii din spaţiul media: constructorii de nevoi sociale artificiale, Articol publicat în
România Politică, 27 octombrie 2006, www.romaniapolitica.ro

47
 În absenţa unei educaţii pentru receptarea critică a mesajului mediatic, de
respingere a kitsch-ului, a mediocrităţii sau a superficialului, societatea va purta
marca particularizată a unor grupuri de putere absolut nerelevante pentru valoarea
spiritului naţional.
Este dreptul fundamental şi totodată datoria publicului mass-media de a
invoca dreptul la o informaţie de calitate care să reflecte nivelul de cultură şi
educaţie al unei naţiuni.
Jurnaliştii vor menţine cu greu „frâiele profesiei” într-o perioadă în care
”controlul consumatorilor” este un laitmotiv. „New media” va scoate capul din
perioada „adolescentină”, în timp ce mass-media bătrâne vor intra în faza
terminală. Aceasta frază împreună cu surorile ei, „contentul furnizat de cititori”,
„ziarul nu mai este ziar, a devenit brand” şi „noua generaţie de consumatori are
controlul” vor fi repetate atât de des încât cineva o să ceară interzicerea lor prin
lege. Momentan însă, nu pot fi ignorate.
În ceea ce priveşte opiniile proprii prezentate ca propuneri (deşi este aproape
imposibil ca acestea să ajungă acolo unde pot fi cel puţin analizate dacă nu şi
aplicate) consider că o „filtrare” de esenţă a scopului declarat şi mijloacelor de
punere în practică a acestuia este strict necesară. Trebuie avut în vedere impactul
direct al mass-media asupra maselor largi de cetăţeni, asupra tineretului care este în
căutarea unui „model de viaţă” şi de acţiune, urmând îndeaproape ceea ce li se
„serveşte”. Un standard moral, etic, o prezentare a realului fără „cosmetizare” în
goana disperată după audienţă, rating sau vânzări ar duce inevitabil la o purificare
a media. Asanarea mass-media ar conduce spre o societate mai realistă, mai
ancorată în „viaţa de zi cu zi” a fiecăruia dintre noi. Eliminarea emisiunilor de
genul celor ce prezintă viaţa de zi cu zi a unor „Columbeni” sau „Ţânţăreni”, false
valori sau modele ale momentului, ar direcţiona atenţia maselor către adevăratele
valori ale societăţii, spre adevăratele căi ale succesului şi realizării de sine. Cultura,

48
valoarea, spiritualitatea, viitorul, sunt cuvinte care ar căpăta cu adevărat sensul lor
real. Viitorul ne va confirma sau infirma gradul în care mass-media vor deveni
ceea ce trebuie să fie şi anume un factor de cizelare a maselor sau din contră, un
factor de manipulare în scopul infam al câştigului imediat.

49