Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Miron Cristea
Miron Cristea
Biografie[modificare | modificare sursă]
Ilie Cristea s-a născut la 18 iulie 1868, în orașul Toplița (astăzi în județul Harghita), într-o familie de
țărani români. Tatăl său era ortodox, mama greco-catolică.
A studiat la Gimnaziul Evanghelic din Bistrița (1879-1883), la Gimnaziul Grăniceresc din
Năsăud (1883-1887) și apoi la Institutul Teologic din Sibiu (1887-1890). Ca elev la liceul din Năsăud,
în anul școlar 1886-1887, Ilie Cristea a fost ales președinte al societății culturale Virtus Romana
Rediviva, pe care o prezidase cu trei ani înainte George Coșbuc.
După finalizarea examenului de bacalaureat și absolvirea Academiei Teologice din Sibiu în anul
1890, Ilie Cristea a fost numit învățător-director la Școala confesională românească din Orăștie și a
început să colaboreze la Telegraful Român. După un an Mitropolia din Sibiu l-a trimis cu o bursă să
studieze la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Budapesta (1891-1895), unde a obținut
la 15 mai 1895 titlul de doctor în filologie. Teza de doctorat este întitulată Viața și opera
lui Eminescu.
În timpul studenției, a colaborat ca jurnalist la ziarele Tribuna, Dreptatea și Gazeta Transilvaniei și a
fost ales secretar al Societății studențești Petru Maior. În 1894, pe parcursul desfășurării "procesului
memorandiștilor", împreună cu alți 12 colegi, a redactat un manifest prin care țăranii din Ardeal erau
chemați să participe în număr cât mai mare la proces. În luna septembrie a aceluiași an, a luat parte
în cadrul unei delegații numeroase de studenți ardeleni la Congresul studențesc de la Constanța. În
anii 1898-1900 a fost redactor la revista Telegraful Român.
înființarea Băncii Culturale Lumina, care își propunea să acorde din dobânzi burse elevilor și
studenților români și să ajute financiar familiile doritoare să învețe meserii;
participarea la reuniunile "Asociației pentru cultura și literatura poporului român din Transilvania"
(ASTRA), fiind, din 1905, președintele Despărțământului Sibiu;
susținerea înființării Muzeului etnografic și de artă din Sibiu, căruia i-a scris statutul asociației;
înființarea Societății pentru crearea unui fond de teatru român;
înființarea, tot la Sibiu, a Reuniunii române de muzică, căruia i-a fost președinte;
publicarea unei colecții de proverbe, strigături și zicale românești;
sprijinirea intensă a școlilor confesionale aflate sub îndrumarea Bisericii. Cristea a inițiat și
prezidat conferințe învățătorești;
întreținerea unei corespondențe ample cu oameni de cultură contemporani, din toate ținuturile
locuite de români. Împreună, între alții, cu marele filantrop basarabean, totodată prieten
apropiat, Vasile Stroescu, Cristea a ctitorit și salvat numeroase biserici și școli românești din
Transilvania.
Episcopul Miron Cristea (în centrul imaginii) ascultând, împreună cu ceilalți participanți la Marea Adunare
Națională de la Alba Iulia, Declarația de Unire citită de episcopul Iuliu Hossu
Prin activitatea sa de sprijinire a emancipării românilor din Austro-Ungaria, Cristea s-a impus încă
din tinerețe atenției generale și astfel a fost ales, la 21 noiembrie/3 decembrie
1909, episcop al Caransebeșului. A fost hirotonit arhiereu la 3 mai 1910, fiind instalat în scaun la 25
aprilie/8 mai 1910. În această calitate, a apărat școlile confesionale românești din Banat de
încercările guvernului ungar din Budapesta de a le desființa. Însă, a semnat alături de ceilalți
episcopi români ortodocși transilvăneni, conduși de mitropolitul Vasile Mangra de la Sibiu, în 8
septembrie 1916 (la intrarea României în război, împotriva Puterilor Centrale), scrisoarea circulară
nr. 2602 prin care au calificat trupele Vechiului Regat care au intrat în Transilvania drept „lupi
îmbrăcați în piei de oi și amețiți de făgăduielile lui Iuda”, respectiv „români ucigători de frați”. [6]
Conform unor istorici, în timpul ocupației sârbești a Banatului de Lugoj-Caransebeș din anul 1918,
episcopul Cristea l-a pomenit la slujbe pe regele Petar Karagheorghevici al Serbiei și nu pe
regele Ferdinand I al României.[7]
La sfârșitul primului război mondial, Cristea a participat, ca episcop al Caransebeșului, alături de
episcopul unit Iuliu Hossu, la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. În fața
Marii Adunări de la Alba Iulia, episcopul Iuliu Hossu s-a îmbrățișat cu episcopul Miron Cristea,
spunând următoarea frază memorabilă:
„Pe cum ne vedeți azi îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați pe veci toți frații români!”
[8]
Mitropolit-primat[modificare | modificare sursă]
Odată înfăptuită Marea Unire din 1918, episcopul Miron Cristea a făcut parte din delegația românilor
transilvăneni care a prezentat actul unirii la București. Ca recunoaștere a meritelor sale în procesul
unificării, Cristea a fost ales de Marele Colegiu Electoral, la 18/31 decembrie 1919, să ocupe
scaunul (rămas vacant) de mitropolit primat al Bisericii din România întregită. Învestitura și
înscăunarea au avut loc a doua zi.
La 7 iunie 1919 a fost ales membru de onoare al Academiei Române, recunoscându-i-se prin
aceasta și activitatea publicistică desfășurată până atunci. Cristea publicase o serie de lucrări, între
care o monografie despre Alexandru Roman (1897) și o alta dedicată mitropolitului Miron
Romanul (1898), apoi mai multe broșuri care conțineau cuvântări pe teme morale și patriotice,
lucrarea „Proverbe, maxime, asemănări și idiotisme colectate din graiul românilor din Transilvania și
Ungaria" (1901), iar în anul 1905 tipărise „Iconografia și întocmirile din internul bisericei răsăritene”,
un valoros tratat de artă creștină, republicat ulterior, pe capitole, în periodicul „Telegraful Român”.
În calitate de mitropolit primat al Bisericii Ortodoxe Române din România Mare, Miron Cristea a
definitivat unificarea eclezială prin întocmirea rânduielilor și așezămintelor fundamentale ale Bisericii
românești unificate. Dintre inițiativele în acest sens:
La 4 februarie 1925, mitropolitul primat Miron Cristea a fost ales patriarh al Bisericii Ortodoxe
Române, fiind învestit și înscăunat la 1 noiembrie 1925, devenit astfel primul patriarh al
creștinismului ortodox românesc. În calitate de întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, el a
desfășurat o intensă activitate cultural-misionară:
Importanța și prestigiului Bisericii Ortodoxe Române din acei ani au fost ilustrate de faptul
că Biserica Ortodoxă Bulgară și-a luat o vreme Sfântul și Marele Mir de la Biserica Ortodoxă
Română, iar patriarhul Ierusalimului a ținut să călătorească personal în România pentru a reînnoi
vechile legături, uitate într-o vreme.
Unele surse susțin că Miron Cristea a încercat să pună capăt violențelor antievreiești din timpul
guvernului Goga-Cuza[4].
„Patriarhul Miron Cristea nu a luat niciodată atitudine împotriva antisemitismului. Dimpotrivă, el i-a
demonizat pe evrei și s-a pronunțat pentru îndepărtarea lor din România:”
—Elie Wiesel; ed. Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihail E. Ionescu, Raport final / Comisia Internațională
pentru Studierea Holocaustului în România. Iași : Polirom, 2004, p. 36
Ulterior, Patriarhul a primit o scrisoare de la Comitetul American al Drepturilor Minorităților
Religioase, în care i s-a sugerat ca, de dragul ideii creștine, să-și modereze poziția. Surprinzător,
Patriarhul a făcut acest lucru, proclamând o zi de rugăciune pentru "pace, armonie și fraternitate "
pentru toate religiile din România, trimițându-i și o scrisoare dw prietenie rabinului-șef al României,
dr. Iacob Ițhak Niemirower.[14]
Totuși, într-o întâlnire cu Wilhelm Fabricius, ambasadorul german, Cristea a lăudat politica
antisemită a Germaniei Naziste și a sugerat că o astfel de politică ar trebui dusă și în România.
Ambasadorul britanic a scris că "Patriarhul nu ar discuta despre altceva în afară de problema
evreiască".[15]
Miron Cristea
Între anii 1926 - 1929, au avut loc dispute în ziarele vremii privind locul pe care urma să fie
construită viitoarea catedrală a Patriarhiei în București. Patriarhul Miron Cristea a prezidat la 19
februarie 1929 ședința de la reședința patriarhală la care a participat o comisie de experți care a
analizat cele douăsprezece locuri propuse pentru amplasarea noii catedrale. În a doua ședință
din 23 februarie 1929, în final, comisia a reținut trei propuneri: