SPECIALIZAREA: AGRICULTURĂ

Invățământ cu Frecvență
Anul III

FITOTEHNIE I

Octombrie 2020
 CURS 1
Obiectul fitotehniei, importanţa şi legăturile cu alte ştiinţe

Obiectivele cursului:
 să cunoaşteți culturile agricole din domeniul fitotehnic şi tendinţele de evoluţie în România;
 să demonstrați necesitatea creşterii producţiilor agricole pentru acoperirea cerinţelor;
 să fundamentați în mod realist căile de creştere a producţiilor agricole pentru perioada actuală.

1.1. Obiectul și importanța fitotehniei

Fitotehnia este o disciplină de studiu în învăţământul agricol şi de cercetare ştiinţifică
în agricultură: “Fitotehnia este ştiinţa agronomică al cărei obiectiv îl constituie stabilirea
tehnologiei optime de cultivare a plantelor de câmp, în funcţie de particularităţile
morfologice şi biologice ale speciei, soiului sau hibridului, şi în funcţie de condiţiile concrete
de climă, sol şi tehnologice, cu scopul realizării unei anumite producţii, de o anumită calitate,
eficientă din punct de vedere economic, cu rezolvarea corectă a problemei resturilor vegetale
şi respectarea regulilor de protecţia mediului“ (fig.1).
Obiectul fitotehniei. Lista de culturi agricole din domeniul fitotehnic cuprinde următoarele
grupe şi specii de plante: cereale (grâu, secară, triticale, orz, ovăz, orez, porumb, sorg, mei);
leguminoase pentru boabe (mazăre, fasole, soia, linte, năut, bob, lupin, arahide, fasoliţă); plante
uleioase (floarea-soarelui, rapiţă, in pentru ulei, şofrănel, ricin, susan, mac); plante textile (in pentru
fibre, cânepă pentru fibre, bumbac); plante tuberculifere şi rădăcinoase (cartof, sfeclă pentru zahăr,
cicoare, topinambur); tutun; hamei; plante aromatice şi medicinale, în total aproape 100 specii.
Factorul biologic Produsul principal
(recolta)

Calitatea recoltei

TEHNOLOGIA
Eficienţa economică
Factorul mediu DE
CULTIVARE Produsul secundar
(resturile vegetale)
(fitotehnica)
Respectarea regulilor
Factorul de protecţia mediului
tehnologic
Fig. 1. Fitotehnia - factori de influenţă şi obiective
 Culturile de câmp sau plantele de cultură mare, aflate în domeniul fitotehnic, sunt
plante agricole cultivate pe parcele mari, cu tehnologii complet (sau aproape complet)
mecanizabile (cereale, leguminoase pentru boabe, plante tehnice) şi care ocupă mai mult de
80% din terenul arabil al României (tab.1), reliefând importanţa acestei discipline
agronomice. Aceste plante asigură cea mai mare parte din produsele necesare alimentaţiei
oamenilor, furajării animalelor, precum şi materii prime pentru ramuri industriale foarte
diferite. Comparativ cu anul 1938, în anul 2018 a scăzut ponderea suprafeţelor cultivate cu
cereale, plante textile sau tutun, şi a crescut ponderea suprafeţelor cultivate cu plante
oleaginoase, cartofi şi plante aromatice şi medicinale.
Tabelul 1
Suprafaţa cultivată cu principalele grupe de plante fitotehnice în România
(în anii 1938 şi 2018)
1938 2018
Specificare
mii ha % din arabil mii ha % din arabil
Cereale pentru boabe 8.193,9 81,81 5.274,21 56,13
Leguminoase pentru boabe 99,3 0,98 293,55 3,12
Plante oleaginoase 136,9 1,35 1.642,32 17,48
Plante textile 54,7 0,54 2,04 0,02
Sfeclă pentru zahăr 32,6 0,32 25,23 0,27
Cartofi 135,1 1,33 173,30 1,84
Tutun 11,0 0,10 0,92 0,01
Plante aromatice şi medicinale - - 10,68 0,12
TOTAL 8.663,5 85,83 7.422,25 78,99
Suprafaţa arabilă 10.092,8 100,00 9.396,30 100,00
Sursa: L.S.Muntean şi colab., 1995; Anuarul Statistic al României, 2019; FAOSTAT, 2018

Bazele teoretice şi aplicative ale stabilirii tehnologiilor de cultivare îşi au originea în

ştiinţe foarte diferite, fundamentale (Botanică, Chimie, Biochimie, Fizică şi Matematică,
Fiziologie vegetală, Ecologie, Genetică) şi agronomice (Mecanizarea agriculturii, Pedologie,
Agrotehnică, Agrochimie, Ameliorarea plantelor, Protecţia plantelor, ș.a.). Nu întâmplător,
fitotehnia se studiază în anii mari, în partea a doua a procesului de instruire, când s-au
limpezit şi s-au acumulat multe noţiuni.
1.2. Necesitatea creşterii preducţiilor agricole
Populaţia umană s-a dezvoltat într-un ritm accelerat în ultimii 2.000 de ani, şi
îndeosebi în ultima sută de ani. Populaţia mondială a depăşit 7 miliarde şi se estimează că va
creşte la peste 9 miliarde în anul 2050. În această perspectivă, în prezent există temeri foarte
serioase asupra capacităţii de a produce suficientă hrană pentru populaţia umană în creştere
rapidă. Organizaţia Mondială a Sănătăţii aprecia că între 0,8 şi 1,1 miliarde persoane sunt
afectate de subnutriţie şi malnutriţie la nivel mondial.
Unii specialişti în probleme demografice consideră că a fost atinsă capacitatea
globului terestru de a produce hrană pentru populaţie. Alţii, evaluând resursele globale şi
progresele realizate de tehnologiile agricole, apreciază că există încă rezerve importante
pentru îmbunătăţirea recoltelor agricole, pentru susţinerea creşterii demografice (tab.2).
Tabelul 2
Prognozarea tendinţelor de subnutriţie şi malnutriţie, pe regiuni (1996 - 2030)
Regiunea În % din populaţie Milioane persoane
1996-1998 2015 2030 1996-1998 2015 2030
Africa Sub- 34 22 15 186 184 165
sahariană
Orientul Apropiat 10 8 6 36 38 35
şi Africa de Nord
America Latină şi 11 7 5 55 45 32
zona Caraibelor
China şi India 16 7 3 348 195 98
Restul Asiei şi 19 10 5 166 114 70
regiunea Pacific
Ţări în curs de 18 10 6 791 576 400
dezvoltare
Sursa: FAO, 2000: Towrds 2015/2030, Tehnical Interim Report

De-a lungul dezvoltării agriculturii, selecţia şi ameliorarea plantelor prin metode tot
mai complexe au condus la crearea de organisme perfecţionate la toate speciile cultivate, sub
aspectul productivităţii, al calităţii recoltei, al rezistenţei la factorii de stres abiotic (secetă,
ger, arşiţă, cădere, ş.a.) şi biotic (boli, dăunători, etc.). După unele estimări, circa 80% din
creşterea producţiei totale de alimente din ultimul secol se datorează introducerii în cultură a
creaţiilor noi ale amelioratorilor şi doar 20% din spor este rezultatul extinderii suprafeţelor
cultivate sau al tehnologiilor agricole mai perfecţionate.
Este evident că, datorită sporirii necesarului de produse agro-alimentare, urmare a
creşterilor demografice, a creşterii consumului individual şi a diversificării cerinţelor, cu
deosebire în ţările emergente (exemplele Chinei şi Indiei sunt edificatoare), se impune
creşterea accentuată a producţiilor agricole (tab. 3).
 Tabelul 3
Exemple de cazuri grave de foamete în secolul XX
(după M. Alamgirs, 1981; J.R.K. Robson, F. Vatson, 1999)
Anii Locul Numărul de decese Observaţii
1899-1900 India 1 mil. Secetă
1915-1918 Germania 200.000 Război
1918-1919 Uganda 440 -
1920-1921 China de Nord 500.000 Secetă
1921-1922 Rusia, Ucraina şi regiunea Volga 1,5-5 mil. Secetă
1928-1929 China, Shenai, Kansu, Homan 3 mil. -
1932-1933 Rusia 3-10 mil. Reorganizarea agriculturii
1941-1943 Grecia 450.000 Război
1941-1944 Leningrad 1 mil. Război
1941-1942 Polonia, Varşovia 43.000 Război
1943 Ruanda - Urundi 35.000-50.000 -
1943-1947 India, Bengal 3 mil. Secetă şi război
1958-1962 China 30 mil. Reorganizarea agriculturii şi
calamităţi naturale
1967 India, Bihar - Secetă
1971-1973 Etiopia 1,5 mil Secetă
1988 Sudan 250.000 Război
1998 Sudan 60.000 Război

În cursul dezvoltării societăţii umane pot fi identificate diferite căi prin care au
crescut producţiile agricole:

I. SPORIREA SUPRAFEŢELOR CULTIVATE (CALEA EXTENSIVĂ)

Este cea mai veche cale, urmată de primele colectivităţi umane sedentare de agricultori
şi apoi extinsă de-a lungul mileniilor. Treptat, datorită creşterii populaţiei, suprafeţe întinse de
ecosisteme naturale (din zonele de stepă, silvostepă şi pădure) au fost luate în cultură şi au
fost transformate în terenuri agricole. Procesul a căpătat o altă dimensiune când terenurile din
zonele respective au devenit insuficiente faţă de cerinţele de hrană ale populaţiei în creştere;
au început procese ample de migrare a unor mari colectivităţi umane spre zone nepopulate sau
mai puţin populate, mai apropiate sau mai îndepărtate.
Exemple:
 migrarea unor colectivităţi umane din Asia spre Europa, şi, mult mai târziu, din
Europa spre America de Nord sau Australia; pe teritoriul românesc: extinderea
 terenurilor cultivate în zona pădurilor de câmpie din sud; colonizarea zonelor de
stepă şi silvostepă din Bărăgan şi Dobrogea în sec. XIX - XX; îndiguirea şi
desecarea Luncii şi Bălţilor Dunării în sec. XX;
 în prezent, această cale se mai manifestă pe areale restrânse în unele regiuni ale
lumii, cum ar fi: tăierea pădurilor ecuatoriale sau luarea în cultură a savanelor ş.a.
Scoaterea din regimul natural a noi suprafeţe cu ecosisteme naturale nu rezolvă
decât local cerinţele alimentare, în schimb contribuie la accentuarea problemelor
ecologice la nivel planetar. În alte cazuri, cum este înfiinţarea culturilor agricole în
zonele de deşert, amenajarea şi transformarea suprafeţelor respective în terenuri
propice pentru activităţi agricole, precum şi întreţinerea acestora, presupun
investiţii foarte mari, care nu sunt justificate din punct de vedere economic, prin
rezultatele obţinute.

II. SCHIMBAREA STRUCTURII CULTURILOR

Aceasta presupune extinderea suprafeţelor semănate cu anumite culturi agricole pentru
a răspunde cererii pentru aceste produse, prin restrângerea altor culturi existente. Este
considerată o cale extensivă mascată deoarece nu implică modificarea nivelului tehnologic, în
sensul intensificării tehnologiilor agricole şi sporirea inputurilor cu scopul creşterii
producţiilor medii, ci doar obţinerea, prin creşterea suprafeţelor, a unor cantităţi mai mari de
produse pentru acoperirea necesarului.
Exemple:
 în România interbelică, într-un interval de câţiva ani (1934 - 1939) au fost extinse
suprafeţele semănate cu soia şi rapiţă până la aproape 100 mii ha, realizată prin
diminuarea suprafeţelor cultivate cu cereale, recolta fiind destinată unor beneficiari
externi care aveau nevoie de materii prime bogate în proteine şi lipide, pentru
industriile alimentară şi chimică.

III. SPORIREA PRODUCŢIILOR LA UNITATEA DE SUPRAFAŢĂ (CALEA

INTENSIVĂ)
Reprezintă cea mai importantă şi realistă cale pentru creşterea producţiilor de alimente
şi alte materii prime agricole. Mărimea producţiilor la unitatea de suprafaţă reflectă nivelul
agriculturii practicate. Sub acest aspect, în România există rezerve mari de creştere a
producţiilor, dacă se face o comparaţie cu rezultatele obţinute în alte ţări, dar şi cu potenţialul
condiţiilor naturale şi al soiurilor şi hibrizilor existenţi în cultură.
Creşterea producţiilor medii presupune asigurarea anumitor condiţii:
 organizarea producţiei agricole în exploataţii agricole cu potenţial tehnic şi
economic (asociaţii agricole, societăţi comerciale, ş.a.);
 existenţa bazei materiale (mecanizare; chimizare; material semincer; construcţii);
 corectarea factorilor de stres prin irigare, desecare, drenaj (inclusiv constituirea
unor asociaţii cu aceste obiective);
 măsuri pentru refacerea terenurilor degradate prin eroziune, compactare, acidifiere,
diferite activităţi antropice;
 calificarea forţei de muncă la toate nivelurile (inclusiv pentru micii agricultori -
fermieri) şi existenţa serviciilor de consultanţă şi extensie;
 cercetarea ştiinţifică dirijată spre crearea de organisme perfecţionate şi elaborarea
de tehnologii, corespunzătoare condiţiilor naturale specifice, sistemelor de
agricultură practicate şi cerinţelor pieţei.

Bibliografie recomandată:
1. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011. Controlul calităţii seminţelor destinate semănatului.
Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura Universitară, Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Epure Lenuța Iuliana, 2013. Fitotehnie - cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura
Ceres Bucureşti.
3. Roman Gh.V., Tabără V., Robu Tr., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., 2013. Fitotehnie. Vol. I. Cereale
şi leguminoase pentru boabe. Editura Universitară, Bucureşti.
4. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011.
Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura Universitară Bucureşti.
5. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, 2006. Fitotehnie. Cereale şi leguminoase pentru boabe.
Editura Ceres, Bucureşti.