b.

Cutuma
Cutuma, considerata cel mai vechi izvor de drept internaţional, reprezintă o practică
generala, constantă, relativ îndelungată şi repetată a statelor, considerată de ele ca având
forţa juridica obligatorie.
→ caracteristici esenţiale:
a. sa aibă un caracter nescris şi general, relativ îndelungat şi repetat;
b. sa fie acceptată de către subiectele D.I.P. ca o regulă de conduita cu forţă juridică
3
obligatorie .
Obligaţia de a dovedi existenţa unei cutume incumbă statului care o invoca, fie
pentru a se apăra împotriva unei pretenţii a altui stat, fie pentru a revendica un drept
propriu.
3. Subiectele D.I.P
- acele entităţi care participa la raporturile juridice de D.I.P., reglementate de normele
acestui drept. Acestea beneficiază de personalitate juridică internaţionala, ceea ce
presupune capacitatea de a fi titular de drepturi şi obligaţii cu caracter internaţional.
Personalitatea juridica internaţionala se diferenţiază pentru fiecare dintre
participanţii la raporturile juridice internaţionale:
a. statele, considerate subiecte originare, tipice, primare;
b. organizaţiile internaţionale guvernamentale, calificate drept subiecte derivate;
c. naţiunile sau popoarele care luptă pentru independenţă sunt subiecte cu
personalitate juridica limitată şi tranzitorie, până la formarea statului independent;
d. alte entităţi care participa la raporturi juridice internaţionale, dar a căror
personalitate juridică nu este recunoscută în D.I.P.- persoanele fizice si
organizaţiile neguvernamentale.
4. Răspunderea internaţională
A. Noţiune
3
Prin aceste elemente, cutuma se deosebeşte de alte practici, cum sunt obiceiul şi curtoazia

internaţională.
Practicile menţionate nu au caracter obligatoriu, fiind lipsite de recunoaştere juridică şi nu
atrag
răspunderea internaţionala a statelor în cazul nerespectării lor. Unele uzanţe s-au transformat
în timp în
reguli cutumiare (de exemplu imunităţile şi privilegiile diplomatice); de asemenea, unele
reguli cutumiare
au devenit simple uzanţe (anumite reguli de ceremonial aplicate diplomaţilor).
5

Răspunderea internaţională s-a consacrat ca un adevărat principiu al D.I.P., conform

căruia orice încălcare a unei obligaţii internaţionale antrenează răspunderea autorului
încălcării şi obligaţia acestuia de a repara eventualul prejudiciu produs.
Încălcarea unei norme internaţionale de către un stat are drept consecinţă
stabilirea unui raport juridic între statul lezat si statul vinovat