UNIVERSITATEA ROMÂNO-AMERICANĂ

FACULTATEA DE MANAGEMENT - MARKETING

LEGAL VS MORAL

Masterand :

Ciopraga V.C. Alexandra Elena

București

2021

1
La baza tuturor relaţiilor binefăcătoare se află empatia – capacitatea de a pătrunde în

experienţa celuilalt şi de a-i înţelege şi simţi bucuriile, supărările, exaltările şi durerile.

Empatia combină două capacităţi importante ale fiinţelor umane: capacitatea de a analiza şi
capacitatea de a simpatiza, de a ne folosi în acelaşi timp şi raţiunea şi inima. A analiza

înseamnă a colecta date despre o problemă, a-i observa condiţiile, a-i identifica rădăcinile şi a
propune soluţii. A simpatiza implică sentimente faţă de o altă persoană, a simţi durerea cuiva aflat
în suferinţă sau de a simţi mânia unei persoane atunci când aceasta este furioasă.

O veche rugăciune a amerindienilor Sioux spune: „O, Mare Spirit, oferă-mi înţelepciunea de a putea
merge în mocasinii altuia înainte de a critica sau judeca.” În acelaşi timp, tot empatia este cea care
ne ajută să vedem şi să recunoaştem nedreptăţile comise celorlalţi şi să câştigăm determinarea de a
lua atitudine împotriva acestor nedreptăţi.

Am inceput prin a vorbi de empatie prin prisma unei experiente personale pe care am trait-o nu
demult, in decembrie, cand aflata in vizita la un camin de copii institutionalizati, mare mi-a fost
mirarea sa descopar acolo o fetita absolut minunata. O chema Ida. Avea 4 ani. Povestea acestei
fetite care isi pierduse parintii in accident de masina si nu avea rude care sa se ocupe de ea, m-a
impresionat profund. Fiind decembrie, cu putin timp inainte de Craciun, am hotarat sa imi incerc
norocul si sa ii fac acestei micute un Craciun deosebit. Aveam o familie de amici, oameni minunati
care de ani buni incercau sa adopte . Insa hatisul birocratic si toata nebunia de la noi in final i-a cam
deznadajduit. O sun pe amica mea, care in 40 minute a fost la Camin. I-am prezentat-o pe Ida. A
fost dragoste la prima vedere. Din fericire, cu sprijinul unui Director extrem de amabil, Ida a putut
fi luata 3 zile de Craciun la amicii nostri acasa( desi legal asta ar fi fost imposibil, s-a reusit o
varianta de compromis ) . La acest moment, procesul de adoptie se afla deja in curs.

Desi din punct de vedere legal am incalcat niste reglementari, faptul ca am reusit sa influentez
cursul a doua destine, al Idei si al familiei amicilor mei, moralmente mi-a dat satisfactie fantastica,
insa faptul ca am apelat la o portita nu tocmai conforma cu legea , a stirbit din satisfactia acestei
actiuni. De mentionat ca mi-am asumat in mod constient acest normativ , asumindu-mi implicit
toate deciziile pe care le-am luat.

Am favorizat astfel drepturile si interesele Idei, un copil care peste noapte s-a trezit abandonat intr-
un mediu strain, neprietenos, fara familie si privat de iubirtea celor dragi si, de asemenea, am
favorizat drepturile si interesele prietenilor mei care , desi isi doreau cu ardoare un copil nu
avusesera inca aceasta sansa. Nicio clipa nu am stat in cumpana, am actionat fara sa filtrez cat de
corect era sau nu ceea ce faceam. Nu a existat dilema, daca este sau nu corect ceea ce fac, nu am
analizat decat binele fetiteti si , coroborat cu binele potentialilor parinti. Daca am regrete? Da, ca nu
2
am timpul necesar sa merg mai des in astfel de locuri, unde se afla multi copii precum Ida , copii pe
care sistemul uneori ii educa extrem de gresit. Oamenii sistemului,mai exact.

Un al doilea exemplu, face referire la o intamplare petrecuta in Restaurantul familiei. Un ospatar, cu

state vechi in cadrul restaurantului, am constatat ca fura bani din gestiune. Cum o facea? Avea
metodele lui. Cu acei bani, acest ospatar si-a cumparat o masina scumpa. Iată o succesiune de fapte:
a cumpăra o maşină e un act firesc, pe care majoritatea oamenilor cinstiţi îl fac. El nu e nici lăudabil
şi nici blamabil. Dar dacă banii sunt furaţi? Atunci cei mai mulţi dintre noi vor spune că actul de a
cumpăra maşina devine, dintr-un gest neutru, un act imoral. Insul nostru, hoţul, dacă e întrebat ce
crede despre imoralitatea faptei sale, va părea cu siguranţă surprins: cum adică imoralitate? Să iei
nişte bani e imoral? Vreţi să murim de foame, să nu mergem în concediu? La fel va spune despre
cerşit, despre bătaia administrată unor necunoscuţi etc. Nu vede nimic nefiresc în aceste fapte. Ele
sunt la fel de fireşti şi de neutre ca şi ploaia. Toţi în jur fac la fel; dacă eziţi te consideră „fraier” şi
te batjocoresc. Există, aşadar, o perspectivă din care furtul nu e un delict moral; din altele este. Şi
dacă e aşa, ce mai e morala? Totul e relativ, binele se poate schimba oricând în rău, nu mai există
nici un reper fix? De fapt, nu mai există morală? Aceasta a fost problema lui Kant: cum pot
recupera caracterul obiectiv şi universal al legii morale pe această mare mişcătoare a relativismului
etic?

Faptele obiective, fără fiinţele umane, sunt neutre din punct de vedere moral. Moralitatea e
proiectată de om în ele iar „proiectorul” se numeşte un „cadru de evaluare morală”. Nu există fapt

3
moral independent de un cadru de evaluare morală. Cel mai vag şi incoerent cadru de evaluare e
moralitatea comună („cei şapte ani de acasă”): moralitatea inculcată de familie, şcoală, Biserică etc.
Dar există şi cadre de evaluare mai sofisticate, unele bazate pe teorii etice (etica virtuţii,
utilitarismul, kantianismul), altele nebazate pe teorii (principiismul, cazuistica morală, narativismul,
matricea etică etc.).

Cele mai solicitante probleme etice care ne obligă să depăşim bunul simţ moral şi să căutăm cadre
de evaluare mai sofisticate sunt dilemele etice (morale). O dilemă morală e un conflict a două
datorii la fel de valabile, dar care, într-o anumită situaţie, nu pot fi respectate împreună. E un
conflict per accidens (valabil în anumite circumstanţe), nu un conflict per se (contradicţie logică
între o obligaţie şi obligaţia contrară: e obligatoriu să spui adevărul şi e interzis să spui adevărul). Se
rezolvă ierarhizând cele două obligaţii în acea circumstanţă particulară.

In cazul ospatarului, fiind vorba de unul dintre oamenii cu experienta, dupa o discutie foarte
serioasa cu el, o penalizare financiara, am hotarat sa ii oferim o a doua sansa si ultima de a ramane
in companie.

Din punct de vedere legal,ceea ce a facut se numeste delapidare. Am fi putut sa il sanctionam legal,
insa data fiind lipsa fortei de munca calificata in acest domeniu, contextul ne-a determinat sa
procedam astfel.

În aceste condiţii, singura alegere raţională posibilă e una pragmatică – anume după criteriul care
dintre cele două acţiuni are consecinţe mai bune: sa il concediem sau sa ii mai dam o sansa, sporind
4
actiunile de monitorizare. Şi aceasta în condiţiile în care nu pot spune ca e o datorie morală
(obligaţie), nici că e o interdicţie morală , ci mai degrabă pot spune că, în condiţiile dilematice
descrise (de necesitate fizică), alegerea e “indiferentă moral” (în sensul de indecidabilă pe criterii
etice); dar să nu concediez unul şi să salvez un business e pragmatic preferabil – iar evaluarea se
face de data aceasta după criteriul maximizării bunăstării. Suntem aici în zona ghidării după
imperative ipotetice, după consecinţele comparate ale celor două fapte. Alegerea nu e o alegere
morală.

In concluzie, eu, in situatia in care ma confrunt cu o dilema etica acolo unde criteriile de moralitate
nu pot funcţiona, vor funcţiona criteriile prudenţei.