UTILAJE PETROCHIMICE

UI 1. Ingineria utilizării materialelor în utilajelor petrochimice 3h

Obiective
Principalele obiective pentru unitatea de învătare U1, sunt:
- clasificarea materialelor tehnice;
- caracteristicile fizico-mecanice ale materialelor tehnice;
- încercarea de scurtă durată a materialelor tehnice;
- aprecierea comportării materialelor la temperatură joasă;
- încercarea de lungă durată a materialelor;
- coroziunea si protectia metalelor.

Teste de autoevaluare
Răspunsurile testelor de autoevaluare
Rezumatul
Bibliografia
Timpul alocat 3h

1. Clasificarea materialelor tehnice

După natura lor, materialele folosite în domeniul utilajelor petrochimice pot

fi grupate în următoarele două diviziuni principale: materiale metalice şi materiale nemetalice.
La rândul lor, materialele metalice se pot grupa în trei subdiviziuni şi anume: materiale metalice
feroase (metale şi aliaje feroase) si materialele metalice neferoase (metale şi aliaje neferoase).
Materialele nemetalice se pot grupa, de asemenea, materiale plastice inclusiv materialele de
adaos şi adezivi corespunzători;materiale pentru garnituri şi alte elemente de etanşare; materiale
termocrioizolante. Factorii principali care determină comportarea sub sarcină au la baza studiul
comportării sub sarcină a materialelor tehnice utilizate în constructia utilajului petrochimic, în
vederea alegerii corecte şi utilizării lor rationale, trebuie făcută astfel incat sa se apropie cât mai
mult de solutia tehnică adoptată optima, avantajoasă, economică şi sigură din punctul de vedere
al securitătii tehnice.
Factorii principali care determină evaluarea comportării sub sarcină şi deci alegerea
materialelor se pot grupa în factori care depind ei însuşi de material, din categoria cărora fac
parte caracteristicile fizico-mecanice şi cele tehnologice si factori care depind de conditiile de
lucru, din categoria cărora fac parte temperatura, presiunea, durata de serviciu şi natura,
proprietătile şi compozitia chimică a mediilor de lucru (în legătură cu care apar şi se
manifestă, simultan sau distinct, sub diferite forme, fenomenele de fluaj, relaxare, fragilizare,
coroziune, atac al hidrogenului, eroziune, oxidare, carburare, oboseală etc.).

2. Caracteristicile fizico-mecanice

Una din problemele principale şi de mare răspundere care stă în fata constructorilor de
utilaj petrochimic este aceea a alegerii materialului cel mai indicat pentru fiecare caz în parte.
Pentru aceasta sunt necesare o cunoaşterea amănuntită a parametrilor de functionare ai
utilajului, proprietătile fizico-chimice ale fluidului tehologic (compozitie, impurităti,
agresivitate chimică, inflamabilitate etc.), parametrii de stare ai acestuia (temperatură,
presiune), debitul, etc; luarea în considerare a caracetristicilor fizico-mecanice ale materialului.
Caracteristicile fizico-mecanice ale materialelor tehnice, care interesează în mod
deosebit, în cazul studierii comportării lor sub sarcină, pot fi grupate astfel:
- caracteristici privind rezistenta mecanică a materialelor, denumite si
caracteristici mecanice din categoria cărora fac parte:
U1. Ingineria utilizării materialelor în utilajelor petrochimice 1
UTILAJE PETROCHIMICE
- limita de proportionalitate,
- limita de elasticitate,
- limita de curgere, rezistenta la rupere, duritatea ,
- rezilienta,
- caracteristica mecanică de încovoiere prin şoc etc;
- caracteristici privind comportarea elastică, elastoplastică sau plastică a materialelor,
denumite si caracteristici elastice sau caracteristici plastice, din categoria cărora fac parte:
- modulul de elasticitate (longitudinal sau transversal ),
- lungirea specifică,
- gâtuirea specifică;
- contractia specifică (transversală),
- coeficientul de contractie transversală (coeficientul lui Poisson) etc;
-caracteristici fizice, din categoria cărora fac parte:
- dilativitatea (liniară sau volumică),
- căldura masică,
- conductivitatea termică,
- difuzivitatea termică.
Aprecierea caracteristicilor mecano-elastice şi fizice ale materialelor ca şi variatia
acestora cu temperatura se face pe bază de încerări mecanice. Dintre toate încercările mecanice
mentionate în lucrarea, cea mai răspîndit folosită este încercarea standard statică, de scurtă
durată, la întindere monoaxială, prin care se pun în evidentă caracteristicile
conventionale mecanice şi elastice, standardizate ale materialelor tehnice.

3. Încercarea de scurtă durată a materialelor

Pentru a evidenţia particularităţile comportării materialelor metalice policristaline

solicitate mecanic se foloseşte (ca încercare de referinţă) încercarea la tracţiune. Condiţiile şi
modul de realizare a încercării la tracţiune şi caracteristicile mecanice care se pot determina prin
această încercare sunt reglementate prin standardul SR EN 10002 (care reprezintă versiunea în
limba română a standardului european EN 10002). Încercarea la tracţiune se execută pe epruvete
confecţionate din materialul metalic care se cercetează, având forma şi dimensiunile prescrise în
SR EN 10002. Epruvetele folosite în mod obişnuit au configuraţia prezentată în figura 1; aceste
epruvete au o porţiune centrală, cu secţiunea circulară (epruvete rotunde) sau dreptunghiulară
(epruvete plate), calibrată (cu dimensiuni precise) şi două capete de prindere (pe maşina cu care
se realizează încercarea), cu diverse configuraţii (cilindrice, conice, cilindrice filetate, plate, plate
cu orificii pentru bolţuri etc.).
Pe porţiunea calibrată a epruvetelor se trasează (înainte de încercare) două repere la
distanţa L0; de regulă, distanţa (lungimea) iniţială între repere L0 se alege în funcţie de aria
secţiunii transversale iniţiale a porţiunii calibrate S0, iar epruvetele astfel dimensionate se
numesc epruvete proporţionale (de obicei, se ia k = 5,65, ceea ce este echivalent, pentru
epruvetele rotunde, cu L0 = 5d0). În timpul încercării la tracţiune, pe direcţia axei longitudinale a
unei epruvete realizate conform prescripţiilor anterior prezentate, se aplică o forţă de tracţiune F,
crescătoare ca intensitate, care produce deformarea progresivă şi, în final, ruperea epruvetei.
Maşina folosită pentru realizarea încercării la tracţiune este prevăzută cu dispozitivele
necesare pentru a măsura şi/sau înregistra (pe toată durata încercării) intensitatea forţei aplicate F
şi deformaţiile liniare (lungirile sau extensiile) produse epruvetei ΔL = L - L0, L fiind distanţa
(lungimea) între reperele epruvetei la aplicarea forţei de tracţiune cu intensitatea F.
Prin măsurarea secvenţială sau înregistrarea continuă a valorilor mărimilor F şi ΔL, se
poate construi curba dependenţei F = g(ΔL), numită diagrama încercării la tracţiune (DIT) sau
diagrama forţă - alungire (extensie). Reprezentând în coordonate rectangulare variaţia tensiunii
(convenţionale) S0 F=σ în funcţie de alungirea specifică L0 ΔL =ε sau în funcţie de alungirea
procentuală 100 L0 ΔL =ε , se obţine o curbă σ = f(ε), numită curba caracteristică convenţională
la tracţiune (CCCT) sau curba caracteristică tensiune-deformaţie specifică a materialului
U1. Ingineria utilizării materialelor în utilajelor petrochimice 2
UTILAJE PETROCHIMICE
cercetat.

De ce factori depinde evaluarea echipamentelor sub sarcina ?

R:

Fig 1. Epruvete standand pentru incercarea la solicitarea latractiune.

Cu ajutorul CCCT (construită pe baza încercării la tracţiune) se pot evidenţia

particularităţile comportării oricărui material metalic solicitat mecanic şi se pot defini o serie de
caracteristici mecanice (folosite drept caracteristici de referinţă la proiectarea pieselor din
materialul respectiv), aşa cum se prezintă în continuare:
a) La începutul încercării la tracţiune CCCT este liniară (are configuraţia unei drepte care
trece prin originea sistemului de coordonate), fapt ce indică existenţa unei proporţionalităţi
stricte între mărimile σ şi ε şi, deci, o comportare elastică a materialului supus încercării;
deoarece la începutul încercării materialul respectă legea lui Hooke (σ=Eε), panta CCCT,
măsurată în originea sistemului de coordonate, este chiar modulul de elasticitate longitudinală al
materialului (tgα = E, fig. 2).
b) Pe măsură ce creşte intensitatea forţei de tracţiune F, materialul supus încercării începe
să sufere deformaţii plastice, dependenţa dintre σ şi ε nu mai este liniară şi configuraţia CCCT se
modifică. La unele materiale metalice începutul procesului de deformare plastică este
caracterizat printr-o curgere a materialului (deformare plastică fără ecruisare) şi pe CCCT se
înregistrează un palier (figura 2a); tensiunea la care se produce creşterea deformaţiilor specifice
ale materialului fără a se mări intensitatea solicitării (tensiunea la care are loc fenomenul de
curgere sau tensiunea corespunzătoare palierului înregistrat pe CCCT) este denumită limită de
curgere aparentă şi notată Re. Multe materiale metalice nu manifestă un fenomen de curgere
aparentă, CCCT corespunzătoare acestora neprezentând variaţii bruşte ale pantei la instaurarea
procesului de deformare plastică, ci numai modificări continue, care evidenţiază creşterea
ponderii deformaţiilor plastice şi apariţia fenomenului de ecruisare (figura 2b). La astfel de
materiale se poate defini o limită de curgere convenţională (notată Rp), ca fiind tensiunea la care
alungirea specifică neproporţională (de natură plastică, notatată εp în fig. 2b) atinge o valoare
prescrisă; în mod uzual, limita de curgere convenţională se determină pentru o alungire
procentuală neproporţională εp = 0,2 % şi se notează Rp0,2.
În unele cazuri, în locul limitei de curgere convenţionale se definesc următoarele
U1. Ingineria utilizării materialelor în utilajelor petrochimice 3
UTILAJE PETROCHIMICE
caracteristici echivalente:
* limita de alungire remanentă Rr – tensiunea corespunzătoare unei alungiri specifice
remanente (măsurate după descărcarea epruvetei, εr ≅ εp, fig. 2b) prescrise; în mod uzual, Rr se
determină pentru o alungire procentuală remanentă εr = 0,2 % şi se notează Rr0,2;
* limita de extensie convenţională Rt - tensiunea la care alungirea specifică totală (de
natură elasto-plastică, ε = εe + εp, fig. 2b) atinge o valoare prescrisă; de obicei, Rt se determină
pentru o alungire procentuală totală ε = 0,5 % şi se notează Rt0,5.
Mărind tensiunile de solicitare peste limita de curgere, are loc deformarea plastică
uniformă a porţiunii calibrate a epruvetei. La o anumită valoare a forţei de solicitare la tracţiune,
într-o zonă oarecare a porţiunii calibrate se produce gâtuirea epruvetei (micşorarea secţiunii
transversale a epruvetei datorită deformării plastice excesive). Solicitând în continuare epruveta,
gâtuirea se accentuează şi, la epuizarea capacităţii de deformare plastică a materialului, survine
ruperea acesteia. Tensiunea corespunzătoare forţei maxime de solicitare a epruvetei înainte de
rupere Fmax , se numeşte rezistenţă la tracţiune (sau rezistenţă la rupere) şi se notează Rm ( 0 S
Fmax Rm = ); rezistenţa la tracţiune este o caracteristică convenţională a materialului supus
încercării, deoarece se calculează raportând forţa Fmax, aplicată într-un moment precedent
momentului ruperii, la o arie S0, diferită de aria reală a epruvetei solicitate de Fmax (v. fig.2).
Aşezând cap la cap cele două părţi ale epruvetei rupte la încercarea la tracţiune şi
măsurând dimensiunile acesteia, se determină distanţa (lungimea) ultimă între reperele din
porţiunea calibrată Lu şi aria secţiunii transversale în zona (gâtuită) în care s-a produs ruperea
(aria minimă a secţiunii după rupere) Su şi se pot defini încă două caracteristici mecanice ale
materialului încercat:
* alungirea procentuală după rupere (sau alungirea la rupere)
* coeficientul de gâtuire (numit şi gâtuire sau stricţiune şi exprimat în %)

Din datele prezentate anterior reiese că, folosind rezultatele încercării la tracţiune se pot
determina o serie de caracteristici mecanice importante ale materialelor metalice: modulul de
elasticitate longitudinală E; limita de curgere (aparentă Re sau convenţională Rp) sau
caracteristicile echivalente acesteia (limita de alungire remanentă Rr sau limita de extensie
convenţională Rt); rezistenţa la tracţiune Rm; alungirea procentuală după rupere A; coeficientul
de gâtuire Z şi se pot face aprecieri calitative şi cantitative privind proprietăţile de elasticitate şi
plasticitate ale acestora.

Fig. 2. Curbe caracteristice conventionale la tracţiune (CCCT)

a - la materialele care prezintă curgere aparentă; b - la materialele fără curgere aparentă

La temperaturi superioare celei standard normale, adică temperaturi mai mari decât 2000C
(T=293K), caracterul curbelor caracteristice (fig.1.) se schimbă, palierul de curgere se
îngustează, apoi dispare total (fig. 3.), astfel că limita de curgere citire directă din curba
U1. Ingineria utilizării materialelor în utilajelor petrochimice 4
UTILAJE PETROCHIMICE
caracteristică. Elasticitatea este proprietatea unui material de a se deforma sub acţiunea
solicitărilor mecanice şi de a reveni la forma iniţială când solicitările şi-au încetat acţiunea. S-a
stabilit pe cale experimentală că, în cazul în care solicitările mecanice aplicate asupra unei piese
crează stări de tensiuni capabile să producă numai deformaţii elastice ale materialului acesteia,
este valabilă legea lui Hooke, adică dependenţa dintre tensiunile generate de solicitările
mecanice şi deformaţiile specifice de natură elastică produse este liniară.
Astfel, în cazul unei piese metalice care suferă deformaţii elastice sub acţiunea unei
solicitări de întindere sau compresiune monoaxială, starea de tensiuni generată în piesă este
caracterizată numai printr-o tensiune normală σ (orientată după direcţia forţelor exterioare care
produc întinderea sau comprimarea monoaxială a piesei) şi legea lui Hooke are următoarea
formulare analitică: σ = Eε, unde ε fiind deformaţia specifică liniară (de natură elastică) a
materialului piesei, măsurată pe direcţia tensiunii σ. De asemenea, în cazul unei piese metalice
care suferă deformaţii elastice sub acţiunea unei solicitări de forfecare pură, starea de tensiuni
generată în piesă este caracterizată numai print-o tensiune tangenţială τ şi legea lui Hooke are
următoarea exprimare analitică: τ = Gγ, γ fiind lunecarea specifică (de natură elastică) a
materialui piesei, produsă pe direcţia tensiunii τ.

Fig 3. Variatia curbelor caracteristice in funtie d etemperatura de lucru

Ce se constata o data cu creşterea temperaturii asupra materialelor tehnice, legat de

curba caracteristica a acestora ?

R:

Factorii de proporţionalitate E şi G, care intervin în formulările particulare (expuse

anterior) ale legii lui Hooke, sunt caracteristici (constante) proprii materialului piesei solicitate,
ce exprimă capacitatea materialului de a se opune acţiunii de deformare elastică exercitate de
solicitările mecanice exterioare; caracteristica E este denumită modul de elasticitate
longitudinală, iar caracteristica G – modul de elasticitate transversală. În teoria elasticităţii este
demonstrat că formulările analitice ale legii lui Hooke pentru materialele continue, omogene şi
izotrope conţin ca factori de proporţionalitate numai caracteristicile E şi G, oricare ar fi
complexitatea stărilor de tensiuni mecanice care produc deformaţiile elastice.
Deformarea elastică a cristalelor care alcătuiesc structura pieselor metalice se realizează
prin modificarea distanţelor interatomice şi schimbarea parametrilor structurii cristaline (reţelei
U1. Ingineria utilizării materialelor în utilajelor petrochimice 5
UTILAJE PETROCHIMICE
spaţiale). Deformarea elastică a materialelor (pieselor) metalice cu structură policristalină se
realizează prin deformarea cristalelor componente conform mecanismului anterior prezentat.
Comportarea la deformare şi valorile caracteristicilor elastice (E şi G) ale materialelor
metalice policristaline sunt determinate în principal de natura şi intensitatea forţelor de legătură
dintre atomii care alcătuiesc cristalele (dependente de compoziţia chimică a materialului, de tipul
şi de parametrii structurii sale cristaline) şi sunt influenţate în măsură nesemnificativă de factorii
structurali modificabili prin prelucrări tehnologice, cum ar fi forma şi dimensiunile cristalelor,
tipul şi densitatea imperfecţiunilor structurii cristaline (vacanţe, dislocaţii, limite de cristale,
limite de subcristale) etc.
Plasticitatea este proprietatea unui material de a se deforma sub acţiunea solicitărilor
mecanice şi de a nu reveni la forma iniţială (de a-şi menţine configuraţia obţinută prin
deformare) când solicitările şi-au încetat acţiunea. S-a stabilit pe cale experimentală că, în cazul
în care solicitările mecanice aplicate asupra unei piese creează stări de tensiuni capabile să
producă deformaţii plastice ale materialului acesteia, legea lui Hooke îşi pierde valabilitatea
(dependenţa dintre tensiunile generate de solicitările mecanice şi deformaţiile specifice produse
nu mai este liniară).

4. Aprecierea comportării metarialelor la temperatură joasă

Prin temperaturi joase se vor întelege temperaturile inferioare celei standard normale, adică
temperaturile mai mici decât tn  200 C (Tn  293K).
Analizând graficul din fig. 5, odată cu scăderea temperaturii se constată:
 rezistenta de rupere  r respectiv limita de curgere,  c şi modulele de elasticitate E şi G
cresc, lungirea la rupere , gâtuirea la rupere Z şi coeficientul lui Poisson, în general, scad
nesemnificativ, astfel că în calculele practice de proiectare sunt considerate caracteristicile
elastice respective la temperatura standard normală;
 rezilientta K şi caracteristica mecanică de încovoiere prin şoc KV scad considerabil, la
anumite temperaturi, suficient de scăzute, otelurile devenind fragile.
Diminuarea rezilientei, respectiv a caracteristicii mecanice de încovoiere prin şoc ale
materialelor metalice, la temperaturi joase, este diferită pentru otelurile carbon şi slab aliate, pe
de o parte şi pentru otelurile aliate, pe de altă parte.

Cazul otelurilor carbon şi slab aliate

Variatia rezilientei cu scăderea temperaturii se face conform graficului din figura 6.,
distingându-se următoarele trei domenii:
 domeniul I, numit domeniul ruperilor cu caracter tenace, caracterizat printr-o variatie
continuă şi o dispersie restrînsă a valorilor rezilientei;
 domeniul II, numit domeniul ruperilor cu caracter mixt, tenace-fragil, caracterizat printr-
o scădere foarte rapidă (bruscă) a rezilientei şi o dispersie mare a valorilor rezilientei. Acest
domeniu este cuprins între temperaturile t1 şi t 2 ;
 domeniul III, numit domeniu al ruperilor cu caracter fragil, caracterizat printr-o variatie
continuă şi o dispersie limitată a valorilor rezilientei.
Temperaturile pentru care otelurile trec din situatia corespunzătoare ruperilor tenace în
situatia corespunzătoare ruperilor fragile se numeşte temperatură critică de fragilizare la rece
sau prag de fragilizare la rece. Deci, temperature t1 reprezintă pragul superior de fragilizare, iar
t2 reprezintă pragul inferior de fragilizare la rece.
Cazul otelurilor aliate
În acest caz, scăderea rezilienŃei, cu scăderea temperaturii, nu se mai face printr-un salt,
ci după o curbă continuă (fig. 7.).

U1. Ingineria utilizării materialelor în utilajelor petrochimice 6

UTILAJE PETROCHIMICE
5. Încercarea de lungă durată a materialelor

Dacă solicitările mecanice aplicate acţionează timp îndelungat (zile, luni, ani), procesul
de deformare plastică a materialelor metalice poate începe chiar dacă tensiunile create sub
acţiunea acestora au intensităţi mai mici decât limita lor de curgere şi se continuă chiar dacă
solicitările şi, ca urmare, tensiunile create de acestea, îşi menţin constantă intensitatea.
Fenomenul de fluaj (Eng. creep) este un exemplu de comportament visco-elastic.
Reprezintă o deformaţie ireversibilă, care continuă să crească în timp sub sarcină constantă. Un
fenomen complementar îl reprezintă relaxarea tensiunilor, adică reducerea acestora la deformaţii
specifice constante. Fluajul se întâlneşte la multe metale la temperaturi ridicate dar sunt şi
materiale (ca plumbul, betonul şi anumite mase plastice) la care fenomenul se produce chiar la
temperatura camerei. La majoritatea metalelor fluajul apare la temperaturi peste 0.3Tt, unde Tt
este temperatura absolută de topire. La materialele ceramice fluajul se produce la temperaturi
peste 0.4Tt . La plumb fluajul este semnificativ la temperatura de 27 0C în timp ce la filamentele
din tungsten ale becurilor electrice fenomenul începe la temperaturi de 15000C. În consecinţă,
pentru structuri care lucrează sub sarcină la temperaturi ridicate, fluajul este un important factor
pentru proiectare. Studiul fluajului este necesar în diverse aplicaţii industriale, la turbine cu gaz
sau abur, la ţevile supraîncălzitoarelor cazanelor cu abur, la reactoare nucleare, cuptoare,
motoare cu reacţie etc. Încercările la fluaj se fac conform ASTM Standard E139-96, pe evpruvete
fabricate conform ASTM Standard E8-96a. Fenomenul de deformare lentă şi continuă în timp a
unui material metalic sub acţiunea unor solicitări (tensiuni) mecanice constante se numeşte fluaj,
iar ruperile produse datorită acestui fenomen se numesc ruperi prin fluaj. S-a constatat
experimental că unul din factorii principali care determină apariţia şi desfăşurarea fenomenului
de fluaj este temperatura, fenomenul manifestându-se cu intensitate mare dacă materialul metalic
solicitat mecanic are temperatura T ≥ 0,4Ts ≅ Trp, Ts fiind temperatura de solidificare – topire, iar
Trp – temperatura de recristalizare primară ale materialului primară ale materialulu

Fig. 4. Curba tipică de fluaj a Fig. 5. Influenţa intensităţii tensiunilor şi a temperaturii

materialelor metalice asupra comportării la fluaj a materialelor metalice

Ce reprezinta fluajul ?

U1. Ingineria utilizării materialelor în utilajelor petrochimice 7

UTILAJE PETROCHIMICE
R:

Pentru un material metalic aflat la o anumită temperatură T = ct., în care o solicitare

mecanică invariabilă generează tensiuni cu intensitatea σ = ct., comportarea la fluaj poate fi
redată sintetic prin curba de fluaj, reprezentând variaţia deformaţiilor specifice ale materialului
ε în funcţie de timp τ, ε = f(τ) şi prin curba de variaţie în timp a vitezei de fluaj v f, vf = f’(τ). O
curbă tipică de fluaj are trei stadii. Curbele de acest tip, reprezentate în figura 4, evidenţiază că
fenomenul de fluaj are mai multe etape de desfăşurare:
* În etapa iniţială (0), pe materialul metalic aflat la temperatura T = ct. se aplică
solicitările mecanice care generează tensiunile σ = ct. şi materialul capătă (instantaneu)
deformaţia specifică ε0, de natură elastică (dacă tensiunile σ se situează sub limita de curgere a
materialului la temperatura T) sau plastică (dacă tensiunile σ depăşesc limita de curgere a
materialului la temperatura T).
* În următoarea etapă (I), numită etapa fluajului primar sau etapa fluajului
nestabilizat, are loc creşterea continuă a deformaţiei specifice ε, în condiţiile unei evoluţii
descrescătoare a vitezei vf. Procesele de deformare plastică ce se produc în această etapă sunt
localizate în corpul cristalelor care alcătuiesc structura materialului metalic şi se desfăşoară prin
acţiunea combinată a tensiunilor mecanice şi a fenomenelor de difuzie.
* Din momentul în care procesele de deformare plastică – ecruisare şi restaurare –
recristalizare primară şi-au echilibrat reciproc efectele, viteza de fluaj devine constantă (vf = ct.)
şi începe o nouă etapă (II), numită etapa fluajului secundar sau etapa fluajului stabilizat, în
care principalele procese care se desfăşoară sunt localizate la limitele cristalelor care alcătuiesc
structura materialului solicitat mecanic. În această etapă, dislocaţiile deplasate prin alunecare în
cristale sunt blocate la limitele cristalelor, se acumulează în aceste zone şi generează microgoluri
(microfisuri), care se unesc între ele şi îşi măresc astfel dimensiunile, procesul de deformare se
accelerează progresiv şi se intră într-o nouă etapă (III), numită etapa fluajului terţiar sau etapa
fluajului accelerat, care se încheie în momentul când se produce ruperea materialului (IV).
Comportarea la fluaj a unui material metalic, descrisă de configuraţia curbei de fluaj, de curba
vitezelor de fluaj, de duratele celor trei etape principale ale procesului de fluaj şi de durata
(totală) de solicitare a materialului înainte de rupere τf , este influenţată esenţial de intensitatea
tensiunilor de solicitare σ = ct şi de mărimea temperaturii la care se desfăşoară procesul T = ct.,
aşa cum se poate observa examinând diagramele din figura 1.5.

Fig. 6. Dependenta generală, în domeniul Fig. 7. Dependenta generală, în domeniul

temperaturilor joase, a rezilientei şi energiei de temperaturilor joase a rezilientei şi energiei de
rupere pentru cazul otelurilor carbon şi slab aliate. rupere pentru cazul otelurilor aliate
U1. Ingineria utilizării materialelor în utilajelor petrochimice 8
UTILAJE PETROCHIMICE

Pentru determinarea comportării la fluaj a unui material metalic se folosesc încercări

mecanice speciale, cum ar fi, de exemplu, încercarea la rupere prin fluaj. Cu ajutorul acestor
încercări se determină curbele de fluaj şi curbele de variaţie în timp a vitezei de fluaj în diferite
condiţii de solicitare mecanică şi la diferite temperaturi şi se definesc două caracteristici
mecanice capabile să reflecte comportarea la fluaj a materialului analizat:
a) limita tehnică de fluaj: tensiunea mecanică de solicitare a materialului la temperatura
T, corespunzătoare realizării unei deformaţii specifice prescrise ε, după o perioadă de timp
prescrisă τ; în mod obişnuit, valorile prescrise sunt ε = 1 % şi τ = 100000 ore şi limita tehnică de
fluaj se notează ; TRτε/T/R100001.
b) rezistenţa tehnică de durată: tensiunea mecanică de solicitare a materialului la
temperatura T , pentru care ruperea prin fluaj se înregistrează după o perioadă de timp prescrisă τ
; în mod obişnuit, durata de solicitare până la rupere prescrisă este τ = 100000 ore şi rezistenţa
tehnică de durată se notează TrRτ/T/rR100000 .
La proiectarea pieselor sau construcţiilor tehnice care urmează a fi exploatate în condiţii
de temperatură ridicată trebuie avut în vedere atât pericolul apariţiei ruperii, cât şi cel al creşterii
inadmisibile a deformaţiilor în timp datorită fenomenului de fluaj. În acest scop se folosesc
criterii de durabilitate limitată: “durata de exploatare a piesei sau construcţiei (la temperatura
T, cu tensiunile de solicitare σ) τe nu trebuie să fie mai mare decât durata necesară apariţiei
ruperii prin fluaj τf (sau decât durata necesară înregistrării unor deformaţii specifice mai mari
decât cele admisibile τd)”:
τe < τf (sau τe < τd )
Utilizarea criteriului impune cunoaşterea caracteristicilor τf şi/sau τd pentru materialele
metalice cu utilizări industriale (tehnice), caracteristici care se pot determina construind
experimental curbele de fluaj, la diferite temperaturi, ale acestor materiale.
Dacă pe un model visco-elastic se aplică brusc o sarcină, aceasta va avea ca efect
deformarea imediată a structurii. Dacă sarcina este menţinută la un nivel constant, deformaţia
specifică va creşte progresiv, chiar la viteze mici de deformare. După o perioadă mai mare de
timp geometria structurii se poate schimba semnificativ, ceea ce poate duce, în cele din urmă, la
cedare.

Exemplificarea unor viteze de fluaj pentru diferite elemente de tubulatura

Viteza minimă admisă de fluaj, wf=wf min
Nr. crt. Denumirea elementului de conductă
%/h mm /( mm  h )
Conducte de abur, tevi pentru 5 7
1 1  10 1  10
cazane de abur, cusături sudate
Tevi pentru supraîncălzitoare de abur 4 5 6 5
2 1  10 … 1  10 1  10 … 1  10

Tevi de cuptor tubular tehnologic 5 7

3 1  10 1  10
4 Tijă de armaturi pentru conducte 6 8
1  10 1  10
Suporturi specifice cuptoarelor 7 9
5 tehnologice şi cazanelor de abur 1  10 1  10

6. Coroziunea şi protecţia metalelor

Coroziunea poate fi definită ca fiind procesul care cuprinde reacţii chimice şi

electrochimice dintre un material, de obicei un metal, şi mediul său, proces care produce o
deteriorare a materialului şi a proprietăţilor sale. Deteriorarea este însă aplicabilă şi altor
materiale, nemetalice ca sticlă, beton şi altele. Coroziunea reprezintă toate procesele în urma
cărora un metal sau un aliaj, folosit ca material de construcţie, este transformat de la starea
U1. Ingineria utilizării materialelor în utilajelor petrochimice 9
UTILAJE PETROCHIMICE
metalică la starea combinată, prin interacţiune cu mediul său.
Coroziunea metalelor poate fi considerată o reacţie de natură electrochimică care se
produce la interfaţa metal/mediu datorită instabilităţii materialelor.
Pierderile cauzate de coroziune sunt nu numai pierderi de metal dar şi de energie, apă şi efort
uman folosit pentru producerea şi fabricarea structurilor metalice. În plus, reconstruirea
echipamentelor corodate necesită alte investiţii de resurse: metal, energie, apă şi umană.
Pierderile economice sunt formate din pierderi directe şi pierderi indirecte. Pagubele provocate
de coroziune pot ajunge la valori mari, peste 15% din producţia mondială de metale sunt datorate
pierderilor directe; dar pagubele sunt mult mai mari deoarece la pierderile directe se adaugă şi
pierderile indirecte. Pierderile directe includ costurile de înlocuire a structurilor corodate şi a
mecanismelor sau componentelor lor, ca de exemplu tuburi de condensare, ţevi, conducte şi
acoperişuri metalice, inclusiv munca necesară pentru fabricarea şi înlocuirea acestora, figura 8.

Clasificarea proceselor de coroziune

Clasificarea proceselor de coroziune poate fi realizată pe baza mai multor criterii printre
care mecansimul procesului de coroziune, tipul atacului, mediul de coroziune
După mecanismul procesului coroziunea poate fi chimică şi electrochimică. Coroziune
chimică este reprezintată de procesele în care are loc o reacţie chimică directă între metal şi
mediu, fără să aibă loc un schimb de sarcini electrice. Coroziunea chimică poate fi coroziune
metal-gaz, metal-oxigen la temperaturi ridicate sau metal-lichid. Coroziune electrochimică
include procesele care implică un transfer de sarcini la interfaţa metal/mediu agresiv. După
sediul reacţiilor parţiale coroziunea poate fi omogenă, eterogenă sau prin film
Coroziunea omogenă, este procesul în care anozii şi catozii nu pot fi distinşi pe cale
experimentală, fie că sunt separaţi de distanţe atomice, fie că aceeaşi suprafaţă funcţionează
alternativ ca anod sau catod. Coroziunea eterogenă, este procesul în care anumite zone ale
metalului, care pot fi distinse pe cale experimentală, funcţionează preponderent anodic sau
catodic. Diferenţierea zonelor anodice şi catodice este determinată de neomogenitatea fazei
metalice (contacte bimetalice, prezenţa incluziunilor de impurităţi, structura policristalină,
discontinuitatea unor pelicule de oxizi sau săruri, repartizarea neuniformă a temperaturii sau
tensiunilor interne, etc.), precum şi de neomogenitatea mediului de coroziune (concentraţii
diferite, aerare diferenţială, etc.). Coroziunea prin film, caracterizează sistemele de coroziune în
care suprafaţa metalului se acoperă cu un film de produs de reacţie aderent. Produsul de reacţie
are rol de electrolit solid, prin care se transferă particulele încărcate electric (ioni sau electroni).
Ca exemple de sisteme de coroziune, care funcţionează după acest mecanism, sunt sistemele:
metal/gaz şi metal/vapori, metal/topitură − aşa numita coroziune "uscată". După aspectul sau
felul distribuţiei atacului coroziv coroziunea poate fi generală sau localizată.

Ce reprezinta coroziunea metalelor?

R:

U1. Ingineria utilizării materialelor în utilajelor petrochimice 10

UTILAJE PETROCHIMICE

Fig. 8 Pierderi datorate procesului de coroziune

Coroziunea generală este cea mai comună formă de coroziune − toată suprafaţa metalului
este afectată de coroziune, mai mult sau mai puţin uniformă. Această formă de coroziune implică
trecerea ionilor metalici în soluţie, în cazul mediilor lichide, sau acoperirea cu produşi de reacţie
în cazul gazelor, la temperaturi ridicate. Atacul general şi uniform reprezintă cea mai mare
distrugere de metal, sub aspectul cantităţii; totuşi, din punct de vedere tehnic, această formă de
coroziune nu este considerată periculoasă, deoarece durata de viaţă a echipamentului poate fi
estimată destul de exact pe baza testelor de laborator, fig 9.
Coroziunea localizată, care se desfăşoară după mecanismul coroziunii eterogene, se
referă la acele procese în care atacul este limitat la arii specifice sau părţi ale unei structuri.
Majoritatea formelor de coroziune localizată sunt dificil de prevăzut, iar odată iniţiat atacul,
propagarea se face cu viteză mare, conducând la scoaterea prematură din uz a utilajului, motiv
pentru care coroziunea localizată este considerată periculoasă, fig 9.
Există multe forme de atac localizat, în funcţie de natura materialului metalic şi condiţiile
concrete de exploatare; ele pot fi grupate în următoarele tipuri mai importante: coroziunea
pitting, coroziunea selectivă, coroziunea intergranulară, coroziunea fisurantă şi cavitaţia
corosivă, coroziunea în crevasă, coroziunea galvanică.
Coroziunea galvanică se întâlneşte atunci când două metale cu activitate diferită se află în
contact în prezenţa unui electrolit. Metalul mai activ se va coroda anodic spre deosebire de
metalul mai puţin activ care, funcţionând drept catod, este protejat, fig 9.
Coroziunea electrochimică poate să aibă loc şi ca o consecinţă a diferenţei de
concentraţie a ionilor sau a gazelor dizolvate în soluţia de electrolit, şi între două zone ale
aceleiaşi bucăţi de metal. Pentru o asemenea pilă de concentraţie coroziunea are loc în zona care
are concentraţia cea mai scăzută. Un exemplu al acestui tip de coroziune are loc în crevase şi nişe
sau sub depuneri sau produşi de coroziune unde soluţia devine stagnantă şi există o sărăcire
localizată a oxigenului dizolvat, fig 9.
U1. Ingineria utilizării materialelor în utilajelor petrochimice 11
UTILAJE PETROCHIMICE

Fig. 9 Criterii de clasificare a procesului de coroziune

Coroziunea care are loc preferenţial în aceste poziţii se numeşte coroziune în crevasă.
Crevasa trebuie să fie suficient de lată pentru ca soluţia să poată pătrunde, totuşi destul de subţire
pentru a stagna; de obicei grosimea este de sute de milimetri, fig 9.
Pitting este o formă de atac coroziv foarte localizat în care se formează puncte mici sau
găuri. Acestea pătrund de obicei din vârful unei suprafeţe orizontale în jos într-o direcţie aproape
verticală. Este un tip de coroziune extrem de perfidă, deseori trecând neobservată şi cu pierderi
foarte scăzute de material până când are loc cedarea instalaţiei, fig 9.
Coroziunea intergranulară are loc preferenţial de-a lungul legăturilor dintre granule,
pentru unele aliaje şi în anumite medii. Rezultatul net este acela că o probă macroscopică se
dezintegrează de-a lungul legăturilor dintre granulele sale. Acest tip de coroziune este
predominant în special în anumite oţeluri inoxidabile. Coroziunea intergranulară este o problemă
deosebit de gravă la sudura oţelurilor inoxidabile, când este numită şi distrugerea sudurii.
Îndepărtarea selectivă este întâlnită în aliaje soluţii solide şi are loc atunci când un element sau
constituient este îndepărtat preferenţial ca o consecinţă a proceselor de coroziune. Cel mai
obişnuit exemplu este dezincarea alamei, în care zincul este îndepărtat selectiv din aliajul de
cupru-zinc, alama. Proprietăţile mecanice ale aliajului sunt semnificativ deteriorate, deoarece
rămâne doar o masă poroasă de cupru în zona care a fost dezincată. În plus, materialul se
modifică de la galben la roşu sau culoarea cuprului. Îndepărtarea selectivă poate să apară de
asemenea în alte sisteme de aliaje în care aluminiu, fier, cobalt, crom şi alte elemente sunt
vulnerabile la îndepărtarea preferenţială.
Cavitaţia corozivă apare din acţiunea combinată a atacului chimic şi abraziunii mecanice
U1. Ingineria utilizării materialelor în utilajelor petrochimice 12
UTILAJE PETROCHIMICE
sau uzare ca o consecinţă a deplasării fluidului. Virtual, toate aliajele metalice, într-un anumit
grad, sunt susceptibile la cavitaţie corozivă. Acest tip de coroziune este dăunătoare pentru
aliajele care se pasivează prin formarea unui film protector de suprafaţă, acţiunea abrazivă poate
distruge filmul lăsând expusă o parte din suprafaţa metalică iniţială. Dacă acoperirea nu este
capabilă de refacere continuă şi rapidă ca barieră protectoare, coroziunea poate fi mai accentuată.
Metale relativ moi cum sunt cuprul şi plumbul sunt de asemenea sensibile la această formă de
atac. De obicei poate fi identificată prin şanţuri şi valuri pe suprafaţa metalului care au contururi
caracteristice curgerii fluidului. Natura fluidului poate avea influenţă semnificativă asupra
comportării la coroziune.
Coroziunea la solicitare mecanică este denumită şi fisurarea corozivă la solicitare –
CORFIS -, ea rezultă ca acţiune combinată a unei solicitări mecanice aplicate şi a unui mediu
coroziv, ambele fiind prezente. Unele materiale care teoretic sunt inerte într-un anumit mediu
coroziv devin susceptibile la această formă de coroziune atunci când le este aplicată o solicitare
mecanică. În urma acestui tip de coroziune se formează mici fisuri care apoi se propagă în
direcţie perpendiculară pe cea a solicitării mecanice, având ca rezultat o posibilă cedare a
structurii.
Diferite aliaje metalice, în particular unele oţeluri, suferă o reducere semnificativă a
ductilităţii la solicitare mecanică atunci când hidrogenul atomic pătrunde în material. Acest
fenomen este cunoscut sub numele de fragilizare cu hidrogen; se mai folosesc denumirile de
fisuri induse de hidrogen şi fisuri de solicitări de hidrogen. Fisurile fragile conduc la urmări
catastrofale pe măsură ce crăpăturile cresc şi se propagă rapid. Hidrogenul în forma sa atomică H
difuzează interstiţial prin reţeaua cristalină şi concentraţii de ordinul a doar câţiva ppm pot
conduce la fisurare. Fragilizarea cu hidrogen este similară coroziunii de solicitare mecanică adică
un metal normal ductil prezintă fisuri fragile atunci când este expus unei solicitări mecanice şi
unei atmosfere corozive. Coroziunea microbiologică este coroziunea cauzată sau accelerată de
microorganisme, proces care necesită, de obicei condiţii anaerobe.

Care sunt principalele tipuri de coroziune ?

R:

Protecţia metalelor si prevenirea împotriva coroziunii a metalelor metalice

O eficienţă mai mare a controlului coroziunii poate fi atinsă prin utilizarea mai multor
metode de protecţie, urmărind ca acestea să influenţeze acelaşi factor de control. Dacă metode
diferite influenţează factori de control diferiţi, eficienţa totală poate să scadă; de exemplu
scăderea potenţialului fierului reduce întotdeauna viteza de coroziune, dar cu un metal ca oţelul
inoxidabil a cărui rezistenţă depinde de starea de pasivitate un procedeu similar poate să crească
viteza reală de coroziune dacă potenţialul este deplasat din domeniul pasiv în domeniul activ. Ca
urmare cunoaşterea mecanismului proceselor de coroziune este foarte importantă pentru
controlul efectiv al acestora, nici coroziunea şi nici controlul coroziunii nu pot fi tratate izolat,
studiul unui aspect presupune implicit şi studiul celuilalt aspect al problemei coroziunii.
Cea mai obişnuită şi mai uşoară metodă de prevenire a coroziunii este realizată încă din
faza de proiectare a utilajelor, atât în ceea ce priveşte alegerea justificată a materialului, cât şi a
măsurilor constructive sau a metodelor suplimentare de protecţie, odată ce mediul de coroziune a
fost caracterizat. Costul este un factor semnificativ. Proiectarea instalaţiei trebuie realizată în aşa
fel încât să se ţină cont de problemele legate de coroziunea galvanică, de cea în crevasă, de
cavitaţia corozivă şi în plus trebuie să se permită drenajul complet în cazul opririi şi spălarea
U1. Ingineria utilizării materialelor în utilajelor petrochimice 13
UTILAJE PETROCHIMICE
uşoară.
Deoarece oxigenul dizolvat poate creşte corozivitatea multor soluţii designul trebuie să
includă, dacă este posibil, măsuri pentru eliminarea aerului. Barierele fizice împotriva coroziunii
se aplică pe suprafaţă sub forma filmelor sau straturilor.
1. Materiale – Alegerea tipului de material folosit - metal, aliaj, materiale nemetalice,
materiale compozite - potrivit pentru condiţiile de mediu date (compatibile cu preţul de cost,
disponibilitate, uşurinţa de fabricaţie, etc.). Alegerea unui material din multitudinea celor
existente se bazează pe rezistenţa la coroziune şi cost, ţinând cont şi de rezistenţa mecanică,
disponibilitate şi timp de exploatare;
2. Metale diferite în contact – Evitarea proiectelor în care viteza de coroziune a unui
metal este stimulată de contactul electric cu un alt metal;
3. Geometria – Evitarea proiectelor care conduc la atac localizat prin aerare diferenţială şi
cavitaţie;
4. Factori mecanici – Evitarea tensiunii excesive (internă sau aplicată) când se folosesc
metale cunoscute ca fiind susceptibile la coroziune fisurantă sub sarcină. Evitarea condiţiilor care
conduc la oboseală şi frecare corozivă;
5. Suprafaţa – Evitarea condiţiilor de suprafaţă, care conduc la atac localizat, cum ar fi
filmele discontinue de oxizi sau metalice. Uneori se aleg materiale mai ieftine şi mai uşor de
procurat, cum ar fi oţelul carbon, a cărui viteză de coroziune poate fi controlata prin metoda
protecţiei catodice (în cazul structurilor subterane sau imersate în apă), aplicarea de acoperiri
protectoare (metalice sau nemetalice), condiţionarea mediului (dezaerare, corectarea pH-ului,
folosirea inhibitorilor, sau combinarea acestor metode).
Este posibil ca în exploatare condiţiile să fie foarte severe pentru orice material uzual de
construcţie şi să nu fie uşor sau economic să se folosească materiale având rezistenţa la
coroziune corespunzătoare. Proiectantul trebuie atunci să modifice mediul, să separe metalul de
mediu sau să reducă viteza reacţiei de coroziune printr-o protecţie catodică sau anodică.
Modificarea mediului. Dacă problemele de coroziune sunt determinate de aciditatea
ridicată a unei soluţii, este posibil să se realizeze procesul la o concentraţie a acidului mai mică,
sacrificând eficienţa pentru costuri mai scăzute. Modificarea caracterul mediului, dacă acest
lucru este posibil, poate de asemenea influenţa semnificativ coroziunea. Micşorarea temperaturii
şi/sau vitezei fluidului produce de obicei o reducere a vitezei cu care se produce coroziunea. De
multe ori creşterea sau scăderea concentraţiei unor specii din soluţie va avea un efect pozitiv, de
exemplu metalul se poate pasiva. Îndepărtarea oxigenului dizolvat şi a bioxidului de carbon din
apele folosite în instalaţiile energetice este obligatorie pentru evitarea coroziunii.
Inhibitorii de coroziune sunt substanţe care, atunci când sunt adăugate unui mediu, scad
viteza atacului coroziv. Inhibitorii sunt de obicei adăugaţi în cantităţi mici acizilor, apei de răcire,
aburilor fie continuu fie intermitent. Aceştia în general controlează coroziunea prin formarea
filmelor subţiri care modifică mediul la suprafaţa metalului. Unii întârzie coroziunea prin
adsorbţie cu formarea un film invizibil de doar câţiva Ångstromi grosime. Alţii formează
precipitate care acoperă metalul şi îl protejează de atac. Un al treilea mecanism constă din
producerea coroziunii metalului în aşa fel încât o combinaţie de adsorbţie şi produşi de coroziune
formează un fim pasiv.
Acoperirea implică laminarea unui strat de metal rezistent la coroziune pe un material
mai ieftin. Acest lucru este realizat pentru a oferi proprietăţi împotriva coroziunii la cost mai
scăzut, sau pentru a oferi o combinaţie de rezistenţă mecanică şi rezistenţă la coroziune care nu
poate fi atinsă economic cu un singur aliaj. Exemple includ acoperirea oţelului cu nichel,
aluminiu, oţel inoxidabil sau titan. Este foarte important ca acoperirea să menţină un grad ridicat
de aderenţă pe suprafaţă, ceea ce necesită un anumit tratament de suprafaţă înaintea aplicării
stratului. În majoritatea cazurilor, stratul trebuie să fie efectiv nereactiv în mediul coroziv şi
rezistent la distrugere mecanică care ar expune metalul gol mediului coroziv. Sunt disponibile ca
straturi protectoare o gamă largă de materiale metalice şi nemetalice. Atât metalele cât şi
materialele ceramice şi polimerii sunt materiale care pot fi folosite ca acoperiri pentru metale.
U1. Ingineria utilizării materialelor în utilajelor petrochimice 14
UTILAJE PETROCHIMICE
Acoperirile organice protejează împotriva coroziunii acţionând ca o barieră împotriva
transportului ionic dintre mediu şi suprafaţa metalului. Acoperirea are rezistenţă electrică ridicată
dar de obicei nu previne difuzia oxigenului sau a apei la suprafaţa metalului. Acoperirea poate
conţine şi inhibitori chimici şi pigmenţi. Exemple de acoperiri organice includ vopsele, lacuri,
cauciuc, plastic. Pentru alegerea unei acoperiri corespunzătoare condiţiilor de lucru trebuie să fie
considerate mai multe aspecte ale problemei. O problemă este legată de aplicarea acoperirii şi
apoi asamblarea sistemului fără distrugerea stratului. O altă problemă este aceea a duratei
acoperirii; dacă această durată este mai scurtă decât durata de viaţă a sistemului această acoperire
trebuie refăcută. O altă problemă este aceea a rezistenţei acoperirii la şoc termic, abraziune,
lovire, supraîncălzire. Rezolvarea acestor probleme este în multe cazuri legată de forma
echipamentului iar limitările diferitelor procese de acoperire pot conduce la reconsiderarea
proiectului. În mod obişnuit, folosirea unei acoperiri este acceptată numai dacă aceasta este mai
economică decât utilizarea metalului solid, capabil să reziste mediului.
Metodele electrochimice de protecţie implică deplasarea potenţialului metalului de
protejat prin diferite metode în domeniile de potenţiale în care coroziunea metalului este redusă
sau oprită complet. Prin polarizarea catodică a metalului potenţialul acestuia se va deplasa spre
valori mai negative şi viteza lui de dizolvare va scădea. Domeniul potenţialelor mai
electronegative decât potenţialul de echilibru al metalului, în condiţiile date, este domeniul
protecţiei catodice. Dacă deplasarea potenţialului se face până la un potenţial mai negativ decât
potenţialul de echilibru al metalului atunci coroziunea metalului încetează. Protecţia catodică se
poate realiza în două moduri: cu ajutorul unei surse exterioare de curent continuu, cu anozi
protectori. Polarizând anodic metalul, potenţialul se deplasează spre valori mai electropozitive şi
când depăşeşte potenţialul de pasivare, viteza de coroziune devine egală cu densitatea curentului
de dizolvare în stare pasivă, a cărui valoare este neglijabilă. Pentru atingerea acestui potenţial
prin metal trebuie să treacă un curent mai mare sau cel puţin egal cu densitatea curentului critic
de pasivare. Acest curent poate fi atins prin polarizare anodică cu ajutorul unei surse de curent
continuu, sau printr-o reacţie de reducere catodică a unui oxidant din mediu. Domeniul
potenţialelor de pasivitate stabilă reprezintă domeniul in care metalul poate fi protejat anodic.
Protecţia catodică este o metodă electrochimică folosită pentru protejarea stucturilor în
cazuri ca rezervoare subterane de stocare, conducte, şi structuri în largul mării. Structura devine
catod faţă de un anod extern care transmite curentul protector către întreaga suprafaţă expusă.
Sursa curentului protector poate fi un un sistem activ (cu curent impus) sau pasiv (de sacrificiu)
de anozi galvanici (de obicei magneziu, aluminiu sau zinc). Proteacţia catodică este folosită des
în diferite medii, inclusiv apa şi sol. Este deseori folosită combinat cu acoperiri care reduc aria
suprafeţei expuse pentru a primi curent protector, fig 10.
Protecţia anodică are mai multe limitări, dar şi aplicaţii în medii chimice. Se realizează
prin menţinerea unui metal sau aliaj care prezintă tranziţia activ– pasiv în zona pasivă printr-un
curent anodic extern aplicat.

Figura 10. Protecţia catodică a unei conducte subterane folosind un anod de magneziu de
sacrificiu (a) şi, a unui rezervor subteran folosind un curent impus (b)

U1. Ingineria utilizării materialelor în utilajelor petrochimice 15

UTILAJE PETROCHIMICE
Acoperiri cu metale de sacrificiu. O acoperire care protejează oţelul este realizată prin
folosirea unui metal care este mult mai jos în seria activităţii metalelor, un metal care nu se
oxidează în aer. Metalele ideale sunt aur, argint şi cupru care sunt spre partea valorilor pozitive
ale potenţialelor în seria activităţii. Obiectele galvanizate care sunt folosite în locuri obişnuite nu
se corodează chiar dacă sunt făcute din oţel. Zincul se topeşte la 420° C iar obiectele care trebuie
galvanizate sunt curăţate chimic şi apoi imersate într-o baie de zinc topit. Procesul de galvanizare
deşi este mai scump decât protecţia obişnuită prin vopsire, este o metodă folosită şi îşi găseşte
utilizare mai mult în industria autovehiculelor.
Zincul, ca şi aluminiul se oxidează uşor. Formează un oxid care este aderent pe metal şi
nu este poros pentru apă sau oxigen. Ca urmare suprafaţa oţelului este protejată de zincul metalic
care este acoperit de oxidul de zinc. Folosirea zincului mai prezintă şi un alt avantaj; dacă stratul
de zinc este distrus şi fierul este expus, se poate presupune că fierul se va coroda aşa cum se
corodează dacă este acoperit cu vopsea şi aceasta a fost distrusă.
Totuşi deoarece zincul este mai uşor oxidat decât fierul, zincul este oxidat preferenţial şi
fierul rămâne în formă metalică. Electronii produşi la oxidarea zincului la Zn2+ inhibă oxidarea
în continuare a fierului protejat rezultând cationi metalici.

Teste de autoevaluare U1

1. Încercarea standard statică de scurtă durată se aplică acelor materiale:

a. care lucrează în domeniul unor temperaturi ambiante sau ridicate un timp scurt,
nepermitând aparittia fluajului;
b. care lucrează în domeniul unor temperaturi ridicate sub sarcină un timp îndelungat;
c. care lucrează în domeniul temperaturilor joase;
d. care lucrează în domeniul temperaturilor ce favorizează aparitia fluajului.
2. Încercarea de lungă durată a materialelor se aplică acelor materiale:
a) care lucrează în domeniul temperaturilor joase;
b) care lucrează un timp îndelungat la o temperatură ridicată constantă şi sub sarcină
constantă;
c) care lucrează la temperaturi ambiante sau ridicate un timp scurt;
d) care lucrează în domeniul presiunilor mari.
3. O dată cu creşterea temperaturii se constată că:
a) valorile modulului de elasticitate longitudinal cresc continuu;
b) valorile coeficientului de dilatare longitudinal scad continuu;
c) valorile modului de elasticitate transversal scad continuu;
d) valorile coeficientului de dilatare volumic scad continuu.
1a, 2b, 3c

Rezumatul U1
Materialele utilizate în constructia utilajelor petrochimice se aleg pe baza unor factori,
fie legati direct de material, fie legati de procesul tehnologic (parametrii de lucru), fie
legati de tehnologia de fabricatie a utilajului respectiv. Factorii legati direct de material ce
trebuiesc cunoscuti sunt caracteristicile mecanice sau de rezistentă; caracteristicile elasto-
plastice sau elastice; caracteristicile de tip fizic. Factorii legati de procesul tehnologic sunt
reprezentaŃi de parametrii de lucru (presiunea, temperatura, corozivitatea mediului, durata de
serviciu, locatia).
Factorii legati de procesul tehnologic sunt capacitatea de prelucrare prin aşchiere; capacitatea
de ambutisare; capacitatea de îndoire; sudabilitatea.
Aprecierea caracteristicilor mecano-elastice şi fizice ale materialelor ca şi variatia acestora cu
temperatura se face pe baza următoarelor încercări mecanice: încercări de scurtă durată;
încercări de lungă durată; încercări de rezilientă. Mediile tehnologice supuse prelucrării în
instalatiile petrochimice atacă materialele din care sunt realizate utilajele prin coroziune,

U1. Ingineria utilizării materialelor în utilajelor petrochimice 16

UTILAJE PETROCHIMICE
eroziune, atac al hidrogenului.

Bibliografia U1

1. Nicolae, V., Utilaje statice petrochimice şi de rafinărie, Editura Universitătii Petrol-Gaze din
Ploieşti, 2007.
2. Pavel, A., Elemente de inginerie mecanică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.
3. Pavel, A. ş.a., Inginerie mecanică în petrochimie, vol. I, Editura Universitătii din Ploieşti,
2001.
4. Pavel, A. ş.a., Riscuri şi surse de avarii tehnologice în rafinaj- petrochimie 3, Editura ILEX,
Bucureşti, 2007.
5. Văireanu D.I., „Electrochemistry and Corrosion”, Ed. AGIR, Bucharest, 2006.
6. Badea T., Ciura G., Cojocaru A., „Coroziunea şi controlul coroziunii”, Ed. MATRIX, 2000.
7. Constantinescu D., Văireanu D.I., „Tehnologia proceselor electrochimice”, Ed. Printech,
Bucureşti, 2000.
8. Constantinescu M., Badea T., „Coroziune şi protecţie anticorosivă”, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1978.
9. Bagotsky V. S., „Fundamentals of electrochemistry”, Second Edition, John Wiley & Sons,
2006, Cap. 22 p. 379.
10. SR EN 10002 – Metalic materials - Tensile testing – Part 1 – Method of test at ambient of
temperature.
11. ASTM Standard E139-96 – Standard test methods for conducting creep, creep-rupture and
stress-rupture tests of metallic materials.
12. ASTM Standard E8-96a – Standard test methods for tension testing of metallic materials.
13.

U1. Ingineria utilizării materialelor în utilajelor petrochimice 17