Accelerat ing t he world's research.

Aesthetic criteria in Dentistry,

reported in Dental Literature
Ana Petre

Related papers Download a PDF Pack of t he best relat ed papers 

 15 PROTETICĂ FIXĂ ŞI OCLUZOLOGIE

CRITERIILE ESTETICE ÎN MEDICINA DENTARÅ

CONSEMNATE ÎN LITERATURA DE
SPECIALITATE
Aesthetic criteria in dentistry reported in literature

Dr. Ana Petre, Prof. Dr. Sergiu Ioni¡å, Prof. Dr. Teodor Tråistaru
Facultatea de Medicinå Dentarå, Universitatea de Medicinå şi Farmacie „Carol Davila“, Bucureşti

REZUMAT
Medicina dentară presupune o îmbinare sinergică a principiilor biofuncţional-mecanic-estetic şi o evoluţie
permanentă într-o direcţie influenţată, mai nou, şi de dorinţele pacienţilor. Astfel a apărut, în ultimele decenii, o
specialitate mai tânără, în prezent matură, a medicinei dentare, numită estetică dentară. Scopul principal al
acestei ramuri este analiza, conceperea şi realizarea „zâmbetului perfect“. Ca oricare altă ştiinţă, sau artă,
estetica are reguli bine structurate, bazate pe principii ştiinţifice. În conceperea şi realizarea unui plan de
tratament, respectarea acestor criterii estetice are un rol important în obţinerea celui mai bun şi de durată
rezultat.

Cuvinte cheie: estetică, culoare, zenit gingival, numărul de aur, zâmbet

ABSTRACT
Dentistry requires a synergistic combination of mechanical, aesthetical and bio-functional principles and also a
permanent evolution influenced recently by patients wishes. Thus in recent decades has emerged a younger,
now mature, specialty od dentistry, called Aesthetic Dentistry. The main purpose of this branch is the analysis,
design and implementation of „perfect smile“. Like any other science, or art, aesthetics has well structured rules
based on scientific principles. In designing and implementing a treatment plan, compliance with these aesthetic
criteria plays an important role in obtaining the best and lasting results possible.

Key words: aesthetics, color, gingival zenith, gold number, smile

Estetica în stomatologie şi-a cucerit locul bine
meritat relativ târziu. Astfel, începând cu Ronald E.
Goldstein (1) (1976), câţiva specialişti, Levinson în
1978 (2), Ricketts (1982) (3), Mack (1996) (4),
Davis N.C. (2007), Nikgoo A., Alavi K., Mirfazaelian
A. (2009) (5), menţionează în publicaţiilor lor că în
conceperea unui trat ament protetic o etapă esenţială
este rezolvarea disfuncţiei estetice, autorii elaborând
o serie de criterii care trebuie îndeplinite în acest scop.
Utilizându-se criteriile generale de frumuseţe,
specialiştii în estetică dentară au reuşit standardi-
zarea caracteristicilor „zâmbetului perfect“, cu
toate elementele componente: buze, zona de gingie
fixă şi dinţi. La rândul lor, fiecare dintre cele trei
elemente principale au câteva variabile care trebuie
analizate.
A. Buze – formă, culoare, textură, simetrie, toni-
citate, linia surâsului
B. Zona gingiei fixe – culoare şi textură, formă
şi volum, simetria, conturul şi zenitul gingival,
papilele gingivale
C. Dinţii – forma, dimensiunile, proporţia cen-
tralilor şi numărul de aur, gradaţia (dimensiune ver-
ticală descrescătoare a dinţilor laterali), liniile me-
diane, înclinare axială şi situarea punctelor de
contact, marginea liberă incizală, linia labială

Adresă de corespondenţă:
Dr. Ana Petre, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“, Str. Dionisie Lupu Nr. 37, Bucureşti

278 REVISTA ROMÂNÅ DE STOMATOLOGIE – VOLUMUL LVII, NR. 4, AN 2011

REVISTA ROMÂNÅ DE STOMATOLOGIE – VOLUMUL LVII, NR. 4, AN 2011
inferioară şi coridorul bucal, forma arcadei, textura
suprafeţelor dentare, culoarea dinţilor
A. Buzele
Impresia artistică generală creată de un tablou
poate fi potenţată sau diminuată de ramă. Buzele
pot avea acelaşi efect în aspectul zâmbetului. Se
analizează dimensiunea, simetria, forma, culoarea,
tonicitatea, textura, linia comisurilor (paralelă cu
linia bipupilară) şi raportul de poziţionare faţă de
dinţi.
Lungimea medie a buzei superioare, măsurată în
repaus de la SN (sub-nazale) la marginea sa infe-
rioară, are următoarele valori medii: 20-22 mm la
femei tinere şi 22-24 mm la bărbaţi tineri. Buzele
prea scurte permit vizibilitatea dinţilor în repaus,
iar buzele hiperactive dezgolesc o porţiune prea
mare de gingie fixă în timpul surâsului, aşa numitul
„zâmbet gingival“.
Analiza acestor parametri se face clinic, rugând
pacientul sa pronunţe fonemele „M“ şi „E“. În
timpul pronunţiei repetate a literei „M“ în medie
este vizibilă o porţiune de 2-4 mm din zona liberă a
incisivilor laterali, iar pronunţia literei „E“ deter-
mină extensia maximă a buzelor evidenţiind linia
surâsului (6) care nu trebuie să depăşească cu mai
mult de 2-3 mm linia coletelor incisivilor centrali.
Amplitudinea mişcării pe verticală a buzei supe-
rioare, din poziţia de repaus în poziţia superioară
maximă în râs, este în mod obişnuit de 6-8 mm, iar
în cazul hiperactivităţii buzelor mişcarea este de
aproximativ de două ori mai amplă.
Aspectul buzelor diferă de la persoană la per-
soană şi, evident, se modifică odată cu vârsta. Po-
ziţia şi volumul lucrărilor protetice din zona frontală
pot modifica semnificativ aspectul buzelor. Din
acest motiv, anumite repere descriptive (linia surâ-
sului, linia mediană, linia caninilor) pot fi transmise
laboratorului în ideea că lucrarea protetică trebuie
realizată în armonie cu elementele învecinate.
B. Zona gingivală fixă
Aspectul plăcut al surâsului poate fi afectat de
unele abateri de la normal ale zonei de gingie fixă.
FIGURA 1. Aspectul de
„coajă de portocală“
a. Culoare şi textură – cantitatea de pigment
melanic prezent în mucoasă fixă gingivală determină
variaţia culorii de la roz spre brun, în funcţie de
rasă. Textura gingiei sănătoase are aspect de „coaja
de portocală“. (Fig. 1)
279
b. Forma şi volumul – volumul este şi el variabil
în mod fiziologic. Au fost descrise în literatura de
specialitate 3 tipare gingivale: normal, subţire şi
gros, cele trei tipuri diferenţiindu-se prin grosimi
diferite ale rebordului osos alveolar, ale marginii
gingivale şi aspectul conturului gingival (7). Cele
două variante – subţire şi gros – evoluează diferit în
cazul afectării parodontale: tipul subţire evoluează
spre resorbţie osoasă şi retracţie gingivală, în timp
ce la pacienţii cu tip gros se asociază cu pungi gin-
givale adevărate sau false şi hipertrofie gingivală.
FIGURA 2. Nivelul
coletelor
FIGURA 3. Zenitul
gingival
În cazul hipertrofiilor gingivale, constituţionale
sau patologice, forma vizibilă a dinţilor se modifică,
aceştia devenind mici şi laţi.
c. Simetria, conturul şi zenitul gingival – conturul
gingival urmăreşte linia coletului dentar. În Fig. 2
se poate observa situarea la niveluri diferite a cole-
tului clinic al dinţilor frontali păstrându-se simetria
faţă de linia mediană. Coletul incisivilor centrali se
situează pe aceeaşi linie, orizontală, cu coletul cani-
nilor, incisivii laterali situându-se, în medie, cu
aproximativ 1 mm (8) mai jos. Această variantă
anatomică are denumirea de contur gingival de
Clasa I (9). O variaţie des întâlnită şi acceptată ca
fiind fizionomică este conturul gingival de Clasa a
II-a când coletul incisivilor laterali se află mai sus
de linia incisivilor centrali şi a caninilor. O analiză
mai în detaliu a conturului gingival introduce un al
treilea element, şi anume zenitul gingival: punctul
cel mai înalt al curburii gingivale a fiecărui dinte.
Datorită înclinării meziale a axelor verticale den-
tare, acest punct nu se situează întotdeauna la mijlocul
distanţei mezio-distale, ci uşor distal (Fig. 3) (10).
d. Papilele gingivale – un alt element ce influen-
ţează aspectul în timpul surâsului este reprezentat de
ambrazurile gingivale: spaţiile de formă triunghiulară
delimitate de feţele, respectiv marginile, proximale
ale dinţilor, de la nivelul coletelor şi până la punctul
de contact. Aceste spaţii sunt ocupate, în mod normal,
de papilele gingivale. În cazul retracţiilor gingivale
mari, volumul papilei este mai mic decât spaţiul nou
creat şi apar triunghiuri negre, inestetice.
C. Dinţii
a. Forma dinţilor – aspectul natural al dinţilor
variază în funcţie de vârsta, sexul, tipul constituţional
280 REVISTA ROMÂNÅ DE STOMATOLOGIE – VOLUMUL LVII, NR. 4, AN 2011
şi personalitatea pacientului (Fig. 4a); mai mult,
unele teorii susţin că forma incisivului central su-
perior corespunde conturului răsturnat al feţei.
Forma este dată de raportul dintre înălţimea şi
lăţimea dintelui (Fig. 4b), de marginile libere, li-
mitele proximale şi linia coletului, practic conturul
dintelui. Percepţia vizuală a dinţilor este influenţată
de înclinarea lor faţă de axele de referinţă în cele
trei planuri. Deşi nu este modificată fizic forma,
imaginea percepută este diferită. (Fig. 4c)
a) b)
c)
FIGURA 4. a) Relaţia dintre forma dinţilor, personalitate,
vârstă, sex; b) Raportul dintre înălţime şi lăţime;
c) Percepţia formei în funcţie de poziţia dintelui.
b) Dimensiunile dinţilor, proporţia centralilor şi
„numărul de aur“ – în strânsă legătură cu forma
este dimensiunea dinţilor. Dimensiunile variază de
la pacient la pacient şi se consideră normale atunci
când sunt proporţionale între ele şi în acelaşi timp
cu dimensiunile feţei, proporţionalitate în care se
regăseşte „numărul de aur“ (11). „Proporţia divină“
sau „raportul de aur“, respectiv 1/1,618, este o
constantă regăsită permanent în toate formele con-
siderate frumoase sau proporţionale. Pornind de la
elemente ale naturii şi până la analiza corpului
uman, această „regulă de aur“ defineşte prin ea în-
săşi frumuseţea, aşa cum este percepută de ochiul
uman. Acest raport poate fi regăsit la persoanele
considerate „frumoase“ între elementele principale
ale figurii, ca de exemplu: lăţimea albului ochilor
– distanţa dintre albul celor doi ochi (12), lăţimea
nasului-lăţimea gurii, linia bipupilară-fanta labială-
gnation (13) etc. (Fig. 5a).
Restrângând teoria proporţiei divine la nivelul
zâmbetului perfect, se consideră că un raport ideal
între înălţimea şi lăţimea ambilor centrali este de
1/1.618 (Fig. 5b). O altă serie de proporţii (Fig. 5c)
se întâlneşte între incisivii centrali mandibulari, mai
mici, raportaţi la centralii maxilari; lăţimea grupului
incisiv maxilar şi lăţimea arcadei maxilare până în
zona premolarilor; grupul incisiv mandibular şi dis-
tanţa canin-canin la arcada superioară. Acelaşi raport
poate fi regăsit între lăţimea caninilor mandibulari şi
porţiunea vizibilă a molarilor mandibulari (14).
a)
b)
c)
FIGURA 5. „Numărul de aur“ reprezintă relaţia dintre
diferite segmente faciale a) şi dentare c); b) Lăţimea
adunată a celor doi incisivi maxilari este de 1,618 ori
mai mare decât înălţimea lor; c) Diferite segmente
dentare al căror raport are valoarea „numărului de aur“
După Sterett J.D. şi alţii (15), dimensiunile medii
reale la grupul frontal variază în funcţie de sex.
Înălţime Lăţime
Incisiv Incisiv Incisiv Incisiv
Dinte Canin Canin
lateral central lateral central
Bărbaţi 10,1 8,7 10,2 7,6 6,6 8,6
Femei 8,9 7,8 9,4 7,1 6,1 8,1
Vorbind de formă şi dimensiuni, trebuie specificat
rolul iluziei vizuale în percepţia unei imagini. Iluzia
optică este fenomenul prin care ochiul percepe o
imagine diferită de realitate. Prin înţelegerea acestui
fenomen el poate deveni un instrument util în prac-
tică. La crearea unei iluzii optice un rol important îl
joacă lumina şi alternanţa alb/negru. Ca un exemplu,
se poate vedea grilajul lui Herman Helmholtz, în
care iluzia este apariţia unor puncte negre la inter-
secţia liniilor albe (Fig. 6).
FIGURA 6. Grilajul Helmholtz
Pornind de la această idee şi analizând gradul de
convexitate a feţei vestibulare, în funcţie de care se
modifică cantitatea de lumină reflectată (Fig.7a), a
apărut noţiunea de „faţă aparentă“ a unui dinte.
Aceasta este reprezentată de aria plană a suprafeţei
vestibulare, care poate fi mai apropiată sau mai de-
părtată ca dimensiune de conturul dintelui (Fig.
7b). Practic, dimensiunea dintelui percepută de
ochiul uman este dată de această „faţă aparentă“,
care reflectă lumina spre observator, în timp ce
zonele curbe, care continuă spre marginile dintelui,
REVISTA ROMÂNÅ DE STOMATOLOGIE – VOLUMUL LVII, NR. 4, AN 2011
reflectă razele luminoase în lateral, apărând mai
întunecate şi mai înguste decât în realitate. Astfel,
când dimensiunile celor două arii se apropie ca
valori, dintele este plat şi va „părea“ mai lat şi vice-
versa.
a) b)
FIGURA 7. a) Relaţia dintre forma feţei vestibulare şi
cantitatea de lumină reflectată în direcţia observatorului
b) „Faţa aparentă“
c) Gradaţia – este un termen ce descrie imaginea
în perspectivă a dinţilor laterali priviţi frontal.
Datorită curburii normale a arcadei dentare şi a
depărtării de punctul de observaţie, dimensiunile
aparente verticale şi mezio-distale ale dinţilor, de la
canin spre molarul secund, trebuie să fie descres-
cătoare spre distal. Raportul dintre aceste dimensiuni
aparente, lăţimea întregii arcade vizibile în zâmbet,
lărgimea grupului frontal şi lăţimea incisivului
central respectă, în cazul ideal, proporţia de aur. Dr.
Levin a creat, în 1975, un grilaj de analiză (Fig. 8)
a proporţionalităţii dinţilor în zâmbetul larg. În
setul conceput de dr. Levin sunt 20 de dimensiuni
diferite de grile, care respectă acelaşi tipar, din ma-
terial transparent, astfel încât pot fi folosite în cabi-
net prin suprapunere directă.
FIGURA 8.
Grilajul Levin
d) Liniile mediane – simetria este un element
esenţial al noţiunii de „frumos“. Numeroase studii
au demonstrat, însă, că în realitate nu există simetrie
absolută. Chipurile, chiar şi cele mai perfecte, au
mici asimetrii fie faţă de mediană, fie faţă de ori-
zontală. Una dintre tehnicile cele mai utilizate de
analiză a simetriei faciale foloseşte linia mediană ca
reper. Imaginea feţei se împarte în două jumătăţi care
sunt ulterior replicate şi aşezate în oglindă. Cele două
chipuri rezultate sunt asemănătoare între ele şi cu cel
original. Cu cât diferenţele sunt mai mici, cu atât mai
multe elemente respectă simetria. Linia mediană de-
vine astfel un reper important în estetica facială şi,
implicit, dentară. Situaţia normală presupune alinierea
liniilor interincisive cu linia mediană a feţei.
281
e) Înclinarea axială şi situarea punctelor de
contact – un alt criteriu folosit în analiza estetică a
zâmbetului este înclinarea uşoară a axelor verticale
ale dinţilor spre mezial (Fig. 9, a.3). Această încli-
nare determină, împreună cu forma dintelui, poziţia
punctelor de contact (Fig. 9, a.6) care variază pe o
axă verticală de la incisivii centrali spre canin şi,
mai departe, premolari. (16) La rândul său, poziţia
punctului de contact determină forma şi mărimea
ambrazurilor gingivale (Fig. 9, 2) şi incizale. Lipsa
ambrazurilor sau dimensiunile exagerate determină
deviaţii de la normal ce dau un aspect neplăcut.
f) Marginea liberă incizală, linia labială infe-
rioară şi coridorul bucal – marginea liberă a gru-
pului frontal maxilar (Fig. 9, a. 12) este un element
critic al zâmbetului perfect. Datorită dimensiunilor
diferite ale dinţilor din această zonă, marginile in-
cizale se situează pe o linie cu două curburi: con-
cavă în dreptul incisivilor centrali, continuând con-
vex spre incisivii laterali şi revenind la forma iniţială
spre canini. Faţă de linia buzei inferioare incisivii
centrali şi caninii trebuie să fie în uşor contact, iar
incisivii laterali la distanţă de aprox. 0,5-1 mm. De
asemenea, se analizează şi simetria acestor repere
faţă de linia mediană. În analiza globală a surâsului,
se consideră că linia incizală este o curbă continuă,
concavă superior, care trebuie să aibă o direcţie para-
lelă cu linia buzei inferioare. (Fig. 9, b).
FIGURA 9. a) Linia
mediană (1);
ambrazurile
gingivale (2)
înclinarea axelor
dentare (3); zenitul
gingival (4); linia
a) coletelor (5);
punctele de contact
(6); linia marginilor
libere (7); curba
incizală (8);
b) Relaţia între
curbura marginilor
libere incisive şi
curbura buzei
inferioare
b)
Un alt element analizat în raportul dinţi-ţesuturi
moi este coridorul bucal (17). Este termenul folosit
pentru descrierea spaţiului dintre suprafeţele vesti-
bulare ale dinţilor laterali şi comisurile bucale sau
peretele intern al obrazului. O arcadă îngustată va
permite existenţa unui coridor bucal prea mare, cu
aspect întunecat şi, invers, o arcadă prea lată va
282 REVISTA ROMÂNÅ DE STOMATOLOGIE – VOLUMUL LVII, NR. 4, AN 2011
micşora coridorul bucal, creând senzaţia de „gură
plină de dinţi“.
h) Forma arcadei – după Marseiller (18), în
toate cele trei forme normale de arcade, parabola,
elipsa şi forma de „U“ grupul dinţilor frontali se
aliniază pe un segment curb. În practică, analiza
formei arcadei se face trasând o linie prin centrul
caninilor, care trebuie să treacă prin papila retroin-
cisivă. O linie situată anterior denotă o arcadă lăţită,
iar situarea liniei posterior de papila incisivă apare
în cazul arcadelor îngustate. În general, aceste ano-
malii de formă a arcadelor dentare se asociază
implicit incongruenţelor dento-alveolare cu spaţiere
sau înghesuire, după caz, modificând, evident
negativ, aspectul estetic.
i) Textura suprafeţelor dentare – diferă în funcţie
de individ. Suprafeţele vestibulare pot prezenta
mici concavităţi, convexităţi, caneluri, fisuri, stri-
aţii etc. Geografia suprafeţei dentare are un rol
foarte important în reflexia luminii şi percepţia cu-
lorii, motiv pentru care, este necesară o atenţie
deosebită în refacerea acestor suprafeţe prin tra-
tamentele de reconstituire dentară, parţiale sau
totale, cu metode directe sau indirecte. (Fig. 10)
FIGURA 10. Suprafaţa
dentară apare „texturată“
Aici se poate termina prima parte dacă este
nevoie.
j) Culoarea dinţilor – Culoarea este proprietatea
unei substanţe de a reflecta sau absorbi o parte din
lumina albă vizibilă şi de capacitatea perceptivă a
ochiului uman. Culoarea nu poate exista fără lu-
mină, obiect, şi observator. Percepţia ei este influ-
enţată direct de caracteristicile acestor trei ele-
mente.
Lumina
Lumina naturală monocromatică este o radiaţie
electromagnetică perfect sinusoidală. Este carac-
terizată de puterea transportată P şi frecvenţa oscilaţiei
sau alternativ lungimea de undă λ= c/f unde c este
viteza luminii în vid, iar f este frecvenţa oscilaţiei.
Lumina albă vizibilă este, în general, o com-
binaţie de radiaţii electromagnetice de diferite lun-
gimi de undă şi intensităţi, adică o suprapunere de
radiaţii monocromatice, a căror parametri se înca-
drează între aproximativ 380-400 nm şi 700-760
nm sau, echivalent, cu frecvenţa între aproximativ
750 THz şi 430 THz.
FIGURA 11. O descriere a caracteristicilor luminii se
poate face folosind puterea de distribuţie spectrală a
luminii (SPD) care exprimă valoarea puterii radiate pe
fiecare lungime de undă sau echivalent pe fiecare
frecvenţă (19) şi este reprezentată grafic printr-o curbă
diferită în funcţie de caracteristicile iluminanţilor,
respectiv (tungsten şi lumina solară).
Aceste radiaţii monocromatice pot fi izolate prin
descompunerea spectrală a luminii utilizându-se
puterea de refracţie diferită a unui mediu transparent
în funcţie de lungimea de undă. Rezultatul acestei
descompuneri este spectrul luminos, numit astfel
de către Isaac Newton inspirat de cuvântul latin
pentru apariţie. (Fig. 12) Radiaţiile cu lungimile de
undă mai mici de 380 nm sunt razele Gamma,
razele X şi razele ultraviolete, iar cele cu lungimile
peste 750 nm sunt razele infraroşii, radar, micro-
undele şi undele radio şi TV. (Fig. 13)
Culoare Intervalul de lungimi de undă Intervalul de frecvenţe
Roșu ~ 610-780 nm ~ 480-405 THz
Oranj ~ 590-650 nm ~ 510-480 THz
Galben ~ 575-590 nm ~ 530-510 THz
Verde ~ 510-560 nm ~ 600-530 THz
Azur ~ 485-500 nm ~ 620-600 THz
Albastru ~ 452-470 nm ~ 680-620 THz
Violet ~ 380-424 nm ~ 790-680 THz
FIGURA 12. Lungimile de undă şi frecvenţele culorilor
componente ale spectrului luminos
FIGURA 13. Tipul şi poziţionarea radiaţilor din spectrul
electromagnetic
Cele mai cunoscute şi utilizate dimensiuni cuan-
tificabile ale culorilor sunt: nuanţa (HUE), lumino-
zitatea (VALUE) şi saturaţia (CHROMA). Aceste
trei caracteristici ale culorilor au fost folosite de
către profesorul Albert Munsell, în prima decadă a
secolului XX, pentru crearea unui sistem coloristic
tridimensional (20). În reprezentarea sa grafică,
REVISTA ROMÂNÅ DE STOMATOLOGIE – VOLUMUL LVII, NR. 4, AN 2011
Munsell a împărţit un cerc de 100 de puncte compas
în cinci culori principale: roşu, galben, verde,
albastru şi violet şi 5 culori secundare: galben-roşu,
verde-galben, albastru-verde, violet-albastru şi
roşu-violet.
FIGURA 14.
Sistemul
tridimensional
Munsell (en.
wikipedia.org)
FIGURA 15.
Sistemul
CIELAB
Un alt sistem tridimensional de apreciere a cu-
lorilor este sistemul CIELAB, înfiinţat în 1979 de
către CIE. „Înfiinţată în 1913, Comisia Internaţională
de Iluminat (CIE – Commission Internationale de
l’Eclairage) este cea mai înaltă autoritate indepen-
dentă în domeniul iluminatului, având ca scop pe
plan mondial cooperarea şi schimbul de informaţii
referitoare la ştiinţa şi arta luminii şi iluminatului,
culoare, vedere şi tehnologia imaginii. CIE cuprinde
Comitetele Naţionale ale ţărilor membre“ (22). În
acest sistem parametrii analizaţi sunt:
L* – care reprezintă luminozitatea unei culori,
valorile fiind cuprinse între 0 (negru) şi 100 (alb)
a* – arată poziţionarea culorii pe axa roşu (ma-
genta) – verde (cian). Valorile negative indică apro-
pierea de verde iar cele pozitive de roşu.
b* – poziţia culorii pe axa albastru – galben, va-
lorile negative reprezentând apropierea de albastru
şi cele pozitive de galben (23). Aceste valori notate
cu * sunt diferite de simbolurile L, a, b din spaţiul
coloristic al lui Hunter.
Unul dintre aparatele care pot analiza aceşti pa-
rametri în medicina dentară este spectrofotometrul
dentar care determină C, H, L*, a*, b* şi ∆C, ∆H,
283
∆L*, ∆a*, ∆b*, ∆E faţă de aceeaşi culoare dintr-o
cheie de culori dată, după următoarea formulă:
=
O valoare a ∆E de aproximativ 2,3 este consi-
derată ca fiind „Just Noticeable Difference“ pres-
curtat JND (24). JND reprezintă cantitatea minimă
cu care un stimul vizual (şi nu numai vizual) trebuie
modificat pentru a produce o senzaţie perceptibilă
şi este direct proporţională cu intensitatea stimulului
iniţial.
Observatorul
Substratul biologic al percepţiei vizuale este re-
prezentat macroscopic de ochi şi la nivel celular de
existenţa celor două tipuri de celule fotosensibile
de la nivelul retinei: celule de tip bastonaş şi celule
de tip conuri. Bastonaşele percep şi transmit infor-
maţiile date de nuanţele de gri şi au rol mai mare în
vederea nocturnă, iar conurile asigură vederea cro-
matică şi diurnă.
În privinţa vederii cromatice, există două teorii
(25):
1. Teoria tricromatică a lui Young-Helmholtz,
conform căreia există trei tipuri de conuri: sensibile
la lumina roşie, verde şi albastră. Acestea sunt cu-
lorile de bază. Când este stimulat un singur tip de
con, creierul percepe culoarea respectivă, restul cu-
lorilor fiind percepute prin stimularea simultană şi
combinată a celor trei tipuri de celule. Celelalte cu-
lori reprezintă combinaţii cantitative ale culorilor
de bază.
FIGURA 16. Fenomenul de „Post imagine“
2. Teoria tetracromatică a lui Hering sau teoria
procesului oponent. Această teorie susţine existenţa
a câte 2 clase de celule specializate pentru codarea
complementară a culorilor (galben-albastru şi
verde-roşu) şi una pentru codarea luminozităţii
(alb-negru). Această teorie poate explica meca-
nismul apariţiei post-imaginii, fenomen optic care
apare după privirea mai mult timp a unei imagini
statice. Mutarea privirii pe un fundal alb determină
„vizualizarea“ aceleiaşi imagini, de formă şi mărime
identice, dar culori complementare numită „post
imagine“. (Fig. 16)
284 REVISTA ROMÂNÅ DE STOMATOLOGIE – VOLUMUL LVII, NR. 4, AN 2011
Acest fenomen poate influenţa analiza vizuală a
culorii dentare dacă nu se respectă protocolul re-
comandat. Acuitatea cromatică se diminuează în
timpul observării obiectului datorită „oboselii“
ochiului care apare în aproximativ 5-7 secunde. Sa-
turaţia culorii examinate scade devenind mai palidă
în timp ce culorile complementare cresc în inten-
sitate. Din acest motiv se recomandă, în timpul
analizei vizuale a unei culori, privirea, la intervale
regulate de timp, unei suprafeţe gri sau albastre
pentru normalizarea percepţiei cromatice şi dispa-
riţia post-imaginii.
Obiectul
Culoarea, ca şi caracteristică fizică a corpurilor,
este proprietatea unui corp de a reflecta diferit şi
independent fiecare componentă spectrală a luminii
albe în funcţie de lungimea de undă. O suprafaţă
care reflectă în mod egal toate lungimile de undă
este percepută ca având culoarea albă în timp ce
suprafeţele care absorb toate lungimile de undă
sunt percepute ca fiind negre. În funcţie de absorbţia
şi reflexia diferită a lungimilor de undă, apar culorile,
şi anume: un corp care absoarbe toate lungimile de
undă mai puţin cel cuprinse între 450-495 nm (al-
bastru), pe care le reflectă, va fi perceput ca albastru.
La interacţiunea luminii cu o suprafaţă, în funcţie
de proprietăţile acesteia pot avea loc următoarele
fenomene (Fig. 17):
• Reflecţie – speculară, difuză, combinată – fe-
nomenul de „întoarcere“ a undelor electro-
magnetice la suprafaţa unui obstacol
• Difracţie – proprietatea undelor de a ocoli
obstacolele
• Refracţie – schimbarea direcţiei de propagare
a unei unde datorită schimbării vitezei de
propagare la trecerea dintr-un mediu in altul
• Transmisie – trecerea undelor prin obstacolul
întâlnit în funcţie de gradul de transparenţă a
substanţei.
FIGURA 17. Tipuri de reflecţie a luminii
FIGURA 18. Aspectul diferit al suprafeţelor mate,
lucioase şi texturate
La rândul său, geometria suprafeţelor poate in-
fluenţa percepţia culorii. Obiecte de aceeaşi culoare
sunt percepute diferit dacă au suprafeţe diferite:
suprafeţele lucioase dau senzaţia unei culori mai
saturate, în timp ce suprafeţele texturate sau mate
deschid culoarea. Fenomenul este explicat prin re-
flexia diferită a suprafeţelor. Materialele opace re-
flectă cea mai mare parte a luminii difuz, în timp ce
în cazul suprafeţelor lucioase, reflexia este mai mult
speculară. (26) (Fig. 17-18)
Privite prin prisma acestor afirmaţii generale re-
feritoare la culoare şi percepţia ei, structurile den-
tare au caracteristici optice aparte, care le conferă
un aspect atât de special şi, în acelaşi timp, dificil
de reprodus prin tehnici de laborator: transluciditate,
opalescenţă şi fluorescenţă.
Opac Translucid Transparent
FIGURA 19. Opacitate, transluciditate, transparenţă
Transluciditatea este caracteristică smalţului şi
este descrisă ca proprietatea unui material de a
permite trecerea difuză a unei sume de radiaţii
luminoase din lumina incidentă. Este un grad
intermediar între opacitate şi transparenţă. Dentina,
spre deosebire de s malţ, este opacă. (Fig. 19).
Opalescenţa, o altă proprietate a smalţului, este
aparenţa creată de un obiect ce permite trecerea
lungimilor de undă mari din spectrul luminos (zona
oranj a luminii de zi) şi reflectă lungimile mici de
undă (zona albastră). Din acest motiv, smalţul privit
din aceeaşi direcţie cu lumina incidentă are o
reflecţie albăstruie şi, privit din direcţia opusă, tentă
roşiatică. (Fig. 20)
FIGURA 20. Aspectul diferit al smalţului în funcţie de
incidenţa luminii
FIGURA 21. Percepţia diferită în funcţie de tipul de
lumină „albă“ sau „neagră“
REVISTA ROMÂNÅ DE STOMATOLOGIE – VOLUMUL LVII, NR. 4, AN 2011
Fluorescenţa este, de data asta, o caracteristică a
dentinei. Este proprietatea unor substanţe de a
absorbi energie din spectrul luminos UV, invizibil,
(lumina „neagră“, lungimi de undă 300-400 nm) şi
de a o emite apoi în spectru luminos vizibil în zona
albastru-alb (400-450 nm). (Fig. 21)
Revenind la culoarea dentară, paleta de culori a
dinţilor naturali se situează în zona de galben-gal-
ben-roşu a sistemului Munsell, după cum am spe-
cificat mai devreme. În dorinţa de a stabili un limbaj
comun de comunicare a culorilor dentare, s-au in-
ventat cheile de culori. Majoritatea producătorilor
de materiale compozite pentru restaurări directe au
cheile proprii. Pentru restaurările indirecte realizate
în laboratoare se folosesc în general cheile Vitapan
şi Vita 3D Master. Acestea sunt realizate pe baza
principiilor coloristice amintite mai sus:
FIGURA 22.
Cheia Vitapan
FIGURA 23.
Cheia Vita 3D
Master
Cheia Vitapan (Fig. 22) împarte culorile dentare
în 4 secţiuni A, B, C şi D, fiecare corespunzând
unei zone de culoare din sistemul coloristic Munsell:
A roşu-galben, B galben, C gri, D gri-roşu-galben.
Mai departe, valorile cuprinse între 1 şi 4 ale fiecărei
secţiuni reprezintă valoarea saturaţiei culorii. Din
punct de vedere al luminozităţii, fiecare culoare A1/
B2/C3 are o luminozitate standard; culorile pot fi
ordonate în ordine descrescătoare, astfel: B1, A1,
B2, D2, A2, C1, C2, D4, A3, D3, B3, A3.5, B4, C3,
A4, C4 (27).
Sistemul 3D Master oferă posibilitatea de a
determina individual şi valoarea luminozităţii. Sunt
tot 4 grupe, 4 culori diferite, a căror luminozitate
scade pe orizontală de la stânga la dreapta (1→ 4),
fiecare grupă are variaţie de la roşu spre galben pe
orizontală şi grade diferite de saturaţie a culorii pe
verticală. (Fig. 23)
285
FIGURA 24. Faţa vestibulară
– 9 sectoare
Folosirea cheilor standard permite comunicarea
în condiţii optime a culorii către laborator. Pentru o
acurateţe cât mai mare a determinării culorii den-
tare, sunt specialişti care recomandă împărţirea su-
prafeţei vestibulare în 9 sectoare şi analizarea colo-
ristică, separată, a fiecărui sector (28). (Fig. 24)
Această recomandare are utilitate crescută mai
ales atunci când trebuie identificată culoarea din-
telui omolog celui refăcut protetic.
Importanţa practică a acestor criterii poate fi
regăsită într-o metodă de simplificare a protocolului
de corectare a unui zâmbet cu mici deviaţii estetice.
Această tehnică are utilitate în comunicarea cu la-
boratorul de tehnică dentară, căruia medicul îi poate
transmite direct „schiţa“ noului „zâmbet“. În acest
fel medicul vine în ajutorul tehnicianului care, în
general, realizează wax-up-ul pe modelul de ghips
fără a avea la dispoziţie pacientul.
Pentru exemplificare am ales un caz clinic în
care dintele 12 are o poziţie diferită de omologul
sau datorită unei mezio-vestibulo rotaţii şi unei
uşoare palato-înclinaţii. Pacienta refuză urmarea
unui tratament ortodontic şi optează pentru faţetarea
acestui incisiv.
Fotografia zonei ce urmează a fi refăcută se des-
chide în Power Point. Cu ajutorul instrumentului
„formă cu linie curbă“ (Fig. 26) se desenează con-
turul omologului situat în poziţie corectă. Forma
nou creată, cu ajutorul instrumentelor de desen se
copiază, se „răstoarnă orizontal“ (Fig. 27) şi se po-
ziţionează peste dintele 12. Se alege opţiunea „fără
umplere“. Tot la secţiunea desen există posibilitatea
de „grupare“ în această poziţie, cu selecţia simultană
a fotografiei şi a noii forme. La final se salvează ca
imagine.
FIGURA 25. Situaţia FIGURA 26. Instrumente
clinică imagine
FIGURA 27. Conturul
omologului
286 REVISTA ROMÂNÅ DE STOMATOLOGIE – VOLUMUL LVII, NR. 4, AN 2011
În acest mod simplu putem vedea ce modificări
sunt necesare pentru obţinerea un aspect plăcut al
surâsului. În cazul acesta, o mică gingivectomie la
nivelul 12, urmată de o faţetare ceramică pot reface
cu succes aspectul estetic, iar tehnicianul primeşte
direct „schiţa“ wax-up-ului.
CONCLUZII
Cunoaşterea acestor principii generale permite
practicienilor identificarea devierilor de la „nor-
BIBLIOGRAFIE
1. Levin E.l. – Dental esthetics and the golden proportion,. J Prosthet
Dent. 1978 Sept; 40(3):244-52
2. Idem 1
3. Ricketts R.M. – Divine proportion in facial esthetics, Clin Plast Surg.
1982 Oct;9(4):401-22.
4. Mack M.R. – Perspective of facial esthetics in dental treatment planning,
J Prosthet Dent. 1996 Feb;75(2):169-76.
5. Nikgoo A., Alavi K. – Mirfazaelian A, Assessment of the golden ratio in
pleasing smiles, World J Orthod. 2009 , Fall;10(3):224-8.
6. Jeff Morley, D.D.S.; Jimmy Eubank, D.D.S. – Macroesthetic elements
of smile design, JADA, Vol. 132, January 2001, 42-3
7. Laurence J. Walsh – Understanding soft tissue and hard tissue
contours, Cosmetic Dentistry 2 ,VOLUME 2 SET 01, Dentil Pty. Ltd.
2003, 5-7
8. Stephen J. Chu, Jocelyn H-P. Tan, Christian F.J., Stappert, Dennis P.
Tarnow – Gingival Zenith Positions and Levels of the Maxillary Anterior
Dentition, J Esthet Restor Dent 2009; 21:113–121,
9. Rufenacht C.R. – Fundamentals of esthetics, Berlin: Quintessence; 1990
10. Idem 11
11. Ravudai Singh, Kusum Datta – The golden proportion- God’s building
block for the world, JIndian Prosthodont Society, March 2008, Vol.8,6-9
12. Antonio Mancuso – Esthetic Dentistry and the Golden Proportion, Oral
Health and Dental Practice Journal, Apr. 2004,p. 1-5
13. Ronald E. Goldstein DDS – Esthetics in Dentistry, first edition, 1976,
pag. 198
14. Idem 15, pag. 192
15. Pascal Magne, Urs Belser – Restauraciones de Porcelana Adherida en
los Dientes Anteriores: Método Biomimético, Editorial Quintessence, S.l.,
Barcelona, 2004,pag. 70-2
malul estetic“ şi individualizarea fiecărui plan de
tratament în funcţie de situaţia clinică şi de obiec-
tivele propuse. Respectarea protocolului de analiză
şi concepere a unui tratament stomatologic şi cola-
borarea cu un laborator cu tehnologie modernă fac
posibilă obţinerea unor rezultate estetice specta-
culoase.
16. Idem 17, pag. 62
17. Denise J. Estafan – Associate Professor and Director of Aesthetics,
Department of General Dentistry and Management Science. “A New
Dimension in Dental Education: The Preclinical Course in Aesthetics”, Global
Health Nexus, 2004, pag. 22
18. Românu M., Bratu D.,Uram- uculescu S., Muntean M., Fabricky M.,
Colojoară C., Negru iu M., Bratu E. – Aparatul dento-maxilar, date de
morfologie functională clinică, Helicon 1998, pag. 610
19. Michael R., Mark D. Fairchild – Color Appearance Models. John Wiley
and Sons, 2005, pag. 57
20. A.H. Munsell, Royal B. Farnum – An illustrated System Defining All
Colors and Their Relations by Measured Scales of Hue, Value and
Chroma, Munsell Color Company. Inc. 1941, pag.16
21. Idem 20
22. COMITETUL NA IONAL ROMÂN DE ILUMINAT, http://www.cnri.ro
23. Brainard, David H – (2003). “Color Appearance and Color Difference
Specification”. in Shevell, Steven K.. The Science of Color (2 ed.). Elsevier.
p. 202-206. ISBN 0444512519.
24. Gaurav Sharma – Digital Color Imaging, IEEE Transaction on Image
Procession, Vol.6, No.7,1997, Pag. 901- 932.
25. Adrian Olteanu, Viorel Lupu – Neurofiziologia sistemelor senzitivo –
senzoriale, Ed. presa Universitară Clujeană, 2000, pag.8
26. Alexandru Petre, Ana Petre, Sergiu Drafta – Cromatica Restaurărilor
Integral Ceramice, Al 2-lea Congres International de Medicină Dentară al
Societăţii Române de Reabilitare Orală, 18-20 nov. 2009
27. Lisa Fedor James D.D.S. – The Science of Color, Light and Shade
Selection, University Of Minnesota, 2009, slide 44
28. Idem 28, slide 59