O MOARTE CARE NU DOVEDEŞTE NIMIC

ANTON HOLBAN
Romanul modern. Elemente conceptuale.

Modernismul este tendinţa de ȋnoire in arta şi literatura secolului XX, ca o reacţie

ȋmpotriva tradiţionalismului prin impunerea unor noi principi de creaţie. O dovadă a acestui
curent este romanul subiectiv, analitic,care urmăreste un flux al conştiinţei. Ca specie literară ,
se dezvoltă jurnalul, eseul , colajul de scrisori, modalitatea de exprimare fiind relatarea
subiectivă la persoana I.

Autenticitatea este esenţa noului in creaţia literară modernă, constând ȋn ilustrarea

realităţii prin propria constiinţă.Un alt aspect al romanului modern este dat de substanţialitate,
adică de concepţia conform căreia literatura trebuie să reflecte esenţa concretă a vieţii: iubire,
moarte, gelozie, cunoastere,, adevăr, acele categorii morale absolute. Luciditatea este trăsătura
esenţială a personajelor moderne: intelectuali analitici şi autointrospectivi. Naraţiunea la
persoana I foloseşte timpul subiectiv, care aduce in prezent gânduri, ȋndoieli, fapte trecute,
totul fiind subordonat memoriei involuntare; romanul inseamnă aşadar experienţa interioară.
Relativismul reiese din multitudinea punctelor de vedere in jurul aceluiaşi obiect, aceluiaşi
concept, aceleiaşi norme morale.

Toate aceste trăsături se regăsesc in romanele lui Anton Holban. Ideea de iubire şi
moarte este reluată in cele mai neobişnuite ipostaze, naraţiunea făcându-se la persoana I.
Propria conştiinţă este cea care ilustrează toate contradicţiile şi declanşează conflictele.
Temele centrale dezbătute sunt legate de valorile morale ale vieţii.

Reflexivitate şi subiectivism in romanele holbaniene

Romancier si eseist român, Anton Holban dezvăluie in operele sale un univers al

confesiunii, care abundă in mărturii ale unor teme precum: iubire, moarte, mare, muzica…
Despre Anton Holban, critica literară romanească a scris enorm de mult. Practic nu
exista critic care să nu-şi fi exprimat opiniile legate de opera scriitorului menţionat. S-a
insistat de cele mai multe ori pe imaginea ficţională pe care Holban a proiectat-o către noi; în
special prin ciclul de romane “O moarte care nu dovedeşte nimic”, “Ioana” şi “Jocurile

1
Daniei”. În afara faptului că bibliografia critică legată de Anton Holban este impresionantă
cantitativ, am putea afirma aceleaşi lucruri şi despre calitatea ei.
Romanul este o scrierea epică in proză, cu actiune complexă, de mare intindere,
desfăşurată pe mai multe planuri, cu personaje numeroase şi cu o intriga complicată. Romanul
are o structură narativă amplă, organizată pe mai multe planuri paralele sau intersectate, in
care se prezintă un numar mare de personaje, cu pondere diferită in structura epică.
(personajele principale, secundare, episodice).

Inspirându-se din operele franceze, proustiene, Anton Holban ȋsi va crea eroul
intelectual lucid, analitic şi introspectiv, care relatează prin intermediul memoriei ,povestea de
dragoste şi moarte pe care o trăieste alături de Irina.

Teme şi motive

Principalele teme, care oscilează precum valurile mării pe tot parcursul romanului,
sunt: iubirea, moartea, marea, muzica. Toate aceste teme apar ca un tot unitar, care se
completează intr-o perfectă armonie. Iubirea este exploatată la extrem, moartea apare drept o
proiecţie a iubirii neimpărtăşite, iar marea şi muzica sunt proiectate drept martore pe tot
parcursul romanului.

Ideea de iubire apare sub forma unor amintiri, asa cum insuşi naratorul incearcă să
redea: “ am căutat să analizez cu migălă paginile acestea (…)cine este ea, numai asta vreau să
ştiu”1. Iubirea poate fi aflată şi descrisă doar la desparţirea celor doi. Ajuns departe de Irina,
Sandu conturează sub forma unui jurnal toate momentele petrecute alături de tânăra fata şi
incearcă să caute semnificaţii celor petrecute. Aceasta iubire nu este prezentată drept o iubire
egală. In timp ce Irina trăia numai cu gândul la Sandu, căci” singură s-ar usca intocmai ca o
floare neudata”, naratorul o privea cu un aer de uşoară superioritate. Dacă Sandu este un tânăr
intelectual, omul superior care caută in literatură o noua forma de existentă, Irina apare drept
o tânără fără personalitate, care nu are iniţiativă şi se lasă influenţată de ideile şi de
personalitatea celui iubit. Indiferenţa lui Sandu este conturată incă de la inceput: “ eu nu
iubeam, eram convins de asta.” Irina nu are personalitate, repetă comentariile lui Sandu, nu
are iniţiativa propriei păreri: “imi plăcea să discut cu ea literatură, sau artă chiar dacă nu făcea
decât să-mi repete

2
Incipit şi final

Titlul romanului, O moarte care nu dovedeşte nimic, sugerează finalul tragic al operei.
Se marchează ȋncă din titlu ideea de moarte, care devine pe parcursul romanului un lait-motiv.
Finalul textului explică titlul. Moartea Irinei nu dovedeste nimic. Adevărul nu poate fi
cunoscut. Nu va ştii cu certitudine dacă a fost capabila de un gest măreţ. Sau poate a
lunecat…

Incipitul şi finalul sunt construite simetric. Dacă la inceputul romanului se conturează

ideea de iubire prin imaginei Irinei, finalul marchează ȋnceperea unei noi idile ( cu Colette),
pentru a uita femeia de care nu se poate despărţi. Află insă de moartea Irinei şi chinul
reȋncepu: o sinucidere, o proba simplă de iubire, sau un simplu accident? Finalul deschis este
marcat de ultima propozitie neterminată:” poate a lunecat…” Romanul poate continua in
imaginaţia cititorului. De-asemenea , moartea fetei nu pune capăt incertitudinii naratorului.
Probabil că, Sandu se va confrunta toata viaţa cu aceeastă nesiguranţă, motivul principal fiind
lipsa cunoaşterii de sine. Astfel, moartea Irinei nu a dovedit nimic. Titlul oarecum trădează
finalul romanului şi in principal tematică dezbătută.

Finalul dezvoltă motivul mării. Marea este martora suferinţelor lui Sandu.
Subconştientul personajului apare sub forma unor “accente elegiace”, care sugerează ideea de
accident: “poate a lunecat”. Toată caracterizarea naratorului cu privire la temeramentul Irinei
se năruie atunci când află vestea morţii fetei: “a fost convinsă că imi este de prisos şi
dispăruse.(…)preferase să-mi pară uşuratică numai să n-am remuşcări.(…) aşa mica a fost in
stare de un gest mare.”2 Moartea Irinei nu-i aduce certitudinea iubirii după care se zbuciumase
atât. Gândul că putuse să alunece şi să moară din accident il aruncă iar in indoială.” Sandu ar
fi preferat ca Irina să se fi sinucis decât să fi murit din accident. Nu-l chinuia deci remuşcarea,

ci nemulţumirea că nu fusese satisfăcut in nevoia lui de siguranţă şi poate de orgoliu.”

Perspectiva narativă.

Perspectiva naratorului subiectiv este una din condiţiile romanului modern. Prin
crearea unui personaj-narator care relateză la persoana I, se transpune portretul interior al
autorului, fapt ce duce la prelungirea existenţei dincolo de moarte. Astfel, prin Sandu, Holban

3
trăieste atât timp cât romanele ii sunt citite, el ȋsi prelungeste existenţa prin ȋntrebări, prin
situaţii conflictuale create de sentimente confuze. A scrie la persoana I presupune libertatea

Deoarece luciditatea joacă un rol important, el işi va permite toate confesiunile. Sunt
contradicţii, nu are nicio importanţă. Nu trebuie să se creadă că autorul şi Sandu se suprapun
perfect.(…) Autorul a rămas stăpân pe destinele lui Sandu.” 3 Acest temperament romantic ,
născut de a trăi prin muzică, de a depăşi momentele dificile din viaţă ori de a le simţi şi mai
adănc povara prin muzică simfonică se contopeşte cu structura pe care o simte necesară
romanelor sale, aşa cum temele unei simfonii se succed in sunete prin care secundele visează
şi curg lin: “ personal nu sunt in stare să lungesc scenele.Observaţiile cele mai pline de sens le
transcriu numai intr-o singură pagină.”4

Aşadar, personajul narator narează la persona I, pe baza memoriei involuntare şi a

introspecţiei toate amintirile sale legate de o iubire trecută şi in acelaşi timp prezentă.
Timpurile narării se suprapun , el alternând precum valurile mării. Nu există o oridine
cronologică a faptelor, ele sunt povestite aşa cum pesonajul principal, Sandu işi aminteşte. Nu
toate aspectele sunt reamintite, doar acele lucruri care au avut o importantă majoră in viaţa lui
şi care il vor ajuta să găsească răspunsuri.

“ Dacă emoţiile actorului dau impresia de autenticitate, ale eroului său sunt autentice;
dacă primul e capabil să incarneze cele mai diverse personaje, al doilea nu poate da viaţa
decât unuia singur: el insuşi; dacă cel dintâi permite să fie distribuit in diverse piese, cel din
urmă nu e in stare să joace decât intr-una: propria-i existenţă; dacă un actor poate fi inlocuit
cu altul, eroul-actor este imposibil de substituit.”5

femei păreri schimbătoare. Pe Irina când o caută cu disperare afirmând că o iubeste, când ii
inspiră milă şi decide că locul său nu este lângă aceasta. Când femeia dispare, Sandu intră in
panică şi analizează cauzalităţile acestui gest, neajungând la nicio concluzie. Aflat la Paris,
Sandu aşteaptă plictisit, scrisorile Irinei, abandonată la Bucureşti. Scrisorile vin automat şi
eroul le citeşte fără interes. Când numai vin, intră in alertă, face presupuneri referitoare la
măritiş sau la moartea fetei, refăcând in plan mental cronologia unei gelozii anunţate.
Naratorul caută argumente noi, işi aduce aminte de ȋntâlnirile lor clandestine in camera

4
mizerabile de hotel, de momente vesele şi de melancoliile Irinei. Când află că Irina moare
căzând de pe o stâncă, eroul este dezamăgit: “ A stricat toată arhitectura presupunerilor mele”.

Romanul nu prezintă un fir narativ complex. Actiunea este diminuată, accentul căzând
pe trăirile interioare ale personajului principal. Astfel, timpul trecut alternează cu cel prezent,
ori de câte ori personajul işi aduce aminte de clipele petrecute. Frazele sunt reluate, in diverse
nuanţe, in toată confesiunea. Aceeaşi ideea este reluată sub alte forme in fiecare pagină. Nu
exista elemente negative sau pozitive. Toate aspectele sunt răstălmăcite, gândite şi analizate
din toate punctele de vedere. Reflecţiile sunt uneori compacte, ca niste mici eseuri in
interiorul prozei( de exemplu modul in care se oglindeşte ideea morţii in viaţa diferitelor
personaje), cu trimiteri la opera literare sau la muzică. Pasajele epice menite să infăţişeze
lumea din afară sunt rare şi inesenţiale: portrete sumare, destine modeste, intâmplări
nespectaculoase, reacţii in faţa morţii( Bonbonel, Segal, Boier Pandele, Spălătoareasa
Dumitra). Astfel de paranteze se incheie brusc şi rapid, naratorul revenind la tema sa iniţială,
şi anume, gelozia.

Sandu ţine un jurnal intim, pe care, din când in când il consultă pentru a-şi verifica
fantasmele. Sub forma unui astfel de jurnal este scris şi romanul. Tocmai din acest motiv,
momentele subiectului sunt slab conturate. Romanul se deschide cu expoziţiunea, in care
naratorul prezintă plecarea acestuia la Paris. Se schiţează portretul Irinei şi se preconizează
prin remarcile personajului masculin, Sandu, conflictul ce urmează a fi dezbătut.:” inainte de
a te desparti de cineva drag, nu te pricepi să-I vorbeşti, tocmai pentru că ai prea multe de
spus.”6 Intriga ar putea fi reprezentată de lipsa scrisorilor Irinei. Faptul că, Sandu numai
primeste din partea fetei niciun semn de viaţa, declanşează multitudinea confuziilor şi a
intrebărilor ce se vor dezbate in universul constiinţei sale:”o neliniste brusca mi-a alungat
calmul”.7 Acum incep nelămuririle naratorului: dacă s-a măritat sau s-a sinucis? Apar o serie
de argumente care pot valida ambele teorii. Pentru acest lucru ,naratorul işi reaminteste
momente petrecute alături de persoana iubită şi incearcă să găsească o explicaţie pentru
fiecare gest al fetei. Desfăşurarea acţiunii prezintă toate momentele de incertitudine şi
confuzie sufletească prin care Sandu este nevoit să treacă pentru a putea găsi raspunsuri. El
meditează asupra unor concepte morale de viaţă, explică sentimentul morţii, importanţa vieţii,
iubirea de artă sau natură. Punctul culminant este conturat de moartea Irinei. Aflarea veştii că
aceasta este moartă dă naştere la alte incertitudini: dacă s-a sinucis? Deznodământul apare
brusc, acesta fiind creat de imaginea mării, care impreună cu sunetul calm al valurilor şi al

6
Anton Holban, O moarte care nu dovedeşte nimic, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974, p..6
7
Ibidem, p.7
5
scoicilor ii şoptesc naratorului o posibilă explicaţie: poate a lunecat.Compoziţia romanului ar
părea deci foarte calculată, bazȃnduse pe procedeul clasic al inceputului, culminării şi
stingerii unei acţiuni

Romanul nu are propriu-zis o acţiune, ci se constituie din rememorările şi insemnările

de jurnal intim ale lui Sandu, care retrăieşte situaţii consumate anterior, ridicând vălul de pe
subconştientul stărilor de gelozie. Prin acest roman, Anton Holban nu a intenţionat să
construiască o intrigă linear, ci a inovat romanul românesc modern prin selectarea unor
aspecte definitorii ale psihologiei umane, relevând ipostaze ieşite din comun ale sentimentului
erotic.

II.2.5. Linii conflictuale

Fiind un roman de analiză psihologică, conflictele marchează planul uman interior.

Aşadar, Sandu va trece prin diferite ipostaze sufleteşti, ipostaze ce vor reflecta natura
sentimentelor sale. Practic, naratorul expune o serie de contradicţii, care au menirea să il ajute
să afle adevărul. Aceste conflicte sunt născute fie din gelozia extremă a acestuia, fie din
dorinţa de a-şi păstra libertatea. Personajele sunt construite dintr-o serie de incertitudini. Se
iubesc oare aceşti tineri intelectuali, care amestecă dragostea cu cărţile? Irina il iubeste cu
frică, dar totusi e fericită, şi câteodată se simte in nesiguranţă. Sandu o priveste ca pe un
“obiect ”, atunci când este trist o cheamă, când nu se simte singur o ignoră, ba chiar se
plictiseşte.

Un alt tip de conflict este dat chiar de personalităţile diferite ale celor doi. Irina il
aseamăna :” cu o apă care curge” datorită personalităţii sale tumultoase, iar lui Sandu nu ii
place caracterul static al fetei, linistea pe care o resimţea de fiecare data când il zărea.

Portretul fetei de la inceputul romanului este construit dintr-o serie de elemente

negative:” nu e frumoasă(…) nu e savantă(…) nu e bogată(…)dar e indragostită iar pentru
dragoste nu e nevoie de frumuseţe, minte, bani.” 8, in timp ce Sandu o privea cu o uşoară
superioritate. In sufletul Irinei se creionau diverse conflicte legate de ideea morţii.
Nemulţumită de atenţia lui Sandu, de modul in care acesta o iubea sau nu, Irina tot timpul se
gândea la moarte: “ ştii cum aş vrea să mor eu, Sandule?(…) Eu o să mă omor.(…)nu o să mă
omor fiindcă nu ma laşi tu.”9 Toate aceste contradicţii ce se perindau prin mintea fetei erau
alimentate de indiferenţa iubitului şi de nestatornicia acestuia. Caracterizarea fetei nu se face
in funcţie de datele temperamentale, de poziţia social, sau de caracter ( aşa cum se urmărea in
8
Ibidem, p.7
9
Ibidem, p. 26
6
romanele tradiţionale), ci in raport cu tipologia personajelor din literatură:” şi literatura e de
vină că nu ne impăcăm cu iubitele noastre.” 10 Aceasta este asemănată fie cu Andromaca,
Berenice sau cu Esther, eroina biblică, fără ca naratorul să definească complet temperamentul
fetei. Aşa cum afirmă la inceputul romanului: “Irina e mai greu de definit.” 11 Dilema
personajului- narrator continuă şi după moartea eroinei. Sandu va duce probabil mai departe
povara incertitudinii sale.

Insuşi naratorul este instabil ȋn gânduri, şi din acest motiv, in mintea sa se declanşează
mai multe conflicte:” cum? Să nu pot deduce ce ar fi in stare să facă Irina in lipsa mea?(…)
cum să ştiu adevărul asupra ei când nu ştiu adevărul asupra mea?(…) nu ştiu in cât timp m-aş
consola dacă a murit şi in cât dacă m-a inşelat.”12

Foarte tânăr, Sandu se consideră superior Irinei, şi o tratează in consecinţă. Nu are

doar pretenţia de a o educa in sensul gusturilor lui, ba mai mult se dovedeşte un educator
incapabil, cam crud şi indiferent. Egoismul masculin il determină să vadă in Irina o relaţie
banală, pe care nici nu poate să o rupă, nici n-o poate face interesantă.

Practic, romanul este construit pe baza acestor conflicte interioare care nu ii dau pace
tânărului intelectual. Fiecare amintire declanşează in mintea naratorului o serie de explicaţii
pentru a putea intelege in sfârşit temperamentul Irinei. Dornic de cunoaştere, el simte nevoia
de a fi stăpân pe viaţa fetei şi de a o modela conform personalităţii sale. Astfel, el o iniţiează
in arta scrisului, a cititului, ii cultivă simţul pentru natura, Dumnezeu, muzică. Pe tot parcusul
romanului, Irina apare ca o tânără indragostită, care nu are iniţiativă proprie in relaţia sa cu
persoana iubită şi care repetă, ba chiar uneori nici nu asculta, sfaturile lui Sandu. Aşadar, nu
este capabilă de anumite sacrificii şi nu inţelege valoarea compromisului:” Dacă nu avea
calitaţi intelectuale, nu cred să fi fost in stare de instincte puternice.” 13 Toate aceste teorii ale
naratorului se năruie in finalul romanului, atunci când află despre presupusa cădere a fetei de
pe o stâncă din Sinaia.

Prin portretul pe care insuşi naratorul şi-l face se descrie temperamentul său flexibil şi
plin de incertitudine: “sunt intotdeauna de o nervozitate extremă. Am ticuri. Intelectual sar tot
aşa de la un gând la altul.(…) Nu eram insă superficial, trăiam cu intensitate(…) Am o
memorie sentimentală impecabilă.”14 Aşa se poate explica şi modalitatea de narare a faptelor.
Nu există o ordine cronologică a evenimentelor. Ele sunt povestite aşa cum intelectualul le
10
Ibidem ,p. 84
11

12

13

14

7
realtează. O amintire declanşează alta şi fiecare gest alimentează setea de cunoştere şi de
control a naratorului. El insuşi doreste să se convingă că ii este bine şi fără iubirea Irinei, fie
ea moartă sau măritată.

Iubire sau nu, au fost momente când amândoi doreau să fie aproape: “ Nu e aşa că
suntem fericiţi?(…) Aş fi vrut să urlu: O să fim fericiţi!” 15 Niciunul dintre cei doi nu sunt clar
definiţi ca şi caracter. Amândoi au momente de ezitare, de entuziasm sau de neputinţa in
legatură cu relaţia amoroasă a acestora. Nu există personaje pur-pozitive sau personaje pur-
negative. In funcţie de o anumită situaţie sau de capacitatea personajului receptor de a percepe
lumina şi umbra din gândurile sau tăcerile interlocutorului, cititorul ajunge să nu descopere
fragilitatea emoţională a celor doi.

Dacă in incipit Irina era doar o fată care il iubea pe Sandu, spre finalul romanului
aceasta capăta importanţa in inima băiatului, acesta ȋncepând să regrete momentele de
indiferenţă in care Irina era ca o inchisoare: “umilinte la tot pasul(…) nu eram niciodată
mulţumit de nimic(…) m-a durut că nu plânge destul, că nu se agaţă dureros de minte.” 16 In
inima tânărului indecis se confruntau idei antagonice: să fie moartă sau in braţele altui bărbat?
Cuprins de o gelozie extremă, se vede in postura unui posibil ucigaş, căci au fost momente in
care i-a dorit moartea, doar să nu se refugieze in braţele altuia: “ ȋi doresc moartea. Sunt un
monstru.”17 Valurile de idei nu au continuitate; o idée este anihilată de alta imediat ce
naratorul găseste o soluţie. Inconsecvent in gândire, Sandu nu reuşte să explice o teorie şi s-o
susţină mai mult de o pagină. Plin de incertitudini, nu este convins de iubirea pe care o poartă
Irinei, lucru care declanşează alte conflicte interioare:” totuşi mă intreb dacă nu am minţit
plângând o iubită pierdută timp de atâtea pagini”18

Influenţe in roman

Prin O moarte care nu dovedeşte nimic, Anton Holban a indeplinit un rol esenţial in
evoluţia literaturii noastre din perioda interbelică, directionând romanul românesc spre o noua
structură şi o noua tematică. Cultivând romanul psihologic, autorul a promovat romanul de
introspecţie a vieţii interioare, aducând in prim plan trăirile subiective, imprevizibile ,

15

16

17

18

8
caracteristice unor structuri sufleteşti. Aşa cum afirmă in operele sale, Anton Holban a urmat
modelul francez şi in special cel al lui Marcel Proust.

In ceea ce priveşte interesul lui Anton Holban pentru opera lui Marcel Proust, este
cunoscut ciclul de eseuri de analiză critică In marginea operei lui Marcel Proust. Insă, aceste
influente sunt regăsite şi in romanele sale, implicit in O moarte care nu dovedeşte nimic.
Excelent cunoscător al literaturii franceze, căreia ii datorează partea cea mai bună a metodelor
sale psihologice, Anton Holban este obsedat de misterul personalitaţii omeneşti.

“Mă recitesc. Aşa găsesc de identice unele motive cu ale lui Proust, că mi se pare
inutilă această povestire, care nu poate fi decât o copie palidă a unui original magistral.” 19

Astfel măturiseste naratorul-scriitor sursa sa de inspiraţie, afirmând că opera sa nu se

va ridica niciodata la nivelul operelor lui Proust. Literatura este cea care furnizează informaţii
cu privire la caracterul Irinei, prin intermediul literaturii şi al cărţilor Sandu işi trăieşte viaţa.
La un moment dat, insăşi opera lui Proust devine vinovată pentru suferinţa lui odata cu
dispariţia Irinei: “ Proust ne imbracă in o haină care nu ni se potriveşte.”20

Anton Holban şi-a manifestat admiratia nemijlocita pentru Racine şi Proust, acest
lucru reiesind şi din faptul ca teoretizarile despre literatura se sprijină pe opera celor doi
scriitori francezi. Pentru a putea înţelege viziunea pe care Holban o are despre literatura,
pentru a înţelege mai bine opera romanesca a acestuia, este necesara perceperea felului în care
scriitorul roman s-a raportat la cele două modele literare.

19

20

9
 CONCLUZII

Operă de remarcabilă analiză interioară, O moarte care nu dovedeşte nimic afirmă cele
mai personale ȋnsuşiri ale autorului Anton Holban. Realismul său psihologic vine din linia
analiştilor francezi, prin luciditate si nuanţă. Literatura lui Anton Holban nu este o etalare
directă a sentimentelor, ci o analizare a lor din poziţia omului rational. Scriitorul işi priveşte
sentimentele cu ochii minţii. El ȋşi obiectivizează inteligenţa prin sentimentele analizate.
Astfel, tema iubirii se ȋntemeiaza pe ideea de inteligenţa .

O moarte care nu dovedeşte nimic, prima scriere a autorului, nu este o analiză a

geloziei, ci a indeciziei erotice. Sandu nu ştie dacă o iubeşte pe Irina, de care e legat prin
puterea obişnuinţei, şi plecă la Paris ȋn speranţa că despărţirea va clarifica situaţia.

“ Romanele lui Holban nu sunt evocări ale trecutului, sau reconstituiri de fapte si
situaţii, ȋn care trecerea timpului să intervină cu tragica lui indiferenţă, să le asurzească
patetismul sau sa le dea alt sens. Romanele lui Holban sunt mai curȃnd colectii de notaţii, sunt
caiete de instantanee, de observaţii acute, dar agreate de factori externi şi in care arareori
ȋntălnim incursiuni intr-un trecut prea indepărtat. Dimensiunea temporală a lucrurilor nu este
exploată de analistul romȃn si nici chiar evocată. Nicicȃnd trecutul nu schimbă rezonanţa sau
semnificaţia sentimentelor, care ne sunt ȋnfăţişate cu predilecţie nu in nasterea, dezvoltarea şi
sfȃrşitul lor, ci in actualitatea lor acută.” 21

Aşadar, romanul O moarte care nu dovedeşte nimic este un roman subiectiv, de

analiză psihologică, ȋn care personajul- narator redă sub forma unui jurnal intim, idila sa de
dragoste. O noutate in opera sa o reprezintă asociera acestui sentiment cu ideea de moarte,
fapt evidenţiat ȋncă din titlu. Prin nararea la persoana I, autorul reuşeşte să creeze un univers
unic, plin de mister şi incertitudine. Astfel, sentimentul iubirii este pătat de urmele geloziei, a
nesiguranţei şi de consecinţele respectării valorilor umane şi morale.
21
Alexandru George, Epilog la Anton Holban, ȋn La sfȃrşitul lecturii, Editura Cartea Romȃnească, 1973, p.129
10
 Anton Holban rămȃne unul dintre prozatorii de seamă ai literaturii romȃne moderne,
prin crearea unor personaje complexe şi prin dezvoltarea unor teme specifice conştiintei
umane. Modalitatea de narare, perspectiva subiectivă a evenimentelor, dar şi conturarea unor
conflicte interioare de o mare ambiguitate, conferă romanului autenticism şi substanţialitate.

BIBLIOGRAFIE:

1. Holban, Anton, O moarte care nu dovedeşte nimic, Editura Eminescu, Bucureşti,

1974
2. Holban, Anton: Pseudojurnal (corespondenţã, acte, confesiuni), Minerva, Bucureşti,
1978
3. Ichim, Ofelia, Intre eros solitudine şi Brahms, Editura Alfa, Iaşi, 2003.
4. Simion, Eugen, Opere, vol I-II, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Stiinţă şi Artă,
Bucureşti, 2005
5. Văratic, Mariana , Anton Holban şi personajul ca actor, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1983

11