De la desăvârşirea mucenicească la nevoința duhovnicească

Un articol de: Pr. Ioniță Apostolache - 16 Mar, 2022

În consistenţa cea mai profundă a existenţei sale omul descoperă şi trăieşte o permanentă
dorinţă a regăsirii duhovniceşti în bucuria Duhului Sfânt. Treaptă cu treaptă, dezlegându-se din
robia păcatului şi ridicându-se drept în lupta cu ispitele, nevoitorul ajunge să-şi împodobească
viaţa cu neîncetata rugăciune, împletind laolaltă mucenicia şi sfinţenia.

Realităţile perene ale vieţii bisericeşti s-au rânduit întotdeauna după capacitatea şi posibilităţile
noastre duhovniceşti. Există o creştere şi o descreştere lăuntrică, o înmulţire, dar și o secătuire a
capacităţilor noastre sufleteşti. Pentru fiecare treaptă a unei vieţi cu adevărat trăite în credinţă,
rugăciunea ocupă un loc esenţial. Valoarea ei rămâne incontestabil intrinsecă, fiindu-i proprie şi
familiară doar omului duhovnicesc.

Adevăratul rugător nu se mai socoteşte pentru lumea aceasta, ci pentru o altfel de viaţă, pentru o
existenţă plină de duh şi adevăr. Este nevoie însă de „multă trezvie, ca să nu fim furaţi de
minciună”, spune avva Dorotei de Gaza, pentru a înmulţi în chip desăvârşit această stare. Cu alte
cuvinte, îndemnul Sfântului Apostol Pavel, „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tes. 5, 17), are o valoare şi o
dimensiune comunitară. Trezvia rugăciunii personale nu rămâne nici pe departe singularizată, ci
se împarte şi la alţii pentru ca astfel să dobândească cu adevărat valoare şi folos. „Chiar când
zic Doamne miluieşte la singular, mă gândesc la păcatele mele care nu s-au săvârşit într-o
izolare individuală, ci faţă de alţii, influenţându-i şi pe ei la păcat, sau într-o legătură cu alţii. Deci
mă rog mai mult sau mai puţin implicit şi pentru ei, când mă rog pentru iertarea mea. Dumnezeu
nu mă primeşte la El lipsit de iubirea faţă de ceilalţi, deci nerugându-mă şi pentru alţii.
Rugăciunea pentru altul e una din formele în care se manifestă răspunderea unuia pentru altul”
(pr. prof. Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. XI, 1990, p. 364, nota 514).

Pentru a vorbi despre valoarea sacramentală a rugăciunii trebuie avută în vedere în primul rând
dimensiunea ei liturgică. Dacă ne referim în mod punctual la perioada Postului Mare, rânduiala
bisericească tinde să fie înţeleasă în mod formal ca împlinire a unui set de necesităţi, în mai mare
parte formulate de manieră negativă. În fiecare dintre acestea regăsim cel mai adesea îndemnuri
şi recomandări la „abstinenţă” şi „înfrânare”, precum şi specificitatea împlinirii numeroaselor
prescripţii liturgice. Cu toate acestea, dimensiunea sacramentală în care se încadrează
rugăciunea valorificată liturgic ne transpune paradoxal în bucuria unei „tristeţi luminoase”. „Chiar
şi un om care are cunoştinţe limitate despre rugăciune, când intră într-o biserică, în timpul unei
slujbe din Post, înţelege aproape imediat, sunt sigur, ce semnificaţie are această contradictorie
expresie. Pe de o parte, o atmosferă de tristeţe domină slujba: veşmintele sunt de culoare
închisă, slujbele sunt mai lungi decât de obicei şi mai monotone, aproape nu există mişcare.
Citire şi cântare alternativă şi nimic nu pare că se întâmplă. La intervale regulate de timp, preotul
iese din altar şi citeşte mereu aceeaşi scurtă rugăciune, şi toată comunitatea punctează fiecare
cerere a acestei rugăciuni prin închinăciuni. Astfel, pentru o vreme îndelungată, stăm în această
monotonie, în această tainică tristeţe” (Alexander Schmemann, Postul Mare. Paşi spre Înviere,
Bucureşti, 2013, pp. 58-59).

Sfinţirea omului prin rugăciune şi har dumnezeiesc

În această atmosferă de taină, rugătorul transformă treptat tristeţea liturgică în bucurie

duhovnicească. Se intră astfel într-o stare de contemplaţie, încălzită şi luminată de harul Duhului
Sfânt. „Iubirea Domnului - zice Sfântul Siluan Athonitul - nu poate fi cunoscută decât prin Duhul
Sfânt. Contemplând zidirea, un om bun şi care are o conştiinţă curată cunoaşte pe Dumnezeu,
Ziditorul cerului şi al pământului. Şi aceasta e o lucrare a harului, deşi încă slabă; lipsită de har,
mintea noastră nu poate cunoaşte pe Dumnezeu, ci este neîncetat atrasă spre cele pământeşti,
spre bogăţii, spre slavă, spre plăceri” (Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Sibiu, 1994, p.
123).

Prin puterea harului dumnezeiesc, rugăciunea devine metanoia, adică preia capacitatea de
transformare şi sfinţire a firii umane: „Am văzut oameni venind în mănăstire cu feţele desfigurate
şi urâţite de patimi dar care, prin pocăinţă şi prin viaţă de rugăciune, s-au schimbat şi au ajuns
plăcute la vedere... Astfel, păcatul desfigurează pe om, dar harul îl face frumos” (ibidem, pp. 151-
152).

Mucenicia mărturisirii rugătoare

În forma ei cea mai simplă, rugăciunea înseamnă mucenicie şi jertfă. Ceasuri întregi de nevoinţă
şi lacrimi, metanii nenumărate, osteneli duhovniceşti şi posturi aspre, nopţi întregi jertfite la
lumina de candelă şi neîncetate strigări de „Doamne miluieşte!”, iată prin urmare o dimensiune
mucenicească a rugăciunii. Mai mult, plină de conţinut anamnetic, rugăciunea liturgică a preluat
foarte mult din exemplificările primelor martirologii creştine. În această „tristeţe luminoasă”, aşa
cum o numea părintele Schmemann, nevoitorul pătrunde cu ochii duhovniceşti dincolo de dvera
postului, contemplând faptele minunate de martiriu şi mărturisire ale sfinţilor mucenici. „Ca altar şi
jertfă, şi preot, mucenicul seamănă cu rugul cel minunat, care ardea şi nu se mistuia. Minunea se
datorează harului dumnezeiesc, care este prezent şi îl unge pe luptător, care este aprins în inima
sa de focul cel mare al iubirii de Hristos. Teologia imnografiei bisericeşti vede jertfa mucenicului
ca pe o ofrandă liturgică” (arhim. Spiridon Bilalis, Martirii Ortodoxiei (teologia martiriului),
Bucureşti, 2016, p. 195).

Cu această pregătire de rugăciune, sfinţenie şi mucenicie ajungem la primirea desăvârşită a

întâlnirii cu Hristos Euharistic. Ca sursă a existenţei noastre, în Sfânta Euharistie găsim
necesitatea dinamică a unei permanentizări liturgice, îndreptată necondiţionat „spre iertarea
păcatelor şi spre viaţa de veci”. „Toate acestea, să fim siguri - mai spune părintele Alexander
Schmemann - nu se vor întâmpla peste noapte. Vor lua mult timp, mult efort şi multă răbdare”
(Alexander Schmemann, Postul Mare, p. 220).