Anatomia si fiziologia

cordului
Pap Robert
Educație fizică și sportive
Anul II
Gr. 2

11/21/2020
 Inima

1.Inima

Motorul aparatuluicirculatoriu,este un organ de forma unui pumn închis,fiind situată în centrul

toracelui,între cel doi plămâni, într-un spațiu denumit mediastin. Este acoperită de o membrană
dublă seroasă, numită pericard, de forma unui con neregulat amplasat într-o poziție oblică , la
bază , pericardul este orientat în sus și la dreapta, în timp ce vârful este orientat în jos și la
stănga.

La fiecare bătaie a inimii se succed în același timp dilatarea (diastola) și contracția (sistola)
fiecărei camera cardiace: sângele trece dinfiecare atriu în ventriculul din partea respective, iar de
aici la artera corespondentă, într-un ciclu care se repeat fără oprire.
Considerate ca un organ nobil de aproape toate culturile, nu este sediul sentimentelor. Rolul său
nu este însă mai puțin important. Ea asigură circulația sângelui în întregul corp. Este un organ
muscular gol de dinăuntru, în forma de pară, situate în partea mediană a cavității toracice, între
plămâni. Nu mai mare decât pumnul, greutatea samedie este de 260g și lungimea variază de la
12cm la 14cm, la o lățime de aproximativ 9cm. Vârful său, denumit apex, se sprijină pe diafragm
și este ușor orientat spre stânga.

2. Pompa cardiacă este compusă dintr-o masa contractilă, miocardul, acoperită și protejată spre
exterior de apicad, strat foarte rezistent care o leagă de diafragmă, de stern și de vasele mari, iar
în interior de endocard-membrană fină, alba, care tapetează interiorul cavității cardiace.
Miocardul este constituit din cea mai mare parte a masei inimii.Este consti tuit mai ales din
celule musculare cardiace care îi confer capacitatea de a se contracta. Aceste contracții ritmice
sunt denumite bătăi cardiace.

2.1 Sangele urmează întodeauna același traiect în inimă, de la dreapta, spre stânga: sărac în
oxygen, intră în urechiușa dreaptă apoi în ventriculul drept, travesează trunchiul pulmonary
pentru a ajunge la plămâni, unde se oxigenează. Sângele îmbogățit cu oxigen se reîntoarce apoi
spre urechiușa stângă prin venele pulmonare. El trece prin ventriculul stâng, apoi este ejectat de
aorta, care îl distribuie în corp prin ramificațiile sale. Venele aduc atunci sângele sărac în oxigen
spre urechiușa dreaptă.Astfel se îchide sistemul. Inima este deseori comparată cu o pompă.
Acest mușchi cu patru cavități se contract și se relaxează în permanență, într-un ritm regulat.
Este compus în cea mai mare parte din miocard.Contracția mușchiului este complet independentă
de vonița noastră.

2.2 Sangele reprezintă circa 8% din masa corporală.

Compoziția sângelui ;

-globulele roșii (sunt celule fără nucleu cu rol în transportul de O2 și CO2)

-globule albe (au nucleu fi participă la reacția de apărare a organismului)

-trombocitele (elemente figurate necelulare cu rol în hemostază)

3. Proprietăţile miocardului

Miocardul are următoarele proprietăţi:

- Automatismul

- Excitabilitatea = proprietatea batmotropă

- Ritmicitatea = proprietatea cronotropă

- Conductibilitatea = proprietatea dromotropă

- Contractilitatea = proprietatea inotropă

- Capacitatea de relaxare = proprietatea lusitropă

- Tonicitatea = funcția tonotropă

3.1 Automatismul

Inima se contractă după un ritm propriu, cu o frecvenţă de 60 – 80 contracţii / minut în repaus;

funcţia cronotropă este reglată de nodul sino-atrial Keith-Flack. Când acesta nu mai 15
funcţionează, contracţiile devin foarte rare – 40 bătăi / minut, deoarece funcţia este preluată de
nodul atrio-ventricular Aschoff-Tawara. Automatismul cardiac poate fi evidenţiat experimental
„in vitro” pe o inimă scoasă din organism şi perfuzată cu lichide nutritive, cu o compoziţie
asemănătoare sângelui. Excitaţiile automate se produc în ţesutul embrionar special din miocard
(excitoconductor) prin procese ciclice de depolarizare lentă, spontană a celulelor embrionare şi
nu prin excitaţii venite de la filetele nervoase. Nervul vag influenţează negativ automatismul
cardiac prin intermediul acetil-colinei, care scade permeabilitatea membranelor şi încetineşte
procesul de depolarizare (se produce bradicardie). Simpaticul are acţiune inversă, accelerând
procesul de depolarizare (se produce tahicardie).

3.2 Excitabilitatea

Capacitatea miocardului de a răspunde la un excitant printr-o contracţie este denumită excitabilitate. La

nivelul miocardului excitabilitatea are anumite caracteristici.

3.3 CONDUCTIBILITATEA

Este proprietatea miocardului de a răspândi unda de contracţie în întreaga lui masă, funcţie
asigurată de ţesutulul excitoconductor. Excitaţia plecată de la nodul sino-atrial se răspândeşte în
atrii cu o viteză de 1 m / secundă şi este urmată de contracţia atriilor. Excitaţia este captată apoi
de nodul atrio-ventricular unde se propagă mai lent (20 cm / secundă), asigurând un decalaj de
0,05 secunde, necesar pentru contracţia asincronă a atriilor şi ventriculilor. Din nodul atrio-
ventricular, unda de excitaţie se transmite prin cele 2 ramuri ale fasciculului lui His la masa
musculară din jur, iar prin reţeaua subendocardică Purkinje, la fibrele cele mai periferice. Orice
factori patologici care intervin şi perturbă conductibilitatea generează tulburări de conducere. Se
poate realiza un decalaj mai mare sau mai mic între contracţia atrială şi cea ventriculară,
denumite bloc atrio-ventricular. În urma afectării conductibilităţii, fiecare excitaţie ajunsă la
nivelul leziunii este transmisă cu întârziere din ce în ce mai mare, până când nu se mai transmite
şi sistola atrială nu mai este urmată de una ventriculară; între timp, conducerea se reface şi
următorul impuls este transmis normal; se realizează astfel un bloc parţial. Există şi bloc
complet, în care excitaţia nu se mai transmite de la atrii la ventricule, care se contractă
independent în ritmul rar impus de nodul atrio-ventricular. În blocul de ramură, contractia
ventriculară devine asincronă şi începe cu ventriculul a cărui ramură nu prezintă leziuni.

3.4 CONTRACTILITATEA

Energia necesară pentru contracţia miocardului este furnizată de ATP şi de procesele chimice
care generează ATP. ATP-ul este folosit pentru transformarea energiei chimice în energie
mecanică şi căldură, dar şi pentru transportul prin membrane, cu ajutorul ATP-azei, ionilor de
sodiu, potasiu, calciu etc. Energia necesară sintezei ATP-ului este furnizată de metabolizarea
glucozei, acidului lactic, a acizilor graşi etc. caracteristică pentru miocard este proprietatea sa de
a utiliza acidul lactic în exces, rezultat în urma efortului fizic (14 mg / l sânge / oră), ca substrat
energetic (transformarea se face în acid piruvic, sub acţiunea lactatdehidrogenazei şi O2). În
decursul unui efort fizic, consumul de O2 al miocardului poate creşte de la 42,5 la 250 cm3
/minut, deci o cantitate egală cu tot consumul de O2 al organismului în stare de repaus.
Contractilitatea, excitabilitatea şi automatismul inimii sunt influenţate de concentraţia de ioni de
sodiu, potasiu, calciu. Ionii de calciu în exces sau în concentraţii normale, dar în absenţa
potasiului, lungesc sistola în dauna diastolei, ducând la oprirea inimii în plină contracţie,
fenomen numit rigiditate calcică. Potasiul în exces sau neechilibrat de ionii de calciu duce la
lungirea diastolei şi în final la oprirea inimii în relaxare completă, fenomen numit inhibiţie
potasică, iar inima se opreşte în diastolă.

3.5 TONICITATEA

Este starea funcţională sau capacitatea de contracţie a miocardului. Prin tonus muscular în
general se înţelege starea de contracţie permanentă reglată de SNC (sistemul nervos central).
Miocardul este însă sau contractat sau relaxat, şi nu prezintă o stare de semicontracţie
permanentă. Totuşi, contracţia sa poate să se producă mai puternic sau mai slab, în funcţie de
factorii metabolici, nervoşi, lezionali etc. Tonicitatea desemnează starea funcţională în care este
surprins miocardul în momentul în care se declanşează excitaţia.
4. Mișcările inimii (Ciclul cardiac)

Inima se află în continuă activitate în organism. Datorită dispoziţiei fasciculelor musculare,

sângele din cavităţile ventriculare este propulsat în arterele mari printr-o mişcare combinată de
presare şi torsionare a pereţilor ventriculari. Prin scurtarea septului interventricular, care este
prima parte din ventricul care se contractă, are loc şi coborîrea planşeului atrioventricular.
Urmează contracţia muşchilor papilari, care prin cordajele lor tendinoase sprijină valvele atrio-
ventriculare. În timpul contracţiilor ventriculare, marginile libere ale valvelor se suprapun
perfect, astfel încât sângele nu se mai întoarce în atrii. La nivelul orificiilor de vărsare ale venelor
mari în atrii există o musculatură inelară, care se contractă ca un sfincter în cursul sistolei atriale,
împiedicând regurgitarea sângelui. Când ventriculii se contractă, toate diametrele lor se
scurtează, cu excepţia apexului (adică a vâfului inimii), care rămâne pe loc, dar percutează
toracele între coastele V-VI pe linia medio-claviculară stângă, provocând un şoc care poate fi
palpat şi auscultat – numit şoc apexian. Succesiunea modificărilor care au loc în inimă şi
repetarea lor ciclică în cursul fiecărei contracţii constituie ciclul cardiac. Contracţia atriilor şi
ventriculilor este numită sistolă atrială, respectiv ventriculară. Relaxarea lor este numită diastolă
atrială, respectiv ventriculară. Când inima se contractă în ritm obişnuit (70 contracţii/minut),
ciclul cardiac are o durată de 0,8 secunde. Durata variază invers proporţional cu ritmul inimii.
Momentul din ciclul cardiac în care se termină sistola ventriculară este cel mai convenabil punct
de plecare pentru descrierea 19 succesiunii fenomenelor şi se numeşte diastolă generală (are
durata de 0,4 secunde). În acest moment atriile sunt relaxate şi ventriculii sunt relaxaţi. Sângele
pătrunde prin venele mari în atriul drept (prin vena cavă superioară şi vena cavă inferioară) şi
prin venele pulmonare în atriul stâng. În acest moment musculatura atrială este relaxată (are loc
umplerea diastolică). Ciclul cardiac începe cu sistola atrială care durează 0,1 secunde. În această
fază valvele atrioventriculare se deschid, sângele este împins în ventriculi şi nu poate regurgita în
sistemul venos datorită contracţiei musculaturii circulare care înconjoară locul de vărsare a
venelor în atrii. Sistola atrială este urmată de sistola ventriculară care durează 0,3 secunde. În
timpul contracţiei ventriculului stâng presiunea din interior creşte brusc la 70 – 80 mm Hg şi este
egală cu presiunea diastolică din artere. Valvulele atrio-ventriculare sunt închise etanş pentru a
împiedica refluxul în atrii, în timp ce valvulele sigmoide ale aortei şi arterei pulmonare se
deschid. Începe ejecţia sângelui din ventriculi în artere. În ventriculul stâng presiunea continuă să
crească până la 120 mm Hg, valoare identică cu cea din aortă, apoi ventriculul se relaxează,
marcând începutul diastolei ventriculare. Când presiunea intraventriculară scade sub nivelul celei
din arterele mari, valvulele sigmoide se închid, iar în momentul în care scade sub cea intraatrială
se deschid valvele atrio-ventriculare, iar sângele din atrii pătrunde în ventriculi. Durata diastolei
ventriculare este de 0,5 secunde. Rezultă că ventriculii se contractă 0,2 secunde şi se relaxează
0,5 secunde, timp suficient pentru refacerea energetică în vederea unei noi contracţii. După
diastola ventriculară urmează diastola generală, cu durata de 0,4 secunde, care este întreruptă de
sistola atrială, iar ciclul reîncepe. Deci, într-un ciclu cardiac de 0,8 secunde: sistola atrială
durează 0,1 secunde iar diastola atrială 0,7 secunde; sistola ventriculară 0,3 secunde iar diastola
ventriculară 0,5 secunde; diastola generală durează 0,4 secunde.
Bibliografie

1. Prof. Dr. T. Simona., (2016): Fiziologie, Suport de Curs, Facultatea de educație fizică și
sport.
2. Orăsan RI (ed.). Compendiu de fiziologie cardiovasculară. Edit. Med. Univ. „Iuliu
Haţieganu” ClujNapoca (2017).
3. Aatlas de anatomie (2008), editura Steaua Nordului
4. Dan Cristescu, Carmen Salavastru, Bogdan Voiculescu, Cezar Th. Niculescu, Radu
Cârmaciu, (2008), Biologie - Manual pentru clasa a- XI-a, editura Corint
5. http://fiziologie.umft.ro/ro/CV3.PDF
6. FIZIOLOGIA CORDULUI - Particularitatile morfofunctionale ale cordului (creeaza.com)