CARTOFUL

Solanum tuberosum L. Familia Solanaceae

Cartoful este un aliment foarte valoros, bogat în hidraţi de carbon, proteine,

vitamine şi săruri minerale.
Tabel nr. 7.3.
Compoziţia chimică a tuberculilor de cartof (Bîrnaure 1988a)
Componente % din % din Componente % din % din
substanță substanță substanţă substanţă
proaspătă uscată proaspătă uscată
Apă 66,1-88,0 - Grăsimi brute 0,04-1,0 0,33-2,9
Amidon 8,7-26,2 72,5-79,0 Celuloză 0,2-2,5 1,66-7,30
Proteine 0,8-4,9 6,6-14,4 Cenuşă 0,4-1,9 3,15-5,60

Proteinele au valoare biologică deosebită, datorită marii digestibilitaţi şi a

echilibrului în aminoacizi esenţiali. Conţine cantităţi mari de vitamină C (10-35
mg/100 g substanţă proaspătă) precum şi potasiu, fosfor, magneziu, sodiu, calciu şi
fier. De asemenea, sunt prezente vitaminele din complexul B (B 1, B6, B12 ) şi PP,
astfel încât cartoful poate asigura 1/3 din necesarul zilnic de săruri minerale, 50 %
vitamina C, 25 % din necesarul de vitamine din complexul B.
Dintr-o tonă de tuberculi de cartof, rezultă prin prelucrare următoarele
produse: 95 l alcool de 40º, 140 kg amidon uscat, 100 kg dextrină, 15 – 17 kg
cauciuc sintetic (din alcool).
Trebuie să se evite în alimentaţie şi furajare tuberculii înverziţi sau încolţiţi
ce conţin cantităţi mari (până la 65 mg/100 g) de solanină, alcaloid ce provoacă
deranjamente digestive şi imprimă gust amar (Bîrnaure 1988a).
Solanina este localizată în tuberculi la nivelul ochilor şi al peridermei, iar în
miez lipseşte. Conţinutul de solanină din tuberculi este determinat de factori
genetici şi este influenţat de elementele tehnologice care grăbesc maturizarea
tuberculilor (fertilizare excesivă cu azot, întreruperea timpurie a vegetaţiei). De
asemenea, precipitaţiile excesive şi vătămările produse în timpul recoltării măresc
considerabil procentul de solanină (Morar 1999 b).
Care sunt avantajele şi dezavantajele culturi cartofului?
Din punct de vedere fitotehnic, cartoful este o plantă valoroasă, deoarece
valorifică foarte bine zonele umede şi răcoroase, unde cerealele sunt mai puţin
rentabile.
De asemenea, dă rezultate bune şi pe solurile mai uşoare (chiar nisipoase
pentru recolte timpurii) şi pe cele cu pH scăzut (mai mare totuși de 4,5).
Se pot obţine producţii mari şi profitabile atunci când se folosesc tehnologii
intensive.
 În funcţie de scopurile urmărite, cultura cartofului permite rotaţii raţionale cu
alte culturi, eliberând terenul la epoci diferite.
În acelaşi timp se remarcă şi câteva dezavantaje care se pot întâlni la cultura
cartofului.
 Necesită cantităţi mari de material de plantat, care, din cauza degenerării
trebuie reînnoit periodic, printr-un proces destul de laborios.
 Este sensibil la multe boli (viroze, mană etc.) şi dăunători.
 Costurile de producţie sunt mari.
 Recoltarea mecanizată se poate face în bune condiţii numai pe solurile
mijlocii - uşoare.
 Transportul recoltei şi depozitarea se face cu dificultate şi cu pierderi
mari.

PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE

Partea hipogee este alcătuită din rădăcini, stoloni şi tuberculi.

Sistemul radicular reprezintă 10% din biomasa plantei şi este alcătuit din
rădăcini primare şi rădăcini stolonifere care au o mare capacitate de absorbţie. Ele
sunt numeroase şi subţiri, sunt fasciculate şi pot pătrunde adânc în sol dacă acesta
este suficient de afânat.
Stolonii sunt tulpini subterane, scurte, așezate oblic, în număr de 12- 15
(20). La 10-35 zile de la răsărire, prin îngroşarea vârfului stolonilor începe
formarea tuberculilor.
În figura 7.1. şi 7.2. (după Bîrnaure 1988a) sunt reproduse imagini ale
plantelor de cartofi.

Figura 7.1. Partea subterană a plantei ca cartof.

1.– rădăcini stolonifere. 2. – stolon. 3. – rădăcini primare
4.- tuberculi tineri în creştere. 5.-tuberculi dezvoltaţi.

Figura 7.2. Porţiuni din partea epigee a plantelor de cartof

(lujer cu frunze şi inflorescenţă).

Formarea tuberculilor se prelungeşte până la moartea plantei, cu faza de

îngroşare. Nici un indiciu nu permite să se observe, pe organele aeriene, momentul
de formare a tuberculilor.
La moartea plantei, fie naturală, fie provocată artificial, tuberculii nu pot să
încolţească, chiar în condiţii optime de temperatură şi umiditate, deoarece se află în
perioada de repaus vegetativ.
 Tuberculii pot „germina” (încolţi) numai după ce sunt parcurse procese
fiziologice, încă puţin cunoscute.
Tuberculi sunt organele de conservare care permit clasificarea cartofului
printre plantele cu înmulţire vegetativă: planta, în loc să se reproducă pe cale
sexuată prin formarea de flori şi seminţe, nu face decât să-şi multiplice la nesfârşit
organele vegetative (rădăcini, tulpini şi frunze) cu ajutorul tuberculilor, care sunt
fragmente de tulpini care conţin rezervele necesare pentru creştere.
Tuberculul tânăr este protejat de epidermă (care se exfoliază uşor), apoi se
formează coaja (peridermul), care este un înveliş secundar de protecţie. Dacă
peridermul este elastic şi dens, tuberculii vor avea rezistenţă mai mare la vătămare
şi la păstrare.
Pentru consum alimentar şi pentru industrializare se preferă tuberculii cu
masa între 80-120 g. Tuberculii mici, de 40-80 g sunt indicaţi pentru plantat, iar cei
foarte mici, sub 40 g, se întâlnesc în cazul recoltării extratimpurii.
La suprafaţa tuberculului se găsesc ochii, care trebuie să fie superficiali (sub
1,5 mm adâncime), pentru a permite decojirea fără pierderi mari.
În fiecare ochi se găsesc 3 muguri din care se formează colţii.
Care sunt mecanismele tuberizării?
Există mai multe teorii. Una dintre ele, este cea hormonală. Soltner (1990)
dă următoarele explicaţii acestei teorii:
 Frunzele elaborează o substanţă care declanşează formarea tuberculilor
când se ajunge la o anumită concentraţie.
 Creşterea plantei încetineşte sau se opreşte de îndată ce se formează
tuberculii: creşterea plantei şi formarea tuberculilor par să fie două fenomene care
se exclud.
 Temperatura şi durata zilelor acţionează amândouă asupra sintezei acestei
substanţe („hormon de tuberizare”):
 temperatura scăzută şi zilele mai scurte favorizează elaborarea
substanţei care determină formarea tuberculilor: aceste condiţii sunt
favorabile pentru formarea tuberculilor şi defavorabile pentru procesul de
creştere a plantei;
 temperaturile ridicate şi zilele lungi favorizează dimpotrivă creşterea
plantei şi întârzie sau chiar opresc formarea tuberculilor.

Soiurile reacționează diferit la aceşti factori. „Lungimea critică a zilei”, cea
de la care formarea tuberculilor se opreşte, diferă în funcţie de soi (13 – 16 ore),
însă temperatura poate modifica aceste limite.
Soiurile pentru care lungimea critică a zilei este mică sunt în general soiurile
târzii, cu un ciclu de vegetaţie lung. Ele trebuie plantate devreme, pentru ca
frunzele lor să aibă timp să sintetizeze suficientă substanţă pentru formarea
tuberculilor în timpul zilelor scurte din primăvară. Dacă ele sunt plantate prea
târziu, formarea tuberculilor riscă să se oprească în timpul perioadelor calde şi cu
zile lungi. Formarea tuberculilor se va relua mai târziu şi tuberculii vor fi în
“şirag”.
 Soiurile pentru care lungimea critică a zilei este mare sunt soiuri timpurii sau
semi-timpurii care pot fi plantate mai târziu fără ca formarea tuberculilor să fie
perturbată.
Dar nu numai frunzele elaborează substanţa de tuberculizare. Tuberculul de
cartof aflat în conservare sintetizează şi el aceeaşi substanţă de tuberculizare, mai
ales dacă temperatura de stocare este ridicată.
Acţiunea cumulată a acestei substanţe, sintetizată întâi de tubercul, apoi de
frunze, este cea care va declanşa tuberculizarea.
Tulpinile epigee se numesc lujeri sau vreji şi cresc sub formă de tufă. La
fiecare cuib se formează 3 – 8 tulpini cu înălţimi între 50 şi 80 cm. Pentru a se
putea efectua uşor lucrările mecanizate de întreţinere a culturii (praşile, tratamente
de protecţie a culturii) s-au selecţionat soiuri care au tufa cu internoduri scurte, cu
port erect şi semicompact. În acest fel frunzele nu sunt rănite la trecerea
agregatelor, iar substanţele aplicate ajung şi în interiorul frunzelor.
Celulele din toate părţile verzi (inclusiv tuberculii înverziţi) conţin un
alcaloid periculos, solanina. Florile, ale căror culoare şi număr caracterizează
soiurile, sunt în general autogame, dar deseori sterile. Acest lucru nu constituie însă
un dezavantaj major, deoarece fructificarea este importantă numai în probleme de
ameliorare.
Fructele (bace) pe care acestea le produc conţin seminţe, fără importanţă
pentru tehnologia de cultură.

CERINŢELE FAŢĂ DE CLIMĂ

(prelucrare după Bîrnaure 1988a)

Cartoful este considerat o plantă a climatelor temperate. Se cultivă între

40° - 60° latitudine, la altitudini variind între 500 şi 900 m.
Suma gradelor de temperatură variază de la 1000-1300 oC, acumulate în
60-70 de zile de la plantat în cazul producţiilor extratimpurii şi până la 3000 °C în
cazul soiurilor cu recoltare târzie.
Sensibil la ger (frunzele sunt distruse la – 2 oC), cartoful preferă
temperaturile moderate.
Când temperaturile sunt peste 5 °C, colţii pornesc in creştere. Primii colţi
se formează în zona de vârf a tuberculilor. În timpul acestui proces are loc migrarea
substanţelor hidrolizate de la baza tuberculului înspre vârf, întârziind sau
împiedicând încolţirea mugurilor bazali.
Pentru a determina creşterea simultană a colţilor, înainte de plantare
tuberculii trebuie păstraţi la 2-4 °C.
Deoarece rădăcinile cresc şi la temperaturi de 4-5 °C, se poate planta
devreme cartoful încolţit, care prezintă „puncte radiculare” deja formate.
Ţinând seama de faptul că temperaturile optime de formare şi creştere a
tuberculilor sunt cele de 16- 18 °C, în zonele de câmpie plantarea trebuie făcută
devreme, pentru ca o parte cât mai mare din perioada de tuberizare să aibă loc în
acest palier termic.
Temperatura optimă pentru creşterea tulpinilor epigee este de 20-21 oC.
Dacă temperaturile sunt prea ridicate, la 25°C nu se mai formează
tuberculi, iar la 29 °C creşterea lor încetează.
Pentru a putea realiza producţii profitabile în zonele de câmpie, unde
temperaturile sunt mai mari decât pragurile optime menţionate, cartoful trebuie
cultivat numai în condiţii de irigare.
Recoltarea cartofilor trebuie făcută înainte ca temperaturile să scadă la 8 -
10 °C (după unele cercetări chiar înainte de 12 °C), deoarece sub aceste valori ale
temperaturii creşte sensibilitatea la vătămare (care influenţează negativ şi păstrarea
tuberculilor).
Cartoful are cerinţe mari faţă de aprovizionarea continuă cu apă. Necesarul
de apă, redus la începutul vegetaţiei, devine foarte important în momentul creşterii
frunzelor şi a formării tuberculilor. Din această cauză, irigarea poate mări
semnificativ producţia.
Secetele, chiar de scurtă durată, au influenţează negativ formarea producţiei
şi calitatea recoltei. Când se manifestă o secetă puternică, primii afectaţi sunt
stolonii. Urmează apoi tuberculii tineri şi sistemul foliar.
Şi excesul de apă este foarte dăunător. Dacă are loc în perioada de după
plantat limitează încolţirea şi poate determina putrezirea tuberculilor. Dacă se
manifestă în perioada răsărit – tuberizare, apa în exces poate determina o creştere
luxuriantă a vrejilor, în detrimentul producţiei de tuberculi.
Dacă în sol rezerva de apă la desprimăvărare este apropiată de capacitatea
de câmp, sunt suficienţi 250 - 550 mm precipitaţii pentru perioada de vegetaţie (în
funcţie momentul recoltării) pe solurile luto-nisipoase şi nisipo-lutoase .
La fel de important ca şi volumul precipitaţiilor, este şi repartizarea lor.
Perioadele critice sunt diferite, în funcţie de scopul producţiei:
- pentru soiurile extratimpurii şi timpurii sunt importante ploile din mai şi iunie;
- pentru cele semitimpurii şi semitardive contează precipitaţiile din iunie şi iulie;
- iar pentru cele tardive ploile din iunie, iulie şi august;
În fiecare din aceste luni ar trebui să cadă 90-130 mm de precipitaţii.
Pe solurile uşoare nisipoase, este nevoie de un plus de 80-250 mm apă.
Ţinând seama de condiţiile de climă, teritoriul ţării noastre se împarte în
trei zone de favorabilitate pentru cultura cartofului (figura 7.3. după Bîrnaure
1988a). În interiorul acestor zone s-au delimitat bazine specializate pentru cultura
cartofului (figura 7.4. după Bîrnaure 1988a).

Figura 7.3. Zone de favorabilitate climatică pentru cartof în România

 Figura 7.4. Bazine specializate pentru cultura cartofului

CERINŢELE FAŢĂ DE SOL

Deoarece producţia principală la cartof se formează în sol, cartoful este o

cultură foarte pretenţioasă la condiţiile de sol.
Din punct de vedere al texturii, cele mai favorabile soluri pentru cultura
cartofului sunt cele nisipo-lutoase, luto-nisipoase şi lutoase. Solurile mai uşoare
sunt foarte bine valorificate prin culturi extratimpurii, irigate şi fertilizate
corespunzător.
Nu se recomandă cultivarea cartofului pe solurile „grele” (procentul de
argilă nu trebuie să depăşească 30%).
Sunt nefavorabile şi solurile nerezistente la compactare şi pe care se
formează uşor bulgări, argiloase sau podzolite, sau solurile cu prea mult material de
schelet şi orizont arabil subţire.
În zona de stepă şi silvostepă cartoful trebuie amplasat numai pe terenuri
amenajate pentru irigare.
Se poate cultiva cartoful pe soluri cu pH diferit, de la 4,5-7,5, cea mai
potrivită reacţie fiind cea între 5 şi 6,5. Randamentul nu este afectat de prezenţa
calcarului activ, dar acesta determină o calitate gustativă inferioară (Soltner 1990).
Pentru buna dezvoltare a plantelor de cartof, apa freatică trebuie să se afle
la o adâncime mai mare de 1,5-2 m (Sin ş.a. 2000).

AMPLASAREA CULTURII

Dacă amplasarea culturii se face pe cele mai favorabile soluri (aluviuni

nisipoase, cernoziomuri, în general soluri uşoare şi medii, cu textură nisipo-lutoasă,
luto-nisipoasă şi lutoasă, fertile, cu conţinut ridicat de humus, cu conţinut de argilă
mai mic de 30%), se pot obţine producţii bune, chiar în condiţii de climă mai puţin
favorabile.
Uneori, condiţiile favorabile de creştere şi dezvoltare (asigurate în primul
rând printr-un asolament corespunzător), pot acoperi chiar unele deficienţe
tehnologice. Tipurile de sol mai sus menţionate asigură un regim aero-hidric
favorabil creşterii cartofului.
Trebuie evitate solurile care se încălzesc greu primăvara şi se zvântă târziu,
deoarece pot determina întârzierea plantatului.
Conţinutul de materie organică sporeşte capacitatea solului de a reţine apa,
de aceea cultura cartofului trebuie amplasată pe soluri fertile.
Amplasarea culturii se face în funcţie de destinaţia producţiei.
Culturile destinate consumului extratimpuriu şi timpuriu trebuie plantate cât
mai devreme, în prima sau a doua decadă a lunii martie. De aceea, aceste culturi se
amplasează numai în zonele cu resurse termice mari, cu primăveri timpurii, unde
nu apare pericolul de îngheţ după răsărire.
Pentru a se planta cât mai devreme, se amplasează, pe soluri uşoare
(nisipoase sau nisipo-lutoase), cu expoziţie sudică, care se zvântă şi se încălzesc
mai repede primăvara.
Cele mai favorabile zone pentru cultura cartofului extratimpuriu şi timpuriu
sunt: Câmpia din sudul ţării, zona nisipurilor din Oltenia, Câmpia de Vest şi Nord-
Vest.
Culturile destinate consumului de toamnă-iarnă trebuie amplasate pe soluri
uşoare şi mijlocii, rezistente la tasare.
La culturile de cartof pentru sămânţă trebuie luate măsuri suplimentare de
protecţia plantelor:
– se amplasează pe sole neinfestate cu nematodul cu chişti al cartofului
(Globodera rostochiensis);
– se respectă distanţele minime de izolare (1,5-50 m) între diferitele categorii
biologice şi cartoful de consum (Sin ş.a. 2004);
– loturile „semincere” trebuie să se afle da distanţe mari (150-800 m) faţă de
vatra satului, sere, sau culturi de rapiţă (Sin ş.a. 2004).

ROTAŢIA

Cartoful poate ocupa poziţii foarte diferite în rotaţia culturilor, din cauza
perioadei sale de vegetaţie, care variază în limite largi în raport cu soiul cultivat, de
la 75 la 150 de zile.
În general, cartoful nu este pretenţios la planta premergătoare, putând fi
cultivat la fel de bine după cereale păioase, ca şi după plante prăşitoare. Ca pentru
majoritatea culturilor, cele mai bune premergătoare pentru cartof sunt cele care
părăsesc terenul devreme, reduc rezerva de buruieni, lasă solul într-o bună stare
fizică (îmbunătăţeşte sau menţine structura) şi ameliorează fertilitatea, nu lasă
multe resturi vegetale grosiere care se înlătură sau se încorporează greu
Date fiind particularităţile biologice ale cartofului, premergătoarele care
structurează solul şi îl îmbogăţesc în materie organică pot determina creşteri
semnificative de producţie.
Din categoria culturilor bune premergătoare pentru cartof fac parte
leguminoasele anuale şi perene, cerealele şi plantele furajere. Cel mai adesea,
cartoful urmează după cereale, deoarece acestea se găsesc în toate zonele de cultură
ale cartofului şi îndeplinesc cerinţele unor bune premergătoare: se recoltează
devreme, astfel încât fertilizarea organică se poate face în bune condiţii.
Dintre cerealele de toamnă, cele mai bune premergătoare pentru cartof sunt
în ordine: secara, grâul, orzul, iar dintre cerealele de primăvară orzul, grâul şi
ovăzul.
Trebuie evitate plantele din familia Solanaceae, care au boli şi dăunători
comuni cu cartoful, culturile rădăcinoase şi inul.
 Deşi nu se înregistrează căderi semnificative ale producţiei în cazul
practicării monoculturii, este bine să se evite această situaţie.
Câteva din dezavantajele monoculturii sunt:
 se poate produce amestecarea soiurilor datorită samulastrei;
 creşte atacul de boli şi dăunători specifici cartofului.
La rândul său, cartoful este o bună premergătoare pentru multe alte culturi,
deoarece, în cazul aplicării unei tehnologii corecte, solul rămâne curat de buruieni,
afânat şi îmbogăţit în materie organică (prin aportul de îngrăşăminte organice).
Cartoful nu îmbogăţeşte totuşi solul în humus: reziduurile pe care le lasă,
prea sărace în lignină şi celuloză, nu se pot transforma în humus. În plus, această
cultură accelerează mult mineralizarea rezervelor organice din sol.
Cu toate acestea, experimentele clasează întotdeauna cartoful pe locul întâi
ca plantă premergătoare pentru grâu, sfeclă, rapiţă şi uneori chiar şi pentru porumb.
Această calitate se datorează mai ales îmbunătăţirii structurii rezultate din lucrările
de recoltare timpurie (Soltner 1990).
În funcţie de scopul culturii, durata rotaţiei poate varia de la 2 la 6 ani. Sin
ş.a. (2004) propun câteva modele:
Pentru cartoful timpuriu
 2 ani (grâu-cartof + cultură succesivă sau mazăre-cartof + cultură
succesivă)
 3 ani (cereale-cartof + cultură succesivă-cereale; porumb-cartof + cultură
succesivă-cereale etc.).
Culturile succesive pot fi: fasole păstăi, varză, castraveţi, porumb, soia etc.
Pentru a îmbunătăţi fertilitatea solurilor uşoare, după recoltarea cartofului pe
aceste soluri, se pot cultiva plante pentru a fi folosite ca îngrăşăminte verzi.
Pentru a împiedica deflaţia nisipurilor pe solurile uşoare, cartoful timpuriu
poate fi cultivat şi intercalat, în culise, cu unele plante protectoare.
Pentru cartoful de vară şi toamnă-iarnă
 2-4 ani în condiţiile normale, în zonele tradiţionale de cultură;
 3-6 ani în zonele cu pondere mai mică a cartofului.
 5-6 ani pe solele infestate cu nematodul cu chişti, al cartofului (Globodera
spp.)

FERTILIZAREA

La stabilirea planului de fertilizare pentru cultura cartofului trebuie să se ţină

seama de mai multe elemente, dintre care, cele mai importante sunt scopul culturii,
nivelul producţiei planificate şi fertilitatea naturală a solului.
Consumul specific la cartof (la raportul tubercul/vreji de 1/0,5) pentru
principalele elemente este următorul: 5,2 kg N, 2,7 kg P 205, 7,5 kg K20. (Borlan ş.a.
1997).
Consumul specific este mai mic în condiţii naturale şi tehnologice
favorabile. Cartoful valorifică foarte bine îngrăşămintele. Astfel, pentru fiecare kg
de substanţă activă se pot obţine peste 100 kg tuberculi în cazul azotului, 30- 50 kg
în cazul fosforului şi 10-15 kg/ha la potasiu (Ştefan 2005).
Fertilizarea organo-minerală este foarte eficientă la cultura cartofului.
Rezultatele sunt cu atât mai bune, cu cât condiţiile de creştere sunt mai puţin
favorabile: soluri cu fertilitate scăzută, cu conţinut mai ridicat în argilă, regim
deficitar în apă. Îngrăşămintele organice, în doză de 30-40 t/ha, se încorporează
prin arătură adâncă.
Gunoiul de grajd se administrează cu prioritate la culturile de cartofi
timpurii, deoarece costul ridicat al transportului şi al administrării este mai uşor
acoperit de veniturile mai mari obţinute la aceste culturi.
Deşi vorbim în mod curent de gunoi de grajd, trebuie să folosim de fapt, de
cele mai multe ori compost. Câteva din motive sunt următoarele:
 distruge un mare număr de seminţe de buruieni;
 limitează acţiunea stimulatoare a bălegarului asupra bolilor fungice;
 stimulează considerabil activitatea biologică, accelerând astfel
descompunerea, humificarea şi mineralizarea bălegarului;
 elementele sale nutritive pot fi mai repede folosite de către cartof.
Pentru fiecare tonă de gunoi de grajd aplicată, se reduc dozele de
îngrăşăminte chimice cu 1-1,5 kg N, 0,75-1 kg P 2O5 şi 1,5-2 K2O (Bîrnaure 1988
a).
Cartoful utilizează eficient atât efectul remanent al gunoiului de grajd aplicat
la premergătoare, cât şi fertilizarea foliară.
Când se folosesc îngrăşăminte chimice simple, fosforul şi a potasiul se aplică
toamna, fiind încorporate în sol prin arătura adâncă.
Îngrăşămintele cu azot şi cele complexe, fiind mai solubile, se administrează
primăvara, la pregătirea patului germinativ. În cazul utilizării îngrăşămintelor
solubile, până la jumătate din doza calculată se poate aplica şi fracţionat, între
plantat şi ultimul rebilonat.
Care sunt principiile de fertilizare a cartofului în funcţie de scopul culturii?
Culturi pentru obţinerea materialului de plantat. Se încearcă să se
limiteze durata de vegetaţie (pentru a limita riscurile de contaminare cu virusuri),
să se pună în evidenţă eventualele viroze şi să se obţină cât mai mulţi tuberculi
mici şi mijlocii. Dozele de azot şi de potasiu vor fi deci reduse, iar cele de fosfor
mai mari; dozele depind de cât de timpuriu este soiul, de aprovizionarea solului
rezultată din analize şi de cât de importante au fost aporturile de gunoi.
Culturi pentru consum toamnă-iarnă. Se caută să se obţină un randament
bun în tuberculi de cel mai mare calibru, cu bune calităţi culinare şi care se pot
conserva bine. Dozele de potasiu şi azot pot fi ceva mai mari, iar cele de fosfor
diminuate.
Culturi extratimpurii. Deoarece se vizează formarea timpurie a
tuberculilor, dozele folosite depăşesc de multe ori nevoile teoretice. Se utilizează
deci în general doze egale sau superioare celor utilizate la cartofii pentru toamnă-
iarnă, deşi nevoile teoretice sunt inferioare. Folosirea unor metode mai bune de
pregătire a gunoiului (compostare) şi alegerea judicioasă a culturii premergătoare
(leguminoase) permit totuşi să se reducă aceste doze.
 Culturi pentru industrie. Durata lungă de vegetaţie a soiurilor pentru
industrializare permite o mai bună utilizare a materiilor organice din sol.
Tabelul 7.4.
Dozele recomandate, în funcţie de destinaţia producţiei,
sunt prezentate mai jos (Axinte 2006):
Scopul culturii Îngrăşăminte (kg/ha)
N P2O5 K 2O
Consum toamnă-iarnă 120-140 110-125 70-100
Consum de vară 90-100 80-100 40-60
Consum extratimpuriu şi timpuriu 130-160 60-80 60-80
Tuberculi pentru industrie 100-120 120 120
Tuberculi pentru plantare (sămânţă) 80-90 120 100-120
Pentru a mări eficienţa economică, după cartoful timpuriu trebuie să
urmeze o cultură succesivă, care să valorifice îngrăşămintele neconsumate de
cartof.
Azotul este elementul nutritiv cel mai important pentru producţia de cartof.
Determină mai întâi formarea şi creşterea frunzelor, iar mai târziu a tuberculilor.
Excesul de azot poate întârzia tuberculizarea favorizând creşterea vegetativă.
Fosforul măreşte rezistenţa plantelor la infecţiile cu viroze şi sporeşte
eficienţa îngrăşămintelor cu azot. Sporul de producţie obţinut în urma fertilizării cu
fosfor se datorează în primul rând creşterii numărului de tuberculi în cuib, şi mai
puţin creşterii masei acestora (tuberculi mari şi puţini).
Potasiul influenţează biosinteza şi metabolismul hidraţilor de carbon şi ale
proteinelor, măreşte rezistenţa plantelor la secetă şi îmbunătăţeşte calităţii
tuberculilor, mărind rezistenţa lor la vătămări mecanice şi la păstrare. Dozele mari
de clorură de potasiu (sare potasică - KCl), pot deveni fitotoxice din cauza
clorului). Fertilizarea cu potasiu stimulează obţinerea unor tuberculi numeroşi şi
mai mici. În ultimii ani, cultivatorii d e cartof au obținut de la unele fabrici de
zahăr, exemplu Azomureș) îngrășăminte cu sulfat de potasiu, pentru a înlătura
posibilul efect fitotoxic al clorului.

LUCRĂRILE SOLULUI

Destinaţia culturilor de cartof nu influenţează modul în care se efectuează

lucrările solului.
Deoarece cartoful necesită un consum mare de apă pentru realizarea unor
producţii ridicate, prin lucrările solului trebuie favorizată acumularea apei.
Rezervele de apă din sol cresc prin afânarea în profunzime, care sporeşte
porozitatea şi, la solurile în pantă, prin limitarea scurgerii apei.
Cartofului îi convine un sol foarte afânat, deoarece tuberculii formaţi în
astfel de condiţii sunt voluminoşi şi au forme regulate.
 Lipsa bulgărilor este o condiţie foarte importantă, mai ales în cazul recoltării
mecanizate, deoarece maşinile de recoltat nu pot deosebi cartofii de bulgări şi astfel
cresc cheltuielile cu trierea. Bulgării din mijlocul cuibului se datorează unor lucrări
de suprafaţă insuficiente sau efectuate pe un sol prea umed, iar cei care provin de la
baza cuiburilor au fost scoşi de maşinile de recoltat.
Afânarea în profunzime nu se face neapărat cu ajutorul plugului. Dacă în
urma arăturii apar bulgări mari, atunci se ară numai în cazul unui sol argilos care
trebuie expus îndelung la îngheţ şi la alternanţelor de uscare/umectare.
De aceea, Soltner (1990) consideră că afânarea profundă poate fi realizată şi
fără întoarcerea brazdei prin lucrări cu cizelul, iar resturile vegetale şi
îngrăşămintele organice pot fi încorporate printr-o arătură superficială.
Lucrările de afânare superficială efectuate primăvara au ca principal scop
realizarea unui strat de sol afânat pentru a se putea forma biloanele. Sub nivelul în
care se plantează tuberculii trebuie să existe cel puţin 5 centimetri de sol afânat fără
bulgări.
În general trebuie să se limiteze numărul de treceri tehnologice pentru a se
evita tasarea reducând în acelaşi timp cheltuielile.
Prima lucrare care se poate efectua este dezmiriştitul, prin care se realizează
tocarea şi încorporarea resturilor vegetale ale culturii premergătoare, distrugerea
buruienilor, micşorarea evaporaţiei etc.
Arătura adâncă este o lucrare obligatorie pe toate tipurile de sol (Morar
1999b). Ea trebuie efectuată toamna, la diferite adâncimi, în funcţie de tipul de sol:
– 30-35 cm, sau 30 cm + 15 cm (subsolaj), pe solurile profunde;
– 20-25 (30) cm pe solurile mai puţin profunde sau afânate.
Este foarte important ca arătura să fie uniformă, fără greşuri şi bulgări (mai
ales pentru culturile timpurii).
Pentru a se putea planta primăvara cât mai timpuriu, arătura trebuie nivelată
şi mărunţită încă din toamnă.
În anumite condiţii (pe solurile unde arătura nu se tasează prea tare în timpul
iernii, iar primăvara terenul se zvântă mai greu şi mai târziu), terenul se poate
bilona din toamnă, folosind diferite tipuri de cultivatoare.
Lucrările la cultura cartofului trebuie efectuate atunci când solul are o
umiditate la care nu este favorizată compactarea (solul nu aderă la roţile tractorului
şi la organele active ale maşinilor).
Lucrarea de pregătire a patului germinativ se realizează diferenţiat, în funcţie
de starea terenului din fiecare parcelă:
 Pe solurile uşoare, unde s-a efectuat o arătură profundă, care a rămas
netasată, uniformă şi nivelată se poate planta direct, fără nici o lucrare de pregătire
a patului germinativ.
 Pe solurile compactate superficial se lucrează până la 12-15 cm
adâncime.
 Pe solurile compactate, adâncimea pe care se mobilizează solul creşte
până la 16-18 (20) cm.
 Lucrările trebuie efectuate perpendicular sau în diagonală pe direcţia
arăturii, printr-o singură sau cel mult două treceri.
Calitatea biloanelor influenţează semnificativ nivelul producţiei şi calitatea
acesteia.
– Bilonul trebuie să aibă o înălţime de 25-30 cm, cu secţiunea de 950-
1200cmp.
– Forma trebuie să fie trapezoidală, cu coama rotunjită, afânată şi fără
bulgări.
Realizarea corespunzătoare a biloanelor depinde de calitatea arăturii şi a
patului germinativ.
Pregătirea materialului pentru plantat
Producţii mari, sigure şi constante se pot obţine numai dacă se foloseşte
material pentru plantat sănătos, viguros (neepuizat) şi cu capacitate mare de
producţie. Respectând aceste condiţii, colţii pornesc în vegetaţie cât mai devreme
după plantare, formându-se un număr mare de tulpini aeriene (lujeri) şi de tuberculi
la cuib.
În momentul plantării, tuberculii trebuie să fie turgescenţi, sănătoşi şi cu
colţii nu mai lungi de 5-10 mm. Prezenţa colţilor de aceste dimensiuni nu
deranjează plantarea mecanizată, favorizând creşterea rapidă după plantare.
Pentru a se produce material de plantat de calitate trebuie respectate unele
măsuri stricte pe tot parcursul fluxului tehnologic: producere – recoltare -
condiţionare - păstrare.
Cultura pentru producerea materialului de plantat trebuie ferită de stres
hidric şi termic, malnutriţie şi boli (dintre care cele mai dăunătoare sunt virozele).
După recoltare, materialul pentru plantat trebuie păstrat la temperatura de 2-
4°C în condiţii de ventilaţie normală, pentru a reduce la minimum procesul de
încolţire şi epuizare a tuberculilor. Ruperea repetată a colţilor, până la plantare,
poate reduce capacitatea de producţie cu 30-35%.
În cazul plantării unor tuberculi „epuizaţi”, bolnavi şi îmbătrâniţi fiziologic,
procentul de goluri după răsărire poate atinge valori de 30-80% (Sin ş.a. 2004).
Pregătirea materialului de plantat pentru cartofii extratimpurii şi timpurii.
Când se folosesc tuberculi încolţiţi, aceştia se pun la încolţit (sau la încolţit şi
înrădăcinat), în a doua jumătate a lunii ianuarie, deoarece procesul de încolţire
durează cca. 30-40 de zile, iar cel de înrădăcinare 10-15 zile.
Tuberculi sănătoşi de 30-50 g (30-45 mm în diametru) se pun pe 1-2 straturi
în lădiţe, care se stivuiesc. Temperatura din incintele unde sunt ţinuţi cartofii pentru
încolţit trebuie să fie de 15-18°C, lumina difuză (naturală sau artificială) iar
umiditatea relativă a aerului să oscileze între 85-90%. Aerisirea trebuie să se facă
uşor.
Pentru culturile timpurii se folosesc tuberculi mai mici, deoarece un
tubercul-mamă mai mic formează un număr mai redus de tuberculi la cuib. Se
creează astfel premisa de a avea tuberculi mai puţini, dar mai mari, mai uniformi şi
formaţi cât mai devreme (cerinţele de bază ale producţiei timpurii). În plus, prin
plantarea tuberculilor mai mici se reduce costul de producţie, şi aşa ridicat, al
culturilor timpurii (deoarece se utilizează o cantitate mai mică de material de
plantat).
Dacă sunt disponibili pentru plantat numai tuberculi mari, de peste 60-100 g,
se pot secţiona tuberculii după încolţire, în două (pe lungime) sau în patru
(longitudinal şi transversal) bucăţi, în aşa fel ca fiecare bucată să aibă un număr
egal de colţi.
Institutul de Cercetări şi Producţie a Cartofului de la Braşov recomandă ca
secţionarea să se facă pe 2/3 din lungimea tuberculului, în momentul când se pune
la încolţit, urmând ca cele două jumătăţi să fie desfăcute în momentul plantării,
după calusare.
În timpul încolţirii, materialul se verifică periodic şi se elimină tuberculii
bolnavi, cei deshidrataţi sau cei care formează colţi filoşi. Cu această ocazie, se
schimbă şi poziţia lădiţelor, în aşa fel ca să primească o iluminare uniformă (Sin
ş.a. 2000).
În urma procesului de încolţire se formează 3-5 colţi viguroşi, scurţi, cu
lungimea de 2-3 cm având culoarea specifică soiului.
Dacă se utilizează tuberculi încolţiţi (şi înrădăcinaţi), se pot obţine producţii
mai timpurii cu 10-20 de zile.
Pregătirea materialului de plantat pentru cartofii de consum pentru vară şi
toamnă-iarnă.
Se elimină tuberculii vătămaţi sau bolnavi şi cei care au colţii mai lungi de 5
cm.
Pentru a îmbunătăţi calitatea plantatului mecanizat trebuie făcută calibrarea
materialului pentru plantat, deoarece maşinile pentru plantat se reglează în funcţie
de mărimea tuberculilor.
Calibrarea se face pe două fracţii de mărime: tuberculi cu diametru între 30
şi 45 mm şi tuberculi cu diametrul între 45 şi 60 (55) mm.
Toate operaţiunile de sortat şi calibrat trebuie corelate cu ritmul în care se
plantează.
Manipularea tuberculilor pentru sortare şi calibrare trebuie făcută la
temperaturi de peste 10-12°C, pentru a se evita vătămările şi infectarea cu agenţi
patogeni, produse/favorizate de loviturile şi căderile de la înălţimi mai mari de 20-
30 cm.
Loturile în care se găsesc mulţi tuberculi bolnavi, se condiţionează şi se
sortează separat, pentru a nu infecta ceilalţi tuberculi.

PLANTAREA CARTOFULUI

Berindei (2007) afirmă că în România trebuie cultivate numai soiurile

rezistente la stresul termohidric, deoarece la aceste cultivare producţia de tuberculi
nu este afectată. Se pare că irigarea nu este pentru toate soiurile o salvare, deoarece
stresul termohidric există la cartof şi în condiţii de irigare.
Alegerea soiurilor
Alegerea soiurilor se face după mai multe criterii (lungimea perioadei de
vegetaţie, capacitate de producţie, dinamica de acumulare a producţiei, forma şi
mărimea tuberculilor, culoarea cojii şi a pulpei, conţinutul în amidon, calitatea
culinară şi de prelucrare industrială, capacitatea de păstrare peste iarnă etc.) în
funcţie de scopul producţiei, condiţiile de cultură şi cerinţele pieţii.
Pentru obţinerea cartofilor extratimpurii, trebuie folosite soiuri cu perioadă
scurtă de vegetaţie (valorifică bine apa şi îngrăşămintele din sol, procesul de
tuberizare începe devreme, iar tuberculii au o creştere rapidă). De asemenea,
trebuie să fie tolerante la temperaturile scăzute şi la oscilaţiile de temperatură din
prima parte a primăverii.
Cartofii pentru consum de vară se obţin fie recoltând cu întârziere culturile
timpurii, fie folosind soiuri timpurii şi semitimpurii. În ambele cazuri, producţia
obţinută este consumată imediat.
Pentru culturile destinate consumului de toamnă-iarnă trebuie utilizate soiuri
semitârzii şi târzii, deoarece aceste cultivare au o capacitate mare de producţie şi se
păstrează bine peste iarnă, având perioada de repaus germinal mai lungă decât
celelalte soiuri.
Trebuie avut în vedere faptul că în condiţii de stres hidric din lunile iulie-
septembrie, soiurile tardive sunt puternic afectate. Pentru a evita obţinerea unor
recolte mici (deoarece cea mai mare parte a producţiei la aceste soiuri se realizează
în această perioadă), trebuie aplicate mai multe udări.
Deşi întotdeauna oferta de soiuri de cartof a fost consistentă, producătorii de
cartof din România au utilizat un număr mic de cultivare. Giurcă ş.a. (1999) au
arătat că în perioada 1996-1999, pe 95 - 99% din suprafaţa cultivată cu cartof au
fost utilizate numai 3 soiuri: Sante (61-77%), Désirée (19-32%) şi Ostara (2-11%).

Epoca de plantare
Plantarea trebuie începută cât mai devreme posibil, când temperatura solului
la adâncimea de 10 cm depăşeşte 4-6°C (pe solurile uşoare în cazul cartofului
extratimpuriu) sau 6-8 oC (în celelalte situaţii), iar umiditatea este corespunzătoare
(nu se lipeşte pământul pe anvelopele tractorului).
În organizarea plantării trebuie să se ţină seama de câteva elemente:
destinaţia culturii, epoca optimă, adâncimea şi densitatea de plantare.
Axinte (2006) propune următoarele densităţi pentru plantarea cartofilor.

Tabelul nr. 7.6.

Densitatea orientativă de plantare la cartof (mii tuberculi/ha)
Scopul culturii Soiuri
Timpurii Semitimpurii Semitârzii Târzii
 Consum extratimpuriu timpuriu 70-75 65-70 - -
Consum de vară - 55-60 50-55 -
Consum de toamnă-iarnă - - 50-55 45-50
Prelucrări industriale - - 50-55 45-50
Material de plantare 60-65 60-65 55-60 50-55

Plantarea cartofului extratimpuriu şi timpuriu

Pentru a obţine o producţie cât mai timpurie, este bine să se planteze
tuberculi încolţiţi.
În exploataţiile mici se practică plantarea semimecanizată, care cuprinde
următoarele operaţii:
 se deschid rigolele mecanic, cu cultivatorul;
 se repartizează manual tuberculii pe rând ;
 se acoperă tuberculii mecanic, cu cultivatorul.
În cazul plantării semimecanizate, se obţin biloane mai mici, care se
încălzesc mai uşor, determinând răsărirea mai rapidă.
Pe solurile uşoare se începe plantatul când temperatura în sol, la 10 cm
adâncime, este de 4-6°C, iar pe solurile mai grele se aşteaptă până când
temperatura ajunge la 6-8°C.
Alegerea adâncimii optime de plantare are o foarte mare importanţă. Dacă se
plantează prea adânc, răsărirea are loc cu întârziere, fapt ce determină scurtarea
perioadei de vegetaţie.
Dacă biloanele nu sunt bine formate (plantatul a fost făcut superficial),
tuberculii pot fi expuşi unor oscilaţii mari de temperatură şi umiditate, iar pe
nisipuri, tuberculii pot fi dezgoliţi.
Tuberculii se poziţionează la o adâncime de 3-6 cm sub nivelul patului
germinativ. Deasupra se aşează un strat de pământ mărunţit, de 15-20 cm înălţime
sub formă de bilon.
Densitatea optimă este 60.000-70.000 cuiburi/ha. La aceste valori ale
densităţii se formează un număr mai mic de tuberculi la cuib, ceea ce face ca
tuberculii formaţi să fie mai mari şi mai uniformi decât în cazul utilizării unor
densităţi mai mici (care favorizează formarea mai multor tuberculi la cuib, dar de
dimensiuni mai mici).
Distanţa între rânduri trebuie să fie de 75 cm în condiţii de mecanizare şi de
70 cm când se lucrează semimecanizat.

Plantarea cartofului pentru consumul de vară şi toamnă-iarnă

Plantarea (care nu trebuie să dureze mai multe de 8-10 zile), trebuie
efectuată cât mai devreme posibil.
Plantarea începe după ce temperatura în sol, la 10 cm adâncime, este de 6-
8°C, iar umiditatea este corespunzătoare (nu se lipeşte pământul pe roţile
maşinilor).
 Pierderile de producţie determinate de tasarea solului care apare când
plantatul s-a făcut devreme (pe un sol prea umed), sunt mai mari decât cele cauzate
de întârzierea plantatului (Morar 1999b).
Calendaristic, plantatul poate începe între 20 martie - 1 aprilie şi durează
până la 15-20 aprilie, în funcţie de zona şi condiţiile anului. Între plantare şi
răsărire, tuberculii acoperiţi cu un strat de 10-15 cm de pământ rezistă şi la
temperaturi sub 0°C.
Adâncimea de plantare este de 4-8 cm, în funcţie de mărimea tuberculilor
utilizaţi. Pe solurile uşoare se plantează ceva mai adânc, iar pe cele mijlocii şi
grele, mai superficial. La începutul epocii de plantat, adâncimea va fi mai mică,
deoarece solul este mai rece şi mai umed.
Morar (1998b) atrage atenţia asupra importanţei alegerii adâncimii corecte
de plantat, prin faptul că, pentru fiecare centimetru de adâncime, se dislocă şi se
mobilizează suplimentar prin combinele de recoltare cca. 30 t de pământ.
Densitatea optimă de plantare se stabileşte în funcţie de mărimea
materialului pentru plantare, condiţiile de cultură şi caracteristicile soiului.
Deoarece materialul de plantat este scump, densităţile de plantare trebuie
stabilite astfel încât sporul de producţie determinat de densitatea mai mare să
acopere costul materialului de plantat.
Ţinând seama de acest lucru, Sin ş.a. (2004) recomandă ca normele de
plantare să nu depăşească, în medie, 2 500-3500 kg sămânţă/ha, ceea ce
corespunde unei densităţi de 40.000 - 60.000 cuiburi/ha. În aceste situaţii, în
funcţie de calibrul tuberculilor, densitatea poate varia de la 40.000-50.000
cuiburi/ha când se utilizează tuberculi mari şi 45-60.000 când se folosesc tuberculi
din fracţia mai mică.
Plantarea se face mecanizat.

Plantarea cartofului pentru sămânţă

La plantarea cartofului pentru sămânţă trebuie să se ţină seama de
următoarele particularităţi (Sin ş.a. 2004):
 Plantarea timpurie conferă plantelor un plus de rezistenţă faţă de viroze.
De aceea se începe plantarea cu soiurile sensibile la viroze.
 Dacă se plantează prea devreme în zonele umede şi reci, creşte riscul de
atac al ciupercilor Rhizotoctonia spp., datorită răsăririi întârziate;
 Plantarea se începe cu soiurile tardive şi semitârzii, ultimele fiind plantate
soiurile timpurii.
 Se plantează întâi tuberculii mai mici şi apoi pe cei din fracţia mai mare.
 La fel ca şi în celelalte cazuri, adâncimea de plantare variază între 3-6
cm, în funcţie de condiţiile de sol şi de mărimea tuberculilor ce urmează să fie
plantaţi.
 Densitatea la plantare diferă în funcţie de mărimea materialului de
plantat: 55-65.000 când se foloseşte fracţia mică şi 50-55.000 când se plantează
tuberculi mai mari.
 LUCRĂRILE DE ÎNGRIJIRE

Lucrările de îngrijire la cartof trebuie să menţină solul afânat (pentru a

asigura condiţii cât mai bune pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor de cartof şi
să asigure protecţia plantelor).
Una din principalele lucrări de îngrijire este formarea/menţinerea biloanelor,
în funcţie de modul în care s-a plantat.
Existenţa biloanelor este indispensabilă pentru creşterea şi dezvoltarea
tuberculilor. În funcţie de modul în care s-a plantat şi de felul în care se face
controlul buruienilor, există mai multe variante de întreţinere a biloanelor.
Controlul buruienilor prin mijloace mecanice
Odată cu prăşitul se formează/menţin biloanele.
Lucrările de îngrijire când plantarea s-a făcut fără bilon
În acest caz, trebuie efectuate lucrări cu grapa cu colţi reglabili (cu colţii
orientaţi înapoi faţă de direcţia de înaintare), înainte de răsărirea plantelor (20-30
de zile de la plantat).
Se efectuează 2-3 lucrări cu grapa 1, prima imediat după plantare, a doua la
formarea crustei, iar ultima înainte de răsărire (Bîlteanu 2001).
În continuare, prin lucrările de prăşit se formează biloanele. Existenţa
biloanelor este obligatorie la cultura cartofului.
Bîlteanu (2001) descrie următoarele etape în realizarea biloanelor:
 Formarea unui bilon mic (pentru a nu acoperi plantele de 15-20 cm
înălţime). Pentru aceasta, la prima praşilă se produce muşuroirea plantelor de
cartof, folosind cultivatoare echipate cu cuţite săgeată mare şi rariţă cu aripi
reglabile, care lucrează la adâncimea de 8-10 cm, la viteze mici (4-5 km/h).
 Refacerea bilonului (care devine mai mare), la 10-14 zile de la prima
praşilă.
 Ultima „muşuroire” se face înainte de înflorit, pentru a realiza un bilon
mare.
Lucrările de îngrijire când plantarea s-a făcut cu bilon şi nu se folosesc
erbicide
Prima lucrare este o praşilă oarbă, folosind la cultivator cuţite speciale şi
rariţe pentru muşuroire.
A doua praşilă se face cu grapa plasă (figura nr.7.5) sau grapa cu colţi
(întorşi).

Figura 7.5. Grapa plasă

Când plantele au 10-15 cm, se face o nouă praşilă, folosind cultivatoare
echipate cu cuţite săgeată mare şi rariţă cu aripi reglabile.
Pe parcursul vegetaţiei se mai efectuează două lucrări de prăşit (rebilonat),
astfel încât bilonul final să aibă înălţimea medie de 24 cm. Gradul de mărunţire a
solului este de 80-82%, iar buruienile sunt controlate în proporţie de 79-98%
(Bîlteanu 2001).
1
Aceste lucrări pot determina sporuri de până la 3,5 t/ha (Berindei citat de Bîlteanu 2001).
Controlul buruienilor prin utilizarea erbicidelor
Când se folosesc erbicide, bilonatul la plantare este obligatoriu. În acest caz,
bilonul final (refăcut prin rebilonare), trebuie terminat înainte de răsărirea culturii.
Bilonul final trebuie să aibă o înălţime de 25-35 cm şi secţiunea de peste 950 cmp,
pentru a acoperi o porţiune cât mai mare de pe viitoarele tulpini principale (Sin ş.a.
2004).
Tabelul nr. 7.7.
Pierderile potenţiale de producţie la cartof cauzate
de concurenţa buruienilor (Popescu 1997)
Potenţialul natural Pierderi potenţiale (t/ha) Pierderi medii
de producţie (t/ha) %
10-20 6-13 40-60
30-40 10-15 30-40

Erbicidele preemergente se aplică înainte de răsărire, atunci când buruienile

au ajuns în faza cotiledonală, sau sunt în curs de răsărire.
Cele mai folosite erbicide pentru culturile de cartof sunt produsele pe bază
de metribuzin:
În cazul în care prima erbicidare preemergentă nu a avut efect sau nu s-a
putut efectua în timp util, se poate repeta în timpul răsăririi cartofului cu SENCOR
în doza de 0,5-0,8 kg/ha, înainte ca plantele de cartof să depăşească înălţimea de
10-15 cm.
Pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor se efectuează 4-8 tratamente, în
funcţie de zona şi condiţiile anului.
Conform unor date publicate de compania Kleffmann (specializată în
domeniul cercetării pieţei agricole), în 2006, 91% din insecticidele folosite au fost
aplicate pentru a controla gândacul din Colorado (Profitul Agricol nr.22/2007).
Dintre fungicide, cele mai multe au fost utilizate pentru a preveni/stopa
atacul de mană.
Plantele de cartof sunt atacate de mai mulţi agenţi patogeni. Dintre aceştia,
cei mai agresivi sunt Phytophthora infestans şi Alternaria solani. Mana este
favorizată de prezenţa ploilor şi umidităţii ridicate a aerului, iar alternarioza este
mai frecventă în anii secetoşi.
Tratamentele pentru mană se efectuează la avertizare şi se repetă, în funcţie
de produsul folosit, la intervale de 7-15 zile. Trebuie folosite atât produsele de
contact, cât şi sistemice. Există şi păreri care recomandă efectuarea preventivă a
tratamentelor, iar în cazul condiţiilor favorabile apariţiei bolii, tratamentele trebuie
făcute în suprapunere şi nu în prelungire.
În mod obişnuit, fermierii aplică tratamentele la intervale de 7 zile când sunt
condiţii favorabile pentru mană şi la 10 zile când aceste condiţii nu sunt favorabile.
Unii specialişti recomandă efectuarea tratamentelor preventive (la interval de 4
zile), începând cu momentul încheierii rândurilor. Lipsa simptomelor din cultura
cartofului nu înseamnă, în mod obligatoriu, şi lipsa bolii (AgriPlus, nr. 3/2006).
 Alternanţa de produse este absolut obligatorie pentru a micşora capacitatea
de adaptare a ciupercii la substanţele chimice active. Trebuie menţionat faptul că
tratamentele efectuate pentru combaterea manei sunt eficiente şi pentru atacul de
alternarioză.
În anul 2022 se pot folosi 45 de produse avizate pentru combaterea manei la
cartof, față de 70 în 2008.
Sin ş.a. (2004) menţionează câteva categorii de produse, cum ar fi:
 fungicide de contact:
 fungicide translaminare2:
 fungicidele sistemice:
La avertizare, preventiv, se pot folosi:
Cei mai frecvenţi dăunători întâlniţi în culturile de cartof sunt: afidele
(păduchii de plantă), gândacul din Colorado, molia cartofului, cicadele, viermii
sârmă, viermii albi, nematozii comuni şi nematozii cu chişti (Roşca 2003).
Pentru combaterea afidelor (Myzus, Aphis sau Macrosiphum), când a fost
depăşit pragul economic de dăunare de 20 de afide/20 de frunze, Roşca ş.a. (2000)
recomandă 3 tratamente făcute la depăşirea PED: primul la 6-10 zile de la răsărire
(plantele au 12-15 cm), al doilea după 10-14 zile, iar ultimul înainte de înflorit.
Pentru controlul gândacului din Colorado se efectuează minimum 2-4
tratamente, la avertizare. Pentru a evita apariţiei biotipurilor rezistente se
recomandă alternarea produselor utilizate.
Când PED variază de la 1 la 5 adulţi/mp, sau de la una la 4 larve/mp (Roşca
ş.a. 2000) se pot folosi produsele:).
Pentru combaterea nematozilor şi viermilor sârmă se pot folosi :

IRIGAREA

În urma unor cercetări ale specialiştilor români citaţi de Berindei 2007, s-a
observat că nicăieri în România nu se asigură necesarul de apă pentru cartof din
precipitaţii. Mai mult chiar, s-a ajuns la concluzia că stresul hidric este asociat şi cu
stresul termic. Aşadar, în România cartoful suferă de stresul termo-hidric. După
cercetările citate, din cauza stresului termo-hidric producţia de cartof se reduce
anual cu aproximativ 30%.
Sin ş.a. 2004 consideră că precipitaţiile pot satisface numai 40-70% din
nevoile de apă ale plantelor de cartof, irigării revenindu-i „sarcina” de a asigura 20-
60% din consumul de apă, iar solului numai 5-10%. Producţii mari se obţin numai
dacă umiditatea pe adâncimea de 50-60 cm nu scade sub 70% din intervalul
umidităţii active. Pentru a realiza acest lucru, se aplică norme de udare de 350-450
mc/ha, la intervale de timp care variază în funcţie de temperaturile înregistrate şi de
faza de vegetaţie, de la 3-5 zile la 10-15 zile în perioada de consum mic de apă.
2
după aplicarea pe partea superioara a frunzei, substanţa penetrează suprafaţa frunzei si se transloca
in ţesuturile frunzei (www.bayercropscience.ro).
 În ultimul timp, tehnologiile moderne folosesc metodele de irigare prin
picurare. Cu o astfel de tehnologie, pe suprafaţa de 5 ha din cadrul Staţiunii
Didactice şi Experimentale Moara Domnească, s-au obţinut producţii de peste 40
t/ha.
Întreruperea vegetaţiei este o operaţie specifică culturii cartofului. Se face
atât la culturile pentru sămânţă, cât şi la cele pentru consum. Prin această lucrarea
se împiedică virusarea tuberculilor, deoarece întreruperea vegetaţiei opreşte
migrarea virusurilor din aparatul foliar în tuberculi.
În plus, la cartoful de sămânţă, prin întreruperea vegetaţiei se poate limita
creşterea tuberculilor, obţinându-se un material de plantat de bună calitate.
Distrugerea vrejilor la cartoful pentru sămânţă se face numai chimic,
folosind erbicide sau desicanţi. Nu se folosesc mijloace mecanice, deoarece rănile
provocate de maşini sau echipamente măresc pericolul de infectare, ţesuturile
vătămate fiind mai uşor atacate de către afide (care sunt vectorul viruşilor)
Unul din cele mai utilizate produse se poate folosi produsul Reglone, în doză
de 4-6 1/ha, în 400-500 l apă.
Nu se aplică desicantul când temperaturile sunt mari şi plantele sunt
deshidratate, deoarece produsul este rapid translocat în tuberculi, fapt ce produce
putrezirea părţii ombilicale a acestora.
Trebuie să se ţină seama de faptul că ploile, mai ales dacă survin imediat
după aplicare, pot anula sau diminua efectul erbicidului. În plus, dacă ploile
durează mult, are loc o relăstărire puternică, lucru care măreşte mult pericolul de
infectare, deoarece organele tinere (frunze, lăstari) sunt atacate cu predilecţie de
către afide.
Şi la culturile de cartof pentru consum se poate întrerupe vegetaţia, pentru a
favoriza maturarea uniformă a tuberculilor, reducându-se astfel gradul de vătămare
la recoltare şi pierderile în timpul păstrării.
Lucrarea se poate executa chimic sau mecanic (cu maşina pentru distrus vreji
MTV-4 sau cu instalaţia cu lanţuri pentru distrus vreji), în momentul în care 50-
60% din plante au ajuns la maturitate (Sin ş.a. 2004).

RECOLTAREA

Recoltarea cartofului este mult îngreunată de cantitatea mare de pământ (cca.

1500 tone de pământ/ha) care este dislocată şi recirculată prin organele de lucru ale
maşinilor de recoltare.
Cartoful extratimpuriu se recoltează în a doua jumătate a lunii mai, până cel
târziu la data de 10 iunie, iar cartoful timpuriu trebuie recoltat până la sfârşitul lunii
iunie.
Cartoful extratimpuriu şi timpuriu se recoltează înainte de maturitatea
fiziologică a plantelor. De aceea, la recoltare, condiţionare, manipulare şi transport,
trebuie acordată o deosebită atenţie, deoarece, tuberculii nu au peridermul format,
iar epiderma se exfoliază uşor, crescând pericolul de vătămare.
 De aceea recoltarea trebuie făcută la temperatură şi luminozitate mai scăzută
(dimineaţa cât mai devreme sau seara cât mai târziu, pentru a nu se produce
înegrirea cartofilor), la umiditatea solului la care se evită aderarea pământului la
tubercul sau rănirea tuberculilor dacă umiditatea solului este prea mică.
Pe suprafeţe mici, recoltarea poate fi făcută manual prin smulgerea tufelor,
iar pe suprafeţe mai mari se face dislocarea cu maşini de scos pe 1 sau 2 rânduri.
După ce s-au scos tuberculii din pământ, se adună manual şi se calibrează pe
mărimi, mai mari sau mai mici de 3 cm în diametru (Sin ş.a. 2004)
Cartoful de vară se recoltează în perioada 1 iulie - 31 august, iar soiurile
semitârzii şi târzii în intervalul 1 septembrie - 10 octombrie.
Înainte de recoltare se pot distruge vrejii, mecanic sau chimic, de exemplu cu
REGLONE (3-5 1/ ha), când 65-75% din plante au ajuns la maturitate.
Când se folosesc desicanţi, recoltarea poate fi făcută într-o singură fază,
utilizându-se combine de recoltat.
De asemenea se poate recolta şi în două faze, după dislocarea mecanică a
tuberculilor, aceştia se adună manual.
Dacă este cazul, eliminarea bulgărilor şi pietrelor din masa de cartofi se face
manual sau utilizând instalaţii de sortare. .
În cazul cartofului de vară şi toamnă-iarnă, tuberculii se calibrează pe
dimensiuni şi calităţi (peste 55 mm în diametru pentru calitatea I)
Cartofii pentru sămânţă trebuie recoltaţi la 15-20 de zile de la întreruperea
vegetaţiei, timp în care tuberculii ajung la maturitatea tehnică.
Pentru a preveni încolţirea timpurie a tuberculilor (scoaterea din repausul
germinal), materialul recoltat trebuie să ajungă în cel mult 2 săptămâni în spaţiile
de depozitare