5.

5 MASURI DE PROTEJARE A PATRIMONIULUI CULTURAL

Definiția termenului de protejare este dată de legiuitor în chiar Legea nr. 422/2001, cu modificările și
completările ulterioare: ”prin protejare se înțelege ansamblul de măsuri cu caracter științific, juridic,
administrativ, financiar, fiscal și tehnic menite să asigure identificarea, cercetarea, inventarierea,
clasarea, evidența, conservarea, inclusiv paza și întreținerea, consolidarea, restaurarea, punerea în
valoare a monumentelor istorice și integrarea lor social-economică și culturală în viața colectivităților
locale. ”

”Valoarea educativă, civilizatoare şi, nu în ultimul rând, economică a patrimoniului cultural, pentru
întreaga societate, este de interes public. Interesul public este cel ce justifică legiferarea statutului
bunurilor de patrimoniu şi a regimului de protejare a acestuia, instituind, în primul rând, limite ale
dreptului de proprietate, fie ea publică sau privată, asupra bunurilor de patrimoniu şi, totodată, o
serie de măsuri care să asigure păstrarea şi punerea în valoare a acestor bunuri.

Într-o enumerare sintetică, regimul de protecţie al patrimoniului cultural include identificarea şi

înregistrarea acestuia, cercetarea, colectarea (în cazul bunurilor mobile), conservarea şi restaurarea,
limitarea liberei circulaţii a bunurilor de patrimoniu, asigurarea securităţii, comunicarea valorilor de
patrimoniu în scop educativ şi de agrement. Statul are datoria de a asigura ocrotirea patrimoniului
cultural şi de a proteja dreptul de proprietate, susţinând dezvoltarea culturală, educativă şi
economică a societăţii. Aceste principii ar trebui să stea la baza măsurilor legislative în domeniu,
dificultăţile apărând în concilierea interesului general cu cel privat, a strategiilor de dezvoltare locale
cu cele naţionale, în special din perspectiva procesului de descentralizare, a interesului economic cu
cel cultural-educativ. ”( http://revista.universuljuridic.ro/patrimoniul-cultural-un-subiect-actual/ )

În raportul prezentat de Comisia Prezidenţială pentru Patrimoniul Construit, Siturile Istorice şi

Naturale, înfiinţată prin Decizia Preşedintelui României la data de 18 aprilie 2008 sunt incluse
modalitățile prin care patrimoniul cultural național poate fi protejat.

Astfel, este evident că fără o concentrare și o armonizare serioasă a prevederilor legislative

referitoare la ocrotirea patrimoniului cultural, orice strategie națională în domeniu nu are câștig de
cauză decât într-o măsură incompletă și dezamăgitoare. Ritmul fără precedent al schimbărilor face
ca trecutul să-și piardă din strălucire, încât se impun urgent soluții pentru a se restaura monumentele
istorice, pentru repunerea în valoare a culturii și nu numai. În continuare, voi menționa câteva din
măsurile propuse de Comisia Prezidențială în anul 2008 pentru salvarea patrimoniului cultural
național.

” Măsuri generale la nivel legislativ:

• Realizarea unui Cod al patrimoniului pentru România, care să facă mai accesibilă publicului
legislaţia corespunzătoare protejării patrimoniului cultural;

• Introducerea în Codul Penal a unui regim sancţionator cu efect rapid, care să descurajeze încălcarea
prevederilor legislaţiei în domeniul patrimoniului. O primă măsură recomandabilă ar fi emiterea unei
Hotărâri de Guvern prin care să fie stabilite formularele pentru constatarea şi sancţionarea
contravenţiilor în domeniile patrimoniului construit şi patrimoniului natural. Această măsură, deşi
aparent poate trece drept un detaliu, ar permite aplicarea sancţiunilor contravenţionale prevăzute în
prezent de lege, având în vedere că unul dintre cele mai invocate motive pentru neaplicarea unor
sancţiuni, respectiv pentru respingerea sancţiunilor pe calea contenciosului, este tocmai lipsa
formularului pentru constatarea faptelor şi aplicarea amenzilor contravenţionale;
• Elaborarea şi adoptarea unui act normativ, la nivel de lege, care să permită explicit exproprierea
pentru cauză de utilitate publică în vederea menţinerii/protejării monumentelor istorice de categoria
A, aflate în proprietate privată şi în pericol iminent de dispariţie/distrugere;

• Identificarea unor măsuri legale încurajatoare pentru deţinătorii – persoane fizice – de patrimoniu;
acces real la finanţări oferite de instituţiile statului român şi la fondurile europene, facilităţi fiscale,
scutiri de taxe, impozite, modificarea Legii sponsorizării în sensul sprijinirii proiectelor de patrimoniu
etc.;

• Păstrarea măsurii de urgenţă constând în declararea, până la modificările necesare aduse

legislaţiei, a zonelor protejate cu acelaşi regim de protecţie ca al monumentelor istorice;

• Revizuirea criteriilor de clasare pentru a uşura procedura clasării de urgenţă;

• Având în vedere faptul că participarea efectivă a juriştilor specializaţi în probleme de patrimoniu

este esenţială pentru acordarea legislaţiei principale cu cea secundară în probleme de protejare a
patrimoniului, şi ţinând cont că în România nu există decât jurişti autodidacţi în acest domeniu, este
urgentă asigurarea cadrului necesar pentru a se forma specialişti în acest domeniu. În prima etapă,
acest deziderat poate fi împlinit exclusiv prin trimiterea la specializări în ţările europene cu tradiţie în
acest domeniu. De asemenea, este necesar să se creeze un corp special de procurori, destinat să
instrumenteze dosarele privind distrugerea monumentelor istorice şi arheologice;

• Instituirea unor instanţe specializate în delicte de patrimoniu prin lege;

• Penalizarea (prin impozite speciale) pentru imobilele construite până la ora actuală în zonele
protejate sau în siturile istorice, pe bază de derogare urbanistică (excepţii de la PUG), având în
vedere atât impactul nociv produs de acestea în mediul istoric (alterarea mediului ambiant, anularea
spiritului locului), cât şi presiunea suplimentară generată prin suprasolicitarea componentelor de
utilităţi publice (aglomerare, trafic, reţele edilitare);

• Elaborarea unei noi legi a mecenatului224, concepută să contribuie în mod real şi cu maximă
eficienţă la protejarea patrimoniului cultural, având ca rezultat stimularea competitivităţii
întreprinzătorilor şi sporirea atractivităţii economice a României. În felul acesta poate fi atrasă în mod
benefic şi efectiv societatea civilă, de la persoanele particulare până la asociaţii şi fundaţii, în acţiuni
de protejare a patrimoniului, având în vedere faptul că la ora actuală implicarea societăţii civile este
indispensabilă în asemenea acţiuni.

Măsuri generale la nivel instituţional - administrativ:

• Introducerea principiului transparenţei ca element obligatoriu atât în cazul acţiunilor de
conservare-restaurare şi punere în valoare a monumentelor şi siturilor istorice, cât şi în cazul
intervenţiilor în zonele protejate, asigurând accesul public la documentele referitoare la aceste
acţiuni. Necesitatea ca propunerile de proiecte să fie făcute publice şi dezbătute obligatoriu cu
specialişti ai patrimoniului cultural este cu atât mai stringentă cu cât zonele protejate sunt la ora
actuală cele mai ameninţate de restructurarea urbană. Exemplul Capitalei este revelator. Se ştie că la
ora actuală Bucureştiul a devenit un oraş cu o circulaţie rutieră hipertrofiată în raport cu capacitatea
de absorbţie a reţelei stradale existente. Faptul că despre intenţii ale Primăriei Capitalei de a efectua
demolări de anvergură în zone protejate în vederea restructurărilor urbanistice de mare amploare se
poate afla exclusiv prin presă este inadmisibil;

• Reînfiinţarea subcomisiei de arheologie din cadrul CNMI şi revizuirea componenţei Comisiilor

Zonale ale Monumentelor Istorice, pe baza principiului multidisciplinarităţii şi al excelenţei
profesionale, cu scopul de a realiza, în cadrul fiecărei comisii, o distribuţie echilibrată între specialiştii
din diferite domenii (arhitecţi, restauratori, urbanişti, arheologi, istorici de artă).

• Înfiinţarea unui Institut Naţional al Patrimoniului Cultural în atribuţiile căruia să intre delimitarea şi
evidenţa zonelor protejate; elaborarea unui Cod al patrimoniului, supus unui proces de permanentă
actualizare; aplicarea în mod unitar a principiilor de protecţie, conservare şi restaurare; elaborarea
politicilor şi a strategiilor în domeniul patrimoniului;

• Crearea unei instituţii naţionale de învăţământ de tip Chaillot (sau ICCROM) pentru formarea
specialiştilor în domeniul patrimoniului construit. Principala particularitate a unei astfel de şcoli este
dată de preponderenţa învăţământului tehnic, gândit şi pus în operă de profesionişti experimentaţi
(ar fi de dorit ca aceşti experţi să fie de valoare internaţională) pentru profesioniştii mai tineri sau mai
puţin experimentaţi, angajaţi în viaţa profesională (arhitecţi, ingineri etc.). Candidaţii vor fi selectaţi
pe baza unor criterii semnificative şi riguroase (motivaţie, experienţă profesională, cunoştiinţe de
specialitate, aptitudini). Prin diplomele obţinute, absolvenţii vor primi titlul de arhitecţi specialişti în
patrimoniu (sau experţi) şi vor putea conduce proiecte de restaurare/ conservare/ punere în valoare
a monumentelor de importanţă locală sau naţională;

• Realizarea unei cooperări reale între instituţiile statului (Ministerul Dezvoltării Regionale şi
Locuinţei, Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, Ministerul Mediului, Ministerul
Internelor şi Reformei Administrative) în vederea îmbunătăţirii legislaţiei în domeniul urbanismului,
având ca obiective prioritare eliminarea urbanismului derogatoriu, a modificărilor normelor PUZ
pentru zonele de protecţie a monumentelor, pentru centre istorice sau zone de arhitectură protejată
şi realizarea documentaţiilor de urbanism pentru zonele protejate.

• Reformarea direcţiilor judeţene pentru cultură culte şi patrimoniu naţional pentru a deveni
eficiente în monitorizarea stării de conservare a patrimoniului/ siturilor istorice şi monumentelor
arheologice şi în aplicarea de sancţiuni în cazul încălcărilor prevederilor legale; extinderea atribuţiilor
actuale în funcţie de principiul tratării integrate a patrimoniului cultural în relaţie cu patrimoniul
natural.

• Descentralizarea competenţelor şi a responsabilităţilor autorităţilor culturale şi de urbanism; acest

proces nu trebuie să se desfăşoare în pripă, semănând astfel cu o renunţare la responsabilităţi, ci
numai după ce la capătul celălalt – la nivel local – vor fi asigurate bugetul, instituţiile şi, mai cu seamă,
competenţele de personal necesare;

• Restructurarea urbanistică a Capitalei, caracteristicile actuale ale unor intervenţii edilitarurbanistice

care acţionează asupra solului şi subsolului, absenţa preocupǎrilor corelate de politică, gestiune şi
amenajare a peisajului, având ca rezultat diminuarea spaţiilor verzi, ceea ce favorizează poluarea şi
scade speranţa de viaţă a locuitorilor, precum şi pericolul desfigur ǎrii centr ului istoric - pericolul
inadecvǎrii structurilor faţǎ de posibilitatea producerii unor calamităţi naturale (cutremure), ca efect
al noilor lucrǎri de refacere, impun o coordonare specială în domeniul patrimonial. Acest lucru se
poate realiza eficient prin: înfiinţarea unui Consiliu al Patrimoniului Oraşului Bucureşti ca instanţǎ
consultativǎ în materie de patrimoniu cultural şi natural. Acest Consiliu trebuie să acţioneze pentru
elaborarea unei viziuni comune asupra patrimoniului construit şi arheologic al Capitalei, să participe
la eforturile de recunoaştere/ înregistrare a entităţilor patrimoniale specifice, s ǎ vegheze asupra
respectǎrii regimului zonelor protejate, sǎ participe la punerea în valoare a potenţialului patrimonial
prin informarea persoanelor particulare, a ONG-urilor de profil şi a instituţiilor locale şi
guvernamentale cu atribuţii în protejarea patrimoniului, să susţină şi să favorizeze educarea
cetăţenilor în spiritul respectului pentru valorile patrimoniului cultural, să monitorizeze acţiuni de
conservare şi protejare a patrimoniului şi, nu în ultimul rând, să participe la elaborarea unui
Memorandum pentru Bucureşti. Consiliul Patrimoniului trebuie sǎ aibǎ misiunea de a se asigura cǎ
principiile dezvoltǎrii durabile enunţate în strategia guvernamentalǎ sunt adecvate/ aplicabile
realitǎţilor Capitalei. În acest scop, politicile guvernamentale sau locale trebuie sǎ fie fǎcute publice,
astfel încât Consiliul sǎ poatǎ evalua impactul politicilor guvernamentale sau locale în faza lor de
elaborare, înainte ca acestea sǎ fie puse în aplicare.

• Pentru a stopa transformarea lucrărilor de infrastructură în agenţi distructivi ai patrimoniului

cultural este imperios necesar ca Guvernul României să impună instituţiilor statului şi instituţiilor
private cu activitate în domeniul protejării patrimoniului sau a căror activitate este de natură să
afecteze patrimoniul construit, adoptarea unui angajament de bune practici pentru protejarea
patrimoniului cultural. Conţinutul unui asemenea angajament este necesar a fi alcătuit prin
colaborare cu specialişti şi cu organizaţiile societăţii civile cu activitate în domeniul protejării
patrimoniului cultural;

• Completarea (actualizarea, corectarea) urgentă a acţiunii de inventariere, repertoriere a tuturor

monumentelor şi siturilor susceptibile de a fi clasate ca patrimoniu cultural, pe unităţi administrative,
cu parte scrisă şi cartografică, conţinând obligatoriu şi referinţe la starea de conservare actuală şi
potenţialele ameninţări naturale şi antropice; publicarea acestor informaţii pentru a le asigura
statutul de informaţie publică;

• Dezvoltarea unui turism durabil şi crearea unui corp de specialişti capabili să gestioneze un teren
vast de acţiune. În această perspectivă, satele româneşti cu arhitectură vernaculară şi cele în
proximitatea cărora se află situri arheologice, monumente istorice etc., oferă în mod prioritar
posibilităţi de dezvoltare. Este necesar ca orice acţiune de înnoire, transformare şi conservare să ţină
cont de faptul că patrimoniul vernacular construit este parte integrantă a peisajului cultural;

• Constatarea stării de fapt a monumentelor istorice şi siturilor arheologice impune ca acţiunea de

întărire a poliţiei cu atribuţii în combaterea infracţiunilor contra patrimoniului cultural naţional să fie
considerată o urgenţă naţională.

• Asigurarea personalului specializat necesar poliţiei de patrimoniu, astfel încât în judeţele bogate în
monumente şi situri istorice, pentru fiecare categorie de monumente să fie repartizat cel puţin un
ofiţer cu specializare/ instruire în domeniu. Este necesar ca pe lângă Serviciul specializat de
combatere a infracţiunilor contra patrimoniului cultural naţional să funcţioneze în regim permanent
un corp civil de specialişti în diversele categorii de problematici legate de protejarea patrimoniului
naţional (după modelul italian al Comando Carabinieri per la Tutela del Patrimonio Culturale); În
consecinţă, într-o primă etapă trebuie avute în vedere următoarele măsuri:

• Constituirea la nivelul poliţiei judeţelor foarte bogate în monumente istorice şi situri arheologice
(cum sunt de ex. Hunedoara, Constanţa, Tulcea) de structuri specializate (cel puţin un birou sau un
serviciu specializat) în prevenirea, descoperirea şi urmărirea faptelor ilegale care privesc siturile
arheologice, monumentele istorice, zonele de protecţie ale acestora, precum şi zonele construite
protejate

• Este necesar ca cel puţin doi ofiţeri specializaţi aparţinând poliţiei de patrimoniu să fie repartizaţi
permanent pe lângă Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional. Aceşti ofiţeri ar trebui să
facă parte din Comisia Naţională a Monumentelor Istorice, precum şi din Comisia Naţională de
Arheologie. . Sarcinile concrete ale ofiţerilor care formează aceste structuri vor fi repartizate pe
categoriile de patrimoniu (monumente, situri istorice, arheologice, zone protejate); ”

(http://old.presidency.ro/static/rapoarte/Raport%20CPPCSINR.pdf)
5.6. Tezaurul pierdut al României

” În timpul Primului Război Mondial, tezaurul României a ajuns în Rusia, la păstrare, după ce jumătate
din teritoriul ţării a fost ocupat de Puterile Centrale. Era vorba despre mai bine de 90 de tone de aur
trimise la Kremlin. După 1918, Rusia bolşevică a rupt legăturile cu România, iar tezaurul românesc a
fost pierdut.

La sfârşitul anului 1916, Regatul României se afla într-o situaţie disperată. În numai câteva luni de la
intrarea în Primul Război Mondial de partea Antantei a reuşit să piardă jumătate din teritoriul său.
Inclusiv capitala regatului, Bucureştiul. Întreaga administraţie, armata, dar şi cohorte de refugiaţi se
înghesuiau în Moldova încercând să reziste în faţa atacurilor germane din ce în ce mai puternice. În
acest context, s-a luat decizia transferării tezaurului României într-o ţară aliată, pentru a nu fi pierdut
în cazul căderii Moldovei în mâinile nemţilor. Tezaurul a fost predat Rusiei Ţariste, aliatul României
din est. Nu s-a mai întors însă niciodată în ţară. Pe scurt, România a făcut, fără să-şi dorească, un
cadou de peste 90 de tone de aur Rusiei. 

O decizie dificilă

În luna noiembrie a anului 1916, odată cu Guvernul, Regele şi Banca Naţională a României şi-au
mutat sediul la Iaşi. Teama că frontul din Moldova nu va rezista era suficient de mare încât să semene
panică chiar şi în rândul celor mai optimişti. Deja mulţi vedeau în capitala Moldovei o vamă către
evacuarea completă către Rusia, aşa cum scria Constantin Kiriţescu în „Istoria războiului pentru
întregirea României: 1916-1919“. Una dintre cele mai mari temeri era ca nu cumva tezaurul
României, estimat la 93 de tone de aur, să cadă în mâinile nemţilor. Exista, de altfel, experienţa
neplăcută a capitulării Bucureştiului, de unde armata germană a luat cam tot ce se putea lua.
Guvernul a luat în calcul depozitarea tezaurului într-o ţară aliată până la terminarea războiului. Prima
variantă luată în calcul a fost Anglia. S-a ajuns însă la concluzia că drumurile sunt nesigure din cauza
războiului, iar tezaurul ar fi putut cădea uşor în mâinile nemţilor.   Mai era o soluţie, predarea spre
păstrare a tezaurului Rusiei Ţariste, aliatul din est al României. Prim-ministrul Ionel Brătianu era însă
circumspect. Mai mult decât atât, îl punea pe gânduri modul insistent în care ministrul rus Aleksandr
Molosov solicita transferul tezaurului în Rusia. Până la urmă, oficialii români, dar şi Brătianu s-au lăsat
convinşi având în vedere evoluţia războiului şi exemplul Franţei care-şi transferase tezaurul în Statele
Unite. Imediat ce s-a luat hotărârea, a început îmbarcarea tezaurului în vagoanele de tren. Guvernul
rus din acea perioadă se făcea resposabil de integritatea tezaurului. Victor Antonescu şi ministrul
Molsov au semnat protocolul de predare-primire, cu clauzele sale, în trei exemplare. Tezaurul urma
să fie însoţit în Rusia de trei reprezentanţi ai Băncii Naţionale a României. 

Vagoane cu 93 de tone de aur  

Pe data de 12 decembrie 1916, Consiliul de Miniştri al României a autorizat transferul tezaurului în

Rusia. ”Ministrul Rusiei la Iaşi, generalul A. Mossoloff, care înlocuia pe domnul Poklewsky Koziell
chemat în ţară pentru un concediu mai îndelungat, comunicase prin nota nr. 148 din 11 decemvrie
1916 ministrului de finanţe român că este autorizat telegrafic să semneze protocolul relativ la
încărcarea într-un tren special a tezaurului Băncii Naţionale, adăugând că guvernul rus garantează
integritatea lui atât în timpul parcursului, cât şi pe tot timpul cât depozitul va rămâne la Moscova”, se
arată în lucrarea lui Mihail Romaşcanu ”Tezaurul român de la Moscova” din 1934. Tezaurul românesc
urma să fie trimis în două tranşe, cu vagoanele de tren, până la Kremlin, unde urma să fie depozitat.   
Prima tranşă a plecat pe data de 14/27 decembrie 1916 din gara Iaşi. În urma primului transport,
statul român a trimis în Rusia o avere colosală. Era vorba de peste 300 de milioane de lei aur, plus
bijuteriile Reginei Maria în valoare de 7 milioane de lei aur. ”Valoarea totală a tezaurului în aur
efectiv compus din monete diferite şi lingouri era de 314.580.456,84 lei aur. În afară de tezaurul
Băncii Naţionale se mai încărcase a treia zi (14/27 decembrie 1916) în vagonul nr. 225.692 I-O B, încă
două casete conţinând bijuteriile M.S. Regina Maria şi a căror valoare era de 7.000.000 lei aur.
Casetele purtau sigiliile Băncii Naţionale şi toate erau intacte”, scria Romaşcanu. Al doilea transport a
fost efectuat la 18 iulie 1917. Acesta consta în alte 24 de vagoane cu valori ale Băncii Naţionale, Casei
de Depuneri şi ale altor instituţii publice. Valoare stocată în aceste vagoane era evaluată la
1.594.836.721,09 din partea Băncii Naţionale, plus încă 7,5 miliarde lei aur din partea celorlalţi
depozitanţi. La acestea se adăugau opere de artă şi alte obiecte extrem de valoroase.    Prima tranşă
a tezaurului a ajuns în Rusia pe 21 decembrie, în stare bună. Totul a fost descărcat în Sala Armelor din
Palatul Kremlin iar inventarul arăta că au fost depozitate 1.738 de lăzi, cu o valoare de
321.580.456,84 lei aur, dintre care 7.000.000 lei aur erau reprezentaţi de bijuteriile reginei Maria –
restul era stocul metalic al Băncii Naţionale, care garanta circulaţia biletelor de bancă. Alexandru
Lăpedatu, reprezentantul Guvernului în acestă problemă a transferului Tezaurului, spunea că după
trecerea graniţei soldaţii ruşi au luat cu asalt trenul, fiind nevoie de intervenţia energică a cazacilor
pentru a-i ţine departe de comorile româneşti. Tot reprezentantul Guvernului a arătat că predarea
tezaurului s-a făcut pe repede înainte fără ca nimeni să se intereseze cum arată clădirile care
găzduiau nu doar averi uriaşe, dar şi obiecte inestimabile de patrimoniu. Lăpedatu a fost nemulţumit
de sala mică şi umedă de la Kremlin unde au fost puse o parte din lucruri. Mai mult decât atât, niciun
oficial român nu a fost atent la situaţia instabilă, socială şi politică din Rusia Ţaristă. Mai mult, culmea
culmilor, în plină atmosferă revoluţionară în Rusia, românii au decis să trimită ruşilor şi ce a mai
rămas din tezaur. 

Românii şi-au luat adio de la tezaur    Lipsa de viziune, dar şi graba de a preda ruşilor tezaurul a adus
pierderi cumplite României. Practic, românii şi-au pierdut după numai doi ani tezaurul naţional
echivalent a 93 de tone de aur. Pe parcursul anului 1917, Rusia Ţaristă a fost zdruncinată de mişcări
revoluţionare, iar ţarul Nicolae al II-lea forţat să abdice. Mai mult decât atât, cu sprijin german, Lenin
a preluat controlul revoluţionar transformând totul într-o mişcare bolşevică ce a schimbat soarta
Rusiei. După armistiţiul de la Brest-Litovsk, Rusia bolşevică ieşea din Primul Război Mondial, denunţat
ca imperialist, iar automat alianţa cu România înceta. Soldaţii ruşi se retrăgeau în debandadă după
căderea frontului de est şi făceau probleme grave pe unde treceau, inclusiv jafuri. Basarabenii, care
proclamaseră o Republică Moldovenească, au cerut românilor să-i ajute să scape de bandele de
soldaţi ruşi. Pe 13 ianuarie 1918, armata Română se afla la Chişinău. În acest context, comisarul
pentru Afaceri Externe, Lev Troţki, anunţa ruperea relaţiilor diplomatice cu România.    Acesta afirma,
totodată, că „tezaurul României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia
română. Puterea sovietică îşi asumă răspunderea de a păstra acest tezaur, pe care îl va preda în
mâinile poporului român“. ”Trotzki declara că el (n.r. - tezaurul) nu va putea fi obţinut de «oligarhia
română». Consiliul Comisarilor Poporului îşi lua asupra sa răspunderea de a conserva şi a preda în
mâinile poporului român toate valorile noastre depozitate la Moscova. Aceeaşi dispoziţie se aplica şi
celorlalte depozite româneşti aflate la băncile din Rusia. Tezaurul român încredinţat în paza şi
păstrarea Rusiei a fost confiscat de bolşevici”, scria în lucrarea sa Constantin Romaşcanu.

Rusia încă nu a dat înapoi tot tezaurul României  

Românii nu şi-au mai văzut niciodată tezaurul complet înapoiat. Ruşii au dat cu ţârâita părţi din el. În
1935, la presiunea autorităţilor româneşti şi marilor puteri europene, a fost adusă o parte din tezaur,
cu 17 vagoane la gara Obor. Gheorghe Paraschivescu, reprezentantul României, nota în inventarul
său, însă, că ruşii nu au predat aur, bijuterii sau alte obiecte de valoare. În 1956, după instaurarea
comunismului, o altă parte a tezaurului a fost retrocedată. De această dată, transportul a fost mai
consistent, fiind aduse bijuterii, obiecte de artă, cărţi, vase din aur, tapiserii şi alte obiecte valoroase.
Printre acestea, celebrul tezaur de la Pietroasele. Era totuşi o mică parte din uriaşul tezaur depozitat
la Kremlin. O altă retrocedare a avut loc în 2008, însă o mare parte din tezaur a rămas în Rusia.
Problema tezaurului românesc este şi astăzi o problemă spinoasă cu multe semne de întrebare. ”
(https://adevarul.ro/locale/botosani/cum-ajuns-rusii-confiste-tezaurul-romaniei-autoritatile-
romane-s-au-grabit-trimita-90-tone-aur-1_5f0187555163ec4271a799cf/index.html )

Anul în care sovieticii ne restituie ”Cloşca cu puii de aur”

” În 1956, URSS restituie României 10 piese din Tezaurul de la Pietroasa şi câteva picturi ale lui
Nicolae Grigorescu.
Ruşii ne-au restituit 33 de kilograme de aur din 93,4 tone de aur românesc care au fost trimise la
Moscova, începând cu decembrie 1916, pentru a fi „protejat”, în contextul în care Bucureştiul era
ocupat de trupele Puterilor Centrale, iar guvernul se retrăsese la Iaşi.
 
Tezaurul românesc a luat drumul Moscovei în 17 vagoane. Erau trimise 93,4 tone de aur, dintre care
91 de tone în monede istorice de aur, care aparţineau persoanelor private, companiilor şi băncilor
particulare din România, şi 2,4 tone de lingouri de aur, care aparţineau Băncii Naţionale a României.
Alături de cele 1738 de lăzi pline cu lingouri de aur, au mai plecat bijuteriile Reginei Maria, inelul
domnitorului Vasile Lupu, obiecte de patrimoniu cultural extrem de preţioase. 
 
Totodată, a mai fost trimisă arhiva statului, documente, manuscrise preţioase, colecţia de monede a
Academiei Române, tablouri de patrimoniu, printre care lucrări importante semnate de Nicolae
Grigorescu, Theodor Aman şi Ştefan Luchian, cărţi rare, odoarele mănăstirilor din Moldova şi
Muntenia, arhive, depozite, precum şi colecţii ale multor instituţii publice şi particulare. 
 
Transferul tezaurului românesc la Moscova a fost garantat de ţarul Rusiei, care era vărul Reginei
Maria, precum şi de către marile puteri Anglia şi Franţa. 
 
Preluarea puterii cu forţa în Rusia de către bolşevici a dus la ruperea relaţiilor diplomatice cu
România, la 13 ianuarie 1918. Lenin anunţa că va „conserva” tezaurul românesc şi că-l va înapoia
poporului român la o dată neprecizată. Acest lucru însemna, de fapt, sechestrarea celor 93,4 tone de
aur şi a celorlalte bunuri şi documente valoroase trimise la Moscova cu un an înainte.
 
O foarte mică parte din tezaur, alcătuită din 33 kilograme de aur, tablouri ale lui Grigorescu şi alte
bunuri culturale, aveau să se întoarcă în ţară în 1956. Lista completă a bunurilor restituite în 1956 era
alcătuită din 39.320 de piese şi cuprindea: Tezaurul de la Pietroasele, 120 de tablouri semnate de
Nicolae Grigorescu (dintr-un total de 1350 de picturi, gravuri şi desene), vase liturgice din aur şi
argint, cărţi şi miniaturi vechi, bijuterii, icoane, tapiţerii, obiecte de cult religios.
 
Gheorghe Gheorghiu Dej anunţa, însă, propagandistic că tezaurul s-a întors: „Miercuri dimineaţă, s-a
deschis la Galeria Naţională a Muzeului de Artă al Republicii Populare Române expoziţia Tezaurul
artistic şi istoric restituit de guvernul Uniunii Sovietice. Actul înapoierii tezaurului în preajma marii
noastre sărbători naţionale vine să se înscrie ca o nouă şi grăitoare dovadă a prieteniei ce ne leagă de
marele popor”.
 
Tezaurul de la Pietroasele denumit popular „Cloşca cu puii de aur” a fost descoperit în 1837. Avea 22
de piese, dar autorităţile de atunci au recuperat doat 12. Dintre acestea, două au dispărut în Rusia. În
prezent, cele 10 piese restituite în 1956 sunt expuse la Muzeul Naţional de Istorie. ”

(https://www.descopera.ro/istorie/17258916-anul-in-care-sovieticii-ne-restituie-closca-cu-puii-de-
aur-doua-dintre-piese-s-au-pierdut-in-rusia-100-de-ani-in-100-de-momente)