O decizie judiciara despre care nu trebuia sa stiti nimic

28072015 | 0 Comentarii prel de pe http://www.piperea.ro/blog/gheorghepiperea/o-decizie-judiciara-despre-

care-nu-trebuia-sa-stiti-nimic/
Krehm, Emmett si COMER contra Bancii Centrale a Canadei este o decizie judiciara esentiala, chiar
istorica, dar una de care, cel mai probabil, nu ati auzit nimic.
E vorba de un proces intentat Bancii Centrale a Canadei de doi canadieni (Krehm si Emmett) si de un
ONG (Committee for Monetary and Economic Reform, COMER), proces in care s-a pus problema de a
readuce Banca Centrală a Canadei la scopul și operațiunile sale inițiale, acela de a acorda Guvernului
imprumuturi fara dobinda[1].
Banca Centrală a Canadei, spre deosebire de Federal Reserve din SUA, este deținută de populația
Canadei. Din 1938, cind a fost nationalizata, pina in anul 1974, Banca Centrala a Canadei putea acorda
împrumuturi fără dobândă Guvernului Canadei pentru ca acesta sa isi finanteze investitiile si lucrarile de
interes public. În 1974, Guvernul canadian a decis să se renunte la atributia suverana a Bancii Centrale a
Canadei de a acorda împrumuturi fără dobândă pentru investitii si lucrari publice, orientindu-se, de atunci
incoace, in special catre emisiunea de obligațiuni (care sunt, precum stim, cumpărate în mod predilect de
băncile private), dar si catre imprumuturi propriu-zise de la banci private.
In anul 1974, in Canada, o casă obisnuita putea fi cumpărată cu mai puțin de 20.000 de dolari. In doar 3
ani, până în 1977, datoria națională a Canadei a crescut cu 30%, iar costul unei case obișnuite a crescut cu
acelasi procent – 30%. In mod evident, la momentul actual, acea casa de 20.000 de dolari din 1974 s-a
„dus” cu mult dincolo de 200 de mii de dolari.
În fiecare an, de atunci incoace, Canada plătește aproximativ 18 miliarde de dolari doar cu titlu de
dobândă la datoria publică rezultata din emiterea de obligatiuni pe care le cumpara in mod predilect
bancile private (la acestea adaugindu-se, desigur, dobinzile la imprumuturile propriu-zise, luate tot de la
banci private). Si, atentie, aici vorbim de Canada, o tara, de regula, „cumpatata” in ale imprumuturilor, si
nu de tari ca cele din grupul PIIGS si nici de Franta sau de Rusia, tari nu prea cumpatate in ale
imprumuturilor.
În acest context, canadienii William Krehm si Ann Emmett și organizatia non-guvernamentala Committee
for Monetary and Economic Reform (COMER) au intentat un proces la tribunalul federal pentru a
readuce Banca Centrală a Canadei la scopul său inițial, acela de a oferi împrumuturi fără dobândă în
interes național.
Reclamanții au sustinut că, încă din 1974, cind s-a renuntat la acel atribut suveran al acordarii de
imprumuturi fara dobinda in favoarea Guvernului, a existat o alunecare treptată dar sigură catre
actualul status quo, în care Banca Centrală a Canadei și politica monetară și financiară a Canadei sunt
subordonate si conduse de băncile private străine și de alte interese financiare, contrare statutului originar
al Băncii Centrale a Canadei. Reclamanții afirmă că Banca Centrala a Canadei este involuntar/intenționat
angajata într-o conspirație, împreună cu Banca pentru Reglementări Internaționale (BRI), Forumul pentru
Stabilitate Financiară (FSF), Fondul Monetar Internațional (FMI), menita a face nerelevante statutul
initial Băncii Centrale a Canadei si suveranitatea canadiană asupra politicii financiare, monetare și socio-
economice, prin intermediul sistemelor bancare și financiare. Se va vedea in capitolul urmator ca
americanii insisi sustin ca aceasta conspiratie este generate si intretinuta de ultra-miliardarii americani,
detinatorii indirecti ai FED si ai agentiilor globale de rating.
Spre surprinderea multora, inclusiv a reclamantilor, canadienii au câștigat procesul. În ianuarie 2015, un
tribunal federal din Toronto, Canada, a pronunțat o decizie definitiva in care a admis actiunea.
Probabil ca va urma un recurs la Curtea Suprema a Canadei.
In acest moment, in urmarea acestui verdict definitiv, o abordare de bun simț a Guvernului Canadei ar fi
pur și simplu să înceteze să emită obligațiuni și sa inceteze să se imprumute in orice alt fel de la banci
private, pentru investitiile de interes public urmind a se imprumuta, fara dobinda, de la Banca Centrala a
Canadei.
Din păcate, insa, Guvernul Canadei a ordonat ca mass – media canadiene să nu acopere acest caz, întrucât
decizia Tribunalului din Toronto atacă în chiar inima sistemului monetar mondial. Guvernul canadian a
cerut, nici mai mult, nici mai putin, decit ca mass – media canadiene să nu relateze nimic despre acest
caz. Cel putin asa sustine avocatul Rocco Galati, cel care a cistigat acest proces fara precedent. Acesta
declara ca Guvernul a reusit sa impuna tacerea principalelor canale mas-media, dar nu a reusit sa opreasca
știrea de la a se „prelinge” la public prin surse alternative de informatie (cum sunt retelele de socializare
sau blogosfera).
Joe Martino, cel care relateaza stirea pe un astfel de canal alternativ de informatie, crede că „există lideri
în această lume dincolo de guverne, care manipulează în mod sistematic diverse sisteme și structuri în
întreaga lume, pentru a controla populația”.
Se preconizează, totusi, ca această decizie să aibă consecințe semnificative asupra băncilor centrale din
întreaga lume.
Fiind vorba de o actiune ce vizeaza o banca centrala si revenirea la origini, la scopurile pentru care astfel
de institutii au fost create si exista, mi se pare evident ca speta priveste orice banca centrala, inclusiv pe
cea din Romania. Banca Nationala a Romaniei ar trebui si ea sa fie obligata/indrituita sa dea Guvernului
imprumuturi fara dobinda pentru investitiile si lucrarile publice ale acestuia. In felul acesta, Banca
Nationala a Romaniei ar redeveni un arbitru impartial al pietei financiar – bancare, nemafiind nevoita sa
apere bancile din postura de Banca Nationala a bancilor din Romania[2]. Guvernul ar trebui, prin
Constitutie, sa fie oprit de la a se imprumuta prin emiterea de obligatiuni sau prin credite contractate
direct la bancile private. In acest fel, ar redeveni un reprezentant al populatiei, nemaifiind obligat sa emita
legi si alte acte normative favorabile bancilor creditoare.
Mai mult chiar, speta priveste si Banca Centrala Europeana care, recent, in ideea de a stimula economia
europeana prin inflatie (ce oroare!), a decis sa declanseze un program de printare de bani in valoare de 1,2
trilioane de euro (incercati dvs sa numarati in gind cite zerouri sunt aici), cu care sa se cumpere
obligatiuni de stat si obligatiuni emise de bancile private din Europa. Adica, exact ceea ce Tribunalul
Federal din Toronto, Canada, a interzis Bancii Centrale a Canadei. In mod evident, acest program
dequantitative easing al BCE nu va duce la stimularea inflatiei, ci la stimularea statelor la indatorare, state
care ne vor pune pe noi gaj pentru a se indatora.
De ce nu stiti nimic despre aceasta decizie capitala a Tribunalului din Toronto? Mass-media a ignorat sau
a îngropat stirea. Din motive economice, politice, de securitate (in intelesul de securitate a controlului
detinut de banci asupra statului si populatiei datornice). Sau din frica față de reacția publicului generata de
intelegerea faptului că a fost subjugat în mod sistematic decade întregi[3].
Omul modern, inclusiv concetateanul nostru, a fost determinat sa consume, orice si oricit, indiferent de
necesitatile sale normale si de sursele de finantare a consumului, marfuri reale sau doar virtuale, inclusiv
produse financiare care, din necesitatea de a crea bani, s-au desprins de suportul lor material si s-au
dematerializat. Ambalate sub forma unor produse financiare derivate, aceste non-marfuri au dus la crearea
unei cantitati enorme de pseudo-bani, care nu mai aveau in spate valori, ci sperante sau iluzii. Consumul
este « benefic » si pentru stat, intrucit majoritatea covirsitoare a veniturilor bugetare provin din impozite
indirecte, care taxeaza consumul. Asa ca nu productivitea, tehnologia sau inovatia au fost stimulate, ci
consumul. Pentru a stimula consumul, a fost stimulat creditul. Au fost creditati si cei care fie nu aveau
nevoie, fie nu aveau resurse de rambursare, dar aveau speranta sau iluzia unor venituri viitoare. Uneori s-
au dat credite pe perioade care depaseau durata vietii unui om, obligind la rambursare si generatiile
viitoare pentru pretul ce trebuia platit pentru a consuma. Dar cind pariul pe consum s-a dovedit a fi
pierzator, iluziile s-au spulberat, iar politicienii, creditorii si cetatenii-consumatori, ca si copiii vesnici din
povestea lui Peter Pan, care se obisnuisera sa consume ceea ce credeau ca au pe masa, au ajuns in prezent
sa se intrebe de ce nu mai este hrana pe masa. Cea mai mare libertate în acordarea creditului duce la cea
mai aspră procedură în execuţie silita. Cetateanul-consumator devine debitor si, in aceasta calitate, el este
dependent de creditori si, in ultima instanta, de stat, care este controlat de politicieni. Libertatea de a te
imprumuta pentru a consuma este, de fapt, un dar otravit, caci duce la control si la dependenta. Sunt de
acord ca, asa cum spunea Cicero, statul nu se poate sprijini pe nimic altceva decât pe încredere, care nu
poate dăinui dacă datornicii nu-şi plătesc datoriile, dar daca datoria porneste de la o iluzie sau daca ea se
fundeaza pe o cauza sau o lege ilegitime, statul trebuie sa isi sprijine cetatenii in a-si recapata libertatea,
oferindu-le acestora posibilităţi reale de a se elibera de plata datoriilor costisitoare pe care le contractaseră
în condiţii deosebit de grele, atât pentru ei, cât şi pentru stat. In caz contrar, conflictul mereu renăscând
dintre creditori şi datornicii urmăriţi silit la infinit poate duce la mari tulburari sociale si la aparitia unei
stari de pericol pentru democratie si pentru stat, in sine, motiv pentru care statul trebuie sa restabileasca
echilibrul şi, asa cum spunea Gh. Bratianu[4], “sa împiedice alcătuirea unei paturi sociale pauperizate,
prea numeroasa şi prea deznădăjduita pentru a mai putea fi condusa”.Controlul prin indatorare si prin
masuri statale favorabile exclusive oligarhiei financiar-bancare poate pune in pericol statul, iar slabirea
sau disparitia acestuia sunt lucruri pe care nu ni le putem dori, caci Statul este acea putere care, oricite alte
puteri individuale sau colective ar coexista, le depaseste ca anvergura si importanta. Statul este, in
definitiv, organizatia menita sa-i apere pe cei lipsiti de aparare sau resurse contra fortei brute, contra
arbitrariului si contra abuzurilor de orice fel. Actuala criza, de altfel, pune in pericol si democratia, caci
detinatorii de resurse financiare – care, in majoritatea lor, nu sunt nici democrati, nici merituosi, nici
virtuosi  – vor putea cumpara orice, inclusiv voturi si suflete.
[1]Pentru amanunte si picanterii, va invit sa cititi articolul si comentariile si sa vizionati filmuletul care
sunt postate aici :http://www.collective-evolution.com/…/canadians-sued-the-b…/(„Canadienii au dat in
judecata Banca Canadei si au cistigat. Principalele canale media au ocultat stirea”). Postarea este
datata 5 februarie 2015 si, totusi, aproape nimeni in mass-media nu a facut vreo referire la aceasta
speta. Articolul citat poarta semnatura unui anume Joe Martino. Citeva detalii ale actiunii contra Bancii
Centrale a Canadei le puteti vedea aici : http://www.pacificfreepress.com/…/10573-confronting-global-
…[2]Din pacate, din Statutul BNR (Legea nr.312/2004, art.7) rezulta ca Banca noastră centrala poate da
credite instituțiilor de credit din România, dar ii este interzis sa dea credit Statului român. Acesta se
poate împrumuta doar de la băncile private. Un credit de tip lombard sau repo la care au acces doar
băncile private are o dobinda de 1,2 % in prezent. Statul se împrumuta direct de la banci sau prin
emiterea de obligațiuni cu dobândă de 3-5% (5-7 % in perioada 2010-2014). O fi BNR banca națională a
băncilor din România sau banca noastră centrală, a romanilor?