.

Fiu nelegitim al lui Bogdan al III-lea (cel Orb), recunoscut astfel de boierii care l-au
ales domn, dar contestat ca fiu de domn de către adversarii săi, susţinătorii lui Despot.
Botezat Petru, în 1552, după ridicarea la domnie "i-au pus nume (domnesc) Alexandru
vodă, pe carile l-au poreclit Lăpuşneanul" (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 170), poreclă
atribuită însă mult după moartea sa, după numele târgului Lăpuşna, "care este locul de
baştină al lui Alexandru", cum mărturisea la 19 aprilie 1562 agentul imperial I. Belsius
(Călători străini, II, p. 147), aflat în octombrie 1557 în stăpânirea fratelui său dinspre
mamă. Aceasta din urmă fiind foarte probabil o mică boieroaică din partea locului,
Anastasia, pe care însă fiul ei o numeşte în inscripţia pietrei sale de mormânt de la
mănăstirea Râsca "Anastasia doamna".

Deşi avea din botez nume domnesc tradiţional în Moldova, el şi-a luat un alt onomastic
domnesc, Alexandru, cu prilejul ridicării sale în domnie la Trebowla, de către boierii
pribegi în Polonia. Noul nume domnesc apare astfel întâmplător la 4 august 1552 în
socotelile Bistriţei ardelene, unde se înregistrează un dar făcut la această dată „lui Ion
Diacul şi voievodului Alexandru", care se întorcea în Polonia după căderea în stăpânirea
turcilor a cetăţii Timişoara, la a cărei apărare, contribuise alături de imperiali, trimis de
ocrotitorii săi poloni.

In titlul actului său de jurământ către regele Poloniei, redactat la 5 septembrie 1552, la
Bakota, i se alătură singura dată cele două nume ("Petru Alexandru"), după care, primul,
care amintea de recent răposatul său unchi, Petru Rareș, dispare, lăsând loc doar celui
de-al doilea, care trimitea, s-a presupus, la Alexandru Macedon, mai mult decât la
strămoşul său Alexandru I cel Bun, în vreme ce determinativul (porecla) Lăpuşneanu i
s-a adăugat de-abia spre mijlocul secolului XVII, fiind percepută eronat ca nume de
familie doar în Epoca Modernă.

Pe plan extern, la 20 septembrie 1552, regele Poloniei Sigismund II August îl mai numea
„Alexandru Stolnic Românul", reţinând apoi doar noul său nume domnesc.

Nu se ştie exact când şi din ce cauze a fugit Petru stolnicul, viitorul domn, în Polonia.
Cum a stat aici "câţiva ani", pe lângă N. Sieniawski, voievodul Rusiei (Roşii), colaborând
bine cu oficialităţile polone, răstimp în care, recunoştea el, "a mâncat pâinea şi sarea"
regelui, desigur exilul său peste Nistru a început în vremea lui Iliaș al II-lea Rareș, când
au fugit mulţi boieri în Polonia.