Depărtare...

de Traian Dorz
Depărtare, depărtare,
leagăn trist de plîns și jale
cîte suflete n-ai strîns tu-n sugrumarea
ghearei tale!
Cine-ar măsura vreodată,
oare, chinul și amarul
unui suflet, depărtare,
care ți-a golit paharul?

Cînd am plîns și eu odată singur, singurel în tine

cînd durerea doar pe Domnul L-am avut
să mi-o aline
cînd doar El mi-a fost Prieten
și-a rămas să-mi însoțească
biata inimă zdrobită de trăirea cea lumească.

El mi-a mîngîiat obrazul ars de buzele vînzării,

El mi-a vindecat adîncul rănilor îndurerării,
El și numai El, prin lunga întristărilor pustie,
mi-a înviorat viața revărsîndu-i bucurie...

O, prin toată-amărăciunea, ce m-aș fi făcut eu oare

dacă n-ar fi fost cu mine El prin tine, depărtare,
ce m-aș fi făcut eu singur,
fără frați și fără casă,
care inimă pe lume mi-ar mai fi zîmbit duioasă?

Unde-s sufletele care de-al meu suflet se legară

o, de ce le smulgi și singur mă alungi
străin prin țară?
Unde-i unica iubire ce mi-a dăruit un frate,
de ce-l iei și-mi lași în locu-i
trista ta singurătate?

- Dulce Domn al Bucuriei care nu lași niciodată

nici o inimă zdrobită, nici o rană nelegată,
smulge-mi gîndul de la lume
și-mplinește-mi-l de Tine
numai Tu să ai, întreagă, toată dragostea din mine.

Depărtare, depărtare, fie binecuvîntată

sfîșierea ce-ai adus-o peste viața mea odată!
- Căci de n-ar fi fost furtuna
cum a fost îngrozitoare
n-aș fi avut vreodată Cerul
plin de-atîta sărbătoare.