„Imperiul colonial” medieval francez

Se poate spune că existența unui imperiu colonial francez a început de facto cu teritoriile de peste Marea Mediterană din secolele al XII-lea și al XIII-lea, cucerite
ca urmare a cruciadelor târzii, deși, în acele timpuri, aceste posesiuni nu erau considerate colonii. Prima posesiune de peste mări a Franței a fost primul  Regat al
Ierusalimului, cu primul rege încoronat aici în 1100, Baudouin. Cuvântul franțuzesc outremer își are originile în acest regat. Cruciada a patra a dus la
împărțirea Imperiului Bizantin în 1204, cu orașul Constantinopole și teritoriile înconjurătoare, atât din Europa cât și din Asia, încorporate în așa-numitul Imperiu
Latin, condus de nobili originari din Burgundia, Flandra, și Courtenay. Acest imperiu a supraviețuit atacurilor vecinilor până a fost cucerit de Imperiul de la
Niceea în 1261. Franța a invadat Egiptul în timpul celei de-a șaptea cruciade din 1249 și a ocupat Delta Nilului pentru un an. Domnia Angevină a durat în Regatul
Siciliei și în Malta din 1266 până la începutul secolului al XIV-lea, când teritoriile respective au fost cucerite de aragonezi. Familia nobilă franceză de Lusignan a
ocupat tronul Ierusalimului până la cucerirea orașului de mameluci în 1291, iar Regatul Ciprului până în 1489.

Primul imperiu colonial francez

Primele expediții ale lui Giovanni da Verrazzano și Jacques Cartier de la începutul secolului al XVI-lea, ca și desele călătorii ale pescarilor francezi către Marile
Bancuri și Newfoundland din acel secol, au fost precursorii încercărilor de colonizare ale Americilor. Interesele Spaniei în America și izbucnirea în Franța
a războaielor religioase la începtul secolului al XVI-lea, au împiedicat eforturile mai consistente de colonizare. Primele încercări franceze de înființare a unor
colonii în Brazilia la Rio de Janeiro (1555) și la São Luís și în America de Nord, în Florida (1562) au fost zădărnicite de spanioli și portughezi.
Istoria imperiului colonial francez a început cu adevărat pe 24 iulie 1605, odată cu fondarea Port Royal în colonia Acadia din America de Nord, în ceea ce este
azi Nova Scotia, Canada. După câțiva ani, în 1608, Samuel de Champlain a fondat Quebec, care avea să devină capitala unei colonii uriașe ca suprafață, dar
foarte slab locuite, Noua Franță, cunoscută și cu numele de Canada.
Deși, prin alianțe cu diferitele triburi amerindiene, francezii au reușit să exercite controlul asupra a unei mari întinderi din continentul nord-american, așezările
franceze erau limitate în general la vale râului St. Laurent. Mai înainte de înființarea în 1663 a Consiliului Suveran, teritoriile Noii Franțe s-au dezvoltat drept
colonii comerciale. Numai după sosirea intendentului Jean Talon, Franța a asigurat mijloacele necesare pentru dezvoltarea unor colonizări masive cu populație
de pe vechiul continent, așa cum făceau deja britanicii. Spre deosebire de Anglia, în Franța interesul pentru colonizare era relativ redus, fiind concentrat mai ales
în direcția asupra dominației asupra bătrânului continent. De-a lungul întregii sale istorii, Noua Franță sau chiar Canada, s-au aflat cu mult în urma coloniilor
britanice din America de Nord, atât din punct de vedere al dezvoltării populației cât și din punct de vedere al economiei. Acadia a fost pierdută în favoarea
britanicilor prin Tratatul de la Utrecht din 1713.
În 1699, pretențiile teritoriale ale Franței în America de Nord au continuat să se manifeste cu vigoare odată cu fondarea  Louisianei în bazinul râului Mississippi.
Rețeau comercială extinsă din toată regiunea, conectată cu cea a Canadei prin Marile Lacuri, a fost apărată de o vastă rețea de puncte fortificate, multe dintre ele
centrate în ceea ce este azi statul Arkansas.
În vreme ce imperiul colonial francez nord-american de extindea, s-a început constituirea unui imperiu colonial mai mic ca întindere, dar mult mai profitabil,
în India de vest. Așezările de-a lungul coastei atlantice a Americii de Sud în ceea ce este azi Guiana Franceză au început în 1624. O altă colonie a fost fondată
pe insula Saint Kitts în 1625, insula fiind împărțită cu britanicii până în 1713, când a fost semnat Tratatul de la Utrecht și francezii și-au cedat partea lor
englezilor. Compagnie des Îles de l'Amérique a fondat colonii în Guadelupa și Martinica în 1635, o altă colonie fiind fondată în 1650 pe Saint Lucia. Plantațiile
agricole din aceste colonii au fost construite și exploatate cu munca sclavilor aduși aici prin comerțul cu sclavi africani. Rezistența triburilor indigene a dus
la expulzarea caribilor din 1660.
Cea mai importantă posesiune colonială Caraibiană a fost Saint-Domingue (azi Haiti ), înființată în 1664 în jumătatea vestică a insulei spaniole Hispaniola.
În secolul al XVII-lea, Saint-Domingue devenise cea mai bogată colonie producătoare de zahăr din trestie din întreg spațiul Caraibian. Jumătatea estică a insulei
Hispaniola (azi Republica Dominicană) a fost și ea pentru o scurtă perioadă sub controlul francez după ce a fost cedată de spanioli în 1795.
Expansiunea colonială franceză nu s-a limitat numai la Lumea Nouă. În Africa de Vest, francezii au stabilit posturi comerciale în Senegal, de-a lungul coastei
în 1624. În 1664, a fost înființată Compania franceză a Indiilor de Est pentru a participa la comerțul profitabil cu Orientul Îndepărtat. Au fost înființate colonii
în India - Chandernagor în Bengal (1673) , Pondicherry în sud-est (1674), iar mai târziu în Yanam (1723), Mahe (1725) și Karikal (1739) (Vedeți și: India
Franceză). Au fost înființate colonii pe insulele din Oceanul Indian, Île de Bourbon (Réunion, 1664), Île de France (Maurițius 1718) și Seychelles (1756).