Marian NEACȘU, Procese și sisteme de prelucrare mecanică – UPG Ploieşti, 2018

2. COMPONENTELE PROCESULUI
DE AŞCHIERE

Obiectivele unităţii de învăţare

 Cunoaşterea unui model de formare a aşchiei şi a

fenomenelor plastice secundare;
 Identificarea forţelor şi a rezistenţelor ce se opun aşchierii;
 Stabilirea mărimii forţelor de aşchiere şi a puterii de
aşchiere;
 Evidenţierea fenomenelor termice din timpul aşchierii;
 Formele de manifestare a uzurii şi mecanismele ei de
producere;
 Definirea durabilităţii sculelor aşchietoare şi stabilirea
criteriilor de uzură.

Cuvinte cheie: compresiune plastică, forţe de aşchiere, câmp termic

la aşchiere, uzura şi durabilitatea sculei aşchietoare.

Unităţi de învăţare(UI)
2.1. Fizica și mecanica procesului de așciere ..................................... 34
2.2. Fenomene care însoțesc pr ocesul de așchiere .............................. 46

33
 PROCESE ȘI SISTEME DE PRELUCRARE MECANICĂ

Unitatea de învăţare 2.1.

Fizica și mecanica procesului de așchiere
1) Cunoștințe și deprinderi
După parcurgerea acestei unități vei înțelege:
- modul de îndepărtare al adaosului de prelucrare sub formă de așchii;
- care sunt forțele de așchiere și puterea necesară la prelucrare.
După parcurgerea acestei unități vei putea să:
- cunoști modalitatea de calcul pentru forțele și puterea la așchiere .
Timp de studiu: 3 ore
2) Secțiunile unității de învăţare Pag.
2.1.1. Fizica procesului de așchiere ................................................................ 34
2.1.2. Mecanica procesului de așchiere .......................................................... 39
3) Rezumatul unității de învăţare ..................................................................... 44
4) Teste de autoevaluare .................................................................................... 45
5) Răspunsul testelor de autoevaluare ............................................................. 204
6) Bibliografie ..................................................................................................... 45

2.1.1. Fizica procesului de așchiere

1) Procesul formării aşchiei

La baza procesului de formare a aşchiei stau deformaţiile elastice şi

plastice care se produc în materialul supus acţiunii tăişului sculei. În final,
are loc distrugerea coeziunii dintre stratul de aşchiat şi materialul de bază al
piesei şi separarea aşchiei. Viteza de deformare la aşchiere este de ordinul
zecilor şi sutelor de metri pe minut, temperatura din zona de aşchiere este
foarte ridicată şi variabilă, iar gradul de deformare este mare. În plus, apar
factori legaţi de sculă, de regimul de aşchiere şi de folosirea lichidelor de
răcire-ungere, care influenţează gradul de deformare plastică. Frecarea
interioară şi exterioară dintre aşchie, sculă şi suprafaţa prelucrată este
deosebită de frecarea obişnuită, complicând şi mai mult fenomenele care au
loc în timpul aşchierii.
În cazul cel mai simplu, procesul de aşchiere poate fi reprezentat
ca în figura 2.1, unde sculei i se imprimă de către maşina-unealtă o
forţă F.
Dacă stratul de aşchiere, de grosime hD, se consideră separat de restul
materialului printr-o tăietură OO' (fig.2.1,a), atunci acţiunea sculei poate fi
asimilată cu acţiunea unui poanson care ar acţiona cu aceeaşi forţă F
asupra unei epruvete prismatice (fig.2.1,b), solicitând-o la compresiune. În

34
 Componentele procesului de aşchiere

fiecare element de volum din masa epruvetei, sub acţiunea forţei F, iau
naştere tensiuni normale principale si tensiuni tangenţiale maxime, având
direcţii înclinate la 45º faţă de direcţia tensiunilor normale (fig.2.1, b). Într-o
primă etapă epruveta se deformează elastic. În momentul în care se
depăşeşte limita elastică a materialului epruvetei, încep să se producă
deformaţii plastice (alunecarea relativă a elementelor de suprafaţă de-a
lungul liniilor de alunecare). Când materialul epruvetei şi-a epuizat
capacitatea de deformare, se produce ruperea în zonele în care tensiunile
principale au devenit maxime (la 45º faţă de direcţia de acţionare a forţei).
Pornind de la cel mai simplu proces de aşchiere, rabotarea
ortogonală, I.A. Time a propus următoarea ipoteză de formare a aşchiei
(fig.2.1,c). Sub acţiunea unei forţe exterioare F, generată de maşina-
unealtă, materialul din faţa suprafeţei de degajare a sculei este deformat
elastic, apoi plastic şi transformat în aşchii în limitele unui unghi diedru Σ,
format de planul după care are loc forfecarea materialului prelucrat şi
planul feţei de degajare.

Fig. 2.1. Deformarea materialului aşchiat:

a) strat de aşchiat; b) epruvetă supusă la compresiune;
c) formarea aşchiei.

35
 PROCESE ȘI SISTEME DE PRELUCRARE MECANICĂ

Faţă de solicitările care apar la comprimarea unei epruvete

prismatice, cu eforturi unitare normale σ şi tangenţiale τ maxime după o
direcţie care formează un unghi de 45˚ cu direcţia de acţiune a forţei F, în
cazul aşchierii intervin forţele de coeziune internă care leagă materialul de
aşchiat de restul materialului piesei. Deformaţia stratului care se transformă
în aşchie are loc in condiţii mai dificile, iar liniile de alunecare (după
direcţia MM', formând unghiul β2, fig.2.1,c) se vor curba către suprafaţa
liberă a stratului AC. Dacă eforturile unitare tangenţiale maxime depăşesc o
anumită valoare, are loc detaşarea stratului de aşchiere după un plan care
reprezintă înfăşurătoarea liniilor de alunecare şi care a fost numit plan de
forfecare. Unghiul dintre direcţia mişcării principale şi linia AM –urma
planului de forfecare– se numeşte unghi de forfecare (notat cu β1) şi are
valori mai mici de 45°.
Forma aşchiei reprezintă un indicator sigur al condiţiilor de aşchiere,
arătând gradul de deformare plastică suferit de stratul de material detaşat.
Forma aşchiei depinde de: natura materialului prelucrat, geometria sculei,
regimul de aşchiere etc. Se deosebesc aşchii de rupere şi aşchii de
deformare plastică (fig.2.2).
Aşchiile de rupere sunt caracteristice materialelor de prelucrat
casante şi apar când raportul σ/τ este supraunitar (σ fiind tensi unile unitare
normale, iar τ tensiunile unitare tangenţiale din stratul de aşchiere, care
apar sub acţiunea sculei). Ruperea elementului de aşchie are loc, la
început, după o direcţie aproape paralelă cu direcţia principală, urmând
desprinderea printr-o rupere fragilă, după o direcţie care deviază brusc spre
exterior (fig.2.2-1).

Fig. 2.2. Tipuri de aşchii la prelucrarea metalelor:

1-aşchii de rupere; 2, 3, 4 – aşchii de deformare plastică.

Aşchiile de deformare plastică apar la prelucrarea materialelor

plastice şi când în stratul de aşchiere raportul σ/τ este subunitar. Energia
necesară detaşării aşchiei de deformare plastică este mai mare decât energia
detaşării aşchiei de rupere. Aşchiile de deformare plastică diferă între ele
prin mărimea gradului de deformaţie. În ordine descrescătoare a gradului
de deformaţie se deosebesc:

36
 Componentele procesului de aşchiere

- aşchii în grupe de elemente (fig.2.2-2), cu legătură slabă între

grupele de elemente şi cu legătură vizibilă între elementele aceluiaşi grup;
având deformaţii mari la detaşare, procesul de aşchiere nu este
corespunzător din punct de vedere energetic;
- aşchii în trepte, cu legătură relativ puternică între grupele de
elemente constitutive şi cu deformaţii plastice mai reduse (fig.2.2-3);
- aşchii continue (de curgere), sub formă de benzi, obţinute prin
alunecarea elementelor de aşchie continuu în planul de forfecare, cu un
consum de energie minim (fig.2.2-4).
Forma definitivă a aşchiei apare pe faţa de degajare, la o anumită
distanţă de tăiş şi nu în faţa tăişului sculei, deoarece se produc deformaţii
şi la contactul aşchiei cu această suprafaţă. S-a stabilit că, în toate cazurile,
în zona tăişului se formează numai aşchii de curgere, iar fenomenele şi
deformaţiile produse pe faţa de degajare a sculei determină apariţia tuturor
celorlalte tipuri de aşchii.

2) Fenomene plastice secundare

Stratul ecruisat
Procesul de aşchiere este însoţit şi de fenomene legate de contactul
dintre faţa de aşezare a sculei şi suprafaţa prelucrată. Stratul de bază de sub
suprafaţa prelucrată îşi modifică proprietăţile fizico-mecanice. După forma
zonei de deformaţii la aşchiere (fig.2.3,a,b) rezultă că deformaţiile, care se
propagă în faţa vârfului sculei după limita inferioară OA, coboară sub
nivelul suprafeţei prelucrate cu distanţa h, fapt evidenţiat prin măsurarea
microdurităţii şi prin examenul metalografic. Experimental s-a dovedit că
adâncimea deformaţiilor remanente h depinde în special de raza de ascuţire
ρβ a tăişului, de grosimea aşchiei nedetaşate hD şi de unghiul de degajare al
sculei γ.

Fig. 2.3. Zona formării aşchiei (a)

şi zona deformaţiilor remanente (b).

37
 PROCESE ȘI SISTEME DE PRELUCRARE MECANICĂ

Valoarea avansului influenţează mult grosimea stratului ecruisat h,

care poate atinge valori de ordinul milimetrilor. Viteza de aşchiere
influenţează mai puţin deoarece apare fenomenul de recristalizare, opus
ecruisării.
Tensiunile remanente din stratul superficial pot atinge valori ridicate,
de până la 500 ...700 N/mm2, şi pot fi de întindere (dăunătoare fiindcă
micşorează rezistenţa la oboseală) sau de compresiune (favorabile).

Depunerea pe tăiş
Forţa de frecare dintre stratul inferior al aşchiei şi faţa de degajare
poate depăşi, în anumite condiţii, forţa de coeziune interioară a aşchiei,
astfel că o parte din acest strat este frânată şi lipită de faţa de degajare
(fig.2,4,a), formând depunerea de tăiş.
Depunerea pe tăiş este formată din material foarte puternic ecruisat,
cu structură amorfă şi cu proprietăţi fizico-mecanice mult diferite de cele
ale materialului aşchiei. Duritatea sa depăşeşte de 2,5...3,5 ori duritatea
materialului prelucrat.
Acest tăiş depus poate prelua rolul tăişului sculei, dar nu este stabil,
distrugându-se şi formându-se din nou foarte repede. Odată cu formarea sa,
se modifică unghiul de degajare real γe (fig.2.4,b) şi forţele de aşchiere,
astfel că apare pericolul ca sistemul tehnologic să vibreze. Cu distrugerea
sa, tăişul de depunere poate smulge particule din materialul sculei,
accelerând uzarea feţei de degajare şi poate îngloba particule în suprafaţa
prelucrată, înrăutăţind calitatea suprafeţei. Apariţia depunerii pe tăiş poate
duce la modificări ale dimensiunilor piesei.

Fig. 2.4. Tăişul de depunere (a) şi variaţia geometriei reale

a sculei datorită depunerii pe tăiş (b).

În aceste condiţii, tăişul de depunere poate avea un rol pozitiv numai

la degroşare. Finisarea se recomandă a se executa cu viteze fie sub 15 ...20
m/min, fie peste 50 ...60 m/min, valori pentru care mărimea depunerii pe
tăiş este redusă.

38
 Componentele procesului de aşchiere

2.1.2. Mecanica procesului de aşchiere

1) Forţele şi rezistenţele de aşchiere

Forţele de aşchiere apar ca rezultat al deformării elastice şi plastice a

aşchiei şi a suprafeţei prelucrate, pentru ruperea, detaşarea, deformaţia
suplimentară (încovoierea şi spiralarea) a aşchiei precum şi pentru
învingerea forţelor de frecare dintre aşchie şi faţa de degajare şi dintre faţa
de aşezare şi suprafaţa prelucrată.
Ca urmare a mişcării relative dintre piesă şi sculă cu viteza ve, scula
exercită o forţă sub acţiunea căreia stratul de aşchiere este îndepărtat sub
formă de aşchie după linia MA (fig.2.5), simultan cu învingerea tuturor
forţelor de frecare (interne şi externe).
În fiecare element de suprafaţă dSf de pe suprafaţa de forfecare MA
apar eforturi unitare de compresiune r şi eforturi unitare tangenţiale r,
care dau naştere la reacţiunile forţelor de deformare plastică:
Rc  s  r  dS f   r  S f (2.1)
f
şi
R f  s  r  d S f   r  S f (2.2)
f

în care: Rc reprezintă rezistenţa totală la compresiune, datorată tensiunilor

normale r ;
Rf reprezintă rezistenţa totală la alunecare datorată tensiunilor
tangenţiale de forfecare r.

Fig. 2.5. Forţele şi rezistenţele de aşchiere.

39
 PROCESE ȘI SISTEME DE PRELUCRARE MECANICĂ

Deplasările pe suprafaţa de forfecare dau naştere şi unei forţe de

frecare interioare Fi, proporţională cu tensiunile normale şi cu coeficientul
de frecare interioară i,
Fi  i  Rc sau Fi   i   r  S f , (2.3)

în care i este coeficientul de frecare interioară.

Prin urmare, din cauza deformării plastice a materialului, apare o
rezistenţă interioară de deformare Ri dată de relaţia
Ri  Rc  R f  Fi  Rc  Rd (2.4)

în care Rd este rezistenţa la deformare plastică.

Între sculă şi suprafaţa prelucrată apare o forţă de respingere R, care
provine din lucrul mecanic de deformaţie a suprafeţei prelucrate, şi o forţă
de frecare F, între suprafaţa prelucrată şi faţa de aşezare a sculei
F     R , (2.5)
în care  este coeficientul de frecare la interfaţa suprafaţă prelucrată –
suprafaţă de aşezare.
În mod analog, între suprafaţa de degajare a sculei şi aşchie apar
forţa de respingere R şi forţa de frecare F ,
F     R , (2.6)

în care  este coeficientul de frecare la interfaţa aşchie – suprafaţa de

degajare.
Rezultă că, în orice moment, asupra sculei acţionează o rezistenţă
totală R de forma
R  Ri  R  R  F  F (2.7)
Rezistenţa totală R are o direcţie oarecare în spaţiu, de aceea, pentru
dimensionarea sculei şi a lanţurilor cinematice ale maşinii-unelte (lanţul
cinematic principal şi cel de avans) prezintă interes componentele acesteia
după direcţiile sistemului de referinţă cinematic OXYZ (fig.2.6).
Componentele forţei de aşchiere sunt proiecţiile vectorului R
(rel.2.7) pe axele unui sistem rectangular de coordonate OXYZ (fig.2.6).
Componenta axială Ff este paralelă cu direcţia de avans şi solicită
mecanismul de avans longitudinal al maşinii-unelte. Componenta radială
Fp solicită mecanismul de avans transversal şi dispozitivele de fixare ale
sculei şi piesei. Componenta tangenţială Fc, numită şi principală, determină
puterea necesară aşchierii.

40
 Componentele procesului de aşchiere

Relaţiile de calcul pentru componentele forţei de aşchiere sunt

determinate, în majoritatea cazurilor, pe baza unor ipoteze simplificatoare,
dar care conduc la valori destul de apropiate de cele obţinute pe baze mai
riguroase, însă mai puţin apreciate de practicieni.

Ff

Fig. 2.6. Componentele forţei de aşchiere:

a - la strunjire; b - la frezare; c - la rabotare;
R - rezistenţa totală la aşchiere; Fc - componenta principală;
Ff - componenta în direcţia avansului; Fp - componenta radială.

În ipoteza comprimării politropice a aşchiei, care consideră aşchia

ca o epruvetă supusă numai la compresiune, forţa de aşchiere se exprimă în
funcţie de parametrii tehnologici ai aşchiei sub forma

F  CF  a p xF  f yF , (2.8)
în care:

41
 PROCESE ȘI SISTEME DE PRELUCRARE MECANICĂ

CF este o constantă care depinde de materialul prelucrat şi de geometria

sculei;
xF, yF - exponenţii ce arată gradul de influenţă a adâncimii de aşchiere
ap şi avansului f asupra forţei.
Relaţiile complete ale componentelor forţei de aşchiere explicitează
factorii de influenţă cei mai importanţi (parametrii regimului de aşchiere),
ţinând cont şi de influenţa altor factori prin intermediul unor coeficienţi de
corecţie. Aceste relaţii au o structură similară cu cea a forţei principale de
aşchiere,
x y Fc z
Fc  C Fc  a pFc  f  vc Fc  K Fc (2.9)

în care:
C Fc – coeficient care ţin seama de materialele prelucrate;
K Fc – coeficient global de corecţie care ţin seama de condiţiile de
lucru schimbate faţă de cele experimentale. Acest coeficient este
un produs al coeficienţilor parţiali de corecţie, de forma
KF = Km·KM·K·K·Kκ·Kr·K·Kl Ks·Kh·Kh , (2.10)
coeficienţi care ţin respectiv seama de:
Km – de natura materialului prelucrat; KM – de materialul sculei; K – de
unghiul de degajare  ; K – de unghiul de aşezare  ; Kκ – de unghiul
de atac r ; Kr – de raza de vârf r ; K – de raza de ascuţire ; Kl – de
lichidul de aşchiere; Ks – de calitatea suprafeţelor prelucrate; Kh – de
uzura feţei de aşezare a sculei; Kh – de uzura pe faţa de degajare.

2) Lucrul mecanic şi puterea în procesul de aşchiere

Pentru a învinge rezistenţa la aşchiere a materialului şi a produce

aşchierea este necesar ca maşina-unealtă să realizeze mişcarea principală şi
mişcările de avans, dezvoltând o putere corespunzătoare.
Lucrul mecanic Lc, produs de maşina-unealtă, trebuie să fie
Lc  R  l ; Lc  R  l  cos  (2.11)
în care R este rezistenţa totală; l este deplasarea,  este unghiul dintre R şi l.
Deoarece prezintă importanţă componentele Fp, Fc şi Ff, precum şi
deplasările pe direcţiile acestor forţe, respectiv lx, ly, lz, lucrul mecanic
Lc are expresia
Lc  F p  l x  Fc  l y  F f  l z (2.12)

42
 Componentele procesului de aşchiere

Puterea consumată la aşchiere este dată de raportul dintre lucrul

mecanic şi timpul de aşchiere t,
L
P c (2.13)
t
Deplasările unitare sunt tocmai vitezele mişcărilor de aşchiere,
l x
 v p - viteza de deplasare în lungul sculei,
t
l y
 vc - viteza principală de aşchiere,
t
l z
 v f - viteza de avans,
t
şi în acest caz expresia puterii P va fi
P  F p  v p  Fc  vc  F f  v f . (2.14)

În general, deplasarea după direcţia Ox este aproape nulă în timpul

prelucrării, deplasarea după direcţia Oz se execută de regulă cu viteza de
avans vf foarte mică în raport cu viteza de aşchiere vc şi, de aceea, fără a
face o eroare mai mare de 1...2 %, puterea de aşchiere consumată se poate
calcula cu relaţia
F v
P  c c [kW] , (2.15)
60000
iar puterea consumată la nivelul motorului de acţionare PC a lanţului
cinematic principal cu relaţia
Fc  vc
Pc   Pm [kW] (2.16)
60000   p

în care p este randamentul lanţului cinematic principal, Pm este puterea

instalată a motorului maşinii-unelte (forţa se introduce în N şi viteza de
aşchiere în m/min).
Pentru calculul puterii la motorul ce acţionează lanţul cinematic de
avans Pf se foloseşte relaţia:
Ff v f
Pf  [kW] (2.17)
60000   f

în care f este randamentul lanţului cinematic de avans.

43
 PROCESE ȘI SISTEME DE PRELUCRARE MECANICĂ

Rezumatul unităţii de învăţare

La baza procesului de formare a aşchiei stau deformaţiile elastice şi plastice

care se produc în materialul supus acţiunii tăişului sculei. În final, are loc distrugerea
coeziunii dintre stratul de aşchiat şi materialul de bază al piesei şi separarea aşchiei.
Viteza de deformare la aşchiere este de ordinul zecilor şi sutelor de metri pe minut,
temperatura din zona de aşchiere este foarte ridicată şi variabilă, iar gradul de deformare
este mare. În plus, apar factori legaţi de sculă, de regimul de aşchiere şi de folosirea
lichidelor de răcire-ungere, care influenţează gradul de deformare plastică. Frecarea
interioară şi frecarea exterioară dintre aşchie, sculă şi suprafaţa prelucrată este deosebită
de frecarea obişnuită, complicând şi mai mult fenomenele care au loc în timpul
aşchierii.
Procesul de aşchiere este însoţit şi de fenomene plastice secundare: stratul
ecruisat, depunerea pe tăiş ș.a.
Forţele de aşchiere apar ca rezultat al deformării elastice şi plastice a aşchiei şi
a suprafeţei prelucrate, pentru ruperea, detaşarea, deformaţia suplimentară (încovoierea
şi spiralarea) a aşchiei precum şi pentru învingerea forţelor de frecare dintre aşchie şi
faţa de degajare şi dintre faţa de degajare şi suprafaţa prelucrată.
Componentele forţei de aşchiere sunt proiecţiile vectorului rezultantei R (rel.2.8)
pe axele unui sistem rectangular de coordonate OXYZ (fig.2.7). Componenta axială Ff
(forţa de avans) este paralelă cu direcţia de avans şi solicită mecanismul de avans
longitudinal al maşinii-unelte. Componenta radială Fp solicită mecanismul de avans
transversal şi dispozitivele de fixare ale sculei şi piesei. Componenta tangenţială Fc,
numită şi principală, determină puterea necesară aşchierii.

44
 Componentele procesului de aşchiere

Test de autocontrol
(Timp de lucru: 30 min.)

2.1. Procesul formării aşchiei este: a) un proces de compresiune elastică a materialului;

b) un proces de compresiune plastică a materialului; c) un proces identic
comprimării unei epruvete libere; d) un proces similar comprimării unei epruvete
legată de materialul semifabricatului.

2.2. Depunerea pe tăiş reprezintă: a) o cantitate din materialul piesei îndepărtată de

tăişul sculei prin aşchiere; b) o cantitate din materialul piesei, care aderă la tăişul
sculei şi este îndepărtată periodic; c) o cantitate de material depusă, înaintea
prelucrării, pe tăişul sculei; d) o cantitate de material care lipseşte din tăişul sculei.

2.3. Evidenţiaţi rezistenţele de aşchiere, componentele rezistenţei totale de aşchiere şi

modul de calcul al acestora.

Subiecte de evaluare
1. Forţele şi rezistenţele de aşchiere.
2. Lucrul mecanic şi puterea la aşchiere.

Bibliografie

1. Ivan M., - Maşini-unelte şi control dimensional, E.D.P., Bucureşti,

Antonescu N.N. ş.a. 1980.
2. Neacşu M., - Maşini-unelte şi prelucrări prin aşchiere. Elemente de teoria
Petrescu M.G., aşchierii, Editura Universităţii din Ploieşti, 2002.
Nae I.
3. Antonescu N.N. - Maşini-unelte şi prelucrări prin aşchiere, Îndrumar de
(coordonator) lucrări practice, Editura U.P.G. Ploieşti, 1996.

45
 PROCESE ȘI SISTEME DE PRELUCRARE MECANICĂ

Unitatea de învăţare 2.2.

Fenomene care însoțesc procesul de așchiere
1) Cunoștințe și deprinderi
După parcurgerea acestei unități vei cunoaște :
- fenomenele ce însoțesc procesul de așchiere: fenomenele termice și uzura
sculelor așchietoare;
- rolul mediilor de așchiere la prelucrare.
După parcurgerea acestei unități vei putea să:
- alegi justificat condițiile de așchiere.
Timp de studiu: 3 ore
2) Secțiunile unității de învăţare Pag.
2.2.1. Fenomene termice în procesul de aşchiere ........................................... 46
2.2.2. Uzura și durabilitatea sculelor așchietoare ........................................... 49
2.2.3. Medii de așchiere .................................................................................. 55
3) Rezumatul unității de învăţare ..................................................................... 59
4) Teste de autoevaluare .................................................................................... 60
5) Răspunsul testelor de autoevaluare ............................................................. 204
6) Bibliografie ..................................................................................................... 60

2.2.1. Fenomene termice în procesul de aşchiere

Un fenomen care însoţeşte în mod constant procesul de aşchiere al

metalelor este apariţia căldurii. Sursa de apariţie a căldurii o constituie
lucrul mecanic total consumat în procesul de aşchiere (L), dat de relaţia
L = Ldp + Lf + Lf + Lde + Loa + Lsa , (2.18)
în care:
Ldp - lucrul mecanic consumat pentru deformarea plastică;
Lf - lucrul mecanic consumat prin frecări pe faţa de degajare;
Lf - lucrul mecanic consumat prin frecări pe faţa de aşezare;
Lde - lucrul mecanic consumat pentru deformările elastice;
Loa - lucrul mecanic consumat pentru ondularea aşchiei;
Lsa - lucrul mecanic consumat pentru sfărâmarea aşchiei.
Ultimii trei termeni din relaţia (2.18) se pot neglija deoarece
reprezintă doar 2…3% din lucrul mecanic total, astfel încât acesta se poate
aproxima prin suma primilor termeni,
L  Ldp + Lf + Lf . (2.19)

46
 Componentele procesului de aşchiere

Lucrul mecanic consumat în procesul de aşchiere se transformă

aproape integral în căldură (peste 99,5%) şi numai o mică parte (sub 0,5%)
se înmagazinează sub formă de energie potenţială în piesă. Căldura,
rezultată din transformarea lucrului mecanic determinat cu relaţia (2.19),
are drept principale surse (fig.2.7):
- deformaţiile plastice în planele de alunecare ale stratului aşchiat (Qd);
- frecarea dintre aşchie şi faţă de degajare a sculei (Qf);
- frecarea dintre suprafaţa prelucrată şi faţa de aşezare a sculei (Qf).
Se poate scrie, în consecinţă,
Q = Qd + Qf + Qf. (2.20)
Căldura provenită de la cele trei surse se transmite în zonele cu
temperatură mai scăzută, repartizându-se în aşchie (Qa), în sculă (Qs), în
sistemul piesă – dispozitiv de prindere – maşină – unealtă (Qp) şi în mediul
ambiant (Qma), rezultând următoarea relaţie:
Q = Qa + Qs + Qp + Qma . (2.21)

Fig. 2.7. Principalele surse de căldură în procesul de aşchiere.

Repartiţia căldurii totale în aşchie, în sculă, în piesă şi în mediul

ambiant variază de la un procedeu de aşchiere la altul, precum şi în
cadrul aceluiaşi procedeu, în funcţie de condiţiile de aşchiere. Pentru
exemplificare sunt prezentate valorile orientative la strunjire şi la
găurire:
a) strunjire b) găurire
Qa = (0,5…0,86)Q Qa = 0,28Q
Qs = (0,09…0,03)Q Qs = 0,52Q
Qp = (0,4…0,1)Q Qp = 0,15Q
Qma = 0,01Q Qma = 0,05Q

47
 PROCESE ȘI SISTEME DE PRELUCRARE MECANICĂ

Cantităţile de căldură care trec în aşchie, în sculă şi în piesă se pot

stabili fie teoretic, fie pe cale experimentală, ridicându-se câmpul termic al
sculei (fig.2.8,a), al zonei aşchie-sculă şi al zonei piesă-sculă (fig.2.8,b).

Fig. 2.8. Câmpul termic în zona de aşchiere:

a) în partea activă a sculei; b) în zonele aşchie–sculă şi sculă–piesă.

Analiza câmpului termic în zona de aşchiere permite să se desprindă

mai multe concluzii:
 Temperatura cea mai mare se produce în centrul de presiune al sculei
(zona în care aşchia apasă cel mai puternic pe faţa de degajare), care este şi
1 1
centrul de temperatură (s,max), situat la … din lungimea activă a
3 2
tăişului faţă de vârful sculei.
 Temperatura sculei scade cu creşterea distanţei faţă de tăiş.
 Forma câmpului termic este influenţată de geometria sculei.
Suprafeţele izoterme ale câmpului au convexitatea către corpul sculei la
valori mari ale unghiurilor  şi r, ori în sens invers, către vârful sculei, la
valori mici ale acestor unghiuri. Rezultă că sculele care au tăişuri şi vârfuri
prea ascuţite sunt susceptibile de concentraţii mari de căldură.
 Temperatura maximă a aşchiei (a,max) se înregistrează în vecinătatea
punctului de desprindere de pe faţa de degajare a sculei, aşchia
înmagazinând şi căldura provenită din frecarea cu această suprafaţă.
 Temperatura aşchiei scade în direcţia suprafeţei ei exterioare, precum
şi în cea a alunecărilor maxime, deoarece sursa de căldură de pe faţa de
degajare este mai puternică.
 Temperatura maximă în piesă (p,max) se produce în planul de
forfecare, în apropierea vârfului sculei. Căldura pătrunde puţin în piesă din
cauza radierii intense a acesteia către mediul înconjurător.

48
 Componentele procesului de aşchiere

2.2.2. Uzura şi durabilitatea sculelor aşchietoare

1) Formele, parametrii şi mecanismele producerii uzurii

În procesul de aşchiere scula se uzează ca urmare a interacţiunii
reciproce cu semifabricatul: scula aşchiază semifabricatul şi acesta,
împreună cu aşchia, supun scula unui proces de uzare.
Uzura sculei aşchietoare are o influenţă negativă asupra desfăşurării
procesului de aşchiere, asupra preciziei dimensionale şi de suprafaţă a
pieselor, precum şi asupra consumului de material. Realizarea unor piese de
calitate ridicată, stabilirea unor regimuri de aşchiere mai productive,
precum şi utilizarea raţională şi eficientă a sculelor aşchietoare impun
cunoaşterea comportării lor la uzare.
În STAS 12046/1- 81, elaborat după ISO 3685-1977, se stabilesc
parametrii pentru caracterizarea uzurii sculelor aşchietoare având partea
activă din oţeluri de scule, din carburi metalice sau din materiale mineralo-
ceramice (fig.2.9). Aceste regiuni, având definiţi mai mulţi parametrii ai
uzurii, se află:
 pe faţa de aşezare principală, de lungime egală cu lungimea activă a
muchiei principale, iar lăţimea uzurii se notează cu VB;
 pe faţa de degajare, pe care uzura apare sub forma unui crater,
caracterizat de parametrii:

Fig. 2.9. Formele uzurii cuţitului de strung:

a) pe faţa de aşezare; b) pe feţele de aşezare şi degajare;
c) pe faţa de degajare.

49
 PROCESE ȘI SISTEME DE PRELUCRARE MECANICĂ

KT - adâncimea craterului; KM - distanţa de la muchie până la

mijlocul craterului; KL, KB - distanţa de la muchia sculei până la marginile
craterului; K=KT/KM, caracteristica de profunzime; KS=KL/KB,
caracteristica de suprafaţă.
Uzura se produce numai pe una sau pe ambele suprafeţe active ale
sculei aşchietoare, în următoarele condiţii:
 uzura numai pe faţa de aşezare apare, în general, în cazul aşchierii cu
viteză mică şi grosime mică a aşchiei, deoarece creşte lucrul mecanic
specific al forţelor de frecare pe faţa de aşezare;
 uzura numai pe faţa de degajare apare, în general, pentru viteză mare de
aşchiere şi grosime mare a aşchiei, deoarece lucrul mecanic al forţelor
de frecare pe faţa de degajare este mai mare;
 uzura pe feţele de aşezare şi degajare apare în condiţii medii de aşchiere
şi este cazul cel mai des întâlnit .
Evoluţia uzurii în timp reprezintă curba caracteristică a uzurii
(fig.2.10). Această evoluţie are aceeaşi alură pentru uzura pe feţele de
degajare şi de aşezare ale sculei. Curba caracteristică se construieşte pe
baza datelor experimentale, prelucrând un anumit material, în condiţii date
de aşchiere (geometria sculei, regimul de aşchiere etc.) şi măsurând la
anumite momente (t) uzura sculei pe faţa de aşezare (de exemplu VB ) sau
pe faţa de degajare (de exemplu KT).

Fig. 2.10. Curba caracteristică a uzurii.

Pe curba caracteristică de uzură (fig.2.10) se observă trei zone

distincte:
 perioada uzurii de rodaj (sau de amorsare - zona OA), în care, într-un
timp relativ scurt, tA, uzura creşte foarte repede, în special prin netezirea
asperităţilor suprafeţei sculei;

50
 Componentele procesului de aşchiere

 perioada de uzură normală (zona AB), în care uzura creşte mult mai lent
pe durata de la tA la tB ,având o variaţie aproximativ liniară şi
corespunzând regimului de lucru normal;
 perioada uzurii de distrugere (sau catastrofală), care apare după un timp
tB şi în care se produce creşterea bruscă a uzurii.
Uzarea se produce cu o anumită intensitate sau viteză (I), a cărei
valoare poate fi determinată în fiecare punct al curbei cu relaţia
u du
I  lim   tg . (2.22)
t  0
t dt

în care u poate fi oricare din parametrii uzurii: VB, KT etc. Intensitatea de

uzare reprezintă grafic panta tangentei la curba caracteristică de uzură şi
este aproximativ constantă în cadrul fiecăreia dintre cele trei perioade.
Uzura sculelor aşchietoare este rezultatul îndepărtării unei cantităţi
de material de pe feţele active ale sculei ca urmare a unor mecanisme
mecanice, chimice, electrice ori combinaţii ale acestora .
Uzura prin abraziune apare la toate sculele aşchietoare şi se explică
prin frecarea existentă între materialul de aşchiat şi sculă, sau prin prezenţa
unui material intermediar între acestea.
În timpul aşchierii duritatea materialului aşchiat creşte de 2-3 ori în
zona de contact cu scula aşchietoare, în timp ce duritatea stratului
superficial al sculei din zona activă scade sub acţiunea temperaturii
produse, astfel încât materialul de prelucrat erodează scula aşchietoare.
Uzura prin oboseală mecanică apare la sculele supuse la solicitări
variabile (aşchiere discontinuă; strunjire întreruptă; frezare ş.a.). Ea apare
sub forma unor fisuri, amorsate de defectele de suprafaţă, provocând
smulgeri, exfolieri sau ruperea stratului de acoperire de pe suprafaţa sculei.
Uzura provocată de vibraţii (denumită de unii autori şi uzură de
sfărâmiţare) se manifestă mai ales în cazul sculelor prevăzute cu plăcuţe
din carburi metalice.
Uzura provocată de depunerea pe tăiş apare la prelucrarea
materialelor tenace, care formează depuneri pe vârful sculei. Odată cu
îndepărtarea periodică a depunerilor metalice sunt îndepărtate şi particule
din materialul sculei.
Uzura de adeziune apare în cazul în care, sub acţiune intimă,
particulele mici de aşchie se sudează pe faţa de degajare a sculei. Punctele
de sudură sunt rupte de către aşchie, ruperea având loc pe o suprafaţă
diferită de suprafaţa iniţială, provocând uzura unuia sau altuia dintre
materiale.
Uzura prin difuziune are loc numai la sculele cu plăcuţe din carburi
metalice, din cauza temperaturilor ridicate (de ordinul 600-1000 C), la

51
 PROCESE ȘI SISTEME DE PRELUCRARE MECANICĂ

care carbonul difuzează din plăcuţă spre aşchie, reducând proprietăţile

mecanice ale acesteia.
Alte mecanisme de producere a uzurii sunt cele care au la bază
tensiunile termice, oxidarea materialului sculei şi procesele electrochimice
din timpul aşchierii.
Uzura totală a sculei aşchietoare este rezultatul acţiunii mai multor
mecanisme, chiar dacă unul dintre ele este preponderent, în funcţie de
condiţiile de aşchiere.

2) Durabilitatea sculelor şi criterii de uzură

În orice proces de prelucrare prin aşchiere scula aşchietoare se
uzează astfel că, în momentul atingerii unei anumite valori a uzurii, este
necesară întreruperea lucrului în vederea reascuţirii tăişului.
Se numeşte durabilitatea sculei (T) durata de lucru a unei scule, între
două reascuţiri succesive. Durabilitatea sculei este unul dintre cei mai
importanţi parametrii care intervin în procesul de aşchiere.
Valoarea durabilităţii este dependentă de o serie de mărimi variabile:
caracteristicile materialului piesei de prelucrat şi ale materialului sculei,
parametrii geometrici ai sculei, parametrii regimului de aşchiere ş.a. Legea
de variaţie a durabilităţii, în funcţie de toţi aceşti parametrii, este greu de
stabilit şi de aplicat. De aceea, s-au determinat dependenţe între
durabilitatea T şi unul sau mai mulţi parametri. În figura 2.11 este
prezentată dependenţa durabilităţii de viteza de aşchiere (în coordonate
logaritmice ).

Fig. 2.11. Evoluţia durabilităţii în

funcţie de viteza de aşchiere.

Domeniul uzual al vitezelor de aşchiere este domeniul CD al curbei,

domeniu care este practic aproape liniar. Diverse modele matematice
pentru legea de variaţie a durabilităţii s-au oprit asupra acestei zone,
valabilitatea lor limitându-se la acest domeniu.

52
 Componentele procesului de aşchiere

Primul care a propus un asemenea model a fost inginerul american F.

W. Taylor (1907), model exprimat prin relaţiile echivalente

T  C1  v k sau v  T m  C2 , (2.23)
în care : T - durabilitatea, în min.; v - viteza de aşchiere, în m/min.; k = tgα
(fig.2.11, k<0); m = – 1/k exponentul durabilităţii; C1, C2 - constante.
Modelul Taylor corespunde strunjirii cu scule din oţel rapid şi cu
plăcuţe din carburi metalice, la viteze mici de aşchiere, dar nu poate
cuprinde toate formele uzurii care apare la aşchierea intensivă a oţelurilor
bogat aliate. În prezent există şi alte modele matematice care exprimă
evoluţia durabilităţii sculei aşchietoare.
Modelul Gilbert (1950) este o generalizare a modelului Taylor, în
ecuaţie intervenind şi ceilalţi doi parametri ai regimului de aşchiere
(adâncimea de aşchiere ap şi avansul f ), la anumite puteri,

T  CT  v k  f  yT  a p  xT , (2.24)

(CT = constantă).
Acest model este mai accesibil pentru tehnologi. Din această relaţie
se poate explicita viteza de aşchiere.
Alte modele au fost propuse de Kronenberg (1968), de König şi
Depiéreux (1969), de Opitz ş.a.
Până în prezent nu se poate afirma că există un model matematic
pentru durabilitatea sculei aşchietoare, care să fie valabil pentru toate
condiţiile tehnologice. Fiecare model acoperă un anumit domeniu al
aşchierii, în care permite stabilirea optimului de prelucrare.
În funcţie de condiţiile concrete ale prelucrării, mărimea maximă
admisibilă a uzurii este diferită: la degroşare, mărimea maximă a uzurii
admise poate fi foarte aproape de începutul uzurii de distrugere, iar la
finisare ea este mult mai mică.
Valoarea uzurii la care este necesară oprirea lucrului şi reascuţirea
sculei se numeşte uzură admisibilă, iar durabilitatea corespunzătoare se
numeşte durabilitate admisibilă. Expresia cantitativă a uzurii admisibile se
numeşte criteriu de uzură. În practică se folosesc mai multe criterii de
uzură.
Criteriul petelor lucioase sau al frânării se foloseşte numai la
degroşare, în cazul prelucrării cu scule din oţel rapid. Conform acestui
criteriu, scula trebuie reascuţită când pe suprafaţa prelucrată apar pete
lucioase (la oţeluri, deoarece la fonte apar pete întunecate). Acest fenomen
se explică prin faptul că scula, atingând valoarea uzurii de distrugere, nu
mai pătrunde în materialul piesei, acesta fiind strivit.

53
 PROCESE ȘI SISTEME DE PRELUCRARE MECANICĂ

Criteriul dat de forma aşchiei se aplică la sculele cu plăcuţe din

carburi metalice şi se bazează pe schimbarea formei aşchiei pe măsură ce
uzura avansează (aşchia capătă formă spirală).
Criteriile tehnologice exprimă uzura admisibilă a sculei în funcţie de
condiţiile de precizie impuse suprafeţei prelucrate : toleranţa admisibilă Tp
sau rugozitatea suprafeţei Rz.
Criteriile de uzură pentru cuţitele de strung, prezentate de STAS
12046/2-84, standard care corespunde documentului ISO 3685-1977,
stabilesc valorile admisibile pe faţa de aşezare a sculei.
Valorile uzurii admisibile se stabilesc, cu precădere, pentru uzura pe
faţa de aşezare, pe baza următoarelor considerente :
 uzura pe faţa de aşezare se produce mai repede decât uzura pe faţa de
degajare ;
 uzura feţei de aşezare are, din momentul apariţiei acesteia, o influenţă
negativă asupra desfăşurării procesului de aşchiere şi asupra calităţii
suprafeţei prelucrate ;
 uzura pe faţa de aşezare se măsoară mai uşor.
Reducerea intensităţii uzurii, respectiv creşterea durabilităţii efective
a sculelor aşchietore, se poate obţine pe mai multe căi :
 perfecţionarea materialelor pentru scule;
 perfecţionarea constructivă şi optimizarea geometriei sculelor;
 îmbunătăţirea calităţii suprafeţelor active ale sculei ;
 folosirea lichidelor de aşchiere (de răcire-ungere).
Momentul actual în dezvoltarea producţiei de scule aşchietoare este
momentul fabricării sculelor acoperite cu straturi dure subţiri, tehnică ce
permite combinarea favorabilă a proprietăţilor materialului de bază al
sculei cu cele ale materialului acoperirii, rezultând o sculă care să asigure
simultan tenacitate, stabilitate termică şi duritate ridicate.

54
 Componentele procesului de aşchiere

2.2.3. Medii de aşchiere

1) Rolul mediilor de aşchiere

Căldura produsă în procesul de aşchiere acţionează asupra sculei
aşchietoare, conducând la micşorarea durităţii şi a rezistenţei la uzare a
cesteia, precum şi asupra piesei, modificându-i dimensiunile şi introducând
tensiuni interne.
În scopul eliminării sau atenuării acestor inconveniente se utilizează
mediile de aşchiere: lichide de aşchiere, gaze de aşchiere şi chiar medii
solide (de exemplu bisulfura de molibden).
În cazul în care nu se foloseşte nici un mediu de aşchiere specific,
are loc o aşchiere aşa-zisă “uscată”, deşi aerul atmosferic creează, de fapt,
un mediu de aşchiere.
Mediile utilizate în procesul de aşchiere pot să îndeplinească unul
sau mai multe din următoarele roluri :
 de răcire, constând în absorbirea şi eliminarea parţială a căldurii,
având ca efect micşorarea temperaturii aşchiei, a sculei şi a
suprafeţelor prelucrate;
 de ungere, micşorând forţele de frecare aşchie-faţă de degajare şi
suprafaţă prelucrată-faţă de aşezare;
 de aşchiere, uşurând curgerea plastică şi microfisurarea în planele
de alunecare;
 de împiedicare a depunerilor pe tăiş;
 de protejare a suprafeţelor prelucrate, ale sculei, ale maşinii-unelte
şi ale dispozitivelor contra coroziunii;
 de spălare.
Dintre mediile de aşchiere, în majoritatea cazurilor se utilizează
lichidele de aşchiere şi, de aceea, se va insista în special pe acţiunea
acestora în procesul de aşchiere.

2) Clasificarea şi utilizarea lichidelor de aşchiere

Clasificarea lichidelor de aşchiere se face după proprietăţile
principale ale acestora (tabelul 2.1): proprietăţile de răcire, de ungere şi
efectul de aşchiere. Lichidul cu efectul cel mai mare de răcire este apa, iar
lichidul cu efectul cel mai mare de ungere este uleiul. Între aceste două
extreme sunt cuprinse toate lichidele de aşchiere, cu observaţia că pe
măsură ce capacitatea de ungere a lichidului creşte, capacitatea de răcire
scade.

55
 PROCESE ȘI SISTEME DE PRELUCRARE MECANICĂ

Tabelul 2.1. Clasificarea lichidelor de aşchiere

Nr. Denumirea Caracteristica principală a
grupei lichidului de compoziţiei lichidului de Proprietăţile principale
aşchiere aşchiere
Soluţie de Proprietăţi înalte de
I Apă + inhibitor de coroziune
electroliţi răcire
Soluţii apoase de Proprietăţi bune
Apă + substanţe capilar-active
II substanţe capilar- de răcire, de ungere şi
+ inhibitor de coroziune
active (săpunuri) de aşchiere
Emulsii şi soluţii Apă + substanţe capilar-active
transparente ale (emulgatori) + ulei mineral
III Idem
uleiurilor solubile emulsionat + inhibitor de
în apă coroziune
Apă+ substanţe capilar-active + Proprietăţi mari de
IV ulei mineral emulsionat, ungere şi de aşchiere
Emulsii activate
conţinând substanţe capilar- şi proprietăţi bune
active de răcire
Uleiuri minerale, uleiuri Proprietăţi mari şi
minerale activate cu substanţe foarte mari de ungere
capilar-active (acizi organici şi de aşchiere şi
Uleiuri minerale,
macromoleculari şi produse de proprietăţi slabe de
V activate,
oxidare ale hidrocarburilor). răcire.
superactivate
Uleiuri minerale cu sulf.
şi cu grafit
Uleiuri compound cu sulf.
Uleiuri cu sulf şi clorurate.
Uleiuri cu grafit.

În prezent sunt standardizate mai multe uleiuri emulsionabile şi

neemulsionabile pentru prelucrarea metalelor (tabelul 2.2).
Alegerea lichidelor de aşchiere se face în funcţie de procedeul de
prelucrare prin aşchiere, de materialul de prelucrat, de materialul sculei, de
regimul de aşchiere, de forma aşchiilor, de rugozitatea suprafeţei prelucrate.
Câteva precizări generale privind utilizarea lichidelor de aşchiere sunt
prezentate în continuare.
La degroşare se utilizează lichide cu capacitate mare de răcire
deoarece se lucrează cu secţiuni mari de aşchie, deci se degajă multă
căldură, iar rugozitatea suprafeţei nu este importantă.
La finisare se lucrează cu secţiuni mici de aşchie şi se urmăreşte o
rugozitate mică a suprafeţei. De aceea, lichidele de aşchiere trebuie să aibă
preponderent proprietăţi de ungere şi, în al doilea rând, proprietăţi de răcire.
Oţelurile înalt aliate, care au o conductibilitate termică mai mică, se
prelucrează folosind lichide de aşchiere cu proprietăţi active.

56
 Componentele procesului de aşchiere

Fontele se pot prelucra uscat pentru evitarea formării pastei abrazive,

obţinută prin amestecarea lichidului cu praful şi aşchiile fine. Totuşi, pentru
uşurarea îndepărtării aşchiilor se pot folosi lichide de aşchiere: uleiuri cu
vâscozitate mică sau emulsii cu adaosuri anticorozive.

Tabelul 2.2. Uleiuri standardizate pentru aşchiere

Denumirea şi
Descriere Domeniul de folosire
standardul
ULEIURI EMULSIONABILE
(Simbolizare: P- pentru prelucrarea metalelor; E- emulsionabil; cifra-gradul de
activare; EP- pentru extremă presiune)
Ulei emulsionabil Prelucrarea prin aşchiere
anticoroziv compus din: ulei a fontelor, a oţelurilor, a
PE1(A şi B)
mineral, componenţi aliajelor de cupru şi de
STAS 2598/1,2 - 79
tensioactivi şi aluminiu (strunjire, frezare,
aditivi anticoroziune. prelucrarea găurilor).
Ulei emulsionabil compus Prelucrarea oţelului şi fontei
din: ulei mineral, agenţi prin procedee cu solicitări
PE2
tensioactivi şi aditivi pentru mecanice moderate şi cu
STAS 10926 - 77
extremă presiune, antiuzură, şocuri.
anticoroziune, antirugină.
Ulei emulsionabil Prelucrarea intensivă a
anticoroziv, aditivat pentru oţelurilor aliate şi înalt aliate
extremă presiune: ulei (prin strunjire, găurire, frezare,
PE5 EP
mineral, componenţi şi filetare, broşare, mortezare,
STAS 11313 - 79
aditivi tensioactivi, rabotare, debitare, rectificare)
anticorozivi şi chimici activi
pentru extremă presiune.
ULEIURI NEEMULSIONABILE
P4C1-prelucrarea oţelurilor
aliate şi înalt aliate pentru
Ulei neemulsionabil obţinut găuri adânci, broşare,
P4
din uleiuri minerale aditivate danturare.
STAS 10362 - 75
antirugină. P4C2-prelucrarea prin broşare,
filetare prin rulare şi cu capete
de filetat.
Tip I - pentru inelele
P1R rulmenţilor
Ulei naftenic activat
STAS 11046 - 80 Tip II - pentru rolele şi acele
rulmenţilor
P1C Prelucrarea pieselor din
Ulei mineral naftenic sulfurat
STAS 2800 - 72 fontă şi oţel.

57
 PROCESE ȘI SISTEME DE PRELUCRARE MECANICĂ

Prelucrarea aluminiului şi aliajelor sale se poate face uscat sau cu

lichide de aşchiere:
- la degroşare- emulsii neutre sau puţin acide;
- la finisare- uleiuri minerale cu fluiditate mare sau cu adaos de 5 %
uleiuri vegetale.
Aliajele de cupru se pot prelucra uscat sau cu uleiuri aditivate cu
compuşi care conţin sulf sub formă inactivă.
Bronzul şi alama dură se aşchiază uscat sau folosind uleiuri aditivate
şi anticorozive.
Prelucrarea pe maşini-unelte automate se face în prezenţa uleiurilor
minerale activate.
La rectificare se folosesc lichide cu capacitate ridicată de spălare,
pentru evitarea îmbâcsirii corpului abraziv.
Pentru honuire, lichidele de aşchiere trebuie să aibă mai multe
proprietăţi: capacitate bună de răcire, acţiune de ungere, acţiune de spălare,
stabilitate chimică.
La aşchierea cu plăcuţe din carburi metalice şi viteze mari de
aşchiere prelucrarea se face uscat. În acest caz, folosirea lichidului de
aşchiere este utilă numai dacă este trimis sub formă de jet subţire, sub
presiune înaltă, către faţa de aşezare a sculei.
Măsurile de protecţia muncii trebuie strict respectate în legătură cu
depozitarea, păstrarea, manipularea şi folosirea lichidelor de aşchiere.
Aceste reguli sunt necesare deoarece utilizarea lichidelor de aşchiere poate
provoca iritaţii ale mucoaselor şi ale pielii executanţilor, iritaţii care pot
evolua şi spre forme mai grave.

58
 Componentele procesului de aşchiere

Rezumatul unității de învățare

Apariţia căldurii este un fenomen care însoţeşte în mod constant procesul de

aşchiere al metalelor. Sursa de apariţie a căldurii o constituie lucrul mecanic total
consumat L în procesul de aşchiere. Acesta se transformă aproape integral în căldură
(peste 99,5%) şi numai o mică parte (sub 0,5%) se înmagazinează sub formă de energie
potenţială în piesă. Căldura dezvoltată în procesul de aşchiere se transmite în zonele cu
temperatură mai scăzută, repartizându-se în aşchie (Qa), în sculă (Qs), în sistemul piesă
– dispozitiv de prindere – maşină – unealtă (Qp) şi în mediul ambiant (Qma), în ordinea
scăderii ponderii procentuale.
În procesul de aşchiere scula se uzează ca urmare a interacţiunii reciproce cu
semifabricatul: scula aşchiază semifabricatul şi acesta, împreună cu aşchia, supun scula
unui proces de uzare. Uzura sculelor aşchietoare este rezultatul îndepărtării unei
cantităţi de material de pe feţele active ale sculei ca urmare a unor mecanisme mecanice,
chimice, electrice ori combinaţii ale acestora.
Evoluţia uzurii în timp reprezintă curba caracteristică a uzurii (fig.2.11), care
prezintă trei zone: perioada uzurii de rodaj, perioada de uzură normală şi perioada uzurii
de distrugere (sau catastrofală).
Se numeşte durabilitatea sculei, T, durata de lucru a unei scule, între două
reascuţiri succesive. Durabilitatea sculei este unul dintre cei mai importanţi parametrii
care intervin în procesul de aşchiere.
Căldura produsă în procesul de aşchiere acţionează asupra sculei aşchietoare,
conducând la micşorarea durităţii şi a rezistenţei la uzare a cesteia, precum şi asupra
piesei, modificându-i dimensiunile şi introducând tensiuni interne. În scopul eliminării
sau atenuării acestor inconveniente se utilizează mediile de aşchiere: lichide de
aşchiere, gaze de aşchiere şi chiar medii solide (de exemplu bisulfura de molibden).
Mediile utilizate în procesul de aşchiere pot să îndeplinească unul sau mai multe din
următoarele roluri : de răcire, de ungere, de aşchiere, de protejare a suprafeţelor şi de
spălare.

59
 PROCESE ȘI SISTEME DE PRELUCRARE MECANICĂ

Test de autocontrol
(Timp de lucru: 30 min.)

2.4. Lucrul mecanic dezvoltat în timpul procesului de aşchiere se transformă aproape

total în căldură. Prezentaţi modul cum se repartizează căldura în aşchie, în sculă şi
în piesă, precum şi punctele de temperatură maximă din aceste elemente.

2.5. Prezentaţi formele de manifestare a uzurii pe feţele de degajare şi de aşezare şi

curba caracteristică a uzurii.

2.6. Durabilitatea T a sculei aşchietoare reprezintă: a) timpul necesar pentru înlocuirea

unei scule; b) durata de viaţă a unei scule; c) timpul efectiv de lucru al unei scule
între două reascuţiri succesive; d) timpul necesar pentru ascuţirea sculei.

2.7. Valorile uzurii admisibile se stabilesc, cu precădere, pentru uzura pe faţa de

aşezare, deoarece : a) uzura pe faţa de aşezare se produce mai repede decât uzura pe
faţa de degajare; b) uzura feţei de aşezare are, din momentul apariţiei acesteia, o
influenţă negativă asupra desfăşurării procesului de aşchiere şi asupra calităţii
suprafeţei prelucrate; c) uzura pe faţa de aşezare se măsoară mai uşor; d) se au în
vedere toate motivele anterioare.

2.8. Mediile utilizate în procesul de aşchiere au unul sau mai multe din următoarele
roluri: a) de răcire şi de ungere; b) de aşchiere şi de îndepărtare a depunerilor pe
tăiş; c) de protejare a suprafeţelor prelucrate şi de spălare; d) de înmuiere a
materialului de aşchiat.
(Răspunsuri şi indicaţii în Anexa 1)

Subiecte de evaluare

3. Durabilitatea optimă a sculelor aşchietoare.

4. Stabilirea parametrilor optimi ai regimului de aşchiere.

Bibliografie

1. Ivan M., – Maşini-unelte şi control dimensional, E.D.P., Bucureşti, 1981.

Antonescu N.N.
ş.a.
2. Neacşu M., – Maşini-unelte şi prelucrări prin aşchiere, Elemente de teoria
Petrescu M.G., aşchierii, Editura Universităţii din Ploieşti, 2001.
Nae I.
3. Antonescu N.N., – Maşini-unelte şi prelucrări prin aşchiere, Îndrumar de lucrări
coordonator practice, U.P.G. Ploieşti, 1996.

60