UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE
DEPARTAMENTUL DE GEOGRAFIE

Programul de studii universitare de licență: GEOGRAFIE

GEOGRAFIA AGRICULTURII

Anul III, sem. I

An universitar 2019-2020
 Geografia agriculturii CURS 1, 2

INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA GEOGRAFIEI AGRICULTURII

 Cadrul conceptual al geografiei agriculturii

Geografia agriculturii reprezintă acea ramură a geografiei economice care studiază structura și
repartiția geografică a modului de utilizare a terenurilor și a producției agricole, organizarea agriculturii și
piețele agricole, în funcție de condițiile naturale, sociale și economice (Miu F. & Simoni S., 2007, p. 254).
Ca parte a geografiei economice (Fig. 1), geografia agriculturii studiază variația spațială a
modelelor activităților agricole, descrie și explică distribuția teritorială a culturilor de plante, a organizării
agriculturii și a piețelor agricole. Anterior, geografia agriculturii s-a concentrat asupra delimitării și
clasificării arealelor agricole și a relațiilor acestora cu resursele fizice. Explicarea folosirii terenurilor
agricole apelează la factorii economici, costurile de producție, facilitățile piețelor, incluzând căile în care
acestea sunt influențate de localizarea și mărimea fermelor (Erdeli G. & Ielenicz M. - coord., 1999, p. 138).

GEOGRAFIA UMANĂ

Geografia populației

Geografia așezărilor umane

Geografia economică

G. resurselor, G. agriculturii, G. industriei,

G. transporturilor, G. comerțului, G. turismului

Geografia socială

Geografia politică

Geografia culturală

G. istorică și toponimie geografică

Fig. 1. Locul geografiei agriculturii în cadrul geografiei umane
Sursa: prelucrare după Erdeli G. & Ielenicz M. - coord., 1999, p. 141

Agricultura a fost și este considerată o ramură de bază a economiei mondiale (Fig. 2), asigurând
nevoile alimentare ale populației. Cu toată importanța sa, ea este, în prezent, puternic dependentă de
activitățile industriale (care au rolul de a transforma producția) și de marile firme care comercializează
producția (Bernadette Merenne-Schoumaker, 1999, cit. de Cândea M. & Peptenatu D., 2002, p. 9).
Conform autorilor menționați, preocupările geografilor pentru agricultură au fost permanente,
agricultura și activitățile agricole însemnând, în primul rând, spațiu și activitate spațială.
Primele abordări sunt caracteristice începutului sec. al XIX-lea și au vizat două aspecte principale:
morfologia peisajelor (modul de organizare a parcelelor) și habitatul rural. Geografia agriculturii, axată pe
repartiția spațială a economiei productive, se dezvoltă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar a avut
un caracter statistic și descriptiv, aceste elemente caracterizând geografia agriculturii până în 1950, când
preocupările se orientează spre analiza factorilor care determină repartiția producției agricole.
În prezent, aprofundarea analizei geografice tinde spre identificarea aspectelor spațiale, economice,
culturale, sociale etc. ale activităților agricole. Geografia agriculturii surprinde și explică cauzal variațiile
spațiale ale activităților agricole pe suprafața Terrei, marea diversitate a plantelor cultivate și a peisajelor
agricole, diversitate determinată de condițiile naturale, socio-economice, de tradiții (Cândea M. & Peptenatu
D., 2002, p. 9), dar și de avansul tehnologic sau de speculațiile pieței și globalizarea economiei.

ECONOMIA: sistem ordonat

al cerințelor de bunuri și servicii
Sectorul primar
Agricultură
Cultura plantelor
Plante cerealiere (principale, secundare)
Plante legumicole, leguminoase și tuberculifere
Plante tehnice (pt. ulei, zahăr, fire/fibre textile)
Culturile arborescente/de subarboret “permanente”
(pt. băuturi reconfortante/tonifiante, pt. mirodenii,
citricele, bananierul, avocatierul, curmalul, ananasul,
alte plante: arborele de cauciuc etc.)
Tutunul și plantele narcotice, stupefiante sau
halucinogene (tutunul, macul, cânepa, coca etc.)
Zootehnie
Bovine, ovine și caprine, porcine, păsări, cabaline
Alte animale importante pentru industria alimentară
Alte animale importante pentru industria textilă
Alte animale pentru tracțiune, competiții, companie,
ornamentale etc.
Vânătoare, pescuit/acvacultură
Silvicultură
Sectorul secundar
Activități extractive (uneori considerate parte a sectorului primar),
energie, procesare/manufacturare, construcții
Sectorul terțiar
Comerț, transport, turism, cercetare/educație, sistem sanitar, admin. publică etc.
Fig. 2. Agricultura în contextul activităților economice

Diferențierile peisagistice la nivel planetar reflectă atât varietatea condițiilor de mediu, precum și
nivelurile diferite de dezvoltare economică și culturală și, nu în ultimul rând, preferințele comunităților umane
pentru anumite produse agro-alimentare. Se practică, astfel, agricultura modernă, puternic mecanizată și
chimizată, alături de agricultura rudimentară, practicată prin tehnici și folosind unelte aproape neschimbate
de sute de ani; continuă să existe atât agricultura tradițională, de subzistență, în cadrul căreia producția
agricolă realizată abia satisface nevoile familiale, cât și agricultura de mare randament, unde un singur
agricultor poate asigura hrana pentru încă 60 – 70 de persoane. Indiferent de forma pe care o îmbracă,
agricultura reprezintă una dintre ramurile importante ale economiei mondiale, fiind mult mai veche și mai
diferențiată în spațiu decât celelalte activități economice, folosind peste 1/3 din suprafața totală a uscatului și
antrenând circa 45% din forța de muncă a planetei, în prezent (Cândea M. & Peptenatu D., 2002, p. 9, 10).

Tabel 1. Definirea unor tipuri de agricultură practicate în prezent (pentru detalii, vezi Curs 6)
Tip de agricultură Definiții și observații
Agricultură Sistem de agricultură în care creșterea producției se bazează pe extinderea suprafețelor cultivate,
extensivă (Fig. 3) ceea ce duce la dispersarea eforturilor materiale și umane și la scăderea eficienței. Acest tip de
agricultură este uneori dependent de condițiile naturale specifice anumitor zone geografice, de tradiție
și de nivelul de dezvoltare generală a arealului respectiv.
Agricultură Sistem de agricultură care dă producții mari pe unitatea de suprafață și de producție, datorită
intensivă investițiilor suplimentare și succesive în mijloace de producție, ce corespund avansului tehnic și științific.
Agricultură Tip de agricultură prin care se exploatează doar terenurile necesare întreținerii colectivităților
tradițională rurale, în funcție de sistemul de cultură adoptat. Are un caracter subzistențial. Un tip aparte
poate fi reprezentat de agricultura tradițională irigată.

2
 Agricultură de piață Tip de agricultură comercial-speculativă care a apărut la mijlocul sec. al XIX-lea, în legătură cu
revoluția industrială și dezvoltarea urbană, generată de agroalimentare ale maselor mari de
consumatori. Piața orientează sistemul de cultură, impune tipul plantelor cultivate și suprafața
luată în cultură.
Agricultură Tip de agricultură apărut în strânsă legătură cu dezvoltarea industriei și creșterea gradului de
speculativă urbanizare, unde piața orientează sistemul de cultură și, prin el, peisajul rural. Are un caracter
comercial, prin care s-a produs separarea geografică a producției și a consumului.
Agricultură fără Tip de agricultură care apelează la un sistem al lucrării minime a pământului, prin aplicarea
arătură căruia solul nu este arat, acesta fiind protejat de precipitații/vânt de resturile recoltei anterioare.
Agricultură Agricultură dezvoltată datorită cerințelor consumatorilor pentru o hrană sănătoasă și a
organică1 conștientizării rolului agriculturii în protecția ecologică. În general, termenul se referă la
restricționarea severă a fertilizatorilor chimici sau a pesticidelor, agricultura nechimizată fiind
privită în multe state ca o industrie intensivă. În cadrul acestui tip de agricultură se obțin nu
numai produse destinate alimentației, ci și unele plante tehnice (cum este bumbacul).
Agricultură urbană Tip de agricultură profilată pe producția elementelor alimentare în perimetrul orașelor (în curți,
grădini, livezi, pe acoperișuri sau balcoane, dar și în spațiile lăsate libere sau în spațiile publice).
Se practică individual, de către familii (la scară mică) sau de către societăți comerciale (ca în
cazul serelor sau fermelor urbane neconvenționale).
Agricultură Tip de agricultură în care plantele nu au mediu solid pentru rădăcini. În cadrul agriculturii
hidroponică și hidroponice, rădăcinile plantelor se află într-o soluție cu nutrienți minerali și mediu inert: nisip,
aeroponică (Fig. 4) pietriș, lemn mineral. În cadrul agriculturii aeroponice, nu se folosește substrat de creștere,
rădăcinile plantelor fiind suspendate în aer/cameră de creștere și stropite cu nutrienți (rădăcinile pot
fi păstrate continuu/intermitent într-un mediu saturat cu picături fine - ceață/ aerosol - de nutrienți).
Sursa: prelucrare după Erdeli G. & Ielenicz M. - coord., 1999, p. 17, 18

Agricultură intensivă - cultura plantelor, SUA Agricultură intensivă – zootehnie, Australia

(www.globalforestatlas.yale.edu/land-use/industrial-agriculture) (www.farmonline.com.au/story/3374189/rare-look-at-intensive-chicken-production/ )

Agricultură tradițională, India (atenție și la planul secund) Agricultură tradițională - nomadism pastoral, Mongolia
(https://wikieducator.org/File:India_Farming.jpg) (www.nationalgeographic.org/encyclopedia/herding/)
Fig. 3. Aspecte relevante pentru două tipuri de agricultură practicate în prezent

Deși statisticile reflectă o participare redusă a agriculturii la Produsul Național Brut, rolul acesteia
pe plan global, regional și local este foarte important. Dacă avem în vedere că 20 – 30% din venitul
disponibil al populației planetei se consumă pentru procurarea produselor agro-alimentare, că agricultura
asigură baza alimentară a populației și furnizează materia primă pentru o serie de ramuri industriale, iar prin
produsele ei participă la derularea comerțului între diferite regiuni/state ale lumii (iar mai recent este chiar parte
1
Cu o piață mondială în continuă creștere, agricultura ecologică, în valoare de peste 80 de miliarde de euro în 2016, devine tot mai importantă în țările cu venituri
mici. În timp ce agricultura organică are cel mai mare areal certificat la nivel mondial și în țările cu venituri mici, alte Standarde de Sustenabilitate Voluntară
(Voluntary Sustainability Standards/VSS), cum ar fi Fairtrade, UTZ sau Rainforest Alliance, câștigă, de asemenea, importanță. În prezent, cel puțin 25% din
producția globală de cafea și 9% din cea de bumbac este certificată conform unuia dintre principalele VSS (inclusive cele organice) (Sursa:
https://ec.europa.eu/europeaid/news-and-events/trends-organic-agriculture-and-sustainability-standards-low-income-countries-outlook_en). Link-uri utile:
https://ec.europa.eu/europeaid/devco-basic-pages/infopoint-conferences_en, https://www.fibl.org/en/homepage.html,
https://www.organiccottonaccelerator.org/portfolio-item/oca-supports-cross-sector-initiatives-dutch-sustainable-textiles-convenant-cotton-2040/
3
a fenomenului turistic), rolul agriculturii în cadrul producției materiale (de care depinde, în mare măsură,
existența umană) este mai mult decât evident. Mai mult, agricultura se constituie în piață de desfacere pentru o
gamă din ce în ce mai largă de produse industriale (Cândea M. & Peptenatu D., 2002, p. 10).

De la stânga spre dreapta:

a. Argilă expandată
b. Vată minerală
c. Fibre de cocos
Fig. 4. Exemple de culturi hidroponice folosind medii diferite (Sursa: www.seretransilvania.ro)

Din cauza unui număr considerabil de presiuni ecologice care subminează deja securitatea globală
a asigurării resurselor de hrană, agricultura a intrat mai profund în atenția organismelor guvernamentale,
supra-guvernamentale și a altor instituții internaționale. Aceste presiuni sunt reprezentate, în primul rând,
de eroziunea solului, deșertificare, sărăturarea terenurilor irigate, lipsa apei dulci în cantitățile solicitate,
lipsa de noi terenuri agricole cultivabile. Acestora li se adaugă, începând cu finalul anilor 1980, frecvența
din ce în ce mai mare a dezastrelor legate de factorii climatici (creșterea temperaturii medii globale, desele
valuri de căldură după 1990, frecventa fenomenelor violente de tip ciclon tropical), acestea afectând
producția unora dintre cele mai importante plante cu rol în alimentația umană.
În condițiile menținerii unor rate semnificative de creștere a populației, a cerințelor impuse de nivelul
acesteia de trai, în paralel cu tendința de scădere a producției agricole (prin scăderea suprafețelor agricole și
arabile ca urmare a degradării solului, prin scăderea suprafețelor irigate ca urmare a reducerii resurselor de apă
și a depășirii limitelor durabile de exploatare a acestora etc.) problema asigurării cererii crescute de alimente și
a menținerii stocurilor ridică probleme în fața agriculturii (Cândea & Peptenatu, 2002, p. 10).
Dacă de la începuturile practicării agriculturii și până în anul 1950, sporurile de producție s-au
bazat mai ales pe extinderea suprafețelor agricole cultivabile (după care această posibilitate s-a redus
treptat), în perioada următoare s-a trecut rapid la creșterea productivității terenurilor existente, prin
aplicarea tehnologiilor avansate, a chimizării și a extinderii irigațiilor. Ulterior, perfecționarea metodelor de
menținere și chiar de creștere a producției a trecut pe primul loc, în paralel cu dezvoltarea biotehnologiei și
a ingineriei genetice; acestea din urmă au propriile limite și nu pot acoperi constant decalajul dintre
creșterea numerică a populației și creșterea rezervelor de hrană (Cândea M. & Peptenatu D., 2002, p. 11).
Se aduce în discuție promovarea unor tipuri de agricultură durabilă, în cadrul cărora procesele de
eroziune să nu depășească posibilitățile de regenerare a solului, iar procesul de dispariție a speciilor să fie
sub nivelul ritmului natural de evoluție a acestora. O importanță deosebită prezintă extinderea tehnicilor
agricole organice și dezvoltarea agriculturii nechimizate, în vederea protecției ecologice a solului și a
apelor, dar și organizarea spațiului agricol prin abordări interdisciplinare. S-ar putea realiza, astfel, o
deplină concordanță între cerințele de consum ale diferitelor subspații și posibilitățile oferite de factorii geo-
ecologici caracteristici acestora, iar spațiul agricol ar avea permanent posibilitatea de recuperare a
elementelor prelevate de om în scopuri productive (Sursa: Idem).
4
  Criterii în stabilirea tipologiilor structurale în cadrul economiilor agrare (a se vedea și Curs 6)

Apărută în urmă cu 8000-9000 de ani, când a început practic o nouă etapă istorică în evoluția
umanității (când are loc și prima revoluție demografică și economică), agricultura a constituit un sector
economic cvasi-dominant până la revoluția industrială începută în secolul al XVIII-lea.
În tendința de a produce bunuri alimentare în cantități sporite, care să acopere necesarul unei
populații într-o evoluție progresivă, se înregistrează o extindere a terenurilor cultivate, are loc o creștere
continuă a efectivelor de animale.
Concomitent, au loc schimbări importante în tehnologiile și metodele utilizate în agricultură, în destinația
producției, în formele de proprietate funciare, în productivitatea terenurilor și a efectivelor de animale, ca și în
impactul pe care agricultura îl are în plan ecologic.
În acest mod au rezultat mai multe tipologii structurale și sisteme de economie agrară (Fig. 5) care
pun în evidență procesul evolutiv prin care a trecut agricultura în timp. Ele reflectă în mare parte nivelul de
organizare socială și tehnologiile de bază utilizate în valorificarea potențialului productiv al terenurilor.
Tipurile de agricultură care s-au succedat în timp se înscriu într-un amplu proces evolutiv de creștere
a producției de bunuri agroalimentare și de perfecționare a tehnicilor de valorificare a resurselor funciare.
Agricultura, ca și industria, a trecut prin mai multe etape de tranziție, atât în privința formelor de
proprietate, cât și a tehnologiilor utilizate în cultivarea terenurilor și în creșterea animalelor. Ea a constituit
cei mai important sector economic pană la prima revoluție industrială, începută în sec. al XVIII-lea și
care, aparent paradoxal, a fost precedată de adoptarea unor tehnologii de tip industrial chiar în prelucrarea
produselor agricole. Marile abatoare din regiunea Marilor Lacuri, fabricile de textile din Marea Britanie, dar și
din alte sectoare și zone geografice, au devansat industriile metalurgice și din alte domenii tehnologice.

Fig. 5. Criterii în stabilirea tipologiilor structurale în economia agrară

Sursa: prelucrare după Aur N. S., 2008, p. 31

 Funcţiile economico-sociale şi ecologice ale agriculturii

Agricultura reprezintă principala ramură a sectorului primar al economiei și are, în multe state, o
pondere semnificativă în formarea PIB și PNB, în comerțul exterior, în ocuparea forței de muncă și în
cadrul altor indicatori social-economici. Ea a constituit, și reprezintă încă, nu numai principala sursa de
mijloace de subzistență ci și un important furnizor de materii prime pentru producția de articole artizanale
și fabricate, pentru industria ușoară și alimentară, condiționând astfel în mod direct asigurarea populației

5
 cu o mare varietate de bunuri de consum. În prezent, aproximativ 70% din producția agricolă a Europei și
90% din cea a Americii de Nord se prelucrează industrial (Aur N. S., 2008, p. 21).
În condițiile agriculturii concurențiale, de piață, a agriculturii speculative din statele dezvoltate,
produsele acestei ramuri participă într-o măsură din ce în ce mai mare la fluxurile comerciale mondiale.
Sunt însă și multe state aflate în curs de dezvoltare, în care ponderea produselor agricole deține peste 4/5
din totalul comerțului exterior (Sudan, Cuba, Madagascar, Somalia etc.), fiind cea mai importantă surse de
devize pentru finanțarea economiilor naționale (Aur N. S., 2008, p. 21).

% %

Fig. 6 Structura forței de muncă pe sectoare de activitate Fig. 7 Structura PNB pe sectoare de activitate economică.
economică. Dinamica ponderilor în perioada 1991 - 2017 Dinamica ponderilor în perioada 1995 - 2015
(Sursa: https://data.worldbank.org/indicator/SL.AGR.EMPL.ZS? (Sursa: https://data.worldbank.org/indicator/NV.AGR.TOTL.ZS?end=2017&start=
end=2017&start=1991&type=shaded&view=chart&year=2017) 1991&type=shaded&view=chart&year=2017)

Tabel 2. Caracteristici sectoriale regionale ale forței de muncă și ale venitului adăugat în cadrul PNB
Ponderea sectoarelor Structur
Ponderea forței de muncă la Total economice în generarea valorii PNB, a fortei
nivel de sector economic forță de adăugate în cadrul PNB mld. $ de
(%, 2017) muncă (%, 2016) (curent, munca Structur
Teritoriu/ (mil internat.), pe a PNB pe
Grupare regională Agricultură Industrie Servicii pers) Agricultură Industrie Servicii PPP regiuni regiuni
Asia de E & Pacific 26,6 23,2 50,3 1258,64 5,2 34,4 60,4 39126,82 36,5 32,4
Asia de E & Pacific (excluzând
statele cu venit ridicat) 29,1 22,9 48,0 1128,80 9,3 39,2 51,4 28417,60
Europa & Asia Centrală 9,2 24,4 66,4 438,14 2,1 25,7 72,2 28597,09 12,7 23,7
Europa & Asia Centrală
(excluzând statele cu venit ridicat) 16,3 25,7 58,1 196,11 6,2 32,1 61,7 8146,14
America Latină & Caraibe 15,6 21,4 62,9 309,82 5,6 26,9 67,4 9699,23 9,0 8,0
America Latină & Caraibe
(excluzând statele cu venit ridicat) 15,9 21,4 62,7 296,81 5,8 26,3 67,9 8988,82
Or. Mijlociu & Africa de N 17,2 26,8 56,1 150,10 5,6 37,4 57,1 8522,77 4,4 7,1
Or. Mijlociu & Africa de N
(excluzând statele cu venit ridicat) 20,9 27,1 52,0 117,96 10,2 34,2 55,7 4900,94
America de Nord 1,6 17,4 81,0 183,41 1,1 20,0 78,9 20247,26 5,3 16,8
Asia de Sud 44,4 22,9 32,6 694,07 17,8 27,8 54,4 10709,39 20,1 8,9
Africa Subsahariană (excluzând
statele cu venit ridicat) 54,9 11,0 34,1 415,27 17,5 24,2 58,3 3844,96
Africa Subsahariană 54,9 11,0 34,1 415,27 17,5 24,2 58,3 3847,65 12,0 3,2
State cu venit ridicat 3,1 22,1 74,8 600,44 1,4 24,6 74,0 55746,18
St cu venit mediu 30,2 22,9 46,9 2556,46 9,2 33,0 57,8 64020,18
St cu venit mediu superior 22,4 24,0 53,6 1340,59 7,0 34,0 59,0 43561,57
St cu venit mediu si scăzut 34,0 21,4 44,6 2849,02 9,4 32,9 57,6 65132,87
St cu venit mediu scăzut 38,7 21,6 39,6 1215,87 16,5 29,9 53,6 20504,45
St. cu venit scăzut 67,9 8,6 23,6 292,56 30,3 22,3 47,5 1121,72
120697,8
100
MONDIAL 28,7 21,5 49,7 3449,45 3,8 27,3 68,9 0 100,0
Sursa: Banca Mondiala, 2018, prelucrare date din sursele Fig. 6 si 7.

6
 a. b.

Fig. 8. Forța de muncă din agricultură (% în totalul persoanelor ocupate): a. 1991, b. 2017
(Sursa: https://data.worldbank.org/indicator/SL.AGR.EMPL.ZS?end=2017&start=1991&type=shaded&view=map&year=2018)

a. b.

Fig. 9. Agricultura – sursă de devize pentru economiile naționale: a. Agricultura-valoarea adăugată, % din PIB (2017),
b. Agricultura, valoarea adăugată, US$ val. curentă (2017)
(Sursa: https://data.worldbank.org/indicator/NV.AGR.TOTL.CD?type=shaded&view=map&year=2017)

Considerente precum cele evidențiate mai sus au condiționat în timp modificările survenite atât în
cadrul sectorului vegetal, cât și în zootehnie. Cele două sectoare au cunoscut o permanentă adaptare în
raport cu exigentele funcțiilor menționate.
Spațiul rural a fost amenajat după tehnici extrem de variate, care au fost perfecționate în timp, încât
producția vegetală și animală sa crească și să fie continuu ameliorată.
Peisajele agrare au devenit tot mai complexe, fiind condiționate de tradiții, metodele folosite și
înzestrarea tehnică, de sistemele economice existente, de mediul rural din fiecare regiune geografică,
precum și de cutumele sociale locale, religie și alți factori naturali și social-economici.
Progresele înregistrate în dinamica societății umane, începând de la folosirea focului în defrișarea
terenurilor, în Neolitic, și până la sistemele agro-industriale actuale susținute de mecanizare, chimizare,
biotehnologii și alte metode moderne sunt ilustrate de creșterea vizibila a randamentului economic,
deopotrivă, atât în zootehnie cât și în cultura plantelor.
Cu toate acestea, potrivit datelor publicate de Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și
Agricultură (FAO), foametea sau subnutriția afectează în mod cronic aproximativ un număr mare de
persoane din statele slab dezvoltate (Aur N. S., 2008, p. 21, 22 și https://www.globalhungerindex.org).
Criza alimentară se resimte cu precădere în statele foste colonii, unde se îmbină forme arhaice ale
agriculturii de subzistență, bazate pe proprietatea comună asupra pământului, cu cele ale proprietății feudale

7
și semifeudale cum sunt hacienda, fazenda, estancia și latifundia, precum și cu marile plantații capitaliste
care produc aproape exclusiv pentru piață (Knox P. & Agnew J., 1996 cit. de Aur N.S., 2008, p. 22).
În plan ecologic, activitățile agricole bazate pe metode primare, în care cultivarea terenurilor nu ține
cont de fluxurile energetice și de materie din natură, de relațiile din cadrul geosistemelor, duc la
exploatarea nerațională a solului și la diminuarea treptată a potențialului agro-productiv al trenurilor.
Solurile de pe pante sunt erodate, rezervele de apă scad sau sunt poluate, materialul genetic este distrus.
Unele cercetări susțin ca există semne clare de îmbătrânire a Pământului, încât în multe locuri
șansele agriculturii sunt limitate. Sistemele economice din agricultură trebuie astfel regândite ecologic sau
din perspectiva ambientală, încât să contribuie la stabilitatea ordinii naturale, dar să și satisfacă, în același
timp, cererea crescândă de produse agroalimentare ale societății umane (Sursa: Ibidem).
Din acest motiv, în multe state, în ultima perioadă, tehnologiile considerate moderne cedează loc,
din ce în ce mai mult, agriculturii durabile, ecologice, biologice sau organice bazată pe asolamente,
combinări de culturi cu exigențe asemănătoare, evitând, pe cat posibil, îngrășămintele chimice și alte
substanțe care pot produce mari neajunsuri biodiversității și mediului natural în ansamblu lui.

 Scurt istoric al dezvoltării agriculturii (adaptat după Aur N. S., 2008)

Începuturile agriculturii și evoluția ei

Asupra primelor începuturi ale agriculturii există mai multe ipoteze. Istoricii sunt de acord că
agricultura, ca activitate economică, a început în Neolitic fiind o creație a femeii care, pe suprafețele mici de
teren din jurul locuinței primitive a început să semene semințele adunate și să le lucreze cu unelte simple
(Cândea M. & Peptenatu D., 2002, p. 65).
Primele arii de civilizație agricolă datează din perioada Neoliticului sau chiar de mai târziu, din Epoca
bronzului. Numeroase mărturii arheologice arată că primele comunități umane care trec de la stadiul de pre-
agricultor (vânător, culegător și pescar) la cel de agricultor - crescător/pastor de animale (pentru carne, lapte,
lână, blană, tracțiune) și cultivator de plante - are loc în timpul mileniilor al IX-lea și al VIII-lea î.e.n., când sunt
domesticite primele specii de animale și se trece la selecționarea unor plante pentru a fi cultivate.
Acest fapt marchează o schimbare importanta nu numai în statutul social, ci și în poziția economică a
membrilor societății umane. Astfel, crește considerabil securitatea alimentară, încât colectivitățile umane
devin tot mai mari și mai numeroase. In această fază de început are loc o diviziune socială a muncii în cadrul
căreia atribuțiile pastorale revin cu precădere bărbatului iar activitățile de cultivator sunt practicate de femeie.
Culesul, vânatul și pescuitul vor continua sa dețină și în perspectivă un rol important, încă multă
vreme, în existenta umană, dovadă că și in prezent există comunități care depind decisiv de aceste surse
de subzistenta (boșimanii, indienii, pigmeii, aborigenii, inuiții și alte comunități arhaice).
Etapa de agrarizare și revoluția economică din Neolitic
Neoliticul reprezintă perioada istorică în care are loc trecerea la agricultură. Acest fapt coincide cu
prima tranziție demografică, marcată de o creștere deosebită a populației. Creșterea animalelor și
cultivarea plantelor au fost impuse în principal de diminuarea resurselor cinegetice, piscicole și vegetale
din ariile de habitat uman, fapt care obliga populația la deplasări pe spații tot mai mari, în condiții
geografice deseori vitrege, pentru a-și asigura bunurile de subzistență.
Agricultura neolitică este bine reprezentată în regiunea Orientului Mijlociu, între Golful Persic și
Marea Mediterană. Condiții istorice favorabile civilizațiilor agricole timpurii au existat și în India, China, în

8
spațiul geografic al Americii Centrale. Așa cum demonstrează dovezile arheologice din așezările neolitice,
viața sedentară a dus la apariția satelor lângă ape, unde erau practicate și culturile irigate.
În cea mai mare parte, tehnicile utilizate în Neolitic se bazau pe cultivarea plantelor în nămolul fertil
depus de râuri la revărsări (Tigru, Eufrat, Nil, Huang-he, lang-tze și alte cursuri de apă din ariile cu vechi
civilizații agricole),
Trecerea populației la viața sedentară nu exclude practicarea nomadismului în acest stadiu de
civilizație (era necesar în găsirea de noi pășuni pentru animale). Acest fapt întărește temelia celei dintâi
diviziuni a muncii prin care bărbatul își conservă rolul predominant în creșterea animalelor, iar femeia se
ocupă mai ales de cultivarea plantelor.
Veritabile comunități de păstori și cultivatori, colectivități agricole bine închegate, apar cu mai mult
de 3000 - 4000 ani î.e.n. în Asia Orientală, Asia Centrală, în India și în alte regiuni geografice unde s-au
constituit colonii agricole (Drimba O., 1984 cit. de Aur N.S., 2008).
Europa cunoaște și ea astfel de forme de organizare economică dintr-o perioadă de început, mai
întâi în jumătatea sudică, iar apoi și în cea nordică. Față de Orient, a existat totuși un decalaj de
aproximativ doua milenii, deși o etapă de organizare superioară a societății umane pe continentul nostru
este confirmată încă din mileniul al V-lea î.e.n., dovadă fiind sanctuarele megalitice precum cel de la
Stonehenge din Marea Britanie.
Debutul agriculturii în America de Nord, America de Sud, America Centrală, Africa de Sud, Asia de
Sud-Est și Australia a fost chiar mai tardiv și se situează, după datele arheologice, cu aproximativ 2000 ani
î.e.n., unele colectivități sedentare fiind chiar mai recente: 1000 ani î.e.n. în Asia de Sud-Est și 700 ani
î.e.n. in America Centrală și de Sud.
În regiunea Orientului Mijlociu, mari proprietăți funciare regale, sau aparținând templelor și
aristocrației, apar în Summer în mileniul al Ill-lea î.e.n. unde au fost realizate importante amenajări pentru
irigații cu ajutorul unei dense rețele de canale și perdele de protecție alcătuite din plantații de săIcii. De
altfel, summerienii veniți în Mesopotamia la începutul mileniului al IV-lea î.e.n. erau atât crescători de
animale (oi, capre, porci), cât și cultivatori (orz, grâu, susan, curmal etc.). De asemenea, în acest spațiu
geografic erau intens practicate și alte ramuri precum grădinăritul și pomicultura.
Practicarea agriculturii în Egiptul antic
Producția de bunuri agroalimentare din vechiul Egipt a depins de inundațiile periodice ale Nilului,
care durau aproximativ o lună și jumătate până la retragerea apelor. Nămolul astfel depus, începând de la
Assuan și pană la vărsare, pe o distanta de 700 km și lățimi de 10 până la 50 km, permitea obținerea a
două recolte pe an. Mijloacele folosite erau simple. Oile și porcii bătătoreau pământul după semănat și
îngropau semințele. În acest spațiu existau diguri și canale pentru irigații necesare în perioadele
secetoase, se nivelau movilele, iar în depresiuni erau lacuri de acumulare a apei.
În intervalul 2150-1780 î.e.n. se fac defrișări de mare amploare și se irigă areale întinse. De
asemenea, oazele erau cultivate mult mai intens decât în prezent. Suprafața cultivată depășea 13000 km²
pe Nilul de Sus și era de peste 18000 km² în delta fluviului.
Cerealele ocupau locul principal în balanța alimentară nu numai aici ci și în alte regiuni agricole.
Egiptul a constituit multa vreme o sursă de bază în aprovizionarea cu cereale a Imperiului Roman. Orzul și
grâul aveau cea mai mare importanță, fiind urmate de in, ce constituia principala sursă de fibre vegetale.
Se practicau legumicultura, pomicultura și viticultura.

9
 Printre plantele cultivate în Egiptul Antic se numărau și bobul, lintea, fasolea, mazărea, ceapa,
usturoiul, pepenii, dovleacul, smochinul, curmalul, palmierul de cocos, sicomorul – înrudit cu măslinul; se
recoltau papirusul și diverși rizomi comestibili.
Animalele crescute erau reprezentate prin vite, asini, oi, porci, câini, antilope, gazele, pisici. Mai
târziu, în perioada influenței romane, se domesticesc bivolul și cămila și se cresc păsări de curte precum
porumbei, rațe, gâște etc.
Dezvoltarea metalurgiei și extinderea schimburilor comerciale, au avut un rol fundamental în
colonizarea bazinelor aluviale ale marilor fluvii, unde se dezvoltă și cele dintâi civilizații urbanistice:
Mesopotamia, bazinul Nilului, Asia Minoră, regiunea Indusului, China, Creta etc.
Agricultura în timpul civilizațiilor precolumbiene
Deși adoptarea agriculturii în cadrul Lumii Noi a fost destul de timpurie, primele colectivități agricole
sedentare se constituie cu numai 700 ani î.e.n. în America Centrală și de Sud, iar ceva mai târziu,
începând din secolul al V-lea î.e.n., se fac și primele amenajări pentru irigații pe coasta vestică.
Popoarele indigene (populațiile native) din Lumea Nouă își întemeiau existența atât pe creșterea
animalelor (incașii având mari turme de lame - alpaca, guanaco, vicuña), cât și pe cultura plantelor. Unele
mărturii arheologice arată că porumbul era cultivat cu peste 4000 ani î.e.n. Populația Maya, din America
Centrală, își asigura 80% din alimentație pe seama porumbului.
Alături de această plantă tradițională se cultivau frecvent fasolea, tomatele, cartoful dulce,
castravetele, sfecla, pepenele galben de copac, piperul, vanilia, bumbacul, cânepa, arborele de pâine,
dovleacul. Multe din plantele originare de aici, aparținând focarului mexicano-peruvian, au ajuns și în
Europa, începând din perioada marilor descoperiri geografice.
Practici agricole în cadrul Imperiului Roman
În faza de maximă de expansiune, Imperiul Roman, cel mai mare imperiu al Antichității, includea
Europa Sudică, o mare parte din Europa Centrală și de Vest, nordul Africii, Orientul Mijlociu.
Activitățile agricole predominante din Peninsula Italică, dar și din alte provincii, erau cele pastorale,
deoarece solurile aveau, în mare parte, o fertilitate redusă și o productivitate mică. In raport cu mediul
natural, cele mai răspândite plante cultivate erau meiul, grâul, orzul, bobul, vita de vie, măslinul - cu nu
mai puțin de 15 varietăți, mărul, părul, smochinul, migdalul, cireșul - adus din Asia Mică, rodiul – provenit
din Africa, gutuiul - adus din Spania, piersicul - cu originea în Persia.
Se cultivau la scară mare diverse specii florale care se exportau în Egipt și chiar în Asia Orientală
și se creșteau păsări de curte precum mierle, sturzi, prepelițe, papagali, păuni. În Sicilia era dezvoltat
albinăritul. O bună parte din resursele alimentare necesare populației provenea și din diverse provincii ale
imperiului (Galia, Hispania, Tracia, Dacia, Macedonia, Egipt ș.a.).
Civilizația agricolă cretană
Insula Creta a fost în Antichitate, în perioada bronzului, sediul civilizației minoice, una din cele mai
vechi și mai evoluate civilizații mediteraneene. Aceasta a dispărut în anul 1500 î.e.n., când erupția vulcanului
Santorini a acoperit-o cu un strat gros de cenușă, generând și valuri distrugătoare de tip tsunami.
Cretanii aveau o agriculturi diversificată, ca și cea romană. Cerealele aveau aici o largă răspândire, dar
erau cultivate intens legumele și plantele oleaginoase. Părul, gutuiul, smochinul, măslinul, vița de vie, curmalul -
specii bine adaptate spectrului ecologic mediteranean - erau, de asemenea, frecvente în agricultura cretană.

10
 Sectorul pastoral avea o largă dezvoltare și era format în principal din vite, oi, porci, capre.
Totodată, se creșteau păsări de curte, lebede, păuni, porumbei, rate, gâște și alte specii cu rol alimentar
sau de companie, ornamental.
Agricultura Imperiului Persan
Economia agricolă din Persia era întemeiată pe marea proprietate, la care se adăugau și proprietăți
funciare restrânse. Tehnicile avansate folosite în agricultură sunt confirmate de prezența sistemelor de
irigații prin canalizări subterane, lucrări de asanări și asolamente de 3 ori pe an.
Culturile cele mai frecvente erau grâul, orzul, măslinul, vița de vie, bumbacul, lămâiul, curmalul,
smochinul, pepenele galben. Alături de creșterea cailor, asinilor, catârilor, oilor, caprelor și vitelor, în
această arie geografică se practica intens apicultura.
Civilizația orezului și rolul ei în China antică și lndia
Atât China cat și lndia fac parte din spațiul în care s-a conturat de timpuriu, în mod distinct,
civilizația orezului - rizicultura. În structura sectorului vegetal, în Antichitate, se întâlnesc însă și alte plante
de cultură precum orzul, grâul, meiul, trestia de zahar, bumbacul, cânepa, ceaiul, dudul. O ocupație
caracteristică numai pentru acest spațiu geografic, pentru o lungă perioadă, a fost sericicultura - asupra
căreia chinezii au deținut un adevărat monopol până în primele secole din era creștină. Creșterea
animalelor cuprindea îndeosebi oi, porci, bivoli, vaci și, mai rar, cai.
Primele plante cultivate și rolul lor economic
Terra a oferit plantelor, de la apariția lor și până în prezent, o gamă foarte variată de condiții,
transformându-se într-o imensă ,,stațiune experimentală" in care hibridările și mutațiile s-au desfășurat din
plin și sub toate formele lor. Speciile și formațiunile vegetale existente sunt rezultatul unui vast și variat
experiment, desfășurat în mod natural sau artificial, în condiții naturale, social-economice și tehnologice din
ce în ce mai variate și diferențiate Se apreciază că din cele circa 160.000 de specii de angiosperme
cunoscute azi, abia 1% (aproximativ 1.500 specii) reprezintă plante de cultură, iar din acestea doar 60-
100 de specii au o valoare economică mai mare (Cândea M. & Peptenatu D., 2002, p. 65).
Unii botaniști au ajuns la concluzia că agricultura a apărut cu circa 8.000 de ani în urmă, în
regiunile muntoase ale zonelor tropicale și subtropicale. Ei resping ipoteza potrivit căreia ariile locuite de
civilizațiile antice, situate pe văile marilor fluvii, cu posibilități de irigare, ar fi zonele de origine a plantelor
agricole. Regiunile muntoase din zonele calde (Podișul Abisiniei, Munții Atlas, Caucazul, Podișul Armeniei
și Anatoliei, Munții Himalaya, Anzii etc. au și azi cel mai mare număr de specii de plante de cultură,
concentrate pe suprafețe relativ mici, unele dintre aceste elemente vegetale fiind endemice. Aceste regiuni
montane și de podiș, cu un climat favorabil și, evident, etajat, cu unele particularități în cadrul fiecărei văi
sau depresiuni (care asigurau protecția culturilor și apa necesară irigațiilor) au generat condiții ecologice
diverse pentru o vegetație deosebit de variată. De aici au coborât, mai târziu, plantele de cultură spre
zonele mai joase din jur, mai mult sau mai puți aride, dar cu reale posibilități de irigare, pentru ca apoi să
avanseze treptat spre nord sau spre sud, adaptându-se continuu noilor condiții fizico-geografice (Cândea
M. & Peptenatu D., 2002, p. 66).
Autorii menționați admit existența a 6 arii de formare și iradiere a plantelor de cultură pe Glob (Fig. 9):
1. Asia sud-vestică (cuprinzând India, Afganistanul, Asia centrală muntoasă, Asia Mică și
Caucazul) a dat omenirii cel mai mare număr de plante de cultură: grâul moale și pitic, secara, inul,
mazărea, lintea, bobul, năutul, bumbacul asiatic, o serie de legume ca vinetele, castraveții (India),

11
morcovul galben, spanacul, usturoiul etc. India este patria orezului, trestiei de zahar, iutei și chenafului, iar
vița de vie își are originea, după multe descoperiri, în Transcaucazia.
2. În Asia sud-estică (incluzând China muntoasă:, Coreea și Japonia) își au originea: speciile de
ovăz golaș, meiul, soia, hrișca, ceapa, ridichea, trestia de zahăr chinezesc, ceaiul, dudul, macul pentru
opiu, portocalul rezistent la ger, pepenele galben, cânepa, ramia (cânepa chinezească), susanul etc.
3. Regiunea circummediteraneană (munții Africii de nord, ai Greciei, Italiei și Peninsulei Iberice) a
dat speciile de grâu tare, măslin, castan, arbore de plută, varză, pătrunjel, păstârnac etc.
4. Abisinia a dat diferite forme de orz ,,îmbrăcat", grâul cu semințe violete, sorgul, diferite specii de mazăre
și ovăz, teful - o cereală specifică endemică. Este patria cafelei, care a trecut apoi în Yemen și în restul lumii.
5. Mexicul și Peru, cu regiunile muntoase vecine, au dat: cartoful, napul porcesc, porumbul,
tutunul, fasolea, floarea soarelui, speciile de bumbac american, roșiile. ardeiul, bostanul, arborele de
chinină, cartoful dulce etc.
6. Zona insulară dintre Asia și Australia a dat omenirii arborele de pâine, cocotierul, palmierul de
zahăr, bananierul, sagotierul, nucșorul etc. .Australia nu a dat nici o plantă de cultură, la descoperirea ei
băștinașii aflându-se pe o treaptă inferioară de civilizație, fără se cunoască și să practice cultura plantelor.
Centrele aproximative de origine a agriculturii și
răspândirea ei în preistorie: semiluna fertilă (11.000 BP),
bazinele râurilor Yangtze și Galben (9.000 BP), Ținuturile
inalte din Noua Guinee (9.000–6.000 BP), Mexicul central
(5.000–4.000 BP), N Americii de S (5.000–4.000 BP),
Africa Subsahariană (5.000–4.000 BP, locație
necunoscută exact), E Americii de N (4.000–3.000 BP).

Limitele aproximative ale agriculturii preistorice

(deșerturi, munți etc - nediferențiate)
Fig. 10. Harta arheologică a ariilor de apariție și răspândirilor culturilor neolitice/formative (datare aproximativă cu
radiocarbon) (Sursa: Diamond, J., & Bellwood, P.S. (2003), https://en.wikipedia.org/wiki/Neolithic_Revolution

Fig. 11
Răspândirea culturilor agricole
neolitice în Europa
(Sursa: Fernández E. et al., 2014)
NOTE:
Nuanțele reprezintă culturi
arheologice neolitice, iar liniile
negre zonele de frontieră între ele.
Trei situri analizate din semiluna
fertilă sunt localizate pe hartă.
Toate datele sunt în ani B.C.

12
 Primele plante cultivate au fost cerealele (mai întâi orzul și apoi grâul). Inițial, acestea se întâlnesc
în Asia Mică și Asia de Sud-Vest, dar se extind ulterior foarte rapid, cuprinzând un spațiu începând din
China și lndia până în Danemarca și Marea Britanie. Din aceeași perioadă de început datează meiul, cu o
mare răspândire în China, India, Mesopotamia și chiar în Mexic. Succesiv, s-au adăugat ovăzul și secara.
Porumbul și bumbacul, ambele originare din Mexic, se cultivă încă din mileniul al IV-lea î.e.n., iar cartoful și
orezul se adaugă abia două milenii mai târziu. Ulterior, spectrul culturilor agricole se diversifică mult,
sporind în timp atât rolul lor alimentar, cât și importanța comercială și industrială (Aur N. S., 2008).
Domesticirea animalelor de către om
Din cele peste 100.000 specii, despre care se consideră că pot fi crescute și ameliorate de om,
doar în jur de 50 sunt adoptate în economia zootehnică actuală. Primele animale care au făcut parte din
anturajul domestic al omului au fost câinele, oaia și porcul, încă din mileniul al VII-lea î.e.n.
Oaia a fost domesticită inițial pe teritoriul lrakului, în mileniul al VII-lea î.e.n., cea europeană
provenind din oaia de munte, originară din Iran și Asia Centrală. Capra, pentru lapte, este crescută inițial
în Palestina și Egipt. Bovinele, adaptate în Grecia cam în același interval, își au originea într-o specie
sălbatică. În mileniul al IV-lea î.e.n. se adaugă zimbrul în Orientul Mijlociu, asinul în Orientul Apropiat,
cămila în Asia Centrală. Calul, care a influențat considerabil evoluția popoarelor migratoare, e atestat
începând cu mileniul al Ill-lea î.e.n. în Ucraina, Rusia meridională, creșterea și folosirea lui extinzându-se
rapid, în această fază, în Turkestan, Orientul Mijlociu și apoi în Europa după anul 2000 î.e.n.
Procesul de adaptare și ameliorare a speciilor animale la viața domestică a continuat cu lama,
alpaca, curcanul în America, rațele și gâștele în Egipt, găina, bivolul, elefantul în India, renul în Europa etc.
Atât revoluția neolitică, marcată în principal de trecerea la agricultură, precum și dinamica
ulterioară din viața social-economică, se suprapun pe intervalele de tranziție demografică ce
marchează creșteri evidente ale numărului populației, precum și de modernizare a mijloacelor de
producție și de perfecționare a relațiilor sociale. Cererea de produse agroalimentare a cunoscut o
continuă diversificare și a avut o evoluție tot mai rapidă, stimulând astfel ocupațiile cu caracter agricol.
Evoluția civilizațiilor agricole în Antichitate
Constituirea unor civilizații agricole și a unor comunități de cultivatori și crescători de animale nu s-
a produs concomitent în toate regiunile geografice, decalajele crescând pe măsura apropierii de prezent.
În Antichitate se interferează forme de organizare și peisaje agricole dintre cele mai evoluate, cu
cele în care existența umană se bazează pe nomadismul agricol sau chiar pe economia naturală cu
caracter de pre-agricultură, axată pe vânat, pescuit și cules, în acest scop folosindu-se cele mai primitive
mijloace. Asemenea forme arhaice s-au perpetuat și ulterior.
Colectivitățile umane au selectat inițial, pentru a fi cultivate sau crescute, speciile de plante și
animale cele mai rezistente, adaptate condițiilor locale în care s-au constituit marile civilizații cu economii
agrare. Prin ameliorări succesive, a avut loc extinderea arealelor speciilor cu importanță agricolă, precum
și un transfer între continente și o diversificare structurală a producției agroalimentare. Migrațiile și
colonizările au contribuit la redistribuirea plantelor cultivate și a speciilor de animale crescute de către om.
Astfel, din regiunea Orientului Mijlociu și arealului din jurul Mării Mediterane s-a extins în alte areale
geografice civilizația grâului. Aceasta este caracteristică, în principal, lumii europoide. În Asia Meridională
își are originea civilizația orezului, care condiționează acum existența a aproximativ 90% din populația
Asiei. Ea constituie un atribut specific populației mongoloide. Civilizația porumbului, care s-a individualizat

13
la început în cadrul Americii precolumbiene, a pătruns în Lumea Veche prin intermediul conchistadorilor. În
Africa și în regiunile centrale din Asia, caracterizate printr-un nivel semnificativ de ariditate, s-au extins
meiul și sorgul. Aceste culturi fac parte din patrimoniul agricol al populației de culoare din Africa.

Tabel 3. Caracteristici ale civilizațiilor agrare din Antichitate

Regiunea geografică Intervalul (în ani, î.Hr.) Caracteristici ale civilizațiilor agrare
Europa de NV 3000 – 2300 Cultivatori și crescători de vite seminomazi
100 – 750 d.Hr Colectivități agricole sedentare
Scandinavia 2500 – 1600 Cultivatori și crescători de vite seminomazi
700 – 500 Crescători de vite și cultivatori
Europa Centrală 3000- 2200 Cultivatori sedentari și crescători de vite seminomazi
750 - 500 Cultivatori și crescători de vite
Europa Orientală 2700 – 2000 Cultivatori sedentari și crescători de vite seminomazi
950 - 700 Mici comunități sătești și nomazi
Europa Sudică 2800 - 2500 Colectivități agricole
Asia Centrală 3000 – 2800 Domesticirea calului
2400 - 2100 Cultivatori sedentari
India 3000 – 2700 Colonii agricole
Asia Orientală 3000 – 2300 Cultivatori sedentari și crescători de vite seminomazi
Asia de SE și Australia 2800 – 2400 Vânat, pescuit, cules
2100 – 1800 Cultivatori și crescători de vite
1000 - 950 Orezării
Africa de Sud 2800 – 2400 Vânat, pescuit, cules
2000 – 1700 Agricultură – plante și creșterea vitelor
America de Nord 2800 – 2400 Vânat, pescuit, cules
2200 – 1800 Începuturile agriculturii
550 – 450 Cultura porumbului (Zea mays)
350 - 150 Extinderea agriculturii sedentare
America Centrală 2800 – 2400 Vânat, pescuit, cules
2200 – 1800 Începuturile agriculturii
700 – 500 Colectivități agricole sedentare
America de Sud 2800 – 2400 Vânat, pescuit, cules
2200 – 1800 Începuturile agriculturii
1300 – 1100 Cultura porumbului
850 – 700 Lama domesticită
550 - 300 Irigarea terenurilor pe coasta vestică
Sursa: Drimba O., 1984 prelucr. de Aur N.S., 2008, p. 27, 28

Organizarea agriculturii în perioada medievală

Activitățile agricole au continuat sa dețină un rol preponderent în viața comunităților umane și în
perioada medievală. Suprafețele defrișate și cultivate se măresc rapid. Apar marile domenii agricole
segnoriale, cresc efectivele de animale și se intensifică rolul produselor agroalimentare în cadrul comerțului.
Astfel de procese au fost stimulate și de colonizarea Lumii Noi, începând cu marile descoperiri
geografice, când, mai întâi, spre cele doua Americi, iar apoi și spre Australia, se îndreaptă mari fluxuri de
emigranți provenind din Europa și din alte regiuni geografice ale Lumii Vechi.
Continuă să predomine agricultura de subzistență. Evul Mediu a avut un rol fundamental în
redistribuirea plantelor cultivate și chiar a unor animale crescute de om.
Din Lumea Nouă sunt aduse în Europa numeroase plante cu caracter agroalimentar, ornamental și
cu alte utilizări: porumbul se cultivă din 1493, tutunul se adaugă după 1519, cartoful cunoaște o răspândire
rapidă începând din anul 1553, floarea soarelui pătrunde în Europa în 1550, tomatele în 1557 etc.
Coloniștii europeni au avut un rol important în modificarea zestrei biologice a Lumii Noi, contribuind la
introducerea unor plante de cultură care au acum o pondere însemnată în economia agrară din această
parte a Globului (grâul, orezul, vița de vie, arborele de cafea, citricele etc.).
Perioada modernă în agricultura și rolul revoluției industriale
Transformările economico-sociale din etapa modernă au urmări în evoluția agriculturii. Pe fondul
exploziei demografice, a industrializării și urbanizării susținute, în condițiile migrației populației rurale către
orașe, agricultura îmbracă tot mai mult forme comerciale sau speculative. Acest fapt a fost sprijinit de
sporirea investițiilor și de perfecționarea tehnologiilor folosite pentru obținerea unor producții tot mai mari.
14
 Marea Britanie a jucat, ca și în cazul industrializării, un rol deosebit în revoluția agricolă. Producția
de mașini a dus la înlocuirea treptată a muncii manuale și animare cu cea mecanică. Investițiile de capital
au dus și ele la creșterea randamentului în agricultură.
Noile plante de cultură, cu originea în America, precum cartoful, porumbul, rădăcinoasele au
stimulat creșterea animalelor. Mișcarea de renovare a agriculturii câștigă teren cu repeziciune și în alte
state, mai întâi din vestul Europei, iar apoi și din alte zone geografice.
De la agricultura tradițională, extensivă, în care creșterea producției implică mărirea suprafețelor
cultivate și a efectivelor de animale, s-a trecut la agricultura intensiva susținută de chimizare, irigații și alte
lucrări de îmbunătățiri funciare, ameliorarea genetică a plantelor de cultură și a animalelor de reproducție.
Toate acestea au sporit producția de bunuri alimentare, destinate consumului direct/indirect al
populației, au contribuit la creșterea volumului de materii prime pentru industrie, precum și a cantităților
excedentare care sunt comercializate.
În contextul dinamicii demografice și tehnice generale, Cândea și Peptenatu (2002, p. 67, 68)
citează cinci revoluții în dezvoltarea culturii plantelor: Revoluția neolitică, Revoluția Antichității, Revoluția
Evului Mediu, prima Revoluție a Epocii Moderne și a doua Revoluție a Epocii Moderne.
 Revoluția neolitică se desfășoară începând cu 10.000 î.Hr. și are la origine focarele de difuzie
anterior prezentate. Principalele caracteristici ale acestei perioade sunt: trecerea de la stadiul de vânător
la cultura plantelor și creșterea animalelor; perfecționarea uneltelor; practicarea unei agriculturi de
subzistență. În Carpați și în zonele limitrofe au fost identificate areale compacte reprezentative pentru
perioada neolitică, în care s-au descoperit numeroase unelte folosite la rnunca câmpului și la depozitarea
produselor (vase de lut de mari dimensiuni).
 Revoluția Antichității începe cu anul 2500 î.Hr. și caracterizează bazinul Mării Mediterane,
nordul Europei. Au loc progrese deosebite in perfecționarea tehnicii agricole și se utilizează tracțiunea
animală. Începe să se manifeste lipsa pământului, care stă la baza migrațiilor, sclaviei și războaielor. Pe
teritoriul României această perioadă este marcată prin descoperiri aproape pe întreg teritoriul țării.
 Revoluția Evului Mediu are loc după anul 1000 d.Hr. și se manifestă în Europa, unde
productivitatea muncii aproape se dublează față de perioada anterioară datorită modernizării tehnicilor de
lucru și utilizării îngrășămintelor organice.
 Prima Revoluție a Epocii Moderne începe în secolul al XVI-lea în Anglia și Franța, de unde se
propagă în America de Nord și în alte țări în secolul al XIX-lea. Principalele particularități ale acestei
perioade sunt: mecanizarea culturilor agricole; dezvoltarea proprietății private în agricultură; rotația
culturilor; tratamentul solului; intensificarea schimburilor prin dezvoltarea transporturilor.
 A doua Revoluție a Epocii Moderne are loc după 1945 și se caracterizează în principal prin:
scăderea populației ocupate în agricultură; industrializarea agriculturii; sporirea productivității;
predominarea producției intensive; apariția fenomenului de specializare; folosirea pe scară largă a
îngrășămintelor; dezvoltarea schimburilor.

Agricultura în perioada contemporană

Cu toate că civilizația actuală a atins un nivel ridicat de dezvoltare, în perioada contemporană se
interferează forme ale agriculturii tradiționale, de subzistență, asociate cu o economie de consum închis,
numită economie de nevoie, fără rezerve de bunuri agroalimentare, cu cele ale agriculturii de piață, uneori
combinată cu agricultura de subzistență.
15
 Cele mai multe state în curs de dezvoltare produc pentru consumul propriu și utilizează încă
mijloace tehnice rudimentare, încât randamentul este redus, în timp ce statele dezvoltate și-au organizat
agricultura pe baze tehnologice, de tip comercial.
Starea agriculturii actuale poate fi intuită atât din ponderea produselor acestei ramuri economice în
balanța schimburilor comerciale, cât și din valorificarea lor industrială. Agricultura modernă, dominant
tehnologizată, industrială sau comercială, furnizează cca. 2/3 din producție deși deține o pondere redusă
din suprafața cultivată și din populația activă în acest sector (Aur N. S., 2008).
Asigurarea în perspectivă a securității alimentare pentru o populație maximă de 45 miliarde
persoane (cea mai mare cifră avansată vreodată și preconizată de Colin Clark în lucrarea Agricultural
Productivity in Relation to Population - Boston, 1963), cu mijloacele actuale, nu poate fi posibilă la infinit.
Unele prognoze demografice avansează ca valoare de echilibru o populație de pană la 10-11 miliarde
locuitori în ultima parte a secolului XXI, însă în anul 2019 s-au înregistrat deja 7,7 mld. locuitori, iar
prognozele actuale sugerează o creștere de 28% până în anul 2050 (www.prb.org/worldpopdata/).

 Resursele agro-alimentare și populația

Numărul locuitorilor de astăzi (7,7 mld. în 2019, conf. www.prb.org/worldpopdata/) este consecința
unei evoluții foarte îndelungate (Fig. 12). După multe sute de mii de ani, în anul 1830, se ajunge la un
miliard de locuitori. După numai o sută de ani, în anul 1930, se atinge al doilea miliard, după 30 de ani
(1960) al treilea, după 14 ani (1974) al patrulea, al cincilea în 1987 şi al șaselea în 1999. Creșterea rapidă
a numărului de locuitori, pe de-o parte şi de scurtare a timpului de adăugare la populația Terrei a câte un
miliard de locuitori reprezintă una din cele mai importante probleme actuale (Fig. 13 - 15).
Relația dintre creșterea demografică și progresele înregistrate în sistemele de producție demonstrează
faptul că istoria resurselor umane nu poate fi înțeleasă şi explicată decât în strânsă legătură cu istoria
economică a umanității. Explozia demografică ce a caracterizat dezvoltarea societăţii umane în secolul al
XX-lea nu trebuie considerată singurul factor responsabil pentru toate problemele economice care au
accentuat decalajul dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Fiecare om este un consumator
dar şi un producător de bunuri materiale, în condiţiile integrării sale în structurile economice ale societăţii.

Fig. 12 Dinamica populației mondiale pe parcursul istoriei Fig. 13 Dinamica populației vs. cea a
Sursa: World Economic Geography, p. 60 principalelor producții agricole în ultima
jumătate de secol Sursa: Visualising Human
Geography at Home in a Diverse World, p. 79
Indicele GHI (The Global Hunger Index/Indicele pentru evaluarea foametei la nivel global sau
indicele de înfometare) reprezintă un instrument menit să evalueze foametea – insuficiența accesului la
resurse alimentare - la nivel global, regional, statal (http://ghi.ifpri.org/about/).
16
 Indicatorul este calculat pe baza a patru componente care evidențiază situația (cronică sau acută) a
accesului la resurse alimentare; cele patru componente ale GHI sunt: subnutriția - proporția persoanelor
subnutrite (pondere din populația totală) – reflectă ponderea populației caracterizate prin aport caloric
insuficient; subdezvoltarea copiilor sub cinci ani din cauza alimentației insuficiente (doi indicatori referitori
la proporția copiilor cu o greutate sub înălțimea normală - reflectând subnutriție acută și înălțime sub normala
vârstei lor - reflectând subnutriție cronică) și mortalitate infantilă (rata mortalității copiilor sub vârsta de cinci
ani - parțial reflectând sinergii fatale ale nutriției inadecvate și mediului nefavorabil).

Fig. 14 Dinamica regională a GHI

și a componentelor sale
între 2000 – 2018

Global Asia de S Africa Or. Mijlociu Asia de E Am. Latină Europa de E

Subsahariană Africa de N si SE si Caraibe si CSI

Foarte alarmant (≥50.0) Date insuficiente, preocupări semnificative

Alarmant (35.0–49.9) Moderat (10,0–19,9) Date insuficiente
Serios (20.0–34.9) Scăzut (≤ 9,9) Nu a fost calculat

Fig. 15 Distribuția spațială a indicelui GHI în anul 2018

17
 Geografia agriculturii CURS 3

CONDIȚIILE NATURALE ȘI AGRICULTURA

 Mediul natural și rolul lui în agricultură

Caracteristicile actuale ale amenajărilor agricole și trăsăturile peisajelor agrare constituie rezultatul
unui proces interactiv de lungă durată dintre om și mediul de existență al acestuia. Actualele structuri și
peisaje agrare sunt condiționate în egală măsură nu numai de factori agronomici (naturali, ecologici sau de
mediu) ci și de cei demografici, sociologici, economici și tehnici.
În ansamblu lui, mediul natural reprezintă totalitatea factorilor fizico-geografici ce alcătuiesc
suportul ecologic al agriculturii și care stă la baza unui oarecare determinism fizic, fără a fi absolut.
Tipul de civilizație a fost adesea preponderent în practicarea unor forme de economie agrară și în
valorificarea oricăror resurse naturale.
Solul, ca mijloc principal de practicare a agriculturii, prin fertilitatea sa, clima prin temperaturi,
precipitații dar și alte elemente meteo-climatice, rețeaua hidrografică, prin resursele de apă, relieful cu
indicii lui morfografici și morfometrici de o mare diversitate, precum și lumea spontană de plante și
animale, din care provin speciile cultivate și animalele domesticite, constituie tot atâția factori ce au
condiționat direct sau indirect agricultura în toate timpurile și în toate regiunile de pe Glob.
În plan ecologic există o zonalitate vizibilă, atât în latitudine cât și în altitudine, a valorilor
caracteristice elementelor pedoclimatice și biogeografice, de care depinde practicarea agriculturii.
Zonalitatea verticală sau etajarea altitudinala reprezintă o reeditare, la scară redusa, a dispunerii
latitudinale a ecosistemelor și în bună parte a tipurilor de agricultură (Aur N. S., 2008, p. 32).
Dezvoltarea agriculturii și diversificarea activităților agricole au avut loc sub influenta permanentă a
factorilor naturali, modificați sau nu în urma intervenției factorilor demografici, sociali, economici sau
tehnici. Între caracteristicile factorilor naturali și modul de utilizare agricolă a terenurilor s-au stabilit relații
evidente, care și-au pus amprenta asupra repartiției geografice a culturilor agricole, asupra frecvenței
acestora și randamentului lor. Cu toate acestea, nu există un determinism fizico-geografic asupra culturii
plantelor, o dependență strictă și riguroasă a culturilor agricole de factorii naturali.
Pe măsura dezvoltării societății, omul a reușit să transforme continuu și din ce în ce mai profund
mediul geografic, intervenind cu ajutorul științei și tehnologiei asupra microreliefului, climei locale și calității
solurilor, asupra apelor freatice și de suprafață. Extinderea mecanizării și modernizării agriculturii au făcut
ca influența condițiilor naturale asupra structurii și repartiției teritoriale a diferitelor categorii de utilizare să
fie din ce în ce mai limitată.
Acolo unde agricultura și în special culturile agricole nu pot fi practicate numai pe baza condițiilor
oferite de cadrul natural, omul a acționat asupra elementelor restrictive: prin irigații a asigurat cantitatea de
apă necesară, prin administrarea îngrășămintelor a sporit fertilitatea naturală a solului, prin lucrări și
amenajări antierozionale a diminuat sau stopat procesul de degradare a solului etc.
Problema principală care se pune în legătură cu stabilirea corelațiilor dintre factorii naturali și
utilizarea agricolă a spațiului este cunoașterea, diagnoza tuturor factorilor naturali și a cerințelor plantelor
agricole din spațiul respectiv, pentru a asigura valorificarea complexă a potențialului agricol, dar și luarea
unor măsuri adecvate de ameliorare a terenurilor neproductive.
 Există o categorie de factori care influențează în mod indirect cultura plantelor, constituindu-se în
suport teritorial al existenței acestora, dar fără de care plantele nu pot exista (relieful și rocile din substrat).
Majoritatea factorilor naturali intervin direct și activ în viața plantelor cultivate, constituindu-se fie în
elemente pe care acestea le asimilează, fie în elemente ce creează ambianța concretă în care are loc
procesul de asimilare. Dintre aceștia se detașează factorii cosmico-atmosferici (lumina, căldura, aerul, apa
meteorică ș.a.) și cei telurico-edafici (solul, apa, organismele vii din sol) (Cândea & Peptenatu, 2002, p. 15).

 Relieful și rolul acestuia în practicarea agriculturii

Relieful reprezintă elementul de bază în diferențierea relației condiții naturale-utilizarea agricolă a

teritoriului și unul dintre componentele importante ale mediului natural, reprezentat prin formele majore de
relief (munți, dealuri, podișuri, câmpii) puse în evidență de o serie de particularități: altitudine. grad de
fragmentare, orientare, grad de înclinare etc. Prin aceste particularități, relieful influențează potențialul
agricol al pământului, modul de utilizare și amenajare agricolă.
Altitudinea, tipul predominant de fragmentare și valoarea acesteia impun utilizări agricole diferite în
zonele montane și deluroase. Datorită modificării valorilor elementelor climatice și a caracteristicilor edafice
odată cu altitudinea, are loc etajarea pe verticală a plantelor de cultură, alternanța zonelor de cultură și
numărul acestora fiind în strânsă corelație și cu poziția în latitudine a unităților muntoase. Aceasta alternanță,
succesiunea pe verticală a tipurilor de cultură nu este regulată, încadrată între limite altitudinale exacte, ci
diferă foarte mult datorită expunerii versanților, deschiderii văilor și circulației curenților de aer.
În zona ecuatorială a Munților Anzi, zonalitatea relativă a plantelor cultivate se prezintă astfel:
 până la 1800 m cresc portocali și bananieri;
 până la 2500 m crește trestia de zahăr;
 până la 3500 m urcă porumbul;
 până la 3700 m grâul;
 până la 4000 m se cultivă orzul;
Pe suprafețele plane din zona pășunilor de mare altitudine, cartoful ajunge până la 4000 m. În Anzi se află
și unele dintre cele mai înalte terenuri arabile din lume, la cca. 4420 m (Cândea M. & Peptenatu D., 2002, p. 16).
Podișul Abisiniei, ca de altfel toată zona tropicală africană, prezintă la bază, până la 1800 m, o
zonă caldă (Cola), împădurită și puțin populată. De la 1800 m la 2000 m se cultivă arborele de cafea; mai
sus, între 2000-1500 m se remarcă prezența plantelor mediteraneene, apoi, între 2500-4000 m, urmează
o zonă cultivată cu cereale și zarzavaturi specifice climatului temperat. La altitudini mai mari de 4000 m se
extinde zona pășunilor de munte, nefolosită agricol în cultura plantelor.
Orientarea versanților prezintă o importanță deosebită deoarece între această orientare și factorii
ecologici (lumină, temperatură, umiditate) există o legătură directă. Ea determină, mai ales în regiunile
temperate și subpolare, diferențieri climatice locale evidente, antrenând, în mod indirect, modificări ale
solului, tipurilor de cultură practicate și generând peisaje agricole total deosebite. Datorită regimului termic
și luminozității mai mari, ,,fața" muntelui (i.e. versanții cu expoziție sudică în emisfera nordică) este
favorabilă culturii plantelor iubitoare de căldură (termofile), în timp ce ,,dosul" muntelui (versantul umbrit)
este preferat de plantele ombrofile, sau de cele ce nu sunt pretențioase față de căldură și lumină.
Gradul de înclinare a versanților sau panta reprezintă un factor de care depinde unghiul de
incidență a razelor solare și, deci, gradul de încălzire a solului, formarea, grosimea și alte proprietăți ale

2
acestuia. Munții și dealurile, în funcție de gradul de înclinare a versanților, sunt supuși eroziunii și
dezgrădirii solului, fapt ce impune luarea unor măsuri agro-pedo-ameliorative și agrotehnice speciale, în
cazul luării în cultură. Panta are un rol deosebit în condiționarea posibilităților de utilizare agricolă,
determinând accesibilitatea pentru mecanizare. Panta și expoziția terenurilor determină diferențe esențiale
între versanți, dar și între versanți și fundul văilor, în ceea ce privește distribuția culturilor agricole; aceste
diferențe se manifestă și printr-o mare varietate de specii.
Spre deosebire de zonele de munte, de deal și de podiș, câmpia, ca formă majoră de relief este un
domeniu prin exclusivitate agricol. Aici, procesele geomorfologice aproape insesizabile, energia de relief și
panta foarte reduse asigură stabilitate și continuitate în pedogeneză; permit mecanizarea și executarea
unor amenajări multiple; favorizează practicarea unei agriculturi intensive. În cazul câmpiilor, numai
regimul precipitațiilor și temperaturii prezintă caractere diferite, în funcție de poziția geografică față de
Ecuator, Poli, mări sau oceane.
Diferențierile pot fi date de: factorii care introduc elemente de azonalitate, așa cum se înregistrează
în zonele de predominanță a dunelor de nisip, în arealele de tasare, unde apele persistă mai mult timp,
solul fiind puternic levigat, iar plantele au caracter hidrofil.
Nu în ultimul rând, tipurile genetice de câmpie induc diferențieri (Cândea & Peptenatu, 2002, p. 17):
 câmpiile de acumulare fluvială oferă condiții optime pentru irigații, dar se menține pericolul
inundațiilor (Marea Câmpie Chineză, Câmpia Indo-Gangetică);
 câmpiile piemontane sunt ferite de inundații, iar irigațiile se pot realiza în regim de scurgere
naturală, datorită inclinării de 2-12% (în Asia Centrală);
 câmpiile joase, cu umiditate excesivă și scurgere deficitară, sunt improprii utilizării agricole, mai
ales în anumite condiții climatice (Câmpia Amazonului, Câmpia Siberiei Centrale).

 Clima și agricultura

Așa cum arată izotermohietele, climatele în care condițiile ecologice permit practicarea agriculturii
se caracterizează printr-o mare varietate de tipuri și nuanțe, atât la latitudini mici (ecuatorială, litorală cu
alizee, deșertică și de stepă, deșertică a coastelor vestice tropicală umedă sau uscată), cât și la latitudini
medii (subtropicală umedă, maritimă de coastă vestică, mediteraneană, deșertică și de stepă, continentală
umedă). În zonele reci nu poate fi practicată decât o agricultura protejată, sectorul mai bine reprezentat
fiind cel zootehnic (Aur N. S., 2008, p. 34).
Precipitațiile și temperaturile reprezintă elemente de bază ce condiționează nu numai distribuția
culturilor agricole și structura zootehniei, ci și tipurile de amenajări și peisaje agricole.
În raport de necesarul de apă, există trei categorii de plante cultivate:
 plante care au un consum redus, cu caracter xerofit (majoritatea culturilor de păioase);
 plante cu un consum mediu, de tip mezofit (trifoiul, lucerna, cartoful etc.);
 plante cu caracter higrofit, mari consumatoare de apă (orezul, iuta, legumele ș.a.).
Tabel 1. Clasificarea climatelor în raport de valorile cantitative ale precipitațiilor
Tipul de climă Aspectul cantitativ al Valori (mm/m²) Observații
precipitațiilor
Aridă Reduse 0 – 250
Semiaridă Ușoare 250 – 500 R. stepice
Subumedă Moderate 500 – 1000 R. temperat – oceanice
Umedă Abundente 1000 – 2000 Lat. mici și r. musonice
Foarte umedă Foarte abundente Peste 2000 Insular
Sursa: Strahler A. N. prelucr. de Aur N. S., 2008, p. 34, cu adaptări

3
 Varietății climatice îi corespund soluri diferite și o mare diversitate ecosistemică, având implicații
directe în repartiția culturilor și în practicarea agriculturii în general. Astfel, în ținuturile aride, cu precipitații
ce însumează sub 250 mm/an, agricultura nu poate fi practicată decât în condiții de irigații, în oaze
naturale sau antropice, impunând amenajări pentru aducțiuni de apă, canale, nivelări și parcelări, precum
și alte lucrări complementare. Ariditatea este unul din factorii cei mai importanți în limitarea arealelor
agricole. Contracararea efectelor acestui fenomen necesită mari investiții de capital și de forță de muncă.
Puține sunt speciile vegetale și culturile agricole adaptate la un climat atât de uscat.
La antipod se situează climatele umede sau foarte umede, care înregistrează cantități de precipitații ce
depășesc 1000-2000 mm/an. Ele sunt favorabile unor culturi de orez, iută, legume, trestie de zahăr etc. care
necesită un mare consum de apă în toate perioadele de vegetație, necesitând uneori un mediu submers.
Climatele intertropicale, caracterizate prin temperaturi ridicate pe tot parcursul anului, permit o
agricultură continuă, încât se succed 2 sau 3 recolte pe an. Diferențierile locale în cadrul peisajelor
agricole sunt impuse, în primul rând, de cantitățile de precipitații, care sunt distribuite neuniform atât în
timp ca și în spațiu. În aceeași categoric se încadrează climatul subtropical musonic. La latitudini medii și
subpolare, activitățile agricole au un pronunțat caracter sezonier, cu atât mai pregnant cu cât distanța de
ecuator este mai mare (Aur N. S., 2008, p. 34, 35).

 Solul – sistem ecopedologic complex și suport al agriculturii

Principalul suport natural al agriculturii îl constituie solul.

Soluri prea uscate sau prea reci

Soluri superficiale
Soluri nisipoase
Soluri argiloase
Soluri saline
Soluri acide din tinuturi joase tropicale/subtropicale
Soluri din tinuturi joase tropicale/subtropicale
Soluri feruginoase
Soluri cu drenaj slab
Soluri cu putine probleme

Fig. 1. Resursele de sol ale lumii (Sursa: http://www.fao.org/3/u8480e/U8480E0b.htm#The%20soil)

El reprezintă mediul în care se înregistrează cele mai importante procese fizice, chimice și
biologice care duc la transformarea materiei anorganice în materie organică de care depinde, în ultimă
instanță, însușirea fundamentală - fertilitatea, fie ea naturală sau dirijată (artificială). Forabilitatea solurilor
pentru agriculturi și productivitatea lor depinde, în cea mai mare parte, de ansamblu factorilor naturali în
care se desfășoară procesele pedogenetice. Un rol din ce în ce mai însemnat îl joacă și modificările
antropice ale pedosferei. Clasificările făcute de către diferiți pedologi și diverse organisme internaționale
(FAO, UNESCO) sau românești prezintă deosebiri de ordin taxonomic, precum și de abordare analitici a
interrelaționării dintre componentele geosistemice (Aur N. S., 2008, p. 32).
4
  Apa și importanța ei pentru agricultură. Relațiile ecologice ecologice sol-apă-plantă în agricultură

Una din condițiile de bază în practicarea agriculturii o constituie cunoașterea relațiilor sol-apă-plantă,
care sunt dintre cele mai complexe. În bilanțul apei, raportat la tipurile de culturi agricole, sunt deosebiri
cantitative importante între apa metabolizată, apa din țesuturi și apa evaporată. Intensitatea schimbului de
apă dintre plante și mediul înconjurător condiționează ritmul dezvoltării biologice (Aur N. S., 2008, p. 35).
Cantitatea de apă din țesuturile vii variază de la mai puțin de 50-60% din masa organică, la speciile
din climatele semiaride sau aride și ajunge pană la 90% sau chiar mai mult la cele din zonele umede.
Acest element este un bun indiciu al mediului ecologic de care depinde fiecare specie cultivată.
Resursele de apă reprezintă una din cele mai importante consecințe ale tipurilor de climă. Volumul
acestora trebuie abordat în raport de cantitățile de precipitații care cad în diverse perioade sau arii
geografice, precum și în funcție de fazele de vegetație în care se află culturile agricole.
Cantitatea de apă reținută de sol depinde de compoziția granulometrică. De volumul de apă disponibil
depind posibilitățile de irigare, mai ales în zonele deficitare în precipitații, unde agricultura are caracter protejat.
Valorile alăturate corespund optimului Tabel 2. Consumul de apă mediu, comparabil cu regimul
precipitațiilor (mm), la anumite culturi agricole
ecologic și au fost deduse prin experiențe de Nr. crt. Tipul de cultură Consum de apă (mm)
1. Grâu 366 – 760
laborator. Ele variază în funcție de climă. În sudul 2. Orz 364 – 700
3. Citrice și bumbac 500 – 700
Egiptului, trestia de zahar are nevoie de cca. 19.000 4. Trestie de zahăr 408 -956
5. Sfeclă de zahăr 700 – 900
m³/ha apă, iar în Delta Nilului orezul necesită în jur 6. Lucernă 823 - 914
de 16.500 m³/ha apă. Sursa: Aur N. S., 2008, p. 35

Climatelor aride și semiaride din Africa de nord, Asia Centrală și de vest, Australia interioară, America
de Nord, unde agricultura poate fi practicată aproape exclusiv prin irigații, li se asociază resursele de apă
cele mai mici raportate la populație. La polul opus se situează Africa centrală, o mare parte din America de
Sud, Asia de est și sud-est, Europa nordică și alte ținuturi ce au resurse disponibile de apă foarte mari.
Existența unor climate aride sau semiaride, precum şi consumul diferențiat de apa de către plante,
a impus, încă din cele mai vechi timpuri, amenajarea unor mari sisteme de irigații. Suprafața lor a crescut,
în mod deosebit, în ultima jumătate de secol în condiţiile în care sporul demografic ridicat a dus la
accentuarea deficitului de produse agroalimentare şi alte bunuri de consum.
Aducțiunea apei de la distante mari, pentru fertilizarea terenurilor prin irigații, a fost practicată încă din
Antichitate în Orientul Mijlociu, Egipt, China, America de Sud pre-incaşă etc. Rețele complexe de canale şi
diguri dirijează în prezent apa râurilor din Munţii Atlas sau din Nil spre Sahara, din Tigru şi Eufrat spre terenurile
cultivate din Câmpia Mesopotamiei, din Indus spre ținuturile aride ale deșertului Thar, din Snowy System spre
deșertul din interiorul Australiei, din acumulările de pe Colorado spre spațiul arid din Nevada etc.
Deși suprafețele irigate au crescut permanent, posibilitățile de irigare a întinselor teritorii deficitare în
apă sunt limitate. Sunt state în care suprafața cultivata irigata este foarte mare: Egipt, având ca principală
sursă de apa Nilul, Pakistan, cu apa din Indus, Japonia, R. Coreea (peste 50%), China, ltalia, Grecia (mai
mult de 1/4) etc., în timp ce în altele (Argentina, Australia etc.) acest indice se menține sub 5%.
La nivel global, agricultura utilizează cca 69% din volumul de apă folosit de societatea umană. Circa
90% din consumul de apă în agricultură provine din ape de suprafață (râuri, lacuri artificiale şi naturale).
Sistemele de irigații, deși necesare, au şi implicații negative în geosistem. Ele generează frecvent
sărăturarea terenurilor, înmlaştiniri, epuizarea pânzelor freatice şi alte fenomene, scoțând astfel din
circuitul agricol suprafețe importante sau diminuând productivitatea acestora.

5
 Fig. 2
Precipitațiile medii
anuale (mm/an)
(Sursa: Legenda
http://www.fao.org/nr/water/ (mm/an)
aquastat/maps/)

Fig. 3
Dinamica volumului
de apă extras
la nivel global
(1900 – 2010)

Fig. 4 Consumul de apă pentru irigatii (mil. m³)

Sursa: GWSP Digital Water Atlas (2008),
http://atlas.gwsp.org/index.php?option=com_content&task=view&id=207&Itemid=68

Tabel 3. Disponibilitatea apei dulci – Precipitaţiile şi resursele reînnoibile interne de apă (IRWR) (Sursa: FAO. AQUASTAT.database)
Precipitaţii Resursele reînnoibile interne de Volum de apa extras Populatia Suprafață
(mm/an) apă dulce (2015)
Continent/Regiune Vol./an % din res. Total* % din total Total Total Cultiv
m3/loc. (km3/an)
(km3 sau 109 mond. de apă
în 2015 Mun. Ind. Agr. 1000 pers 1000 ha %
m3) dulce
MONDIAL 814 42 810 100,0 5 829 4 001 12 19 69 7 344 837 13 387 760 12
Africa, din care: 678 3 931 9,2 3 319 227 15 4 81 1 184 500 3 006 724 9
Africa de Nord 96 47 0,1 256 106 13 3 84 183 085 575 289 5
Afr. Sub-Sahariană, din care: 815 3 884 9,1 3 879 121 16 5 79 1 001 415 2 431 435 10
Sudano-Saheliană 311 160 0,4 992 42,8 5 1 94 160 828 861 030 7
Golful Guineei 1 356 952 2,2 3 450 16,5 39 16 45 275 908 212 198 32
Africa Centrală 1 425 1 876 4,4 13 604 2,8 45 19 36 137 913 532 866 5
Africa Orientală 912 285 0,7 1 094 20,1 15 1 84 260 732 292 769 17
Africa Sudică 656 270 0,6 1 934 24,6 22 9 69 139 641 473 406 7
I-le din Oc. Indian 1 514 341 0,8 12 918 14,3 4 1 94 26 393 59 166 7
Asia, din care: 828 11 865 27,7 2 697 2 556 9 10 81 4 399 750 3 243 039 18
Orientul Mijlociu 217 484 1,1 1 444 276 9 7 84 335 174 656 399 9
Asia Centrală 273 242 0,6 2 420 145 5 7 89 99 841 465 576 10
Asia de Sud şi Est 1 139 11 139 26,0 2 809 2 135 9 10 80 3 964 735 2 121 064 22
Americile, din care: 1 104 19 536 45,6 19 725 859 14 37 48 990 390 4 023 924 10
America de Sud 1 638 12 724 29,7 30 428 216 17 12 71 418 177 1 770 800 9
Am. Centrală şi Caraibe 2 018 735 1,7 8 397 33 23 18 59 87 482 75 068 19
America de Nord 637 6 077 14,2 12 537 610 13 47 40 484 731 2 178 056 11
Europa, din care: 545 6 576 15,4 8 895 334 21 54 25 739 324 2 306 614 13
Europa Nordică 937 836 2,0 31 500 8,8 31 55 14 26 540 131 851 6
Europa Occidentală 929 621 1,4 2 385 99,4 21 74 5 260 231 142 056 30
Europa Centrală 669 249 0,6 2 250 40,5 23 68 9 110 692 111 325 35
Europa Mediteraneană 731 423 1,0 3 159 98,8 18 25 57 133 854 109 555 30
Europa Estică (fara Rusia) 587 136 0,3 2 104 20 22 53 25 64 550 102 002 45
Federaţia Rusă 460 4 312 10,1 30 058 66,2 20 60 20 43 457 1 709 825 7
Oceania, din care: 590 902 2,1 29 225 25 20 15 65 30 873 807 459 6
Australia şi N. Zeelandă 574 819 1,9 28 739 25 20 15 65 28 498 800 893 6
Alte i-le din Oc. Pacific 2 550 83 0,2 35 053 0,1 30 11 59 2 375 6 566 10

6
 Geografia agriculturii CURS 4

FACTORII SOCIO-DEMOGRAFICI, ECONOMICI ȘI TEHNICI CU ROL ÎN

PRACTICAREA ȘI STRUCTURAREA AGRICULTURII

I. Premisele social-economice ale dezvoltării agriculturii

Practicarea agriculturii este condiționată de un mare număr de factori, fapt care se repercutează în
aspectul peisajelor agricole, structura culturilor agricole, productivitatea terenurilor precum și în volumul
total al producției și destinația acesteia.
Alături de mediul ecologic (sol, climă, apă, relief), în activitățile agricole intervin elemente de ordin
demografic, cultural, tehnic, organizatoric, social-economic etc. ce condiționează în mare măsură structura
și randamentul sectorului primar al economiei (Aur, 2008, p. 37).

 Organizarea socială și coeziunea socială

Evoluția societății umane și structurile demografice au condiționat nu numai tipul de habitat uman,
ci și trama peisajelor rurale, în ansamblul acestora, ca și întreaga morfologie agrară. Acest fapt s-a datorat
modului de organizare socială și politică, tipului de proprietate asupra pământului (individuală, comunitară,
segnorială, de stat), sistemului de organizare funciară (monocultură sau policultură), tehnologiilor de
cultură utilizate, particularităților etnice și credințelor religioase, precum și altor factori. Astfel, au rezultat
peisaje agrare individualiste, colectiviste ori având caracter mixt (Sursa: Ibidem).
Organizarea socială constituie un factor important de diversificare a peisajelor agricole, a tipurilor
de agricultură. Societățile rurale ale Africii Centrale prezintă forme de organizare socială foarte lejere, sub
forma comunităților familiale absolut independente, care nu au prezentat o forță reală de stăpânire a
naturii ostile. În aceste condiții s-a format un habitat rural puternic dispersat, în jurul comunităților izolate și
independente întinzându-se terenurile cultivate, strict familiale, cu o slabă capacitate de amenajare a
spațiului agricol (peisaje agricole ,,individualiste").
În cazul unor civilizații comunitare puternic structurate, ca cea a populației indiene sud-americane,
se conturează un habitat rural grupat, cu o deosebită capacitate de amenajare și organizare a terenurilor
agricole, până la 3000-4500 m altitudine, unde se înregistrează și densități umane semnificative în
contextul Cordilierelor (Cândea & Peptenatu, 2002, p. 31).
Formele de proprietate rurală și reformele agrare au influențat puternic agricultura, modificând
profund structura agrară, sistemele de cultură, modul de exploatare a terenului agricol. După forma de
proprietate se disting trei tipuri majore de proprietate: de stat (capitalistă sau socialistă), proprietate privată
(individuală sau colectivă, care, la rândul ei, poate fi națională sau internațională) și proprietate delimitată
(aparține unei colectivități - Orientul Mijlociu, Africa, Maghreb etc.).
Valorificarea proprietății se face direct (proprietarul lucrând proprietatea), indirect (proprietate este
încredințată în arendă sau dijmă) sau mixt.
Diry J.P., citat de Cândea & Peptenatu, distinge trei tipuri de exploatații:
- marea exploatație, caracterizată de o suprafața mare de teren și forță de muncă angajată;
- exploatația familială;
- exploatația în timp parțial (presupune practicarea în paralel a activității agricole și a unei alte activități).
 Reformele agrare, ca ansamblu de operațiuni vizând transformarea structurii funciare a unui stat
sau a unei regiuni, prin modificarea raporturilor sociale, reflectă în general ideologia clasei politice
dominante și au efecte imediate asupra agriculturii, prin creșterea producției agricole și ameliorarea
tehnicilor de cultură, sau prin bulversarea completă și rapidă a structurilor agricole tradiționale și a
relațiilor de producție. Se remarcă trei tipuri majore de reforme agrare: liberale (susțin proprietatea
privată), socialiste (limitarea/abolirea proprietății private) și mixte (Cândea & Peptenatu, 2002, p. 32).
La nivelul României, reformele care au avut un rol major asupra extensiunii și structurii
terenurilor agricole sunt următoarele:
- Regulamentul organic (1831) – post 1829 (Tratatul de pace de la Adrianopole, care deschidea
strâmtorile Dardanele și Bosfor tuturor vaselor comerciale, liberalizând comerțul cu cereale, animale vii și lemn),
- Reformele agrare din a doua jumătate a secolului al XIX-lea (1861, 1863, 1864). Reforma agrară din
1864 a fost o măsură luată de guvernul Mihail Kogălniceanu în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, prin care
țăranii clăcași erau eliberați de obligațiile față de boieri și erau împroprietăriți cu pământ. A fost primul pas către
începerea procesului de modernizare a statului roman și, cu toate că a avut numeroase lipsuri, a rupt legăturile cu
economia și societatea de tip feudale (http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Reforma_agrară_din_1864).
- Reformele agrare ale secolului al XX-lea (1921, 1945, 1991). După cooperativizarea masivă din
perioada comunistă, ultima reformă agricolă majoră la nivelul României vizează retrocedarea terenurilor
agricole colectivizate forțat către proprietarii acestora sau către descendenții lor (prin Legea 18/1991 –
Legea fondului funciar, ulterior completată prin alte documente legislative)

 Populația și agricultura

Importanța factorilor demografici derivă dominant din creșterea numerică a populației, proces pe
care se suprapune presiunea crescânda pe care omenirea o exercită asupra mediului înconjurător. Omul
este responsabil de transportul voluntar sau involuntar de plante alimentare, rituale sau ornamentale, de
modificarea potențialului ecologic prin folosirea focului, de practicarea agriculturii itinerante sau nomade și,
mai recent, de alterarea proprietăților solului prin practicarea agriculturii comerciale (Aur, 2008, p. 38).
În cadrul geografiei agriculturii, populația interesează ca factor de producție, care realizează, prin
munca depusă, o anumită producție agricolă, precum și ca factor de presiune asupra agriculturii, prin
creșterea demografică accentuată, necesarul de hrană, de produse agricole sporind constant.
Agricultura, care furnizează produse agroalimentare pentru hrana populației și materii prime pentru
numeroase ramuri ale industriei, angajează un număr relativ mare de persoane (forță de muncă) pe plan
mondial. Investițiile de capital în agricultură, modul de organizare a producției, nivelul progresului tehnic și
științific sunt factori care fac să crească cantitatea și calitatea producției agricole și să scadă volumul
muncii umane, determinând micșorarea ponderii populației agricole.
Există un raport direct promoțional între investițiile de capital făcute în agricultură și producția
agricolă și un raport invers promoțional între investiții și numărul persoanelor ocupate în agricultură.
Scăderea populației agricole arată așadar, în mod indirect, creșterea eficienței forțelor de producție în
această ramură a economiei.
Pe plan mondial, populația ocupată în agricultură a prezentat o continuă scădere de la circa 64%
din total ocupați la nivelul anului 1950, la 57% în 1960, 51,6% în anul 1970 și 50,8% în 1980. În prezent,
agricultura nu mai deține majoritatea absolută, ea antrenând doar 1/3 din populația ocupată a globului. Cu
toate acestea, valorile specifice variază de la un continent la altul, de la o țară la alta (vezi și Curs 1).
2
Tabel 1. Dinamica regională a forței de muncă ocupate în agricultură (% în totalul persoanelor ocupate, 1991-2018)
Regiune 1991 1993 1995 1997 1999 2001 2003 2005 2007 2009 2011 2013 2015 2017 2018
America de Nord 2,8 2,7 2,8 2,7 2,5 1,6 1,6 1,5 1,4 1,4 1,5 1,4 1,4 1,4 1,4
Europa și Asia
Centrală 15,8 15,8 15,9 14,8 14,9 13,7 12,6 11,7 10,8 10,5 10,4 10,1 9,4 8,9 8,8
America Latină și
Caraibe 23,1 22,8 22,4 21,6 20,9 20,3 19,9 19,4 17,7 17,2 16,5 14,7 14,2 14,1 14,0
Or. Mijlociu și
Africa de N. 28,0 27,6 26,5 25,5 24,5 24,2 23,8 23,3 22,0 20,1 18,8 18,0 17,3 17,0 16,9
Asia de E si Pacific 53,5 50,9 47,2 45,2 45,5 45,2 44,4 40,9 37,7 35,8 33,3 30,7 28,2 26,6 26,4
Asia de Sud 62,2 61,6 60,8 60,1 59,2 58,2 56,5 54,6 52,7 51,1 48,5 46,2 45,1 44,1 43,6
Africa Subsahariană 62,5 63,0 62,7 62,2 61,8 61,9 62,1 61,2 59,9 58,9 57,7 56,4 55,2 54,9 54,6

Membrii OECD 9,4 8,7 8,4 8,1 7,6 6,6 6,1 5,6 5,2 5,0 5,1 4,9 4,7 4,6 4,5
St. cu venit ridicat 6,6 6,2 5,8 5,5 5,1 4,5 4,3 4,0 3,7 3,5 3,4 3,2 3,2 3,0 3,0
St. cu venit mediu 51,6 50,1 48,0 46,5 46,4 45,8 44,8 42,1 39,5 37,8 35,7 33,3 31,6 30,5 30,3
St. cu venit scăzut 71,4 72,4 72,1 71,6 71,3 71,1 70,2 69,5 68,2 67,2 65,5 64,5 63,4 63,1 62,8
MONDIAL 43,8 42,9 41,4 40,3 40,2 39,7 39,1 37,1 35,0 33,9 32,2 30,5 29,2 28,4 28,3

Fig. 1. Dinamica forței de muncă ocupate în agricultură (% în totalul persoanelor ocupate, 1991 - 2018)

Fig. 2. Dinamica forței de muncă ocupate în agricultură. State europene selectate (% în totalul pers. ocupate, 1991 - 2018)

Fig. 3. Dinamica forței de muncă ocupate în agricultură. State africane selectate (% în totalul persoanelor ocupate,
1991 - 2018) (Sursa: https://data.worldbank.org/indicator/SL.AGR.EMPL.ZS?end=2017&start=1991&type=shaded&view=map&year=2018)

3
 Creșterea presiunii demografice poate avea consecințe diverse și o influență considerabilă asupra
structurilor agrare. În primul rând, prin creșterea numerică a populației și extinderea orașelor se ocupă o
bună parte a terenurilor agricole, care își schimbă funcția. Pe de altă parte, populația în creștere caută să
găsească noi terenuri agricole, fie prin defrișări masive și desțelenire, fie prin transformarea unor terenuri
neagricole în terenuri proprii culturilor agricole (ex: recuperarea terenurilor de sub apele mării în Olanda).
Presiunea demografică, asociată cu regimul succesoral, determină modificarea morfologiei agrare,
fărâmițarea puternică a parcelelor între urmași. Creșterea populației impune și intensivizarea agriculturii
(creșterea producției pe suprafața cultivată) prin diferite lucrări de îmbunătățiri funciare și prin introducerea
soiurilor de mare randament. Competiția între creșterea populației și a producției agricole a existat
întotdeauna, dar în ultimele decenii ea a devenit deosebit de actuală, în urma sporurilor anuale
considerabile înregistrate de populație (Cândea & Peptenatu, 2002, p. 35).

 Relațiile politice, religia și producția agricolă

Relațiile politice pot frâna sau accelera producția agricolă. Astfel, în urma măsurilor de embargou
luate împotriva Rhodeziei (Zimbabwe), între 1965-1972, producția ei de tutun a scăzut de peste trei ori.
Boicotul S.U.A. asupra Cubei a făcut ca producțiile de ananas și de tutun ale acesteia, destinate
exportului, să scadă la mai puțin de jumătate. În cadrul Uniunii Europene, țările sudice, protejate de măsuri
vamale, și-au dezvoltat culturile meridionale, Uniunea asigurând pentru aceste produse o piață de
desfacere sigură, cu prețuri avantajoase.
Conflictele armate dezorganizează diviziunea internațională a producției agricole și împiedică
transporturile. Vietnamul, de exemplu, o importantă țară exportatoare de orez, bumbac, zahăr din trestie
de zahăr, a ajuns in perioada războiului să nu mai producă nici pentru nevoile proprii, devenind o țară
importatoare. De asemenea, grâul Argentinei și cafeaua Braziliei au cunoscut din plin efectele celor două
războaie mondiale (Cândea & Peptenatu, 2002, p. 35).
Religia a jucat și ea un însemnat rol in răspândirea sau prohibirea unor plante. Fumatul era socotit de
Biserica Creștină un mare păcat și multă vreme ea a recomandat credincioșilor săi prohibirea ,,ierbii diavolului".
Perceptele religioase au avut uneori influențe directe asupra structurii și evoluției agriculturii, fapt
vizibil mai ales în lumea mahomedană. Religia islamică, ce interzice consumul alcoolului și cărnii de porc,
a dus la reducerea suprafețelor viticole în Algeria de la peste 400.000 ha în perioada coloniala, la mai
puțin de 75.000 în 2018 (OIV, 2019).
Stat* Prod. Struguri Stafide Struguri
tot. de pentru
masă vin
mil. t, 2018 % din total 2018
China 11,7 84,1 5,6 10,3
Italia 8,6 13,5 0,0 86,5
SUA 6,9 16,3 18,1 65,6
Spania 6,9 4,0 0,0 96,0
Franța 6,2 0,4 0,0 99,6
Turcia 3,9 26,0 3,9 70,2
India 2,9 92,6 5,9 1,5
Argentina 2,7 0,9 5,5 93,7
Chile 2,5 26,0 3,9 70,2
Iran 2,3 76,3 23,7 0,0
Australia 1,9 7,1 1,9 90,0
Africa de Sud 1,8 15,8 15,5 68,7
Uzbekistan 1,7 78,4 17,8 3,7
Egipt 1,6 99,5 0,0 0,5
Fig. 4/Tabel 2 Brazilia 1,6 53,5 0,0 46,5
Cei mai importanți producători de struguri, pe tip de produse (2018) Germania 1,4 0,4 0,0 99,6
* State cu producții de peste 1 milion tone Sursa: OIV, 2019 România 1,3 6,9 0,0 93,1
TOTAL 77,8 36 7 57
4
 Procese asemănătoare s-au înregistrat și în alte state islamice (Aur, 2008, p. 37). Pe de altă parte,
influența factorului religios în structurarea agriculturii s-a tradus și prin reorientarea economiei lor viticole
spre producția de struguri de masă și stafide (Fig. 4, Tabel 2).
În același timp, o parte din populația Papuașiei și Indoneziei s-a arătat refractară la interdicția
consumului de carne de porc, fapt ce a contribuit la limitarea extinderii religiei Islamului.
Credința în Karma (în reîncarnare) pune problema sacrificării animalelor pentru utilizarea cărnii. În
acest context, efectivele de animale domestice sunt foarte mari, numărul lor depășind adesea capacitatea
de suport ecologic. În consecință, apar fenomene de suprapășunat, de degradare a terenurilor și de
deșertificare, contribuind astfel la modificarea stării generale a ecosistemelor (Aur, 2008, p. 38).

 Influențele mediul economic

Factorii economici sunt deosebit de importanți în dinamica agriculturii, în organizarea și

amenajarea spațiului agricol. Destinată inițial întreținerii vieții pe plan local, agricultura s-a transformat
treptat prin apariția economiei libere, a monedei, devenind, în diferite grade, o economie a speculațiilor,
orientată către piață și sensibilă la variațiile ei.
Tipul de economie a condiționat structurarea agriculturii în trei tipuri principale: tradițională,
capitalistă – concurențiala/comercială/speculativă și socialistă.
Agricultura tradițională, caracteristică dominant regiunilor geografice situate la sud de linia Brandt,
este discontinuă, bazată pe policultură și se face cu tehnici elementare. Producția și productivitatea sunt
condiționate decisiv de factorii naturali (Aur, 2008). În acest mod se exploatează numai terenurile necesare
întreținerii colectivităților rurale, în funcție de sistemul de cultură adoptat. În strânsă corelație cu densitatea
populației din aceste spatii agricole, peisajele agricole sunt diferite: de la micile petice cultivate diseminate în
imensitatea pădurilor africane, la câmpiile suprapopulate și supra-exploatate ale Extremului Orient. Bazată
pe o tehnicii elementară, această agricultură reflectă eforturile cultivatorilor pentru a produce o rație
alimentară vecină cu minimul biologic (Cândea & Peptenatu, 2002, p. 33).
Agricultura specuIativă (de piață) a apărut în Europa, la mijlocul secolului al XIX-lea, în strânsă
legătură cu dezvoltarea industriei și creșterea gradului de urbanizare. Producția agricolă s-a transformat,
pe măsura apariției unui stoc ,,disponibil", într-un excedent transferabil către oraș, grație dezvoltării
sistemului de transport și a unui sistem comercial. S-a produs o ,,separare geografică" a producției și
consumului, agricultura devenind ,,comercială". Alegerea plantelor cultivate, dimensiunea suprafețelor au
fost și sunt influențate de necesitățile urbane, de piață, deci de factori economici exteriori exploatației
rurale. Agricultura comercială, specifică nu numai statelor dezvoltate ci și unor țări aflate în curs de
dezvoltare, depinde de piață. Aceasta orientează sistemul de cultură (și prin el, peisajul rural), tehnologiile
folosite și este întemeiată pe marea exploatație agricolă, în care specializarea are un rol decisiv în
obținerea unui randament ridicat. Investițiile în mecanizare, irigații, chimizare, biotehnologii, protecția
culturilor asigură producții ridicate. Regiunile în care există doar culturi speculative sunt rare (ex:
Lanquedoc –viță de vie), dar agricultura speculativă se practică peste tot în America de Nord, Argentina,
Brazilia, Australia etc. (Cândea & Peptenatu, 2002, p. 33; Aur, 2008, p. 40).
Dimensiunile exploatațiilor agricole influențează în mod direct producțiile și productivitatea muncii.
În statele dezvoltate, tendința generală a fost de creștere a dimensiunilor fermelor agricole, care au ajuns,
în medie, la aproape 70 ha în Marea Britanie, 42 ha în Danemarca, Luxemburg și Franța, 32-35 ha în

5
Germania și Suedia, la peste 20 ha în Belgia, Spania, Irlanda și Finlanda. În alte state, talia fermelor
agricole este mult mai mica: Grecia - 4,3 ha, Italia - 6,4 ha, Portugalia - 9,2 ha etc. Ferme de dimensiuni
mult mai mari decât în Europa, ce depășesc 200 ha, care pot fi exploatate de un singur om, datorită
gradului ridicat de mecanizare, se întâlnesc frecvent in America de Nord (Aur, 2008, p. 40).
Agricultura socialistă nu diferă în totalitate de agricultura de piață, având ca scop satisfacerea
cererii tot mai mari de produse alimentare și industriale. Tehnicile implicate pentru producție sunt similare:
talia mare a exploatațiilor, specializarea, mecanizarea și chimizarea. Economia agricolă socialistă se
deosebește însă de economia capitalistă prin faptul că piața este planificată (neexistând diferențe
remarcabile între ofertă și cerere), iar producția necesită muncă colectivă (vezi și Curs 6).

II. Rolul factorilor tehnico-materiali și a cercetării științifice cu aplicabilitate în agricultură

Condițiile tehnice din agricultură nu se rezumă doar la dotarea cu mașini și utilaje agricole sau produse
chimice, biostimulatori, la selecția raselor de animale și a semințelor, ci corelează tot mai mult industriile de
prelucrare a produselor agricole. Un rol deosebit revine biotehnologiilor care transformă patrimoniul genetic al
plantelor și animalelor, asigurând astfel creșteri ale productivității cu aprox. 30%.
Integrarea industrie - agricultura – transporturi este tot mai puternic resimțită. In 2008, un număr de
circa 100 companii multinaționale, care dispuneau de mari plantații permanente și culturi anuale, sisteme de
transport rutiere, feroviare și navale, precum și de fabrici de prelucrare, controlau jumătate din producția
alimentară mondială. industria prelucrează aproape 3/4 din producția agricolă a Europei și 4/5 din cea a
Americii de Nord, furnizând un mare număr de produse alimentare și alte bunuri de consum (Aur, 2008, p. 40).
 Mecanizarea agriculturii

Mecanizarea, ca direcţie principală de introducere a progresului tehnic în agricultură, reprezintă

acţiunea de înlocuire a muncii manuale şi a tracţiunii animale prin maşini şi utilaje agricole, cu o
specializare cât mai strictă, necesare atât în sectorul vegetal, cât şi în zootehnie. Mecanizarea agriculturii
îşi are începuturile în Anglia, odată cu începuturile industrializării, când polarizarea forţei de muncă spre
activităţile industriale a dus la scăderea îngrijorătoare a potenţialului uman ocupat în sectorul primar şi la
creşterea salariilor din acest sector, ceea ce a impos rapida creştere a randamentului agricol.
Din punct de vedere al pătrunderii tehnicii în agricultură, există o foarte mare diversitate de stadii:
de la uneltele tradiţionale şi tracţiunea animală în multe zone ale Africii şi Asiei de sud-est, la utilajele şi
maşinile foarte moderne şi variate ale Europei de vest şi Americii de Nord.
Desfăşurarea procesului de mecanizare este influenţată în mod direct de particularităţile reliefului
(panta, fragmentarea), climei şi solului (umiditatea şi tipul de sol), precum şi de dezvoltarea economico-socială.
Principalii indicatori ce exprimă gradul de înzestrare tehnică a agriculturii sunt: numărul de tractoare
la 1.000 ha teren arabil sau suprafaţa arabilă ce revine unui tractor. Aceasta din urmă variază de la 2-6
ha/tractor în unele state industrializate (Japonia, Olanda, Austria etc.), la sute de ha/tractor (în Rusia, India -
cu suprafeţe arabile foarte extinse), ajungând la câteva mii ha/tractor în multe din statele emisferei sudice.

 Chimizarea terenurilor

Aceasta urmăreşte completarea necesarului de substanţe nutritive, îmbunătăţirea fertilităţii solului

cu ajutorul îngrăşămintelor chimice, protecţia culturilor agricole împotriva dăunătorilor sau a buruienilor etc.
În anul 1840, von Liebing lansează ideea reglării conştiente, de către om, a schimburilor de
substanţe nutritive. Gunoiului de grajd, ca îngrăşământ, i se adaugă cu timpul, guano-ul adus din America
6
de Sud, turba, îngrăşămintele chimice. În prima parte a sec. XX apare amoniacul sintetic – un îngrăşământ
pe bază de azot, foarte eficace. Ulterior, gama produselor chimice folosite în agricultură se diversifică rapid
(Cândea, Peptenatu, 2002). Consumul de fertilizante chimice variază mult de la un stat la altul, pe primele
locuri situându-se țările specializate în exportul de produse agricole: Olanda, Belgia, Danemarca, Franţa,
Germania (cu > 200 kg/ha), în vreme ce statele slab dezvoltate utilizează, în medie, sub 20 kg/ha.
Principalele îngrășăminte chimice utilizate, cu rol în dezvoltatea plantelor, sunt cele azotoase,
fosfatice, potasice. Alte substanţe chmice semnificative folosite în agricultură sunt: pesticidele (create
pentru a combate, a diminua şi a împiedica distrugerile provocate de atacul bacteriilor, ciupercilor,
insectelor, viermilor, rozătoarelor), erbicidele (oferă posibilitatea unui prăşit chimic).
Una dintre principalele probleme legate de consecinţele folosirii acestor substanţe este creşterea
numărului de decese asociate folosirii pesticidelor (au efecte asupra sistemului endocrin şi determină
dezvoltarea cancerului) şi distrugerea duşmanilor naturali ai dăunătorilor. Se încearcă controlul folosirii
acestora în agricultură. Astfel, a fost elaborată procedura Acordului de Informare Prealabilă (Prior Informed
Consent), ce permite statelor să declare prohibit importul de pesticide, fără a lua măsuri legislative interne.
Pe de altă parte, agricultura trebuie să acţioneze în sensul reducerii utilizării excesive a
îngrăşămintelor chimice şi pesticidelor, folosind metode de fertilizare şi combatere a dăunătorilor care să
împiedice degradarea solurilor, apelor şi poluarea în general.
În ultimele decenii se conturează, din ce în ce mai evident, o nouă formă de agricultură, agricultură
nechimizată, bazată pe tehnici organice.

 Sistemele de irigație și desecare

S-a apreciat că circa 75% din suprafaţa uscatului nu dispune de umiditate suficientă pentru a da
recolte bune, iar 55% din suprafaţa uscatului este ocupată de zone aride şi semiaride (Cândea, Peptenatu,
2002). Regiunile tropicale uscate, precum şi cele cu un anotimp secetos sunt zonele care cuprind cele mai
multe terenuri irigate. Irigaţiile se practică, însă, chiar şi în zonele ecuatoriale, cum este cazul Indoneziei.

Sistemele de irigaţie au fost utilizate atât ca

mod de luare în cultură a terenurilor din zonele
secetoase, aride – irigaţiile din necesitate, cât şi ca
mod de intensificare a agriculturii – în cazul
irigaţiilor complementare, care asigură creşterea
productivităţii, dar şi regularitatea recoltelor, ori
obţinerea mai multor culturi pe an.
După metodele de udare, se disting mai
multe tipuri de irigare:
- irigare prin inundare completă sau prin submersie,
- irigarea prin scurgere la suprafaţă, pe brazde/fâşii,
- irigarea prin aspersiune, sau ploaie artificială,
- irigarea prin udare subterană.
Fig. 5.
Modalităţi de organizare a sistemelor de irigaţii (1 –
sistem de tip baraj pe curs de apă; 2 – sistem de tip
bazin; 3 – sistem de tip baraje şi canale; 4 – galerii de Sursa: J. Tivy, 1996, Agricultural Ecology, Harlow, Longman,
drenaj subterane; 5 – sistem de tip foraj central şi
aspersiune) p. 218
7
 Irigaţiile reprezintă mijlocul prin care se poate asigura optimul de umiditate pentru culturile agricole.
Lipsa precipitaţiilor a obligat omul, încă din cele mai vechi timpuri, să recurgă la irigaţii, spre a-şi asigura
producţii agricole constante şi ridicate. Unele civilizaţii antice şi-au datorat înflorirea tocmai trecerii la culturi
irigate, prin folosirea revărsărilor sau a apelor curgătoare. Astfel de sisteme existau cu 2-3 mii ani î.Hr. în
Egipt, Mesopotamia, India, China şi chiar în regiunile de veche civilizaţie americană. În timp ce în China şi
Egipt irigaţia s-a practicat fără întrerupere până în prezent, în regiunea mesopotamiană practicarea
culturilor agricole s-a întrerupt, datorită unei exploatări neraţionale şi a distrugerii amenajărilor existente.
Cele mai bune condiţii de folosire a apei râurilor pentru irigaţii se întâlnesc în Asia, cu unele dintre
cele mai mari fluvii din lume: Indus, Gange, Chang Jiang (Yangtze), Huang He, Brahmaputra, care
izvorăsc din zone muntoase înalte şi străbat distanţe mari, asigurând numeroase posibilităţi pentru
construirea de baraje şi devierea apei spre o reţea de canale de scurgere gravitaţională (vezi și Curs 3).

 Amenajări antierozionale și economia conservării solului

Combaterea efectelor distructive ale erozunii solului necesită efectuarea unor lucrări complexe de
îmbunătăţiri funciare, care au modificat şi continuă să modifce configuraţia terenurilor agricole.
Cele mai răspândite amenajări agricole sunt: canalele, terasarea versanţilor.
Sisteme de culturi pentru evitarea eroziunii şi menţinerea productivităţii solului: practicarea
asolamentelor, lăsarea pământului în pârloagă, sistemul lucrării minime a pământului.

 Rolul științei și cercetării științifice în dezvoltarea agriculturii

În condiţiile actuale, când sarcinile agriculturii sporesc datorită evoluţiei rapide a numărului
populaţiei, iar creşterea suprafeţelor productive este incomparabil mai lentă decât creşterea populaţiei,
atenţia se orientează tot mai mult asupra cercetării ştiinţifice. Ea îmbunătăţeşte sau creeaza soiuri noi de
plante cultivate; urmărşte sporirea rezistenţei plantelor la boli şi dăunători, la secetă, incearcă scurtarea
perioadei de vegetaţie pentru a da posibilitatea obţinerii mai multor recolte pe an etc.
Ştiinţa şi tehnica agricolă au contribuit prin găsirea de noi forme de culturi, mai uşor de întreţinut şi
recoltat şi mai rentabile ca producţie (ex. introducerea în cultură a pomilor cu talie scundă şi coroană
aplatizată, care se pretează la mecanizarea lucrărilor de întreţinere şi de recoltare). S-a constatat de multă
vreme că scurtarea perioadei de vegetaţie se poate face dirijat, în sere, unde prin culturi forţate se pot
obține legume, zarzavaturi, flori etc. în cantităţi mult mai mari decât în culturile de câmp. Culturile de seră
sunt destul de vechi, în Evul Mediu fiind întâlnite în Franţa, Anglia, Olanda, Italia etc.
Procedeele industriale relativ noi, introduse în tehnologia agricolă, au creat în agricultură un nou
sistem de producție: culturile hidro- şi aeroponice. Aceste culturi fac abstracţie de condiţiile edafice oferite de
spațiul geografic. Ele se pot practica în zonele cu soluri nefavorabile culturilor agricole (în zonele aride,
terenuri pietroase etc.) (Cândea Melinda, Peptenatu D., 2002). Culturile hidroponice se fac într-un strat de
nisip, pietriş, muşchi etc., prin care circulă o soluţie apoasă încarcată cu îngraşăminte chimice. Rezultatele
remarcabile obtinuţe în cultura câtorva legume subliniază posibilităţile pe care le oferă acest tip de cultură
pentru obţinerea unor importante producţii agricole. S-a aplicat pentru prima dată în S.U.A., extinzându-se
apoi şi în Europa. Culturile aeroponice se bazează pe cultivarea plantelor în tuburi suspendate, în acre
rădăcinile plutesc într-o soluţie pulverizată de săruri minerale. Metoda se aplică în Belgia, Olanda, Italia,
asigurând producţii anuale remarcabile (20 kg castraveţi/m², 17-36 kg/ m² tomate, 2-3 kg salata/ m² etc.).
Prin aplicarea acestui tip de cultură, terenul se exploatează spațial pe verticală, tot timpul anului.
8
 Geografia agriculturii CURS 5

UTlLlZAREA TERENURILOR ȘI CATEGORllLE DE FOLOSINȚE FUNCIARE

Intervențiile antropice asupra mediului natural au contribuit la diversificarea tipurilor de utilizare a

terenurilor, care, alături de cele cu destinație agricolă, includ suprafețe importante acoperite de construcții
civile, căi de comunicații, platforme industriale, exploatări miniere, amenajări turistice etc. În condiții
naturale se găsesc terenurile forestiere, suprafețele acvatice lacustre și din râuri, mlaștinile, terenurile
înghețate sau acoperite de ghețari, peisajele din pustiuri nefertilizate artificial etc.

 Categorii de folosințe funciare în agricultură

Valorificarea terenurilor în scopuri agricole este condiționată de potențialul ecologic primar al

acestora și de intervențiile umane, prin lucrări de îmbunătățiri funciare și alte mijloace, pentru ameliorarea
productivității solurilor.
Dintr-o suprafață totală a uscatului, de 13,5 miliarde ha, la care este raportată structura utilizării
terenurilor, spațiul agricol însumează în jur de peste 4,8 miliarde ha, ceea ce reprezintă aproximativ 35%
din total. Restul revine spațiului forestier, terenurilor ocupate de stabilimente umane și amenajări de
infrastructură, la care se adaugă într-un procent mai mare, terenurile nesolificate, ce acoperă peste 5,0
miliarde ha și dețin mai mult de 35% din spațiul continental.

Fig. 1
Structura generală a
fondului funciar mondial
(Sursa: FAOSTAT)

Alte culturi permanente

Principala categorie funciară, cu rol în existența umană și în viața economică, o formează terenurile
arabile, care sunt cultivabile în fiecare an. Potrivit datelor actuale, acestea se întind pe mai mult de 1,4
miliarde ha și dețin 10,5% din suprafața de referință, deși aria cultivată în fiecare an este deseori mult mai
restrânsă. Au potențial arabil, în perspectivă, încă 2,4 - 2,5 miliarde ha care sunt acoperite acum cu păduri
și asociații vegetale de pajiști. Introducerea lor în circuitul agricol - și substituirea vechilor ecosisteme -
poate genera modificări ecologice imprevizibile de mare amploare.
Indicii de utilizare de mai sus au mai mult o valoare teoretică deoarece exista mari inechități în
repartiția terenurilor cultivate în raport cu populația și cu particularitățile ecosistemice.
Deși ponderea terenurilor arabile depinde de condițiile mediului fizic în cele mai multe cazuri, nu
rareori structura modului de folosință reprezintă rezultatul unor ocupații tradiționale sau a tendinței spre o
agricultură mai performantă, de piață sau comercială. În multe state, suprafețele arabile nu dețin decât 6-
8% din întinderea teritoriului național, coborând sub 5% în statele ale căror teritorii cuprind suprafețe
 extinse situate în deșerturi (tropicale sau reci). Cauzele sunt diferite: ariditatea din Algeria, Australia și alte
state, asprimea climatului din Canada și Suedia sau chiar din Rusia, marea întindere a suprafețelor
forestiere din Brazilia, orientarea cu precădere spre zootehnie în Argentina și alte țări (Aur, 2008, p. 42).
Pe de altă parte, sunt state în care arabilul ajunge la 50% din teritoriul național sau la valori
apropiate (Ucraina, Ungaria, India). State precum Romania, Bulgaria folosesc în scopuri arabile în jur de
40% din suprafața totală, în timp ce altele cultivă areale cu mult mai mici.
Deșerturile constituie unele din cele mai întinse ecosisteme nefavorabile agriculturii. Ele se
încadrează sub limita de ariditate de 250 mm precipitații pe an. Suprafața totală a acestora depășește 16,
0 mil. km². Mai mult de 7,5 mil. km² însumează numai Sahara. Deșerturile Australiei și Arabiei au fiecare
peste 2,0 mil. km². În China, Mongolia și Turkestan se află o arie deșertică de peste 2,5 mil. km². Alte
deșerturi, precum Namib, Kalahari, Iranului, Thar, Patagoniei, Atacama, Nevada, Arizona, Valea Morții
acoperă și ele mai mult de 1,8 mil. km². Spații aride și semiaride, deșerturi calde și reci se întâlnesc nu
numai în regiunile tropicale și subtropicale, ci și în ținuturile de la latitudini medii și mari, iar procesele de
aridizare și deșertificare înregistrează o continuă expansiune.
Potențialul productiv afectat frecvent de fenomenul de secetă se resimte pe mai mult de 1/4 din
suprafața agricolă totală. În Australia, Africa și Asia, seceta diminuează producția agricolă, la intervale de timp
destul de reduse, în mod considerabil, pe mai mult de 1/3 din teritoriul acestor continente (Aur, 2008, p. 43).

Fig. 2. Dinamica suprafețelor agricole mondiale (mii ha, 1961 - 2017)

Tabel 3. Structura regională a

terenurilor agricole și principalele
state deținătoare (2017)
Regiune S. agricolă - state
(%) (mil ha, 2017)
Asia China 527,7
34,5 SUA 405,6
Americile Australia 371,8
24,3 Brazilia 235,9
Africa Kazahstan 217,0
23,6 Rusia 216,2
Europa India 179,7
9,6 Ar. Saudită 173,6
Oceania Argentina 148,7
8,0 Mongolia 111,0
MONDIAL MONDIAL 4.828
100
Sursa tabelului și a figurilor asociate:
www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize

Fig. 3. Extensiunea terenurilor agricole la nivel statal (mii ha, 2017)

2
 Tabel 1. Modul de utilizare a terenurilor pe mari regiuni geografice
Nr. Aria geografică Suprafața S. cultivată S. păşuni şi fâneţe S. forestieră Alte suprafeţe
totală (arabil şi cult. perm.) perm.
mii ha mii ha % mii ha % mii ha % mii ha %
I. AFRICA 3.033.570,4 258.303,2 8,5 911.393,1 30,0 670.998,6 22,1 1.192.875,4 39,3
A. de Est 636.166,6 69.853,7 11,0 238.639,1 37,5 179.633,4 28,2 148.040,4 23,3
A. Centrală 661.266,0 27.659,7 4,2 137.170,0 20,7 311.935,8 47,2 184.500,5 27,9
A. de Nord 854.257,8 48.495,8 5,7 194.529,0 22,8 78.536,0 9,2 532.697,0 62,4
A. de Sud 267.283,0 14.018,0 5,2 150.560,0 56,3 28.301,0 10,6 74.404,0 27,8
A. de Vest 614.597,0 98.276,0 16,0 190.495,0 31,0 72.592,4 11,8 253.233,6 41,2
II. AMERICA DE N. 2.022.692,0 210.660,1 10,4 263.438,0 13,0 614.542,9 30,4 934.051,0 46,2
III. AMERICA 2.052.359,3 188.047,0 9,2 552.974,4 26,9 951.638,7 46,4 359.699,2 17,5
CENTR ŞI DE S.
IV. ASIA1 3.196.494,6 553.615,6 17,3 1.079.905,8 33,8 594.205,0 18,6 968.768,2 30,3
A. Centrală 400.289,9 33.065,6 8,3 250.832,9 62,7 12.082,7 3,0 104.308,7 26,1
A. de Est 1.176.251,6 135.692,5 11,5 505.834,7 43,0 257.182,5 21,9 277.541,9 23,6
A. de Sud 687.622,4 231.843,0 33,7 77.907,0 11,3 92.829,5 13,5 285.042,9 41,5
A. de Sud-Est 449.522,7 110.268,7 24,5 17.066,4 3,8 212.977,9 47,4 109.209,7 24,3
A. de Vest 482.808,0 42.745,8 8,9 228.264,8 47,3 19.132,3 4,0 192.665,1 39,9
V. EUROPA2 590.050,8 168.787,0 28,6 85.829,1 14,5 196.620,8 33,3 138.813,9 23,5
E. de Est 172.800,6 74.719,5 43,2 23.240,2 13,4 45.376,8 26,3 29.464,1 17,1
E. de Nord 174.965,6 19.542,0 11,2 18.430,1 10,5 72.461,8 41,4 64.531,7 36,9
E. de Sud 131.655,0 39.210,9 29,8 25.903,2 19,7 45.430,2 34,5 21.110,8 16,0
E. de Vest 110.629,6 35.314,6 31,9 18.255,6 16,5 33.352,1 30,1 23.707,3 21,4
VI. FED. RUSĂ 1.709.824,0 123.270,0 7,2 91.980,0 5,4 809.150,0 47,3 685.424,0 40,1
VII OCEANIA3 856.143,7 50.293,7 5,9 373.125,6 43,6 190.312,0 22,2 242.412,4 28,3
Australia şi Noua 800.897,0 48.620,0 6,1 372.424,6 46,5 156.637,1 19,6 223.215,3 27,9
Zeelandă
TOTAL 13.461.134,7 1.552.976,6 11,5 3.358.646,0 25,0 4.027.468,0 29,9 4.522.044,1 33,6
Sursa: FAO Statistical Database, http://faostat.fao.org – Resources, land

Fig. Fig.
4. 5.

Fig.
Fig. 4. Extensiunea terenurilor arabile la nivel statal (mii
6.
ha, 2017)

Fig. 5. Extensiunea culturilor permanente la nivel statal

(mii ha, 2017)

Fig. 6. Extensiunea pășunilor și a fânețelor permanente

la nivel statal (mii ha, 2017)

Sursa figurilor: www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize

Suprafața cultivată raportată la populație indică valori medii de circa 0,2 ha arabil/locuitor, în timp
ce suprafața agricolă este de circa 0,7 ha/locuitor. State precum Olanda, Japonia, Coreea, Egipt,

1
Exclusiv Federaţia Rusă
2
Exclusiv Federaţia Rusă. Nota este valabilă şi pentru Europa de Est
3
cuprinde Australia, Noua Zeelandă, subregiunile Melanezia, Micronezia, Polinezia
3
Bangladesh – în care densitățile demografice sunt foarte ridicate – nu dispun decât de aproximativ 0,05 ha
arabil/locuitor (Aur, 2008, p. 43).
Statele intens industrializate, ca și cele dens populate, au pierdut mari suprafețe arabile prin
conversia acestora în terenuri neagricole (Japonia, Taiwan, Coreea de Sud etc.). În aceste state, producția
cerealieră a scăzut masiv (cu până la o treime în anumite situații), ceea ce a dus la un deficit ridicat de
cereale și de alte produse agroalimentare, pe care statele respective sunt nevoite să le importe. Limitarea
potențialului arabil și conflictele cu fermierii au obligat guvernul japonez să recurgă la soluții extreme, cum
a fost amenajarea unor aeroporturi și a altor elemente de infrastructură în golfuri.
Caracteristicile sistemelor eco-pedologice actuale arată ca aproximativ ½ din suprafața uscatului o
formează terenurile nesolificate și nefertile, care se întâlnesc în regiunile de tundră, în zonele montane, în
ținuturile deșertice și semideșetrice, în arii cu sărături și în alte condiții unde solificarea este inexistentă ori
în stadii incipiente. În Eurasia și Australia, asemenea terenuri ocupă peste 1/3 din spațiul total, în America
de Nord și Africa ponderea lor este de peste 40% (Aur, 2008, p. 43).
Cele mai mari rezerve potențiale pentru agricultură se întâlnesc în Africa și America de Sud, unde
sunt evaluate la peste 309 mil. ha în fiecare arie amintită. America anglo-saxona dispune de aproximativ
200 mil. ha, iar Europa Estică și Australia de cate 100 mil. ha fiecare.
Circa 3,3 miliarde ha sunt ocupate de pajiști, localizate în savane, prerii, pampas, stepe sau în
regiuni montane. De acestea depinde, în mare parte, sub-sectorul zootehnic al agriculturii și, în viitor,
posibil chiar extinderea terenurilor arabile.
Întinderea cea mai mare o au pajiștile de savane, care dețin aproape 1/2 din suprafața totală cu
pajiști. Astfel se explică marile efective de bovine și ovine din Etiopia, Sudan, Nigeria și din alte state
africane. În regiunile de stepă, prerii, pampas, ele acoperă în jur de 1,0 miliard ha. Restul ecosistemelor de
acest tip se află în zone alpine și de tundră, cu o durată de utilizare mult mai mică.
Continentele Africa, Asia dispun de mari areale cu formațiuni vegetale ierboase, fiecare deținând
între curca 30% din suprafața totală. În cea mai mare parte, creșterea animalelor are aici un caracter
extensiv. În schimb, America de Nord și Europa, cu mai puțin de 10% din suprafețele de pajiști existente
pe Glob, practică o zootehnie predominant intensivă sau cu caracter mixt.
Productivitatea pajiștilor, precum și succesiunea fazelor fenologice, generează sisteme diferite de
creștere a animalelor, de la cele în stabulație – având caracter intensiv, până la practicarea transhumanței,
a seminomadismului sau a nomadismului, de tip extensiv.
În funcție de condițiile morfoclimatice din Asia centrală și de sud-vest, turco-iranienii practică
nomadismul vertical, în timp ce la berbero-arabi, beduini este caracteristic nomadismul orizontal. În Europa
temperată și mediteraneană este frecventă transhumanța, care are o tradiție îndelungată. Creșterea
constantă a efectivelor de animale, mai cu seamă în regiunile din Sahel, Orientul Mijlociu, Asia Centrală,
Peninsula India etc. are ca efect supraexploatarea pășunilor și degradarea acestora.
La nivel internațional, există mai multe tipuri de clasificare a modului de utilizare a terenurilor. În
vreme ce sistemul derivat din proiectul Mapping Land Use Systems at Global and Regional Scales for
Land Degradation Assessment Analysis oferă o imagine la nivel global, setul de date CLC pus la dispoziție
de Agenția Europeană de Mediu oferă o bază de analiză dinamică mai importantă pentru Europa și, deci,
și pentru România.

4
 Legenda
Terenuri Arii golașe fără
Păduri virgine Pajiști/pășuni Tufărișuri fără Agricultură eterogene fără Ape fără sisteme
Spații urbane sisteme de
fără sisteme de sisteme de neirigată (de sisteme de de
control/protectie
Păduri protejate control/protect control/protect subzist/comercială Terenuri umede control/protectie control/protectie
Pajiști/pășuni Culturi agr. și fără sisteme de Terenuri Arii golașe
protejate Tufărișuri Ape golașe
Spații agro- densități medii ale control/protect eterogene protejate
Pajiști/pășuni protejate protejate
forestiere șeptelului protejate
cu densități Terenuri umede Arii golașe
(păduri și activ. Tufărișuri cu Culturi agr. și Terenuri Ape –
protejate densități mici ale
agricole) mici ale densități mici densități mari ale eterogene acvacultură
șeptelului șeptelului
ale șeptelului șeptelului densități mici continentală
Pajiști/pășuni Terenuri umede
Spații agro- Cult. agr. de scară ale șeptelului Arii golașe cu
cu densități Tufărișuri cu – mangrove Granițe statale
forestiere densități medii mare, irigate, mod Terenuri densități medii
(densități medii ale sau dens. mari ale Terenuri umede eterogene cu ale șeptelului
șeptelului ale șeptelului
moderate/mari septelului cu activități densități
ale șeptelului) Pajiști/pășuni Tufărișuri cu medii/mari ale
cu densități Agric. de scară agricole
densități mari mare, irigată șeptelului
mari ale ale șeptelului
șeptelului Agric. protejată

Fig. 7. Sisteme de utilizare a terenurilor la nivel global și relația loc cu activitățile agricole
 CORINE Land Cover 2018

Sursa: EEA, Program Copernicus, https://land.copernicus.eu/pan-european/corine-land-cover

Fig. 8. Modul de utilizare a terenurilor la nivelul Europei (date Corine Land Cover)
CORINE Land Cover 2018

Fig. 9. Modul de utilizare a terenurilor la nivelul României (date Corine Land Cover)
  Limitele spațiale în structurarea agriculturii

Caracteristicile structurale și sectoriale ale agriculturii, cât și întinderea spațiului geografic în interiorul
căruia se practică agricultura prezintă limite ecologice, tehnologice și cu vizibile tente economico-sociale.

Fig. 10.
Principalele elemente de
limitare/structurare a spațiului agrar

Crearea de noi soiuri de plante sau rase de animale a contribuit la contribuit la creșterea
randamentului economic în cadrul sectorului vegetal și animal, fără a modifica substanțial arealele de
repartiție. Căldura, lumina, apa sau caracteristicile solurilor sunt factori ecologici care prezintă importante
modificări în lungul meridianelor și în plan hipsometric.
Intervenția umană pentru sporirea randamentului agriculturii, atât în sectorul vegetal, cât și în cel
zootehnic, nu poate depăși anumite limite fără a influența ordinea ecologică. Economia agrară și mediul
natural sunt, cel puțin în parte, sisteme conexe, încât activitățile agricole se desfășoară între limite destul
de stabile, atât în altitudine cât și în latitudine, limite ce sunt în ultimă instanță un produs al factorilor
ecologici (temperatură, umiditate, lumină, sol). Din aceasta perspectivă, există limite termice, multe plante
cultivate având caracter termofil, limite de umiditate sau ariditate, în cadrul cărora se deosebesc atât specii
higrofile sau mezofile cât și plante xerofile. Există restricții pedologice impuse de proprietățile fizico-chimice
și caracteristicile agro-productive ale solurilor. Unele culturi sunt fotofile, necesitând o mai mare cantitate
de lumină în anumite perioade de vegetație. Tehnologiile aplicate și factorii de ordin social-economic pot fi
în egală măsură frână sau stimul în practicarea agriculturii.
Regiunile ecuatoriale, cu climat cald și umed în permanență, sunt favorabile vegetației naturale
luxuriante, care deține circa 50% din masa vegetală totală. Un mare număr de specii furnizează populației
fructe, semințe, lemn, coaja, flori și alte produse. Tot aici sunt întinse plantații și culturi agricole constituite
din cocotieri, palmieri de ulei, arbori de cauciuc, arbori de cafea și cacao, orez, manioc etc. Climatul cald și
umed este favorabil plantelor pentru tuberculi (manioc, batate, igname) și arborilor utili. Unele specii, cum sunt
cocotierul, palmierul de ulei și altele, pot fi întâlnite în afara climatului ecuatorial, pană la 15° latitudine, în
regiuni cu temperaturi medii anuale ce se mențin în jur de 20°C sau mai mult. Alte culturi, cum sunt cele
formate din arbori de cauciuc, cafea, cacao ajung chiar la paralela de 25°, depășind astfel spațiul
subecuatorial. Orezul, care apare sporadic în zonele ecuatoriale, se cultivă parțial în preajma paralelei de
52°, având o adaptabilitate deosebita. Din cauza epizotiilor, în regiunile ecuatoriale creșterea animalelor
are un caracter secundar, încât agricultura este structurată cu deosebire pe sectorul vegetal.

7
 Ținuturile subecuatoriale au mari suprafețe cu orez, trestie de zahar, orz, mei, sorg, arahide, fiind și
mari domenii pastorale. Trestia de zahăr se cultivă în afara cadrului geografic menționat până la paralela
de 42°, urcând, în zonele intertropicale, la altitudini de 2000-2500 m. Cea mai mare plasticitate ecologică
prezintă orzul care, pornind de aici, atinge paralela de 70° și altitudinea de 4000-4300 m în Asia Centrală.
Meiul pate fi cultivat la 2500 m altitudine pe platourile Etiopiei. Prezența a două anotimpuri, diferențiate
pluviometric, este un factor important în diversificarea culturilor agricole.
Climatul musonic are efecte destul de asemănătoare cu cel subecuatorial asupra agriculturii. Alături de
grâu, porumb, arahide, bumbac, se cultiva iuta, trestia de zahăr, arbustul de ceai, citrice etc și se cresc
intens animale. Distribuția neuniformă a precipitațiilor impune și aici o alternanța a culturilor agricole de
clima umedă (orez, iută, trestie de zahar ș.a.) cu cele de climat mai uscat (arahide, grâu, orz etc). Ceaiul,
citricele, arahidele pot depăși paralela de 42°, iar grâul este cultivat până la latitudinea de 63°, urcând în
altitudine, pe alocuri, ca și porumbul de altfel, la 3500-3700 m.
Spațiul tropical arid este prin definiție unul din cele mai restrictive pentru agricultură. In condiții
naturale, doar oazele pot fi cultivate, fiind adevărate insule de verdeață datorită palmierilor și a legumelor
cultivate aici. Creșterea nomadă a animalelor este și ea o ocupație tradițională în acest mediu deosebit de
ostil omului. Irigarea terenurilor rămâne singura opțiune pentru a face terenurile fertile în climatul arid tropical,
în care bumbacul, trestia de zahăr, orezul, grâul, legumele și alte plante pot să se dezvolte normal.
Spațiul geografic mediteranean, precum și regiunile cu trăsături ecologice asemănătoare din sudul
Africii, California ș.a. prezintă structuri agricole dintre cele mai complexe. Grâul, orzul, orezul, bumbacul,
porumbul, tutunul, citricele, măslinul, vița de vie au condiții dintre cele mai favorabile. Creșterea animalelor
este frecvent practicată, îndeosebi în sistem transhumant Vița de vie e ajunge la altitudini de 1200 m., dar
există culturi mediteraneene care urcă, în unele zone geografice având climat mai blând, pană la 2000 m.
În climatul tropical umed sunt culturi întinse de ceai, sorg, porumb, bumbac.
Regiunile cu climă temperată, cu o pronunțată diferențiere pluviometrică și termică în lungul paralelelor,
se caracterizează prin marea dezvoltare a zootehniei în ținuturile cu influențe oceanice și prin creșterea
sensibilă a rolului cerealelor, viticulturii, pomiculturii, plantelor tehnice pe măsura ce înaintam în interiorul masei
continentale. Aridizarea treptata a climei, mai ales în interiorul maselor continentale, constituie una din cauzele
principale de trecere la practicarea creșterii animalelor în sistem seminomad și nomad așa cum se observă la
mongoli, turco-iranieni și la alte popoare central- asiatice.
Climatul rece este caracterizat printr-o economie agrară naturală, bazată în mare parte pe vânat și
pescuit. Unele culturi agricole, de cartof sau orz, pot depăși cercul polar, ajungând în preajma paralelei de 70°.
Deși destul de vitreg, mediul geografic permite practicarea zootehniei, mai ales creșterea renilor și a altor specii.
Arealele populate situate la latitudini și altitudini mari, în afara limitelor de cultivare a plantelor, în
toate regiunile geografice, sunt domenii pastorale cu predilecție (Aur, 2008, p. 47).
Neguț et al. (2010) diferențiază următoarele regiuni agro-geografice ale Terrei, suprapuse în
parte zonalității climatice (la care se adaugă și unele caracteristici ale sistemelor antropice, precum nivelul
de dezvoltare tehnico-economică, tradițiile etc.) și având o serie de caracteristici relativ omogene.
 Regiunea tropical-umedă, situată în zona intertropicală cu umiditate ridicată și temperaturi medii anuale
>20°C, oferă posibilitatea unor culturi multiple/an. Cuprinde culturi specifice, cum sunt: arborele de cauciuc
(Malaysia, Brazilia), de cacao (Nigeria, Ghana, Coasta de Fildeș, Ecuador), maniocul (Niger, Zair, Indonezia), la

8
care se adaugă culturile de cereale (orez, grâu, porumb, mei). La marginea arealului, unde precipitațiile au un
caracter alternant, se dezvoltă culturile de bumbac, trestie de zahăr, cafea, bananieri, ananas ș.a.
 Regiunea tropicală cu două sezoane. În sezonul umed, are trăsături similare regiunii anterioare; în
cel uscat se cultivă plante adaptate (ricin, arahide, susan) și se realizează culturi în sistem irigat (orez, porumb).
 Regiunea aridă. Are o agricultură semnificativă în oaze, unde se pot cultiva majoritatea plantelor agricole.
 Regiunea musonică. Are precipitații bogate, însă alternante. În structura culturilor predomină orezul
(China, India, Indonezia, Bangladesh etc.), ceaiul, mirodeniile, la care se adaugă porumbul, bumbacul, iuta etc.
 Regiunea mediteraneană. Este cunoscută prin culturi specifice de citrice, prin viticultură, la care
se adaugă plantațiile de măslin și culturile de cereale.
 Regiunea temperată se caracterizează prin succesiunea anotimpurilor. Are o agricultură
diversificată și, în genere, intensivă. Se cultivă cereale (grâu, secară, porumb, orz), plante tehnice (sfecla de
zahăr, floarea-soarelui, in, cartofi etc.), plantele furajere, se practică pomicultura. În această zonă se află
state cu agricultură intensivă, de mare randament (SUA, Franța, Germania, Olanda etc.) și state cu un
potențial funciar ridicat și agricultură în dezvoltare (Rusia, Ucraina, China, Polonia etc.)
 Regiunea subpolară prezintă restricții climatice, având o perioadă de vegetație foarte scurtă. Pe suprafețe
reduse sunt realizate culturi rezistente la temperaturi joase (cartof, orz, secară etc.) și este practicată zootehnia.

 Căile de creștere a producției și a spațului destinat agriculturii

Presiunea demografică în creștere, în condițiile în care sporurile producției agricole au un ritm din
ce în ce mai redus, impune recuperarea unor terenuri cu potențial cultivabil, atât pe seama suprafețelor
împădurite sau înțelenite, cât și a celor erodate, cu exces de umiditate sau aflate sub apă, a terenurilor
nisipoase și a altor categorii neproductive. Atunci când resursele de acest fel s-au epuizat, trebuie
modificate tehnicile de cultivare, metodele agrotehnice, structura culturilor.
Cele mai importante rezerve de areale cultivabile au fost constituite de spațiile forestiere și terenurile
înțelenite. Defrișările făcute au dus la dispariția a peste 3,5 miliarde ha de pădure care, în bună parte, au fost
convertite în terenuri cultivate. Conform unor aprecieri, tot din această sursă mai pot proveni, în perspectivă,
alte 800 mil. ha. Printre cele mai accelerate despăduriri sunt cele din regiunile intertropicale, realizate atât
pentru preluarea resurselor de lemn, cât și pentru câștigarea unor noi terenuri introduse în circuitul agricol sau
cu alte utilizări. Astfel, din suprafața medie de 3.308.000 ha/an despădurită între 2010–2015, Brazilia a raportat
o scădere de 984.000 ha/an, Indonezia – 684.000, RD Congo – 311.000 (FAO, FRA, 2015).
Desțelenirile din zonele stepice ale Australiei, Africii, Asiei Centrale, Americii de Sud și de Nord –
pot mări aria de cultură a plantelor cu aproximativ 500 mil ha.
Lucrările de polderizare (precum cele realizate de Olanda în zona Golfului Zuidersee, de Franța pe
cursul inferior al Senei și pe coasta Mediteranei) reprezintă o altă sursă de terenuri cultivabile. Astfel de
amenajări au fost efectuate și de Portugalia, în laguna Aveira, de Japonia – care a executat îndiguiri
pentru recuperarea unei suprafețe de peste 100 mii ha, de Canada în arealul Lacului Huron și de alte
state. Ele au dus la introducerea în circuitul agricol a unor suprafețe apreciabile.
În contextul extinderii spațiului agricol se înscrie și terasarea versanților, practicată încă din cele
mai vechi timpuri de către populațiile precolumbiene din America, precum și de către unele dintre
civilizațiile asiatice, ori din alte regiuni. Terenurile în pantă sunt sensibile la eroziune încă de la primele
lucrări agricole; din acest motiv, terasarea versanților pentru reducerea pantei și diminuarea scurgerii apei
este practicată curent în civilizațiile mediteraneene, în Asia meridională, în Japonia, China, Filipine etc.
9
 Geografia agriculturii CURS 6

TIPURILE STRUCTURALE DE AGRICULTURĂ ŞI PEISAJELE AGRICOLE

În succesiunea modurilor de producție, economia agrară a evoluat în timp de la forme rudimentare,

atât ca mijloace tehnice cât și ca mod de organizare, la cele moderne, care asigură un randament ridicat și
o producție excedentară destinată comercializării. Practicarea agriculturii stă la baza procesului de
antropizare a mediului natural și a apariției primelor peisaje agricole, încă din momentul în care omul trece
de la stadiul de vânător la cel de culegător, când cu ajutorul focului a defrișat vegetația naturală și a
început cultivarea terenurilor.
Ameliorarea tehnicilor folosite în agricultură a contribuit la creșterea complexității amenajărilor și a
peisajelor agricole. Amenajările agrare au cunoscut perioade de expansiune rapidă, în momentele de
acalmie istorică, dar și intervale de declin accentuat, cum au fost cele din timpul marilor fluxuri migratorii.
Ca urmare, în timp, în funcție de succesiunea și caracteristicile modurilor de producție, s-au
cristalizat trei tipuri principale de economie agricolă (i.e. tradițională, capitalistă și socialistă), întâlnite
uneori concomitent în aceeași regiune geografică.
Există încă unele comunități umane care nu practică agricultura, nu cultivă plante și nu cresc animale
nici în prezent. Existența lor depinde de vânat, pescuit, culesul fructelor, semințelor, rădăcinilor, rizomilor –
elemente pe care le oferă mediul natural. Mijloacele de subzistență sunt obținute, în acest caz, din natură, fără
transformarea acesteia în procesul muncii. În acest stadiu, de economie naturală, se află pigmeii din bazinul
Congo, indienii din Amazonia, eschimoșii din Groenlanda, boșimanii din Kalahari, indigenii-aborigenii din
Australia ca și alte comunități care au structuri de civilizație arhaice (Aur N. S., 2008, p. 99).

 Tipurile structurale de agricultură

 Economia tradițională, extensivă sau de subzistență

Aceasta este practicată în mare parte în Africa ecuatorială și tropicală, Asia, america indiană și local
chiar în sudul Europei. Ea depinde decisiv de condițiile naturale, care nu sunt întotdeauna favorabile.
Producția este destinată aproape exclusiv consumului intern, fapt pentru care este considerată o economie
închisă sau semiînchisă, lipsită de rezerve. Policultura are drept scop asigurarea produselor agroalimentare
necesare comunităților umane. Lipsa unor mijloace tehnice adecvate face ca randamentul terenurilor să fie
foarte redus. În condițiile productivității reduse, creșterea cantităților de resurse agroalimentare are loc pe
seama extinderii terenurilor cultivate și a măririi efectivelor de animale, de unde rezultă caracterul extensiv.
De cele mai multe ori, amenajările agricole de acest tip sunt sumare, iar fertilizarea solurilor este
cu totul elementară. Forma extremă este cea în care culturile agricole au caracter discontinuu în spațiu și
în, mai cu seamă în zonele cu agricultură itinerantă sau agricultură nomadă, care constituie sistemul
cel mai slab evoluat de organizare a spațiului agricol. Aici, cultivarea solului are un caracter temporar,
pentru câțiva ani și cu cele mai simple unelte, până la epuizarea fertilității, după care terenul este
abandonat, fiind preluat în cultură după o regenerare de mai mulți ani. Vegetația naturală este incendiată
de către bărbați, iar apoi solul se cultivă de către femei pentru o perioadă de câțiva ani, până când
randamentul scade vizibil. Ulterior, pentru regenerarea potențialului productiv, terenul este lăsat un interval
de până la 8-10 sau chiar 15 ani, pentru a fi preluat din nou în cultură. Între timp, alte parcele sunt cultivate
cu aceleași metode și „tehnologii”. Procesul se repetă în etape ciclice cu o durată variabilă care poate
ajunge până la 10-15 ani (Aur N. S., 2008, p. 100).
Defrișarea, realizată de populația masculină, are și rolul de a contribui ulterior la regenerarea
ecosistemelor. Însămânțarea terenurilor și întreținerea culturilor, rămase cel mai frecvent în seama femeilor,
constituie un indiciu important în segregarea ocupațiilor, în diviziunea socială a muncii. Pentru cultivarea
pământului și pentru alte lucrări agricole, sunt folosite unelte confecționate cu mijloace dintre cele mai
rudimentare. Exploatarea pământului are loc adesea în colectiv, fapt caracteristic pentru comunitățile tribale.
În prezent, există tendința de sedentarizare a populației și de modernizare a agriculturii, mai cu
seama în unele state din Africa Centrală. Local, în condițiile presiunii demografice accentuate din statele în
curs de dezvoltare, în zonele litorale și în câmpiile fertile utilizarea solului devine intensivă.
Agricultura itinerantă s-a practicat și în Europa, în Pirinei, Carpați și în alte regiuni până la finele
secolului al XIX-lea. Nomadismul agricol s-a atenuat în cadrul continentului nostru începând din Evul Mediu.
Agricultura tradițională, de subzistență (Fig. 1) este practicată acum, pe mari areale, în numeroase
ținuturi geografice de pe Glob, cum sunt:
- regiunile ecuatoriale ale Amazoniei și Zairului, unde predomină maniocul, sorgul, meiul, porumbul,
legumele, creșterea animalelor fiind slab reprezentată;
- oazele și văile din regiunile aride, cu precipitării sub 500 mm/an, în care culturile (cereale, legume,
curmal ș.a) sunt irigate. Acest tip are o mare dezvoltare în regiunea Sind, din bazinul inferior al Indusului - între
deșerturile Thar și Kohistan, în Mesopotamia, de-a lungul uedurilor sahariene și a văii Nilului, în Depresiunea
Fergana din Asia Centrală, în deșerturile Karakum, Kâzâlkum din aceeași regiune geografică etc;
- regiunile musonice din India și Indochina, cu orez, grâu, bumbac, ceai, iută și mari efective de bovine;
- agricultura pastorală nomadă și seminomadă este întâlnită în ținuturile aride și semiaride. Turco-
iranienii practică nomadismul vertical, iar arabo-berberii, beduinii, tuaregii pe cel orizontal. Forme
asemănătoare sunt caracteristice și în cazul altor popoare sau comunități umane.

Păstorit nomad
Agricultură
itinerant
Agricultură irigată
tradițională

Fig. 1. Regiunile în care se practică agricultura de subzistență

Agricultura extensivă nu a dispărut în totalitate nici din regiuni geografice dezvoltate precum
Europa, America de Nord, Africa de Sud, Australia sau Noua Zeelandă, unde există spații cultivate întinse
2
care produc puțin. În Scoția sau Norvegia se mai practică încă sistemul celtic, cu mici spații utilizate
intensiv și cu vaste întinderi de lande, păduri și mlaștini (Aur N. S., 2008, p. 99 - 100).

 Agricultura capitalistă, concurențială sau de piață

Aceasta este, prin definite, o agricultură intensivă și s-a generalizat odată cu revoluția industrială.
Germenii agriculturii industriale se află în Mesopotamia, Valea Nilului și în alte zone, unde, încă din
Antichitate se făceau lucrări complexe de îmbunătățiri funciare.
Agricultura capitalistă produce pentru export și are un caracter industrial în multe subramuri.
Investițiile pentru irigații, combaterea eroziunii, îngrășăminte, biostimulatori, sere și solarii, asolamente,
semințe și rase selecționate stau la baza randamentului foarte ridicat atât în zootehnie, cât și în sectorul
vegetal. Unul dintre principalii indicatori ce caracterizează acest tip de agricultură este procentul redus de
forță de muncă, ce se menține, în multe state, sub 5% din totalul celor ocupați.
Încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, în statele în care industrializarea s-a declanșat mai timpuriu,
se constată un transfer masiv de populație rurală spre centrele urbane. Marea Britanie a resimțit acest
proces după 1850, Belgia, Germania, Elveția – după 1910, Franța, Suedia, Noua Zeelandă – între cele
două Războaie mondiale, iar Europa mediteraneană – mai recent. În schimb, în cele mai multe țări în curs
de dezvoltare, forța de muncă din agricultură rămâne predominantă.
Cererea de produse agroalimentare dirijează acest tip de economie agrară către o accentuată
specializare, făcând-o adesea instabilă. Regiunile caracteristice pentru o astfel de economie agrară sunt
cele din vestul Europei, America de Nord și Orientul Îndepărtat.
În cadrul Europei, agricultura de piață este asociată deseori cu agricultura de subzistență.
Agricultura de piață exclusivă sau speculativă este cea strict specializată, de monocultură (arboricultură,
cereale, plante tehnice, floricultură), cuprinzând întinsele plantații de cafea, cacao, trestie de zahăr,
bananieri, tutun, citrice, domenii viticole etc. și este sub tutela marilor companii multinaționale.
În același timp, se întâlnesc mari exploatații agricole cu caracter extensiv, de grâu în Canada,
plantații viticole în Franța, ferme zootehnice în Argentina, Australia, Noua Zeelandă și în alte state.
În opoziție cu agricultura industrială, mecanizată, un caracter intensiv are și agricultura activă, în
care se înregistrează un mare consum de muncă umană și animală. Este întâlnită în regiunile cu mari
densități de populație din statele în curs de dezvoltare, cum sunt cele din Asia musonică, unde s-a ajuns la
parcele irigate foarte mici de tip microfundium. Aceleași caracteristici le prezintă și în zonele litorale, în
deltele și estuarele din Africa, unde se practică munca familială.
Acest mod de exploatare a solului se întâlnește chiar și în Europa sudică, fiind caracteristice
policulturile (culturi de subzistență sau legume, fructe și flori care sunt comercializate). Mica proprietate
țărănească a dat naștere celor mai complexe amenajări agricole. Creșterea demografică duce la saturarea
mediului agricol, generând un exod de populație.
În statele dezvoltate din punct de vedere Tabel 1. Corelații între sistemul de agricultură și
randamentul economic al terenurilor
economic se practică hobby farming. Ea constituie Sistemul de Ritmicitatea Randament
agricultură producției anual (q/ha)
o a doua activitate pentru pensionari sau pentru cei Agricultură itinerantă O recoltă la 10 0,5
cu resurse financiare mici. Este o agricultură de ani
Culturi cerealiere O recoltă la 2 ani 5,0
plăcere, ca și vânatul ori pescuitul. Rizicultură chineză Două recolte/an 50,0
Agricultură cerealieră O recoltă/an 75,0
modernă – tip danez
Sursa: Aur N. S., 2008, p. 101

3
 Fig. 2. Aspecte ale legumiculturii intensive (Almeria, Spania – “Mar de plástico”) Sursa: https://www.bing.com/

 Agricultura socialistă sau cooperatist-colectivistă, asociativă

Aceasta își are originea în proprietatea colectivistă sau cvasi-colectivistă, aparținând unor
comunități familiale, așa cum se mai întâlnesc și în prezent în Africa centraIă, în Anzii tropicali, în cadrul
unor societăți egalitariste.
Deși acest mod de structurare este caracteristic, în prezent, unor comunități din puține state
(Coreea de Nord, Vietnam, Cuba, China), ferme asociative, de tip cooperatist, sunt frecvente și în state.
Principalele trăsăturile ale agriculturii socialiste sunt date de talia mare a exploatațiilor agricole,
mecanizarea lucrărilor, chimizarea culturilor agricole, specializarea fermelor. Colectivismul agrar este
întâlnit și în regiunile cu economie colonială, cu structuri latifundiare exploatate de coloni. .

 Tipurile de amenajări și categoriile de peisaje agrare

Peisajele agrare sunt areale diferențiate prin caracteristicile mediului natural, modalitatea de
utilizare a terenurilor și structura habitatului uman. Ele îndeplinesc, în mod concomitent, funcții sociale,
economice și environmentale, fiind spații de rezidență, de muncă și de destindere. Modul de valorificare a
spațiului agricol și peisajele rezultate din economia agrară sunt condiționate de mijloacele și de
tehnologiile folosite, de tradițiile sau de cutumele sociale din diferite regiuni, de presiunea antropică,
sistemul economic sau de alți factori locali.
Tenta principală a peisajelor rezidă din aspectul câmpului cultivat (parcelare, amenajare, tipurile de
culturi, rolul agro-pastoral). Agricultura a fost inițial de tip itinerant. Procesul de sedentarizare fiind lent, dar
continuu. Exploatațiile agricole au avut multă vreme un caracter familial. Revoluția industrială a antrenat
importante modificări și în exploatarea solului, încât policultura, practicată cvasigeneral o perioadă
îndelungată, este tot mai frecvent înlocuită cu monocultura, ce implică o strictă specializare. Astfel, au
rezultat mai multe tipuri de amenajări agricole și utilizare agricolă a terenurilor.

 Amenajările, structurile și peisajele agricole tradiționale

Acestea constituie o caracteristică a ținuturilor intertropicale, unde ponderea populației agricole
este foarte ridicată. Aici se află cca. 3/4 din cei care cultivă pământul, producând aproape exclusiv pentru
consumul intern, care este acoperit prin policultură. Potențialul productiv al terenurilor este adesea redus.

4
Alături de formele arhaice de exploatare se practică, local și o agricultură comercială, a cărei pondere este
aici destul de redusă în prezent.
Structurile și amenajările agrare itinerante constituie forma cea mai simplă de amenajare și
exploatare a solului. Astfel de peisaje sunt întâlnite în Africa Centrală, zonele înalte din Indochina,
Amazonia, Anzi, America Centrală montană. Aproape totul se bazează pe valorificarea solului, în timp ce
creșterea animalelor este slab reprezentată. Câmpurile cultivate sunt periodic altele, fiind abandonate
după circa 3 – 5 ani de folosință. Satele sunt și ele mobile. Defrișarea terenurilor se face în anotimpul
secetos, prin incendierea vegetației, iar culturile, reprezentate prin porumb, manioc, igname, taro etc. sunt
întemeiate în perioada umedă a anului.
Pământul aparține, de regulă, comunității. Agricultura are un caracter extensiv, iar habitatul uman este
de tip grupat, adesea pe clanuri tribale (Aur N. S., 2008, p. 102 - 103) (sau alte comunități cu trăsături similare).

Fig. 3. Agricultură pe parcelă incendiată, Bolivia Fig. 4. Păstorit nomad, Africa

Sursa: www.en.wikipedia.org/wiki/Shifting_cultivation#/media/File:Bolivia_slash_%26_burn_lo_(4386225275).jpg

 Structurile agrare și peisajele câmpurilor cultivate deschise (openfield, champagne)

În cadrul acestui tip de peisaj, elementul dominant îl constituie câmpul cultivat deschis. Asemenea
peisaje agricole au o mare extindere în Europa Vestică Centrală (Franța, Belgia, Germania, Olanda,
Polonia, Ungaria, Romania etc.), acolo unde habitatul uman este deseori grupat sau cu sate mici, până la
20 de gospodării, forma frecvent întâlnită fiind de tip drum sau rond.
Peisajul de tip openfield (Marea Britanie) sau champagne (Franța) își are originea în amenajările
agrare mai vechi, având câmpuri alungite, înguste, pe care se practica un asolament trienal forțat
(Flurzwang - în Germania) impus de comunitate. În sudul Europei, câmpurile deschise sunt mult mai
neregulate, asolamentul are periodicitate bienală, o mare dezvoltare având viticultura și arboricultura. Este
un peisaj de esență individualistă.
În Europa centrală și estică se întâlnește frecvent marea cultură cerealieră, în cadrul unor ferme
specializate sau complexe. Acest fapt s-a datorat aplicării lucrărilor mecanizate, care asigură un
randament economic ridicat.
Câmpurile deschise sunt lipsite de arbori, parcelele sunt grupate, divizate în sole, pășunile se
folosesc în comun. Deși nu este caracteristic, peisajul de tip openfield ocupă spații uneori destul de
extinse și în regiunile mediteraneene (Spania, Italia, Croația etc.). În cea mai mare parte, în vestul Europei,
câmpurile cultivate deschise s-au dezvoltat în detrimentul pădurilor, care au fost defrișate încă din
perioada medievală, când agricultura s-a extins rapid (Aur N. S., 2008, p. 103).

5
  Structuri agrare și peisaje agricole de câmpuri cultivate închise (tip enclos sau bocage)
Forma generală a terenurilor cultivate este în caroiaj. Câmpurile sunt înconjurate de gard viu, de
perdele forestiere sau ziduri de piatră. Peisajele de tip bocage sunt proprii fațadei atlantice a Europei, fiind
extinse mai cu seamă în Galiția Spania, Normandia, Bretagne și M.C. Francez, arhipelagul britanic, Belgia,
Olanda, Danemarca, Scandinavia - unde habitatul este dispersat și exista o rețea densă de căi rurale.
Culturile sunt variate, iar pășunile ocupă suprafețe mari, deseori până la 90%. Parcelarea este
excesivă și reflectă tendințele individualiste de manifestare a simțului de proprietate. Perdelele forestiere
formează bariere în calea vânturilor de vest, protejând astfel culturile agricole și solul împotriva deflației.
Local, se văd enclave de câmpuri deschise numite mejous în Bretagne sau microopenfield. Partea
cultivată închisă este numită infield în Marea Britanie sau inmark în Norvegia, pe când cea cu pășuni sau
păduri poarta numele de outfield în Marea Britanie sau outmark în Norvegia. Deși mai rar, peisaje d'enclos
se întâlnesc și în ținuturile mediteraneene, în Spania, sudul Franței.
Specializarea în cultura legumelor, a florilor și chiar a arborilor fructiferi are loc de multe ori în
cadrul unor exploatații agricole mici, dar care folosesc mână de lucru numeroasă și tehnici de înalt
randament (Aur N. S., 2008, p. 103 - 104).

Fig. 5. Peisaj de tip openfield (Franța) Fig. 6. Peisaj de tip bocage

Sursa: www.patrimoine-naturel- Sursa: http://tanguay.info/learntracker/page/
picardie.fr/mediatheque/galerie-photos-des-grandes-cultures lectureNotesItems?idCode=clergyandnobility

 Structurile și peisajele agrare mediteraneene

Peisajele agrare din Europa meridională sunt extrem de variate. Ele sunt impuse, în mare parte, de
caracteristicile ecologice, între care se remarcă o secetă accentuată vara, când temperaturile sunt ridicate.
Relieful cu fragmentare accentuată, pe alocuri predominant montan, explică parțial actualele structuri
agrare din acest spațiu. Arboricultura este practic generalizată (măslin, portocal, Iămâi, cais, piersic,
migdal), iar viticultura are aici condiții optime.
Se cultivă cereale (porumb, grâu, orz, orez) în câmpii și se cresc animale, uneori în sistem
transhumant. Ca urmare, au rezultat peisaje cu câmpuri cerealiere deschise, câmpuri cerealiere închise,
peisaje pastorale, precum și peisaje mixte.
- Câmpurile deschise de tip openfield, cultivate predominant cu cereale, au o dezvoltare redusă,
ocupă regiunile joase și sunt mai bine reprezentate în interiorul Spaniei, în ltalia (Sicilia și Calabria), în
Macedonia, Turcia ș.a.

6
 - Câmpurile închise (enclos) apar izolat în Spania, sudul Franței și local în alte regiuni, fiind
marcate de habitatul dispersat.
- Deși în mare pate a spațiului circumediteranean se practică o agricultură tradițională, sunt
prezente și forme ale economiei agrare intensive, de tip huerta – în Spania și coltura promiscua - în Italia.
Ambele forme de exploatare apar în regiuni dens populate, în câmpii irigate, sau chiar în zone colinare,
unde ocupă suprafețe reduse și cuprind un etaj arboricol sau viticol, sub care se cultivă legume sau plante
erbacee. Habitatul este dispersat, iar peisajul are o tentă de bocage întrucât parcelele mici, sunt delimitate
prin gard viu. Astfel de structuri agrare se continuă și în Grecia, Maghreb, sau Orientul Apropiat.
Peninsula Iberică oferă un tablou mai complex al economiei agrare: culturi irigate în câmpii și
zonele litorale, mari podgorii pe latura interioară, policulturi și creșterea animalelor în nord, grâu și alte
cereale în centru, măslin în jumătatea sudică, agrume în huertas etc.
O situație oarecum asemănătoare există în Italia. În Alpi se cresc bovine, în Apenini sunt mari
efective de ovine și caprine, în Câmpia Padului se face agricultură intensivă, iar în estul peninsulei
agricultura este de tip extensiv. Mari podgorii, dar și plantații de citrice, măslin sunt în Piemont, Lombardia,
Friuli, Campania, Sicilia (Aur N. S., 2008, p. 104 - 105).

Fig. 7. Plantație de măslin (Spania) Fig. 8. Peisaj de tip huerta (Spania)

Sursa: www.getyourguide.com/seville-l48/olive-oil-farm-tour- Sursa: www.frutasecologicas.com.es
from-seville-t70615/
 Structurile agrare și peisajele ținuturilor musonice
Marile concentrări de populație din regiunile musonice, care ajung frecvent la 1000 sau chiar 2000
loc./km², și civilizațiile tradiționale bazate pe rizicultură, au determinat extinderea irigațiilor și a altor amenajări
care definesc o agricultură având caracter intensiv. Terenurile sunt plate, peisajul uniform prezintă o rețea
densă de diguri și canale, versanții sunt terasați. Parcelarea excesivă face ca suprafața medie raportată la
populație să fie mai mică de 0,20 ha/locuitor, coborând uneori chiar sub 0,05 ha/locuitor.
Orezul ocupă aici primul loc, fiind urmat de o a doua cultură ce poate fi reprezentată de legume,
batate, soia sau alte plante. În restul anului se practică pășunatul. O rigoare deosebită în organizarea
terenului agricol se observă în Orientul Îndepărtat, mai ales în Japonia, unde cadrilajul are aspect
geometric (adesea, parcelele sunt reprezentate de pătrate perfecte cu suprafața de 119 ari).
Acest tip de peisaj este dezvoltate și în China, Indochina, Peninsula India, în câmpiile aluviale,
deltele fluviilor, zonele litorale și chiar pe versanții montani. Cu toate acestea, în multe regiuni, tehnicile
folosite pentru cultivarea pământului sunt dintre cele mai rudimentare.

7
 O complexitate deosebită a peisajelor agrare se observă pe teritoriul Chinei, unde ținuturile nordice
furnizează o singură recoltă anuală (orez, soia, grâu, porumb), cele central-estice, din bazinele Huang He
și Iang-Tze , dau două recolte (orez, soia – vara și grâu, porumb etc. - iarna), iar cele sud-estice produc
trei recolte de orez (Aur N. S., 2008, p. 105).

Fig. 9. Peisaj rizicol (China) Fig. 10. Cultură de ceai (Japonia)

Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Longsheng_Rice_Terrace Sursa: https://wallscover.com/tea-
plantation.html#gal_post_6935_tea-plantation-wallpaper-20.jpg

 Peisajele și structurile din economiile agrare americane

Colonizarea Americii și distribuirea terenurilor către fermieri s-a realizat după scheme cadastrale
care au generat o mare uniformitate de peisaj. Astfel, în Canada franceză sistemul de parcelare a fost de
tip Rang - în bandă, cu loturi de 20 ha, perpendiculare pe fluviul Sf. Laurențiu și cu sate lineare care se
succed pe mai multe aliniamente. Un asemenea tip s-a extins și mai la vest, către Marile Lacuri.
Cel de-al doilea tip de peisaj este denumit Township-district sau municipalitate, fiind conceput ca
unitate administrativă. Teritoriul a fost cadrilat în parcele de o milă pătrată care, la rândul ei, a fost împărțită
în patru loturi, fiecare având o suprafață de 65 ha. Un grup de 36 sectoare de acest fel formează un
Township. Colonii au ocupat deseori o secțiune întreagă de 260 ha sau chiar mai mult. Ferma era situată în
mijloc. Aspectul geometrizat după acest sistem este izbitor pe mari întinderi din centrul și vestul SUA.
La toate acestea a contribuit și caracterul comercial al producției agricole americane, care a
accentuat specializarea în cadrul sectorului animalier și vegetal. Astfel, s-au individualizat arii distincte,
cum sunt: Corn Belt în centru, în Câmpia Mississippi, Dairy Belt în California și sudul Marilor Lacuri, Wheat
Belt, în zona central –vestică, cu grâu de toamnă în sectorul sudic și grâu de primăvară în sectorul nordic,
Cotton Belt în jumătatea central-sudică ș.a. Se practică unele culturi mediteraneene în California, culturi
subtropicale, de climă umedă, în Florida și zona Golfului Mexic, culturi horticole și de pomi fructiferi în
spațiul litoral – atlantic, culturi irigate în vest și sud-vest.
La vest Appalachi se întinde un vast teritoriu de policultură și creșterea animalelor, denumit
General Farming Belt. Exploatațiile agricole, cunoscute sub numele de Ranch-uri, sunt de dimensiuni
foarte mari și beneficiază de mijloace moderne (mecanizare, chimizare, irigații, biotehnologii ș.a.) care
asigură un mare randament. În ultimul timp, există preocupări pentru practicarea agriculturii ecologice,
care este într-un evident progres.
În vestul și sud-vestul Americii de Nord se practică sistemul de creștere extensivă a animalelor.
Agricultura S.U.A. asigură aproximativ 80% din exporturile mondiale de cereale și soia, precum și 20-25%

8
din celelalte materii prime vegetale și animale, condiționând, în mod direct, piața internațională a
produselor de origine agricolă (Aur N. S., 2008, p. 106).
În cadrul Americii de Sud, alături de agricultura tradițională din zonele andine, practicată în cea mai
mare parte de populația indigenă, este bine reprezentată agricultura comercială cu ferme de mari
dimensiuni - fazendas sau haciendas, estancias - multe fiind profilate pe mari plantații de cafea, dar și de
cacao, critice, bananieri și alte culturi. Creșterea animalelor are o pondere însemnată în producția agricolă
în state precum Argentina, Uruguay, Paraguay, Brazilia.
Agricultura de plantații este bine reprezentată și în Cuba - tutun, trestie de zahăr, în Malaiezia -
manioc, arbore de cauciuc, în Kenya - ceai, ca și în alte state africane, asiatice sau din America Latină.

Fig. 11. Aspect din Corn Belt-ul Nord-American Fig. 12. Cultură de cafea în Peru
Sursa: www.bloomberg.com/news/articles/2012-11- Sursa: www.mikocoffee.com/uk/drop-peru-coffee-production/
08/canadas-corn-belt-attracts-the-hot-money

 Peisajele și structurile agrare având caracter mixt

Regiunile geografice care au condiții naturale complexe au impus în agricultură tipuri de exploatații și
peisaje în care alternează culturile specializate cu cele asociate și cu zootehnia. O asemenea structurare este
mai frecventă în țările în curs de dezvoltare, deși nu lipsește, în totalitate, nici din statele dezvoltate. Spațiul
care pune în evidență cel mai bine existența unor astfel de peisaje îl constituie C.S.I., a cărei extindere
teritorială explică prezența unor caracteristici pedoclimatice, hidrografice și morfologice de o mare complexitate.
Ținuturile nordice cuprind mari domenii de pescuit, vânat și creșterea animalelor. Siberia are un
mare număr de exploatări forestiere și este o importantă arie de creștere a animalelor. În mijlocul părții
euro-asiatice se află întinse suprafețe cultivate cu cereale, plante tehnice și se cresc animale.
În regiunile mai sudice, în Georgia, Armenia, Kazahstan, Uzbekistan, Kargastan, Tadjikistan se
practică zootehnia în sistem extensiv.
Europa estică și sudică, sau unele părți din Europa centrală, ca și alte regiuni geografice, oferă adesea
imaginea unor peisaje având caracter mixt în care se întâlnesc cereale, plante tehnice, culturi legumicole,
suprafețe viticole și pomicole etc. Există și terenuri cu rol furajer, de care depinde creșterea animalelor.
Peisaje și tipuri de agricultură variate, cu caracter mixt, sunt evidente și în cadrul SUA. Astfel, în
timp ce în California, în zona Marilor Lacuri sau în estul Munților Appalachi, precum și în alte areale dens
populate, se conturează arii specializate, la vest de Appalachi, mai cu seamă în bazinul Tennesse, sunt
culturi variate ce au generat un areal de tip General Farming Belt. În cea mai mare parte, însă, în America
de Nord există areale agricole specializate (vezi tipul american descris mai sus).

9
 Teritoriul Chinei oferă și el o succesiune zonală a peisajelor agricole. În Manciuria se obține o
recoltă anuală de cereale (grâu, porumb, orez), sau soia și alte culturi. Bazinele mijlocii și inferioare ale
Fluviului Galben și Fluviului Albastru au condiții ecologice favorabile obținerii a două culturi, în vreme ce
sud-estul Chinei poate asigura trei culturi succesive pe an.
Structurile agrare și peisajele de tip mixt pot fi întâlnite și în alte regiuni de pe Glob, inclusiv în state
în curs de dezvoltare, unde, alături de formele de exploatare tradițională, există amenajări tipice agriculturii
concurențiale (Aur N. S., 2008, p. 106 - 107).
 Ca subtipuri aparte de structuri și peisaje agrare se evidențiază cele care se dezvoltă în

condiții ecologice particulare. Acestea sunt specifice polderelor, oazelor, arealelor montane etc.

Fig. 13. Peisaj agrar specific polderelor olandeze

Sursa: https://bridge2more.com/doing-business-in-the-
netherlands
Fig. 14. Peisaj agrar în oaza Siwa, Egipt – propusă să
devină Globally Important Agricultural Heritage Site
Sursa: http://www.fao.org/3/a-bp825e.pdf

- Peisajele agricole specifice arealelor montane sunt foarte variate, în funcție de regiune (în Europa,
tenta este dată de pășuni, fânețe, agroturism; în America: exploatări forestiere, agroturism).
- Peisajele agricole specifice polderelor (terenuri joase recuperate din mare prin îndiguire, drenare și
introduse în circuitul agricol).
- Peisajele agricole specifice oazelor (în cadrul oazelor se practică o agricultură de subzistență în
cadrul căreia se cultivă curmali, palmieri, citrice s.a.)

 Structurile agricole sectoriale

Evoluția istorică a producției agricole a fost marcată nu numai de înlocuirea sistemelor tradiționale
de exploatare a terenurilor și amenajare a spațiului rural, cu cele moderne, specifice economiei
concurențiale, ci și de o specializare tot mai evidentă, fie în producția vegetală, fie în cea animală.
Astfel, a apărut economia de scară în agricultură, dezvoltată, cel mai frecvent, în detrimentul
dimensiunilor ecologice și sociale ale acestei ramuri.
După ce în etapa primară de practicare a agriculturii, locul principal revenea creșterii animalelor,
sectorul vegetal se impune treptat în detrimentul zootehniei, ajungând să devină predominant în cele mai multe
state de pe Glob. Extinderea terenurilor cultivate coincide atât cu creșterea dimensiunilor proprietăților
funciare, cât și cu tendința de trecere de la policultura de subzistență la monocultura comercială.
În ansamblul economiei agricole mondiale, ponderea sectorului vegetal este practic superioară
celui animal. Cele mai multe state realizează peste 50% din producția agricolă în sectorul vegetal.
Menținerea unui nivel ridicat exprimă rolul pe care îl au produsele vegetale în balanța alimentară, în

10
schimburile comerciale cu produse agroalimentare, precum și tradițiile comunităților umane în valorificarea
potențialului ecologic al terenurilor.
Rolul producției vegetale a crescut vizibil începând de la mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu apariția
marilor concentrări urbane, care necesită cantități sporite de bunuri agroalimentare. Totodată, crește importanța
zootehniei, încât apar mari abatoare la Chicago și Cincinnatti în SUA, Buenos Aires și Cordoba în Argentina,
Sidney și Adelaide în Australia. Se dezvoltă tehnologiile de refrigerare, care au permis intensificarea
comercializării produselor agroalimentare – atât a celor de origine animalieră, cât și a celor din sectorul vegetal.
Industrializarea materiilor prime agricole, în principal a produselor de origine vegetală, reprezintă o
premisă importantă în revoluția agricolă, marcată printr-un efort susținut de mecanizare, chimizare,
ameliorări genetice și funciare etc. Aportul zootehniei în ansamblul producției agricole are valori superioare
producției vegetale în statele în care investițiile în acest sector sunt consistente. Din această categorie fac
parte Marea Britanie, Irlanda, Olanda, Danemarca, Belgia, Finlanda, SUA, Noua Zeelandă, Cehia,
Slovacia, Elveția etc. (Aur N. S., 2008, p. 107 - 108).

 Agricultura ecologică (biologică) în contextul dezvoltării durabile

Ca alternativă la agricultura convențională sau de tip industrial, bazată în măsură semnificativă pe

chimizare și pe alte tehnologii moderne (cum ar fi utilizarea organismelor modificate genetic) ce afectează
în mod vizibil echilibrele naturale, se conturează din ce în ce mai mult în ultima vreme agricultura
ecologică, numită și agricultura biologică sau organică.
Agrosistemele astfel rezultate asigură atât protecția și conservarea mediului natural, în cadrul
căreia solul ocupă un loc principal, precum și securitatea alimentară, deoarece produsele furnizate nu
afectează sănătatea umană și animală.
Tehnicile folosite în cadrul agriculturii ecologice presupun o bună cunoaștere a interacțiunilor și
mecanismelor geosistemice și ecosistemice, contribuind la conservarea și refacerea fertilității solurilor.
Eliminarea biotehnologiilor și a tehnologiilor poluante constituie factori importanți în diminuarea utilizării
intensive a terenurilor. Agricultura ecologică presupune folosirea de energii neconvenționale și realizarea
de structuri agrare adaptate factorilor locali de mediu.
În cadrul agriculturii ecologice, producția agricolă și protecția mediului evoluează convergent în direcția
conservării peisajelor, asigurând astfel satisfacerea cerințelor de consum cu produse agroalimentare, fără a
compromite șansele generațiilor viitoare. Toate acestea presupun o nouă abordare a relațiilor om – natură, în
care omul este deopotrivă producător și agent activ în protecția mediului înconjurător.
Deși este un proces complex, de durată, trecerea de la agricultura convențională, de tip industrial, la
cea biologică sau organică antrenează tot mai multe state, fapt evidențiat de numărul relativ mare al țărilor care
furnizează produse agroalimentare ecologice pe piața mondială. Cele mai numeroase astfel de produse
comercializate sunt din următoarele categorii: fructe și legume proaspete, plante aromatice și condimente, ceai,
cafea, cacao, zahăr, orez, uleiuri etc. – obținute prin tehnici neconvenționale sau ecologice. Aceste produse
provin dominant din state în curs de dezvoltare, localizate în America Centrală și de Sud, Africa, Asia-Pacific
etc. Statele dezvoltate, mai ales cele din UE și America de Nord, precum și Australia, Japonia etc. și-au orientat
oferta ecologică spre carne și produse din carne, lapte și lactate, băuturi alcoolice (Aur, 2008, p. 109).

11
 Geografia agriculturii CURS 7

SECTORUL VEGETAL AL AGRICULTURII.

CULTURA ȘI VALORIFICAREA CEREALELOR

Plantele agricole constituie resursa esențială de hrană a omenirii. De asemenea, unele culturi
vegetale formează o bază furajeră pentru creșterea animalelor și o sursă importantă de materii prime
pentru diferite sectoare ale industriei (Neguț S, coord., 2010, p. 212).
Cerealele au reprezentat baza alimentară a celor mai vechi civilizații umane şi au contribuit, în mod
esențial, la sedentarizarea populației (sunt cele mai vechi plante cultivate). Au o importanţă deosebită
datorită bogăției lor în amidon şi în substanţe proteice, cantitate mare de calorii, capacitate de adaptare,
se pot transporta uşor şi se pot conserva mult timp. Cerealele asigură peste jumătate din aportul caloric
al populației Globului și contribuie în mare parte la furajarea animalelor în sistem intensiv.
Din categoria cerealelor (și pseudo-cerealelor) fac parte: grâul (Triticum sp.), porumbul (Zea mays),
orezul (Oryzea sativa), secara (Secale cereale), orzul (Hordeum vulgare), orzoaica (Hordeum distichon),
ovăzul (Avena sativa), sorgul (Sorgum bicolor), meiul (Panicum miliaceum), hrişca (Fagopyrum esculentum),
teful (Eragrostis abyssiniae), quinoa (Chenopodium quinoa), grâul Canarelor (Phalaris canariensis) ş.a.
Ariile de cultură a cerealelor sunt influenţate de trei factori majori: condiţionările climatice,
potenţialul economic şi demografic, tradiții.
Clasificarea cerealelor se face după mai multe criterii: a. după rolul în alimentaţia umană:
panificabile (grâu, secară) și nepanificabile (orz, ovăz, orez, mei, porumb, sorg); b. după ponderea în
producţia totală de cereale şi în alimentaţie: cereale de bază/principale si cereale secundare; c. după
ponderea în balanţa comercială etc.
Cerealele pot fi folosite atât ca hrană pentru om, pentru animale, dar şi ca materie primă în industrie;
paiele sau cocenii folosesc fie ca furaje, pentru împletituri sau drept „combustibil”. Cultivarea lor este relativ
simplă, nu cere investiții mari, iar plantele nu sunt foarte pretențioase fată de fertilitatea naturală a solului şi
rezistă, în limite mai largi decât alte plante de cultură, la secetă şi la bolile criptogamice.

Val. Val unit.

Marfă Cantit. (tone)
(1000 $) ($/tonă)
Grâu 148270710 46847615 316
Porumb 109646045 33727471 308
Soia 91021479 45027521 495
Turte de soia 64907007 25395245 391
Ulei de palmier 37047844 40565428 1095
Zahăr nerafinat 31970519 18499024 579
Orz 26077133 7141357 274
Zahăr rafinat 23106848 17363585 751
Banane 18720855 8945885 478
Rapita seminte 17112126 10651081 622
Fig. 1 (şi tabel asociat) Principalele produse agricole exportate la nivel mondial (2011, ierarhizare după cantitate)
Producție. Producție.
Marfă Marfă
(mil. tone) (mil. tone)
Total cereale 2.980,2 Legume 1.094,3
Cereale Rădăcinoase,
2.723,9 887,3
măcinate tuberculifere
Trestie de
1.841,5 Fructe 865,6
zahăr
Cereale
1.438,8 Grâu 771,7
grosiere
Porumb 1.134,7 Orez 769,7
www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize
Fig. 2 (şi tabel asociat) Mărfurile care au prezentat cele mai mari producții la nivel mondial (2017)
 Cerealele pot fi cultivate în asolamente complexe, cu diferite culturi (leguminoase, de exemplu),
deoarece ele se alimentează din orizontul superficial de sol, pe când celelalte, din orizonturile mai adânci.
Prezintă şi avantajul că au un ciclu de vegetație scurt şi dau recolte relativ bogate.
Datorită faptului că cerinţele consumului cresc anual, din cauza creşterii rapide a populației, s-a
pus şi se pune problema creşterii producţiei, apelând la cele mai diferite metode: folosirea varietăţilor de
mare randament, practicarea sistemului recoltelor multiple prin cultivarea soiurilor ce ajung repede la
maturitate, folosirea hibrizilor, cu o productivitate mai ridicată, cu o mare capacitate de adaptare la
condiţiile pedoclimatice şi cu perioadă scurtă de vegetaţie, permite în unele părţi ale Globului 2-3 recolte
anuale (Aur N. S., 2008, Neguț S, 2010).
Cultura cerealelor este predominantă în agricultura mondială, aceste plante ocupând mai mult de
50% din suprafaţa arabilă. Raportată la populaţie, suprafața cultivată cu cereale a înregistrat scăderi,
datorită creşterii numărului de locuitori, scoaterii din uzul cerealier a unor importante suprafeţe etc. Totuşi,
producţia mondială a fost în creştere, multiplicându-se de peste 3 ori în a II-a jumătate a secolului trecut şi
ajungând la cca. 2,98 miliarde tone (FAOSTAT).

Mil. ha (Categorii cereale) Mil. ha (Total cereale)

2017
197,2
167,2
218,5

Fig. 3 Dinamica suprafețelor mondiale cultivate cu cereale, în perioada 1961 – 2016

Sursa datelor: prelucrare FAOSTAT, http://www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize

Tabel 1. Dinamica producţiei mondiale de cereale, în perioada 1961 – 2016 (mil. tone)
Categorie 1961 1965 1970 1975 1980 1985 1990 1995 2000 2005 2010 2015 2017
Porumb 205,03 226,54 265,83 341,75 396,62 485,53 483,62 517,29 592,03 714,19 851,35 1010,61 1134,7
Orez 215,65 254,06 316,35 356,96 396,87 468,16 518,57 547,16 598,67 634,23 701,11 740,08 769,7
Grâu 222,36 263,65 310,74 355,81 440,19 499,53 591,33 544,36 585,00 626,94 640,33 736,98 771,7
Alte cereale 233,84 254,34 299,59 305,28 316,23 368,02 358,21 290,48 282,93 290,85 273,72 307,87 304,1
Tot. cereale 876,87 998,59 1192,51 1359,81 1549,91 1821,24 1951,73 1899,28 2058,63 2266,20 2466,50 2795,55 2.980,2
Sursa datelor: prelucrare FAOSTAT, http://www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize

La nivel mondial, consumul mediu de cereale este de aproape 150 kg/an/loc. (FAO, Food Outlook,
2019), dar există semnificative diferențieri regionale. Cel mai mare consum de cereale raportat la populaţie
se înregistrează în statele în curs de dezvoltare din Africa, Extremul Orient, Orientul Apropiat, iar
consumuri mai reduse se înregistrează în Oceania, America de Nord, Europa. Pentru statele dezvoltate
din punct de vedere economic, scăderea consumului de cereale reflectă o alimentație mult mai echilibrată.
În statele în curs de dezvoltare, cantitatea totală de cereale consumate depășește în medie cu până la
10% producția internă, deficitul acoperit prin importuri din statele excedentare. În aceste state, consumul
uman reprezintă până la 75% din total. În opoziție, în statele dezvoltate, consumul uman reprezintă circa
20% din producție, cantități importante fiind destinate zootehniei şi industriei.

2
 Nivel mondial Sate în curs de dezvoltare State industrializate State in tranzitie

Alte utilizări și deșeuri

Furaj

Utiliz. alimentară

Fig. 4. Consumul agregat de cereale, pe categorii de utilizare (Sursa: FAO, Agriculture towards 2015-2030)

Orezul este socotit cereala lumii galbene, meiul şi sorgul ale lumii africane, grâul este cereala rasei
albe, ceea ce a dus la răspândirea lui deosebită în latitudine şi chiar altitudine (Aur N. S., 2008).
Figura 5 ilustrează ponderea celor 3 cereale în totalul consumului intern. Sub aspect metodologic,
fiecărei cereale i-a fost atribuită o culoare: verde pentru grâu, roșu pentru porumb și albastru pentru orez,
fiecare stat fiind reprezentat în funcție de preponderența unei cereale în balanța alimentară. De exemplu,
în cazul SUA, consumul de porumb îl depășește pe cel de grâu și orez, fiind figurată cu roșu. În alte cazuri,
de exemplu India – există o proporție asemănătoare de orez și grâu, ceea ce duce la o culoare albastru-
verzuie, pe când în China, se consuma toate cele 3 cerealele în proporții importante (www.necsi.edu).

Top 6 state dependende

Top 6 state dependende de consumul de porumb:
de consumul de orez: SUA 89% Top 6 state dependende
Burma 89% Zambia 88% de consumul de grâu:
Sierra Leone 89% El Salvador 80% Uzbekistan 97%
Fig. 5. Ponderea celor 3 cereale principale Madagascar 85% Mexic 79% Azerbaidjan 93%
Indonesia 72% Croatia 76% Australia 93%
in totalul consumului intern Vietnam 70% Guatemala 75% Kazahstan 93%
Thailanda 64% Tadjikistan 92%
Sursa: http://necsi.edu/research/economics/grainconsumption.html Rusia 91%

La nivelul României, cerealele ocupau în anul 2018 cea mai mare parte a suprafeței cultivate,
respectiv 62,1%, în ușoară creștere față de anul 1990. Dintre cereale, cele mai extinse suprafețe le dețin
porumbul și grâul, care înregistrează tot o creștere sensibilă între cei doi ani menționați.

3
 Fig. 6. Structura suprafețelor deținute de principalele Fig. 7. Structura suprafețelor deținute de principalele
culturi agricole la nivelul României (1990 și 2018) culturi cerealiere la nivelul României (1990 și 2018)
Sursa: prelucrare date furnizate de Institutul Național de Statistică a României (INS), www.insse.ro

 Grâul (Triticum sp.: comun -T. aestivum, dur -T. durum), spelt - T. spelta)

Asigură baza alimentației umane fie direct, prin prelucrarea primară, fie indirect (furaj pentru
creşterea animalelor). Planta este utilizată integral, prin folosirea deşeurilor în industria celulozei.
Cultura grâului a început în Neolitic. Această plantă a stat la baza marilor civilizaţii ale Antichităţii din
Asia şi Egipt. Este originar din regiunea iraniano-mediteraneană, de unde s-a extins în Europa şi în alte
regiuni. Speciile iniţiale, mai slab productive, au fost înlocuite treptat cu varietăți tot mai productive, adaptate
unor cerinţe ecologice variate. Valoarea alimentară şi industrială a grâului a impus o creştere continuă a
suprafeţelor cultivate şi a producţiei, în paralel cu explozia demografică din sec. XX.
Se poate cultiva în condiții geoecologice foarte variate: în regiunile umede, în oaze, pe înălțimile
muntoase (2.000 – 2.400 m în Anzi, în Tibet, pe platourile etiopiene), ajungând chiar până în regiunile
subpolare. Cele mai bune condiţii de cultură se întâlnesc în regiunea temperată, în special în ariile cu soluri
fertile, bogate în humus. Principalele arii de cultură şi producţie sunt localizate în zonele temperate, aproximativ
între 30-55° latitudine nordică şi 30-40° lat. sudică.
O extindere semnificativă are grâul în regiunea temperată și în Asia de S și SE. Aici se remarcă NE
Chinei – principala regiune producătoare în ultimele decenii, cu un randament satisfăcător, impus de creşterea
numerică a populaţiei, precum și Câmpia Indo-Gangetică și Podișul Dekkan – cu producţie însemnată datorită
populaţiei foarte numeroase.
În America de Nord, grâul ocupă o zonă bine definită denumită wheat belt, în regiunea Marilor
Lacuri, coborând spre sud în Câmpia Mississippi și în Podișul Preriilor. În America de Sud, cultura grâului
se practică îndeosebi în Câmpia La Plata.
O zonă de cultură intensivă o reprezintă câmpiile din Europa Occidentală (Franța, Germania,
Marea Britanie). Spre estul continentului și în Eurasia, grâul se cultivă îndeosebi în Ucraina, Câmpia Rusă,
zona Volga-Ural. Culturi intensive se practică și în Podișul Anatoliei, Câmpia Mesopotamiei, precum și în
Australia (Câmpia Murray - Darling).
Grâul face obiectul unui comerț însemnat, de regulă cca. 20% din volumul producției mondiale
(FAO), cei mai mari exportatori fiind SUA, Canada, Australia, Argentina și unele state europene. Principalii
importatori mondiali în domeniu sunt statele din Europe, CSI, China, Japonia etc. (FAOSTAT, 2019).

4
 Tabel 2. Structura regională a
producției de grau și principalele
state producătoare

Regiune (%) Producție - state

1961 2017 (mil. tone, 2017)
Asia China 134,3
20,6 43,5 India 98,5
Europa Rusia 85,9
51,1 35,0 SUA 47,4
Americile Franța 37,0
22,8 13,8 Australia 31,8
Oceania Canada 30,0
3,1 4,2 Pakistan 26,7
Africa Ucraina 26,2
2,3 3,5 Germania 24,5
MONDIAL: 100 MONDIAL 771,7
Sursa tabelului și a figurii asociate:
www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize

Fig. 8. Distribuția principalelor state după producția de grâu (tone, 2017)

Tabel 3. Repere ale pieței mondiale a grâului

Exportatori majori
Informațiile se bazează pe sezonul commercial Importatori majori
comun iunie-iulie
Fig. 9. Distribuția principalelor state active în comerțul cu grâu
Sursa figurii si a tabelului asociat: FAO, Food Outlook, 2019

La nivelul României, după ce în prima

Fig. 10. Dinamica și distribuția județeană a suprafețelor cultivate
cu grâu (ha, 2018)
Sursa: prelucrare date furnizate de Institutul Național de Statistică a României
(INS), www.insse.ro
parte a perioadei de tranziție, producția totală
de cereale și cea de grâu au înregistrat
scăderi semnificative, în ultimii ani au
cunoscut o tendință ascendentă. Producția
de grâu a crescut de la 7,3 mil. t în 1990 la
10,1 mil t. în 2018. În contrast, suprafața
națională cultivată cu grâu a scăzut de la 2,3
mil. ha în 1990 la 2,1 mil. ha în 2018. În acest
ultim an, pe primele locuri din perspectiva
suprafețelor ocupate se plasau județele Dolj,
Constanța, Teleorman, Olt, Timiș, Călărași
fiecare dintre ele cu peste 120.000 ha
cultivate cu grâu (INS, 2019).

5
  Porumbul (Zea mays)

Productivitatea ridicată a impus porumbul ca una din principalele cereale cultivate în ultimul secol,
la concurență cu grâul şi orezul, în paralel cu reducerea utilizării sale ca plantă în alimentația umană
directă, în formă neprocesată. Este o plantă foarte importantă prin multiplele întrebuințări din sectorul
zootehnic, ori ca plantă industrială (pentru amidon, ulei, alcool).
Porumbul este originar din America Centrală (Podişul Înalt al Mexicului) și s-a extins rapid odată cu
marile descoperiri geografice, fiind extrem de adaptabilă la condiţiile climatice şi calităţile solului.
Cele mai bune condiţii de cultură le întâlnește în zonele cu umiditate medie, relativ constantă, cu
temperaturi ridicate în perioada maturizării plantei.
Această cereală are, în ansamblu, o altă repartiție geografică decât grâul și orezul, fiind foarte
concentrat, sub aspectul producției, în SUA (care realizează peste 30% din producția mondială, i.e. 371 mil. t
dintr-un total de 1.134,7 mil. t în anul 2017). În acest stat, la sud de zona grâului, urmează o zonă aproape
compactă de cultură a porumbului (corn belt), care se întinde din California spre Podișul Preriilor, Câmpia
Mississipppi, până la câmpiile litorale atlantice. Alte state mari producătoare sunt China, Brazilia, Argentina,
India, Indonezia, Mexic – fiecare dintre acestea producând peste 20 mil. t în anul 2017 (Tabel 3).
Principalii exportatori sunt SUA, Canada, Argentina, unele state membre UE, iar printre cei mai
mari importatori se numără Japonia, Ucraina și statele membre CSI.

Tabel 4. Structura regională a

producției de porumb și principalele
state producătoare
Regiune (%) Producție - state
1961 2017 (mil. tone, 2017)
Americile SUA 371
56,7 50,9 China 259,1
Asia Brazilia 97,7
15,4 31,9 Argentina 49,5
Europa India 28,7
19,9 9,7 Indonezia 28
Africa Mexic 27,8
7,9 7,4 Ucraina 24,7
Oceania Africa de S 16,8
0,1 0,1 Romania 14,3
MONDIAL: 100 MONDIAL 1134,7
Sursa tabelului și a figurii asociate:
www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize
Fig. 11. Distribuția principalelor state după producția de porumb (tone, 2017)

Tabel 5. Repere ale pieței cerealelor grosiere

Exportatori majori
Informațiile se bazează pe sezonul commercial comun iunie-iulie Importatori majori
Sursa figurii si a tabelului asociat: FAO, Food Outlook, 2019
Fig. 12. Distribuția principalelor state active în comerțul cu cereale grosiere (dintre care dominant e porumbul)
6

Fig. 13. Dinamica și distribuția județeană a suprafețelor cultivate
cu porumb (ha, 2018)
Sursa: prelucrare date furnizate de Institutul Național de Statistică a României
(INS), www.insse.ro
La nivelul României, producția de
porumb a cunoscut o creștere spectaculoasă
după anul 1990, în condițiile unei suprafețe
cultivate într-o ușoară scădere. Astfel, dacă
în anul 1990 se obținea o producție totală de
6,8 mil. t de porumb, de pe o suprafață
cultivată de 2,46 mil. ha, în anul 2018,
producția totală înregistrată a ajuns la 18,7
mil. t, suprafața cultivată în acest an fiind de
2,44 mil. ha. În ultimul an de analiză, județele
cu cele mai mari suprafețe cultivate cu
porumb au fost Timiș, Arad, Botoșani,
Călărași, Buzău – fiecare cu peste 100.000
ha (INS, 2019).

 Orezul (Oryza spp., dominant Oryza sativa)

Este o cereală cu o valoare nutritivă foarte ridicată, asigurând alimentația unei mari părți din
populația Globului, mai ales în Asia de S şi SE. Mai mult, ca şi grâul, este utilizat masiv în scop industrial.
Deși nu este o cereală panificabilă, orezul are o utilizare foarte largă: este folosit, prin fierbere, direct în
alimentație, la obținerea unor băuturi, pentru extragerea amidonului; paiele de orez sunt utilizate pentru
împletituri, la obținerea celulozei și hârtiei etc.
Orezul este originar din SE Asiei, fiind cultivat cu precădere în zona caldă intertropicală, de unde s-
a răspândit cu precădere spre N şi V. Abia în ultimele secole a fost aclimatizat în America, Australia şi
unele regiuni ale Africii şi Europei, unde se cultivă şi o varietate locală. Există două varietăți mai
importante de orez: orezul de munte (cultivat cu precădere pe pantele terasate, ca de exemplu în Filipine,
China, Japonia etc.) și orezul de mlaștină (cultivat în câmpii, delte, ca de exemplu în India, Bangladesh,
Vietnam etc.).

Tabel 6. Structura regională a

producției de orez și principalele
state producătoare

Regiune (%) Producție - state

1961 2017 (mil. tone, 2017)
Asia China 212,7
92,2 90,0 India 168,5
Africa Indonezia 81,4
2,0 4,8 Bangladesh 49,0
Americile Vietnam 42,8
4,9 4,6 Thailanda 33,4
Europa Myanmar 25,6
0,9 0,5 Filipine 19,3
Oceania Brazilia 12,5
0,1 0,1 Pakistan 11,2
MONDIAL: 100 MONDIAL 769,7
Sursa tabelului și a figurii asociate:
www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize
Fig. 14. Distribuția principalelor state după producția de orez (tone, 2017)
7
 Tabel 7. Repere ale pieței mondiale a orezului

Exportatori majori
Importatori majori
Sursa figurii si a tabelului asociat: FAO, Food Outlook, 2019
Fig. 15. Distribuția principalelor state active în comerțul cu orez

Este o plantă iubitoare de căldură şi umiditate, se adaptează bine la diverse tipuri de sol și necesită
irigaţii, mai ales prin inundare; este cultivat în regiunile joase de câmpie, în deltele şi văile fluviilor, pe
versanții terasați (Arhipelagul Japonez şi Indonezian, cu soluri vulcanice, fertile).
Are producători semnificativi în Asia, unde se detașează China și India (care asigură împreună
circa 50% din producția mondială; astfel, în anul 2017, dintr-un total de 769,7 mil. t, China a furnizat 212,7
mil. t, iar India 168,5 mil. t). Unii producători mai importanți au apărut ți în afara Asiei musonice: SUA,
Brazilia, Iran, Italia, unele state africane (Egipt, Nigeria, Madagascar ș.a.).
Comerțul cu orez este mult mai redus decât cel cu grâu.

 Dintre celelalte cereale, care ocupă suprafețe considerabil mai mici şi care dau producții mult

mai reduse, mai semnificative sunt:

- secara, cultivată îndeosebi în zona temperată – rece; este o cereală panificabilă, care a fost
cultivată tot mai puţin în sec. XX; principalele suprafete de cultură sunt în nordul şi centrul Europei.
- orzul – în regiunile de cultură a grâului; orzul și orzoaica sunt cultivate pentru rolul lor alimentar
cu deosebire în regiunile înalte din Asia şi Africa, precum şi pentru furajarea animalelor în statele
industrializate sau ca materie primă în industria berii.
- ovăzul – prezintă producții diminuate din cauza reducerii efectivelor de cabaline; se cultivă din secolul
IV î.e.n. Este frecvent folosit ca nutreț, dar și în obținerea grișului, alcoolului, făinei, surogatului de cafea etc.
- meiul – face parte din primele cereale cultivate, mai întâi în Asia. Este rezistent la secetă, dar
necesită temperaturi ridicate. Prezintă importanță alimentară pentru populaţia din Asia şi Africa (o cereală
foarte semnificativă pentru Africa Ecuatorială).
- sorgul – folosit mai ales ca plantă furajeră în SUA, Argentina, India etc. Constituie un aliment mai
important pentru africani, indieni şi chinezi. Este adaptat climatului secetos, cu temperturi ridicate.
- hrișca - necesită umiditate mare, soluri fertile, temperaturi moderate. Se folosește în alimentație,
având calități similare porumbului, fiind utilizată și în alte domenii (amidon, spirt, coloranți).
- Se mai adaugă: Fonio (Digitaria spp.), Quinoa (pseudocereală, Chenopodium quinoa), Triticale
(Triticosecale, hibrid de grâu și secară).

8
 Geografia agriculturii CURS 8

SECTORUL VEGETAL AL AGRICULTURII. CULTURA ȘI VALORIFICAREA

PLANTELOR PENTRU INDUSTRIALIZARE (PLANTELOR TEHNICE)

Industria alimentară și industria textilă depind, într-o proporție semnificativă, de producția de materii
prime agricole vegetale, constituite mai ales din plante oleaginoase, plante pentru zahăr, plante pentru
fibre, dar și cereale, legume etc. Culturile de plante tehnice furnizează și materii prime cu alte destinații:
produse farmaceutice, produse cosmetice, produse aromatice, conservanți, alcool, glicerină, acizi etc.
În mod obișnuit, plantele tehnice se grupează în plante pentru ulei, plante pentru zahăr și plante textile.
La nivelul României, după revoluția din 1989, plantele tehnice au cunoscut o dublare a suprafețelor
și la aprecierea lor în contextul suprafețelor ocupate de culturi de orice tip. Astfel, în anul 1990, plantele
tehnice acopereau o suprafață de 908.053 ha (i.e. 9,7% din suprafața cultivată totală), în vreme ce în anul
2018 suprafața corespunzătoare era de 1.847.939 ha (21,8% din total).

Cea mai mare parte a suprafețelor cultivate

cu plante tehnice în România este deținută de
oleaginoase, care au și cunoscut o tendință
ascendentă pe parcursul ultimelor decenii
(respectiv de la 654.723 ha în 1990, la 1.815.002
ha în 2018 – Fig. 1).
Dintre acestea se remarcă, în mod deosebit,
floarea-soarelui și rapița.

Fig. 1. Structura suprafețelor deținute de principalele

categorii de plante tehnice la nivelul României
(1990 și 2018)
Sursa: prelucrare date furnizate de Institutul Național de Statistică a
României (INS), www.insse.ro

 Cultura plantelor oleaginoase

Plantele pentru ulei formează o categorie complexă, cuprinzând specii cu adaptări dintre cele mai
diferite. Aceasta cuprinde plante de cultură cum sunt soia, palmierul de ulei, rapița, floarea soarelui, măslinul,
arahidele, palmierul de cocos, inul, bumbacul, cânepa, dar și porumbul, ricinul, muștarul, susanul etc.
Sunt cultivate pentru conținutul ridicat în substanțe grase, fiind materie primă pentru extragerea uleiurilor
vegetale. Unele dintre ele pot furniza până la 50% ulei sau chiar mai mult din masa prelucrată industrial. Unele
dintre plantele oleaginoase furnizează dominant uleiuri alimentare, iar altele dominant uleiuri tehnice.

Floarea soarelui (Helianthus annuus)

Este o plantă foarte valoroasă prin conținutul ridicat în materii grase şi vitamine. Are utilizare în
alimentație, este folosită ca nutreț in zootehnie (turte, șroturi), are utilizare în industrie (tulpinile conțin până
la 50% celuloză) și constituie o planta melifera importanta.
Este o plantă originară din America (Mexic), unde era cunoscută cu peste 2500 ani î.e.n, dar este
cultivată abia începând din 1400 e.n. Pătrunde în Europa după 1550, mai întâi ca plantă ornamentală, iar
 în România este semnalată în jurul anului 1866. Culturile se extind rapid după generalizarea presei de
ulei, în a 2-a jumătate a sec. al XIX-lea.
Se poate adapta la cele mai diverse condiții climatice, dar cele mai potrivite condiții naturale le are
în regiunile în care temperaturile din perioada de înflorire și coacere se mențin la 22 - 25°C, iar
precipitațiile însumează circa 500 mm/an. Rezistă destul de bine la secetă, dar necesită multă lumină şi
soluri fertile. Este cultivată în zona tropicală şi în regiunile temperate cu veri călduroase.

Suprafața Producția
cultivată obținută
2017: 2017:
26.533.596 ha 47.863.077 t

Fig. 2 Dinamica suprafețelor cultivate și a producției mondiale de floarea soarelui (semințe) (1961 - 2017)

Tabel 1. Structura regională a

producției de semințe de floarea
soarelui și principalele state
producătoare (2017)
Regiune Stat Producție
(%) (mil. tone)
Europa Ucraina 12,2
71,8 Rusia 10,5
Asia Argentina 3,5
13,0 România 3,0
Americile China 2,6
10,2 Bulgaria 2,1
Africa Turcia 2,0
5,0 Ungaria 1,9
Oceania Franța 1,6
0,1 SUA 1,0
MONDIAL MONDIAL 47,9
100
Sursa tabelului și a fig. asociate:
www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize
Fig. 3. Distribuția principalelor state după producția de semințe de floarea soarelui (tone, 2017)

Tendința ascendentă a suprafețelor cultivate

Fig. 4. Dinamica și distribuția județeană a suprafețelor
cultivate cu floarea soarelui (ha, 2018)
(Sursa: prelucrare date www.insse.ro)
cu floarea soarelui în perioada 1990 – 2018 (respectiv
de la valoarea de 394.741 ha la 1.006.993 ha) este
pusă pe seama creșterilor înregistrate la nivelul tuturor
județelor ce se suprapun marilor domenii de cultură
din C. Română, C. de Vest și P. Moldovei.
Ca urmare a acestei dinamici pozitive, județele
care dețineau cele mai extinse suprafețe cultivate cu
această plantă erau în 2018 Brăila, Timiș (fiecare cu
peste 80.000 ha cultivate), urmate de Constanța, Dolj
(cu peste 70.000 ha) și altele (INS. 2019).

2
 Rapița (Brassica napus var. oleifera)
A fost cultivată din Antichitate în jurul Mării Mediterane, de unde s-a răspândit rapid în Asia, apoi în
alte regiuni, astfel încât ocupă areale importante în prezent.
Condițiile ecologice optime sunt date de solurile fertile, o sumă a temperaturilor de până la 2500°C
în perioada de vegetație și umiditate moderată.
Rapița este cultivată pentru obținerea de ulei alimentar (conținut redus de colesterol), uleiuri
tehnice (lacuri, vopsele, săpunuri), ca furaj și are utilizare în obținerea de biocombustibili.
Principalele arii de cultură sunt reprezentate de Europa Occidentală (Franța, Germania), Canada
(principalul exportator), unele state asiatice (India, China).

Producția
Suprafața
cultivata, 2017:
obținută, 2017:
34.740.403 ha 76.238.340 t

Fig. 5 Dinamica suprafețelor cultivate și a producției mondiale de rapiță (1961 - 2017)

Tabel 2. Structura regională a

producției de rapiță și principalele
state producătoare (2017)
Regiune Stat Producție
(%) (mil. tone)
Europa Canada 21,3
34,5 China 13,3
Americile India 8,0
30,4 Franța 5,2
Asia Australia 4,3
29,2 Germania 4,3
Oceania Polonia 2,7
5,7 Ucraina 2,2
Africa M. Britanie 2,2
0,2 Romania 1,7
MONDIAL MONDIAL 76,3
100
Sursa tabelului și a fig. asociate:
www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize
Fig. 6. Distribuția principalelor state după producția de rapiță (tone, 2017)

După o creștere de peste 40 de ori a

suprafețelor cultivate cu rapiță între 1990 (12.919 ha)
și 2018 (564.698 ha), această plantă ocupă locul
secund între culturile tehnice din România. Județele
care dețineau cele mai extinse suprafețe cultivate cu
această plantă erau în 2018 Ialomița (peste 60.000
ha), Teleorman, Constanța (peste 40.000 ha), Buzău,
Dolj (peste 30.000 ha) (INS. 2019).
Fig. 7. Dinamica și distribuția județeană a suprafețelor
cultivate cu rapiță (ha, 2018)
(Sursa: prelucrare date www.insse.ro)

3
 Soia (fasolea japoneză, Glycine soja)
Face parte din familia leguminoaselor, dar reprezintă și o plantă oleaginoasă extrem de rentabilă
(printre cele mai utile plante din lume, fiind folosită în proporție de 100%). Furnizează cea mai mare
cantitate de semințe din grupa plantelor oleaginoase.
Are un conținut ridicat de proteine și utilizări multiple în industria alimentară şi în zootehnie. Este un
aliment complet, servind la prepararea făinii, grișului, laptelui, brânzeturilor, ciocolatei, înlocuitorilor
produselor din carne. Uleiul de soia are calități comestibile deosebite, fiind întrebuințat la fabricarea
conservelor, untului vegetal, săpunului, maselor plastice etc.
Este o plantă originară din estul Asiei, fiind cunoscută cu peste cinci milenii î.e.n. în China (Aur N.,
S., 2008, p. 65). A fost introdusă în Europa după anul 1739, cultivându-se la scară planetară abia din sec.
XX, pe măsura dezvoltării unei zootehnii intensive. Pe teritoriul României, soia este menționată după
1876, mai întâi în Transilvania. Planta este pretențioasă faţă de umiditate şi luminozitate și nu suportă
variațiile termice ridicate (intervalul termic optim este între 14 - 30°C).
Suprafețele cultivate cu soia au crescut mult după 1950, îndeosebi în America (SUA, Brazilia,
Argentina). Producătorii tradiționali sunt localizați în Asia (în principal China), dar cel mai mare exportator este
SUA. Principalele piețele sunt reprezentate de statele Uniunii Europene, estul Asiei, inclusiv China. Culturile
ocupa un areal vast din vestul Europei până în Extremul Orient (dar și Americile, Africa: Nigeria, Africa de Sud).

Producția
Suprafața
cultivata, 2017: obținută, 2017:
123.551.146 ha 352.643.548 t

Fig. 8 Dinamica suprafețelor cultivate și a producției mondiale de soia (1961 - 2017)

Tabel 3. Structura regională a

producției de soia și principalele
state producătoare (2017)

Regiune Stat Producție

(%) (mil. tone)
Americile SUA 119,5
88,5 Brazilia 114,6
Asia Argentina 55,0
7,5 China 13,1
Europa India 11,0
3,0 Paraguay 10,5
Africa Canada 7,7
0,9 Ucraina 3,9
Oceania Rusia 3,6
0,1 Bolivia 3,0
MONDIAL MONDIAL 352,6
100
Sursa tabelului și a fig. asociate:
www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize

Fig. 9. Distribuția principalelor state după producția de soia (tone, 2017)

4
 Măslinul (Olea europaea)
Este un arbore sau arbust sempervirescent, originar din Asia Mică. Se cultiva în Creta începând din
mileniul al IV-lea î.e.n., pentru lemn și fructe. Este un element principal al civilizației mediteraneene.
Romanii au contribuit la extinderea ariei sale de cultură, introducându-l în Africa de Nord și în Spania.
Principalele întrebuințări ale măslinului vizează: uleiul (folosit în alimentație, industrie şi medicină),
fructele (conservate în saramură sau ulei, sunt produse alimentare), lemnul (este folosit la lucrări de artă).
Principala arie de cultură este și în prezent reprezentată de zona mediteraneeană (din Gibraltar
până în Levant). Acesteia i se adaugă America Centrală şi de Sud, Africa de Sud, Australia (suprafețe mult
mai mici).

Producția
Suprafața
cultivata, 2017: obținută, 2017:
10.804.517 ha 20.872.788 t

Fig. 10. Dinamica suprafețelor cultivate cu măslin și a producției mondiale de măsline (1961 - 2017)

Tabel 4. Structura regională a

producției de măsline și principalii
producători (2017)
Regiune Stat Producție
(%) (mil. tone)
Europa Spania 6,5
61,8 Grecia 2,7
Asia Italia 2,6
16,9 Turcia 2,1
Africa Maroc 1,0
17,9 Egipt 0,9
Americile Tunisia 0,9
2,8 Portugalia 0,9
Oceania Siria 0,9
0,6 Algeria 0,7
MONDIAL MONDIAL 20,9
100
Sursa tabelului și a fig. asociate:
www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize
Fig. 11. Distribuția principalelor state după producția de măsline (tone, 2017)

Arahidele (alune de pământ, alune americane - Arachis hypogaea)

Acestea sunt plante legumicole originare din Brazilia. Au fost extinse în perioada colonială spre
toate regiunile tropicale ale planetei.
Ecologia plantei se caracterizează prin umiditate și temperaturi ridicate, soluri ușoare, afânate.
Cele mai importante zone de cultură sunt reprezentate de regiunile tropicale însorite, cu un sezon
umed destul de lung: vestul Africii – arealul din jurul Golfului Guineei; Asia de Sud şi Sud-Est, dominată de
China şi India; America, cu suprafețe mai restrânse, dar cu un mare randament.

5
 Arahidele prezintă o valoare alimentară deosebită (conţinut ridicat în proteine şi vitamine), fiind
consumate şi direct prin prăjire. Turtele rămase de la extragerea uleiului servesc la prepararea halvalei,
ciocolatei, prăjiturilor etc. Din prelucrarea lor rezultă și resturi furajere.
Din producția totală de 47.097.498 tone, obținută în 2017, cele mai importante ponderi revin Asiei
(62,5%, cei mai mari producători fiind China și India), urmată de Africa (26,1%), de Americi (11,3%), în
vreme ce Europa și Oceania contribuie cu producții nesemnificative. Sunt intens comercializate sub
diverse forme: prăjite, unt de arahide, ulei vegetal, margarina.
Palmierul de ulei (Elaeis guineensis)
Este un arbore tropical de talie mare, originar din vestul Africii. A fost aclimatizat în perioada colonială
în toate regiunile ecuatoriale ale planetei, fiind cultivat în arealele defrișate din zonele calde și umede.
Are o productivitate foarte mare, astfel încât suprafețele cultivate s-au extins continuu. Cele mai
mari plantații se află în SE Asiei (Malaiezia, Indonezia), Africa central-vestică (Nigeria, Coasta de Fildeș,
Zair), America Latină.
Din fructele palmierului de ulei se extrage atât ulei comestibil, cât şi uleiul de palmist, utilizat în
industria cosmetică, la care se adaugă utilizările în industria săpunului, lumânărilor etc.
Cocotierul (palmierul de cocos, Cocos nucifera)
Furnizează atât laptele de cocos, cât și coprah (miezul uscat, din care se obține ulei şi unt de cocos).
Cele mai multe state care dispun de mari plantații de cocotieri sunt în sud-estul Asiei și insulele
Pacificului (India, Indonezia, Malaiezia, Filipine, Papua Noua-Guinee ș.a.). Pe spații mai reduse se cultivă
în Africa, (regiunea Golfului Guineei), America Centrală și de Sud. Fluxurile comerciale în principal din
Asia de Sud și SE către Europa și America de Nord.

Fig. 12. Distribuția principalelor state după producția de Fig. 13. Distribuția principalelor state după producția de
arahide (tone, 2017) fructe de palmier de ulei (tone, 2017)

Familia palmierilor este dominant tipic tropicală și este formată atât din plante cu caracter
arborescent, cât și lianescent. Valoare economică deosebită au Cocos nucifera, Elaeis guineensis,
Borasus aetiopium (ronierul) ș.a. Palmierii formează adesea arborete în lungul râurilor din Africa, unde
este frecvent Phoenix reclinata, se dezvoltă în pădurile mlăștinoase unde se întâlnește Raphia, ca și
pe coastele oceanice, cu cocotieri, sau în zonele defrișate, unde este caracteristic palmierul de ulei
(Aur N., S., 2008, p. 65).
Plantelor oleaginoase prezentate li se adaugă bumbacul, inul (folosite și ca plante textile), muștarul,
ricinul, susanul etc.

6
  Cultura plantelor zaharoase

Plantele din această categorie nu sunt numai o sursă de zahăr, ci întrețin și industria de carburanți,
alcool, glicerină, acizi, acetonă etc. Dacă o lungă perioadă trestia de zahăr a constituit singura sursă (sau
sursa predominantă) pentru obținerea zahărului, în ultimele două secole s-a extins rolul sfeclei de zahăr,
plantă adaptată climatului de la latitudini medii.
Trestia de zahăr (Saccharum officinarum)
Este o plantă specifică regiunilor tropicale (climat cald, umed), fiind originară din Asia de SE (India)
și a constituit, până la blocada impusă de Napoleon, singura sursă de zahăr. Marile puteri coloniale au
înființat plantații extinse mai ales în Americi, iar ulterior în Asia şi Africa.
Trestia de zahăr necesită un climat cald și umed, cu temperaturi medii ce depășesc 24-25°C și
precipitații de 1.000 – 1.200 mm/an sau mai mult.
Sunt bine conturate trei arii principale de cultură, care se încadrează dominant în zona
intertropicală:
- zona tropicală și intertropicală a Americii (din jumătatea sudică a SUA până în nordul Argentinei,
Brazilia - cel mai mare producător şi exportator mondial, insulele Antile: Cuba, Haiti, Jamaica, Guadelupa
etc., în bună măsură dependente de această cultură);
- Asia musonică şi Oceania (India, sudul Chinei, Thailanda, Indonezia, Filipine, Australia E și SE),
cu excepția regiunilor aride;
- Africa (randament redus), cultivată mai ales în extremitatea nordică (Egipt, Sudan) și în Africa de Sud.

Producția
Suprafața
cultivata, 2017: obținută, 2017:
25.976.939 ha 1.841.528.386 t

Fig. 14 Dinamica suprafețelor cultivate și a producției mondiale de trestie de zahăr (1961 - 2017)

Tabel 5. Structura regională a

producției de trestie de zahăr și
principalii producători (2017)
Regiune Stat Producție
(%) (mil. tone)
Europa Brazilia 758,5
ns India 306,1
Americile China 104,4
55,7 Thailanda 102,9
Asia Pakistan 73,4
37,2 Mexic 57,0
Oceania Australia 36,6
2,1 Columbia 34,6
Africa Guatemala 33,8
5,0 SUA 30,2
MONDIAL MONDIAL 1.841
100
Sursa tabelului și a fig. asociate:
www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize
Fig. 15. Distribuția principalelor state după producția de trestie de zahăr (tone, 2017)
7
 Cantitățile exportate provin dominant din America Latină (dominat de produse prelucrate: zahăr,
melasă), importatori mai semnificativi fiind Japonia, Europa Occidentală ș.a.
Randamentul ridicat al culturilor compensează conținutul nu prea mare în zahăr.
Principalele utilizări vizează producția de zahăr, rom (rezultat din fermentarea şi distilarea melasei),
etanol (de exemplu, Brazilia are un asemenea program energetic).
Culturile de trestie de zahăr necesită forță de muncă numeroasă (fiind cunoscut vechiul comerț cu
sclavi africani spre Americi).

Sfecla de zahăr (Beta vulgaris var. altissima)

Este cunoscută în Antichitate, fiind originară din sudul Europei (probabil din Sicilia). Este o plantă
caracteristică climei de la latitudini medii – subtropicală și temperată. Este întâlnită aproximativ între paralelele
de 30 - 60° latitudine, în condiții termice medii de aproximativ 20°C și precipitații moderate, care totalizează
până la 800 – 1.000 mm/an. Climatul temperat este cel favorabil acestei culturi, deși există și varietăți care se
cultivă într-un climat mai uscat. Solurile favorabile sunt cele bine structurate, bogate în humus.

Producția
Suprafața
cultivata, 2017: obținută, 2017:
4.894.026 ha 301.015.696 t

Fig. 16 Dinamica suprafețelor cultivate și a producției mondiale de sfeclă de zahăr (1961 - 2017)

Tabel 6. Structura regională a

producției de sfeclă de zahăr și
principalii producători (2017)
Regiune Stat Producție
(%) (mil. tone)
Europa Rusia 51,9
69,1 Franța 34,4
Americile Germania 34,1
11,4 SUA 32,0
Asia Turcia 20,8
14,2 Polonia 15,7
Oceania Ucraina 14,9
- Egipt 12,1
Africa China 9,4
5,3 M. Britanie 8,9
MONDIAL MONDIAL 301,0
100
Sursa tabelului și a fig. asociate:
www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize

Fig. 17. Distribuția principalelor state după producția de sfeclă de zahăr (tone, 2017)

Importanța culturii crește după blocada impusă de Napoleon împotriva importului de trestie de
zahăr, iar relevanța economică se manifestă abia în sec. al XVIII-lea, după ce au fost descoperite tehnicile
de extracție a zahărului și mai ales în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, când numărul fabricilor de zahăr
crește atât în statele industrializate, precum și în multe dintre cele în curs de dezvoltare din Europa și din

8
 alte regiuni geografice specifice acestei plante. Melasa și alte subproduse sunt deosebit de utile în
zootehnie, deoarece au o mare valoare nutritivă.
Este mai puțin productivă decât trestia, dar cu un conținut mai ridicat de zahăr. În condițiile unui
preț mai ridicat, furnizează doar 1/3 din necesarul mondial de zahăr. Zahărul din sfeclă de zahăr este mai
puțin comercializat, principala piață fiind reprezentată de Europa.
Principalele zone de cultură sunt reprezentate de statele europene de la latitudini medii (din Franţa
spre Ucraina şi Rusia, cu un randament în general ridicat), de SUA (C. Mississippi, regiunea Preriilor), de
latura pacifică a Americii de sud, precum și de unele state din Asia (China, Japonia ș.a.).

 Cultura plantelor pentru fire şi fibre textile

Fibrele vegetale și animale naturale au fost folosite aproape exclusiv în producția de țesături până
la descoperirea fibrelor artificiale și sintetice. În acest scop au fost utilizate bumbacul, inul, iuta, cânepa,
abaca, chenaful, agavele, ramia, rafia etc.
Creșterea demografică tot mai accentuată, din ultimele două secole, în condițiile unui ritm inferior al
producției de resurse naturale textile, a impus fabricarea și utilizarea, în proporții din ce în ce mai mari, a
înlocuitorilor de origine chimică (Aur N. S., 2008, p. 72).
Bumbacul (Gossypium spp.)
Prezintă cea mai mare răspândire dintre plantele textile, fiind cultivat pe suprafețe tot mai mari
după descoperirea şi folosirea mașinii de egrenat în America de Nord (sec. XIX).
India şi Pakistanul au fost printre primele arii de cultură şi de prelucrare pe scară largă, de unde
tehnicile de cultură şi meșteșugul prelucrării s-au extins în zonele înconjurătoare. În America, primele
culturi de bumbac datează de peste 1.000 ani î.e.n. Europenii au practicat o astfel de îndeletnicire
începând din jurul anului 350 î.e.n.
Planta necesită temperaturi active ridicate, fiind sensibilă la frig, la temperaturi mai reduse de, la
temperaturi mai reduse de 5°C, dar și la temperaturi prea ridicate, de peste 37°C. Necesită precipitații de
până la 800 mm/an și soluri cu fertilitate medie și reacție neutră.

Tabel 7. Structura regională a

producției de bumbac (pentru
fibre și ulei) și principalii
producători (2017)
Regiune Stat Producție
(%) (mil. tone)
Asia India 18,5
66,4 China 17,1
Americile SUA 12,0
23,8 Pakistan 5,7
Africa Brazilia 3,8
5,6 Uzbekistan 2,9
Oceania Turcia 2,5
2,9 Australia 2,2
Europa Mexic 1,0
1,3 Burkina Faso 0,84
MONDIAL MONDIAL 74,4
100
Sursa tabelului și a fig. asociate:
www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize

Fig. 18. Distribuția principalelor state după producția de bumbac (fibre și ulei) (tone, 2017)
9
 Pe lângă fibre textile folosite la fabricarea țesăturilor, pânzeturilor, fetrului, covoarelor sau
materialelor izolante, bumbacul are utilizare în obținerea de produse farmaceutice și medicinale, la
producerea de ulei comestibil sau uleiuri utilizate in industria vopselelor, săpunurilor, fiind și furnizor de
produse furajere sau alte derivate.
Importante arii de cultură sunt prezente în Asia (Câmpia Chineză, Câmpia Indo-Gangetică, Podișul
Dekkan, Podişul Iranului, Câmpia Turanului, zona Levantului), America de Nord (Cotton Belt, Mexic),
America de Sud (Brazilia), Africa (Egipt, Maghreb, Africa de Sud, Tanzania) (Aur N. S, 2008, p. 67, 72).

Inul (Linum usitatissimum)

Este o plantă textilă și oleaginoasă cunoscută de peste 4.500 ani î.e.n. în India, unde se cultiva
pentru fibre și semințe. Cu 500 de ani mai târziu este menționat în Egipt, iar din mileniul al II-lea î.e.n. este
cultivat și folosit și în Europa.
Optimul ecologic al plantei este întâlnit în areale cu temperaturi medii până la 17°C, exigențele termice
fiind mai mari pentru inul de ulei. Planta necesită precipitații medii de 650 mm/an și soluri fertile, afânate.
Pentru obținerea de fibre se cultivă cu precădere Linum usitatisimum eurasiaticum, care este adaptat
unui climat mai răcoros și mai umed, dar și alte varietăți.

Suprafața Producția
cultivata, 2017: obținută, 2017:
2.777.952 ha 2.794.344 t

Fig. 19 Dinamica suprafețelor cultivate și a producției mondiale de in (1961 - 2017)

Tabel 8. Structura regională a

producției de in și principalii
producători (2017)
Regiune Stat Producție
(%) (mii. tone)
Asia Kazahstan 683,3
44,7 Rusia 610,1
Europa Canada 507,6
28,6 China 362,0
Americile India 184,0
22,7 SUA 97,6
Africa Ethiopia 96,9
3,8 Ucraina 46,1
Oceania M. Britanie 46,0
0,3 Franța 42,0
MONDIAL MONDIAL 2.794
100
Sursa tabelului și a fig. asociate:
www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize

Fig. 20. Distribuția principalelor state după producția de in (tone, 2017)

10
 Deși importanța textilă a inului s-a redus mult în ultimul timp din cauza concurenței firelor sintetice,
planta este cultivată încă pe suprafețe semnificative în unele state europene, China, Egipt, Argentina ș.a., atât
pentru fibre, cât și pentru uleiul sicativ care se extrage din semințe și se folosește cu precădere în industria
chimică la prepararea vopselelor și lacurilor, fiind, în același timp, comestibil (Aur N. S, 2008, p. 68, 73).
Cânepa (Cannabis sativa)
Planta este originară din Asia Centrală, probabil din China, unde a fost cultivată cu 3.000 ani î.e.n.
pentru fibre și ulei. Din spațiul amintit se extinde ulterior în Persia, iar apoi și în Europa, începând cu secolul
al VI-lea e.n. Mult mai târziu, începând cu secolele XVI – XVII, s-a răspândit și în cele două Americi. În
prezent, areale mai importante de cultură sunt localizate în India, Pakistan, Turcia, CSI, Polonia etc.
Cânepa nu necesită multă căldură, suportând temperaturile scăzute. Planta rezistă bine la secetă.
Fibrele de cânepă sunt destinate producției de țesături grosiere, iar uleiul sicativ este folosit în
industria lacurilor și vopselelor. Turtele rămase după extragerea uleiului sunt folosite ca nutreț concentrat
în creșterea animalelor. Din Cannabis, varietatea indica (cânepa indiană), pot fi extrase substanțe
halucinogene; de aceea, culturile de acest fel sunt interzise (Aur N. S, 2008, p. 73-74).
Iuta (cânepa de Calcutta, Corchorus capsularis, C. olitorius) se cultivă cu precădere în Asia, din
China, Indochina, India până în Transcaucazia. De pe suprafața cultivată, care totaliza 1,5 mil. ha în 2017,
se obține o producție ce însumează 3,5 mil. t la nivel mondial, din aceasta, o mare parte exportându-se în
Europa, unde este folosită la producția de țesuturi grosiere.
Cea mai mare parte a producției se
obține din statele asiatice (98,9% din
producția mondială în 2017), în mod special
din India, Bangladesh, China, Myanmar,
Nepal ș.a., această regiune fiind urmată de
Americi și de Africa, cu valori mult mai puțin
semnificative (respectiv 0,7 și 0,3 din total)
(FAOSTAT, 2019).
Ea înlocuiește tot mai mult cânepa,
căreia îi este superioară ca productivitate
(Aur N. S, 2008, p. 73). Fig. 21. Distribuția principalelor state după producția de iută
(tone, 2017) Sursa: www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize

Deși cu suprafețe recoltate mai restrânse, tot din categoria plantelor cu valoare pentru industria
textilă mai fac parte:
- abaca (Musa textilis) sau cânepa de Manilla – o plantă din familia palmierilor, originară din
Filipine, unde a fost cultivată începând cu secolul al XVI-lea pentru fibrele rezistente obținute, iar ulterior, și
ca materie primă în industria hartiei; este mai frecventă în Asia Orientală.
- chenaful (Hibiscus canabinus) sau cânepa de Bombay – este originar din sudul Africii, dar, alături
de acest continent, culturi apar și în cadrul Asiei (India, Iran, Indonezia) și în America (mai ales în SUS și
Brazilia). Spre deosebire de alte plante textile, solicită un climat cald și umed, precum și soluri afânate.
Fibrele se aseamănă cu cele de in, iar uleiul extras din semințe se folosește în industria cosmeticelor.
- ramia (Boehmeria utilis) – numită și urzica chinezească, este originară din China și are condiții
favorabile în regiunea musonică, ajungând până la paralele de 43°. Planta necesită căldură, insolație

11
puternică și umiditate ridicată, precum și soluri fertile. Fibrele sunt fine și mult mai rezistente decât cele de
bumbac. Se utilizează pentru realizarea de dantele, perdele, corturi, dar și pentru hârtie specială necesară
tipăririi bancnotelor.
- raphia (R. sudanica, R. elegans, R. ruffia, R. vinifera) – reprezintă genul mai multor specii de
palmieri din nervurile și teaca cărora se obțin fire elastice și rezistente. Regiunile geografice în care sunt
frecvent întâlnite corespund ariilor intertropicale umede.
- sisalul (Agave sisalana) este originar din Pen. Yucatan – Mexic. Are frunze lungi și se cultivă
pentru fibrele textile grosiere, asemănătoare cu cele ale cânepei de Manilla, din care se fabrică frânghii
sau alte articole grosiere. În prezent, este frecvent în insulele din Pacific, în ținuturile din Asia de est și
sud-est (Aur N. S, 2008, p. 73).

 Alte plante de cultură. Tutunul și plantele narcotice, stupefiante sau halucinogene

Multe dintre plantele cultivate constituie materii prime pentru industria produselor farmaceutice,
având o importanță deosebită în plan economic și social. În același timp, unele dintre culturi furnizează,
prin prelucrare, produse cu efecte deosebit de nocive pentru sănătate, așa cum sunt tutunul, macul (prin
prelucrare, constituie o sursă importantă de opiu, precum și materie primă în prepararea morfinei și
heroinei), cânepa indiană (constituie materia primă pentru marijuana și hașiș; deși aria inițială a constituit-o
Asia de S, SV și SE, s-a extins ulterior în America de Sud, aceasta din urmă reprezentând principalul
furnizor de stupefiante pe piața ilicită a drogurilor), coca și altele (Aur N. S, 2008, p. 89).
Tutunul (Nicotiana tabacum) are cea mai mare frecvență dintre plantele cuprinse în această grupă.
Este considerat un drog licit.
Planta este originară din America Latină, unde era cultivat în Antichitate; unele populații
amerindiene practicau fumatul cu mult înainte de cucerirea Americii de către europeni. Difuzat în toată
lumea după descoperirea Americii, tutunul a fost adus în Europa în 1519 de către spanioli. Suprafețele
cultivate au crescut rapid, mai întâi în Franța și Portugalia. În România, tutunul a fost introdus în perioada
influenței turcești.
Condițiile ecologice de dezvoltare solicită multă lumină și căldură. Suma temperaturilor trebuie să atingă
circa 3.200°C într-o perioadă de vegetație. Temperatura optimă este de 24-25°C. Climatul cu umiditate
moderată și solurile bine drenate, bogate în humus, constituie un mediu excelent în dezvoltarea tutunului.
În general, aria de cultură a tutunului se întinde de la 60° lat. N la 40° lat. S. Cele mai mari arii de
cultură sunt în America, începând din SUA până în Argentina, în Asia de sud şi de est, la care se adaugă
statele CSI, unele state din Orientul apropiat și din Europa sudică.
Produsul principal îl constituie frunzele, folosite la fabricarea țigaretelor. Tutunul este utilizat și în
industria farmaceutică și a insecticidelor, la producția de acizi, în producția de ulei semisicativ, rezultând și
turtele cu valoare furajeră, în zootehnie.
Tutunul conține un mare număr de substanțe nocive pentru organism, fiind printre cauzele bolilor
pulmonare, respiratorii, cardiovasculare, a cancerului. Pe de altă parte, tutunul constituie unul dintre
produsele cele mai intens comercializate, atât în stare brută, cât și după prelucrare.
Producția mondială de tutun, deși afectată de unele fluctuații periodice, s-a menținut între 6 – 7 mil.
tone în ultimul deceniu (ajungând în 2017 la valoarea de 6,5 mil. tone). Printre cei mai mari producători

12
 mondiali sunt India și China, cu o piață internă de mari dimensiuni, precum și unele state care au o
producție dirijată predominant spre export: Brazilia, Turcia și Grecia.
Cu excepția tutunului, culturile de plante halucinogene sau stupefiante sunt vizate de un control din
ce în ce mai strict. Deși există preocupări susținute pentru reducerea suprafețelor cultivate, reconversia
terenurilor și întreruperea lanțurilor de producție-distribuție-consum, pentru unele populații, îndeosebi din
America tropical, culturile din această categorie constituie o importantă sursă de venituri, astfel încât
măsurile de desființare sunt foarte dificil de implementat.

Producția
Suprafața
cultivata, 2017: obținută, 2017:
3.528.473 ha 6.501.646 t

Fig. 22 Dinamica suprafețelor cultivate și a producției mondiale de tutun (1961 - 2017)

Tabel 9. Structura regională a

producției de tutun (neprelucrat)
și principalii producători (2017)
Regiune Stat Producție
(%) (mil. tone)
Asia China 2,4
62,8 Brazilia 0,88
Americile India 0,80
22,8 SUA 0,32
Africa Zimbabwe 0,20
11,0 Indonezia 0,15
Europa Zambia 0,13
3,4 Pakistan 0,12
Oceania Argentina 0,12
n.s. Tanzania 0,10
MONDIAL MONDIAL 6,5
100
Sursa tabelului și a fig. asociate:
www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize

Fig. 23. Distribuția principalelor state după producția de tutun (neprelucrat) (tone, 2017)

13
 Geografia agriculturii CURS 9

SECTORUL VEGETAL AL AGRICULTURII

CULTURILE PERMANENTE

Alături de culturile anuale sau bienale, se întâlnesc plantații cu durată de viață care se întinde pe
zeci de ani, având nu numai funcții economice, ci și un rol ecologic deosebit, deoarece contribuie la
protejarea solurilor împotriva eroziunii și la valorificarea unor terenuri care dau randament redus ca arabil
sau cu alte destinații.
Spectrul culturilor permanente este foarte variat și cuprinde vița de vie, citricele, bananierul,
avocatierul, curmalul, ananasul, arborii de cafea și cacao, ceaiul, arborele cauciuc, unele plante pentru
mirodenii, pomii fructiferi din regiunile temperate etc. Din această categorie fac parte plantele plante
arborescente, de subarboret și arbustive care se cultivă atât pentru fructe, cât și pentru sâmburi, semințe,
lemn și alte produse (Aur N. S., 2008, p. 75).

 Viticultura. Cultura viței de vie (Vitis vinifera)

Originea viței de vie se află în peninsula India, în vița sălbatică (Vitis silvestris) (Aur N. S., 2008, p. 75).
La nivel global, condiții favorabile pentru cultura viței de vie se întâlnesc în două benzi latitudinale,
cuprinse relativ între izoteremele de 9 și 25° în climă temperată, subtropicală și tropicală, în regim de monocultură.
Imaginea globală a producţiei vinului (Fig. 1 - Fig. 3) arată că podgoriile se concentrează între 32°
şi 51° în emisfera nordică şi între 28° şi 42° în cea sudică. Europa mediteraneeană este nucleul viticulturii,
condiţiile regionale (circa 240 de ore de strălucire a soarelui/lună, temperaturi medii de circa 17°C în
sezonul de creştere, precipitaţii medii anuale de circa 600 mm şi temperaturi scăzute pe parcursul iernii,
pentru repaosul culturilor viticole) favorizând acest tip de cultură.

Producția mondială de struguri

Suprafața mondială
cu vită de vie pe rod

Fig. 1. Dinamica mondială a suprafeţelor viticole pe rod şi a producţiei de struguri (1961 - 2017)
Sursa: FAOSTAT, http://www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize, accesat octombrie 2019

Fig. 2. Dinamica mondială a producţiei de vin (1961 - 2014) (Sursa: Idem Fig. 1)
 În funcție de forabilitatea elementelor climatice, se conturează patru areale principale de cultură a
viței de vie:
- Europa sudică, până la Marea Caspică, cu extensiune în regiunea Maghrebului și țările Levantului;
- America de Nord, în California și nord-estul SUA;
- America de Sud, în Argentina, Chile, Uruguay, Paraguay;
- sudul Africii, sud-estul Australiei și Tasmania, insula nordică a Noii Zeelande etc.
În condițiile restructurării viticulturii, atât în statele cu economie în tranziție ca și în cele
dezvoltate, suprafața totală cultivată cu viță de vie s-a redus în ultima jumătate de secol de la cca. 9,5 mil.
ha la cca 7 mil. ha. O tendință de sens opus prezintă China, care și-a extins activ suprafețele viticole,
ajungând la 875 mii ha în 2018, ceea ce o plasează pe locul secund la nivel mondial (OIV, 2019).
Tabel 1. Structura suprafeţelor viticole şi a producţiei de struguri şi vin, la nivel continental (1961 - 2017)
Regiune 1961 1990 2017/2014*
Suprafața cu viță de vie pe rod ha % ha % ha %
Total mondial 9.333.213 100 7.971.499 100 6.931.353 100,00
Africa 550.244 5,90 317.251 3,98 352.904 5,09
America de Nord 216.185 2,32 305.842 3,84 416.569 6,01
America de Sud Centrala si Caraibe 447.442 4,79 469.175 5,89 590.190 8,51
Asia 1.143.221 12,25 1.276.008 16,01 1.960.715 28,29
Europa 6.926.356 74,21 5.544.436 69,55 3.440.062 49,63
Oceania (val. aferente Australiei si N. Zeelande) 49.765 0,53 58.787 0,74 170.913 2,47
Producția de struguri tone % tone % tone %
Total mondial 42.987.956 100 59.746.687 100 74.276.583 100,00
Africa 3.080.703 7,17 2.542.067 4,25 4.919.699 6,62
America de Nord 2.991.483 6,96 5.191.536 8,69 6.768.654 9,11
America de Sud Centrala si Caraibe 3.744.412 8,71 5.005.711 8,38 7.150.696 9,63
Asia 4.866.396 11,32 8.766.953 14,67 27.258.602 36,70
Europa 27.764.657 64,59 37.345.988 62,51 25.958.501 34,95
Oceania (val. aferente Australiei si N. Zeelande) 540.305 1,26 894.432 1,50 2.220.431 2,99
Producția de vin tone % tone % tone %
Total mondial 21.492.265 100 28.512.650 100 29.105.841 100
Africa 2.041.926 9,50 886.010 3,11 1.272.933 4,37
America de Nord 663.459 3,09 1.877.729 6,59 3.354.663 11,53
America de Sud Centrala si Caraibe 2.435.108 11,33 2.379.334 8,34 3.206.501 11,02
Asia 88.257 0,41 420.792 1,48 2.083.458 7,16
Europa 16.105.715 74,94 22.449.756 78,74 17.681.544 60,75
Oceania (val. aferente Australiei si N. Zeelande) 157.800 0,73 499.029 1,75 1.506.743 5,18
* Cele mai recente date FAOSTAT prezentate aici corespund anului 2017 (suprafețe viticole productive și producții de struguri) și anului 2014 (producția de
vin). Sursa datelor: FAOSTAT, http://faostat3.fao.org/download/Q/QD/E, accesat octombrie 2019

Tabel 2. Cei mai importanți actori statali în Tip de struguri:

struguri pentru vin; struguri pentru stafide; struguri de masă
domeniul viti-vinicol (2018)
Supraf. Prod. Producție Consum
viticolă struguri vin vin
(mii ha) (mil. t) (mil hl) (mil. hl)
Spania China Italia SUA
969 11,7 54,8 33,0
China Italia Franța Franța
875 8,6 48,6 26,8
Franța SUA Spania Italia
793 6,9 44,4 22,4
Italia Spania SUA Germania
705 6,9 23,9 20,0
Turcia Franța Argentina China
448 6,2 14,5 17,6
SUA Turcia Chile M. Britanie
439 3,9 12,9 12,4
Argentina India Australia Rusia
218 2,9 12,9 11,9
Chile Argentina Germania Spania
212 2,7 10,3 10,5
Portugalia Chile Africa de Argentina
192 2,5 Sud, 9,5 8,4
România Iran China Australia
191 2,3 9,1 6,0
MONDIAL MONDIAL MONDIAL MONDIAL
7.449 77,8 292 246 Fig. 3. Cei mai importanţi producători de struguri, pe tip de produse
Sursa Tabelului 2 si Fig. 4: OIV: 2019 Statistical Report on World Witiculture

Cele mai extinse plantații viticole sunt localizate în Spania (969 mii ha în anul 2018 conf. OIV), fiind
scindate în nu mai puțin de 50 de provincii viticole. Unele dintre cele mai importante podgorii ale Spaniei

2
sunt localizate în zonele Castilia – La Mancha, din centru, Alicante – Valencia, pe litoralul M. Mediterane,
Malaga, Galicia și Țara Bascilor, La Rioja și Navarra, Andalusia, Aragon, Baleare și Canare etc.
Italia reprezintă principalul producător de vin la nivel mondial, cu 54,8 mil. hl în 2018 (OIV). În
această țară, amenajări viticole importante se află în Piemont, Sicilia, Campania, Umbria. Italia deține zone
viticole în 20 de regiuni administrative, începând din vestul bazinului Padului și până în extremitatea
sudică a țării, în Sicilia.
Franța a reprezentat multă vreme cel mai mare producător și exportator de vinuri la nivel mondial.
În 2018 deține prima poziție după valoare exporturilor de vin, care totalizează 9,3 miliarde euro (OIV).
Producția provine, în mare parte, din regiunile viticole Bordeaux, Valea Loirei, Burgundia, Beaujolais,
Valea Rhonului, Languedoc-Roussillon, Champagne, Alsacia etc.
Prezentând interes economic prin structura produselor şi venitul ridicat la hectar, cultura viţei-de-vie
este menționată pe teritoriul României încă din Antichitate. În epoca feudală, cultura viţei-de-vie este
atestată în toate provinciile românești: Nicolaus Olachus în Transilvania (1536), Constantin Cantacuzino şi
Dimitrie Cantemir în Ţara Românească şi Moldova.
În secolul al XIX-lea, cultura viţei-de-vie a înregistrat o mare schimbare sub raportul repartiţiei
geografice. Filoxerarea podgoriilor după 1883 – cu începere din Muntenia (Chiţorani-Ploieşti) – a dus la
distrugerea unor mari suprafețe viticole. Ulterior, refacerea podgoriilor s-a făcut neuniform. Nefiind sprijiniţi
financiar, ţăranii au plantat în mare parte soiuri de mică productivitate (hibrizi), iar marii proprietari, viţe
altoite (nobile); astfel, viile au devenit mozaic. Etapa următoare a fost aceea a restrângerii soiurilor şi a
delimitării zonelor viticole. Refacerea capacității de producţie a viilor s-a desfăşurat abia după 1950.
Nivelul maxim de dezvoltare a acestor suprafeţe a fost atins în 1976: cea mai mare suprafaţă ocupată de
vii şi pepiniere viticole din ultima jumătate de secol, ca. 350 000 ha în total, din care vii pe rod 298.000 ha,
România situându-se pe locul 7 în Europa. Producţia de struguri a fost, în acelaşi an, de 1,5 mil. tone, din
care 2/3 dată de vii nobile şi numai 1/3 de cele hibride.
Viile şi pepinierele ocupă circa jumătate din terenuri în regiunile tradiţional specializate în vinuri de
calitate, la curbura carpatică dintre Prahova şi Vrancea, în Moldova, în Transilvania şi în Dobrogea de
Sud. Din 1990 (300.000 ha), evoluţia suprafeţelor a fost afectată de două dinamici de sens opus:
defrișarea generalizată pe parcelele decolectivizate şi replantările făcute de ţărani, semn al revitalizării
policulturii de subzistenţă în tot sudul Câmpiei Române (Atlasul României, 2006).
În anul 2018, suprafaţa ocupată de viile pe rod din Romania a fost de ca. 177.496, dintre care 92.160
ha altoite, iar 85.336 ha hibride; aproape întreaga suprafaţă (175.662 ha) se află în proprietate privată.
Tradiţional, România vinifică cea mai mare parte a producţiei de struguri, astfel că în anul 2018, dintr-o cantitate
totală de 1.144.305 tone struguri recoltaţi, ca. 1.072.900 tone reprezentau struguri pentru vin (INS, 2019).

 Citricultura - Agrumicultura

Citricele sau agrumele constituie denumirea generică pentru arbori ale căror fructe sunt acide, bogate în
vitamina C. În această categorie se încadrează portocalul, lămâiul, mandarinul, grapefruitul și numeroși hibrizi
rezultați din încrucișări precum clementinierul, pomelo, lime etc. (Aur N. S., 2008, p. 78).
Majoritatea agrumelor își au originea în Asia de est, sud-est și sud (China, India și alte state din
regiune). Ele ocupă primele locuri în comerțul cu fructe în stare proaspătă. Totodată, se utilizează ca materii
prime în industria băuturilor răcoritoare, în preparate de cofetărie-patiserie, cocktail-uri, parfumerie etc.

3
Fig. 4 Romania – Principalele areale și centre viticole (http://www.onvpv.ro/gal/admin/1/2.jpg - Oficiul National al Viei si Produselor Vitivinicole)
 Condițiile ecologice optime pentru practicarea citriculturii sunt în climatul tropical – subtropical,
până la latitudinea de 40°. Temperaturile cu valori negative, de -4, -5° compromit producția de agrume.
Datorită arabilor, citricele au căpătat o mare răspândire în Africa, începând din sec. al X-lea, în timp
ce portughezii și genovezii le-au adus în Europa. În America ajung mai întâi în Haiti, datorită lui Cristofor
Columb. În prezent, citricele se cultivă în peste 140 de state și teritorii de pe toate continentele. Marile
regiuni de cultură sunt cele având climă mediteraneană, din sudul Europei și Asia Mică, din nordul și sudul
Africii, la care se adaugă Florida și California în SUA, regiunea Sao Paolo în Brazilia. La acestea se
adaugă regiunile tradiționale din Asia de sud și est, Australia, precum și alte regiuni geografice.
Portocalul (cel comun, dulce - Citrus sinensis și cel amar - Citrus aurantium) a fost adus de către
portughezi în jurul anului 1520 din sudul Chinei, culturile căpătând apoi o mare extindere în regiunile
mediteraneene (Spania, Italia, Grecia, Turcia, Israel, Egipt, Maroc etc.), precum și în Lumea Nouă (SUA,
Mexic, Brazilia, Argentina) și în alte state asiatice (India, Pakistan, Japonia). El deține cea mai mare
pondere în producția totală de citrice, precum și în comerțul cu fructe din această categorie. Este o plantă
pretențioasă față de căldură, lumină, umiditate și sol.

Suprafața Producția
cultivată obținută
2017: 2017:
3.862.449 ha 73.313.089 t

Fig. 5 Dinamica suprafețelor cultivate și a producției mondiale de portocale (1961 - 2017)

Tabel 3. Structura regională a

producției de portocale și
principalele state producătoare
(2017)
Regiune Stat Producție
(%) (mil. tone)
Americile Brazilia 17, 5
42,2 China 8,6
Asia India 7,6
36,2 Mexic 4,6
Europa SUA 4,6
8,4 Spania 3,4
Africa Egipt 3,0
12,7 Indonezia 2,3
Oceania Turcia 2,0
0,5 Pakistan 1,6
MONDIAL MONDIAL 73,3
100
Sursa Fig. 4, 5 și a Tabelului 3:
www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize
Fig. 6. Distribuția principalelor state după producția de portocale (tone, 2017)

Lămâiul (Citrus limon), originar din India, unde este cultivat pe întinderi mari și în prezent, este
frecvent și în ținuturile mediteraneene. A fost adus în Europa de către arabi, în sec. al XI-lea, extinzându-
se cu precădere începând din sec. al XV-lea. Fructele de lămâi au o largă întrebuințare, în industria
 băuturilor răcoritoare și alcoolice, în industria produselor zaharoase, în prepararea unor produse
farmaceutice și cosmetice.
Cele mai extinse plantații sunt în sudul Europei și în zona Levantului (Italia, Spania, Turcia, Israel,
Egipt), în Asia de sud și est (Iran, India, Japonia, China), precum și în emisfera vestică (SUA, Mexic,
Brazilia, Argentina).
Lămâiului i se adaugă diferite tipuri de lime (Citrus aurantifolia, Citrus limetta).)

Suprafața Producția
cultivată obținută
2017: 2017:
1.084. 505 ha 17.218.173 t

Fig. 7 Dinamica suprafețelor cultivate și a producției mondiale de lămâi și limete (1961 - 2017)

Tabel 4. Structura regională a

producției de lămâi/lime și
principalele state producătoare
(2017)
Regiune Stat Producție
(%) (mil. tone)
Americile Mexic 2,5
42,6 India 2,4
Asia China 2,3
40,5 Argentina 1,7
Europa Brazilia 1,3
8,2 Turcia 1,0
Africa Spania 0,9
8,5 SUA 0,8
Oceania Africa de S 0,45
0,3 Iran 0,44
MONDIAL MONDIAL 17,2
100
Sursa Fig. 6, 7 și a Tabelului 4:
www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize

Fig. 8. Distribuția principalelor state după producția de lămâi și lime (tone, 2017)

Mandarinul (Citrus nobilis), originar din China, este caracteristic mai ales pentru Extremul Orient
(China, Japonia, Indochina) și emisfera vestică (SUA, Brazilia, Argentina).
Grapefruit-ul (Citrus paradisi) este originar din India și alte regiuni sud-asiatice. La începutul sec.
al XIX-lea a pătruns în America, culturile sale fiind frecvente în prezent în Florida, Texas, California. Ocupă
suprafețe mai reduse în raport cu portocalul. Culturi semnificative sunt întâlnite în aria mediteraneană din
sudul Europei. Peste jumătate din cantitatea de fructe se utilizează în producția de sucuri. Fructele sale au
importante efecte terapeutice, fiind folosite și în scopuri medicale. Lor li se adaugă și pomelo (Citrus
maxima, Citrus grandis).

 Bananierul (Musa sapientum, M. cavendishii, M. nana)

Este originar din Asia de sud-est, fiind o specie tipic tropicală. Spațiul geografic în care sunt
întrunite condiții ecologice favorabile se extinde între paralelele de 30° N și S de Ecuator. Necesită
6
 temperaturi de 25 - 27°C, soluri bine drenate și precipitații de peste 2.500 mm/an. Bananierul ocupă o
suprafață de peste 5,6 mil. ha și dă aproape 114 mil. tone fructe anual. Este foarte sensibil la climă și
dăunători. Întreținerea plantațiilor de bananieri necesită investiții mari (Aur N. S., 2008, p. 80).
Din Asia de sud-est, bananierul a pătruns mai întâi în Insulele Canare, iar apoi, după anul 1516, a
ajuns în America Latină. Unele dintre cele mai extinse plantații sunt acum în America Centrală și de Sud
(Brazilia, Ecuador, Honduras, Guatemala, Panama, Costa Rica).
O altă arie importantă se află în Asia (India, Indonezia, Filipine, China, Thailanda).
Bananierul se cultivă și în statele din zona Golfului Guineei, în Insula Madagascar, în Tanzania,
Ethiopia și în alte state africane sau din afara acestui continent. Mai mult de jumătate din producția
mondială provine din India, China, Indonezia, Brazilia și Ecuador (FAOSTAT, 2019).

Suprafața Producția
cultivată obținută
2017: 2017:
5.637.508 ha 113.918.763 t

Fig. 9 Dinamica suprafețelor cultivate și a producției mondiale de banane (1961 - 2017)

Tabel 5. Structura regională a

producției de banane și
principalele state producătoare
(2017)
Regiune Stat Producție
(%) (mil. tone)
Americile India 30,5
26,3 China 11,2
Asia Indonezia 7,2
54,2 Brazilia 6,7
Europa Ecuador 6,3
0,4 Filipine 6,0
Africa Angola 4,3
17,6 Guatemala 3,9
Oceania Columbia 3,8
1,5 Tanzania 3,5
MONDIAL 100 MONDIAL 113,9
Sursa Fig. 8, 9 și a Tabelului 5:
www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize

Fig. 10. Distribuția principalelor state după producția de banane (tone, 2017)

Cele mai mari plantații aparțin unor companii transnaționale, care controlează o parte semnificativă
a economiilor agrare regionale, având și o infrastructură bine dezvoltată. Un asemenea exemplu a fost
oferit de compania americană United Fruit (fondată în 1899) care comercializa fructe tropicale (în principal
banane), cultivate pe plantații din America Latină și vândute în SUA și Europa. Corporația a un impact
profund și de lungă durată asupra dezvoltării economice și politice a mai multor țări din America Latină. A
fost adesea acuzată de neocolonialism exploatator, fiind descrisă ca fiind un exemplu tipic al influenței
unei corporații multinaționale asupra politicii interne a republicilor bananiere. După o perioadă de declin
financiar și ulterioare contopiri cu alte firme, compania este parte a actualei Chiquita Brands International.
7
  Avocatierul (Persea americana)

Acesta este un arbore fructifer cu înălțimi de până la 10 m. Preferă solurile neutre, cu umiditate
normală. Se cultivă pentru fructul său, numit para de avocado, care are o valoare nutritivă foarte ridicată.
Lemnul este utilizat în construcții. Fiind originar din zona centrală a Americii, din Caraibe, plantațiile s-au
extins semnificativ, începând din sudul SUA până în Peru și Chile. Enclave restrânse ocupate de plantații
de avocatier sunt și în regiunea Golfului Guineei și în Africa de Sud (Aur N. S., 2008, p. 81).

Suprafața Producția
cultivată obținută
2017: 2017:
587.278 ha 5.924.398 t

Fig. 11 Dinamica suprafețelor cultivate și a producției mondiale de avocado (1961 - 2017)

Tabel 6. Structura regională a

producției de avocado și
principalele state producătoare
(2017)
Regiune Stat Producție
(%) (mil. tone)
Americile Mexic 2,03
74,0 R.Dominicană 0,64
Asia Peru 0,47
11,2 Indonezia 0,36
Europa Columbia 0,31
1,6 Brazilia 0,21
Africa Kenya 0,19
11,7 Venezuela 0,13
Oceania Chile 0,13
1,4 SUA 1,13
MONDIAL MONDIAL 5,9
100
Sursa Fig. 10, 11 și a Tabelului 6:
www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize
Fig. 12. Distribuția principalelor state după producția de avocado (tone, 2017)

 Curmalul (Phoenix dactylifera)

Este originar din stepele uscate ale Asiei de sud, fiind caracteristic oazelor (în care predomină
palmierii) din regiunile aride și este cultivat îndeosebi pentru fructe, lemn, coajă, frunze. Geograful Strabon
afirma că, în Antichitate, summerienii obțineau în jur de 360 de produse din curmal (Aur N. S., 2008, p. 81).
Urmând o tendință mondială ascendentă pe parcursul ultimei jumătăți de secol (atât în ceea ce
privește suprafețele cultivate, cât și producția realizată), plantațiile de curmal furnizează în 2017 o
producție de 8.166.014 tone (față de numai 1.852.592 tone în 1961), aceasta fiind recoltată de pe o
suprafață de 1.329.973 hectare (față de 240.972 ha la începutul intervalului menționat) (FAOSTAT, 2019).
În prezent, cea mai mare arie de cultură a curmalului se află în Orientul Mijlociu și Apropiat; de aici,
aria favorabilă acestei plate se extinde în ținuturile sahariene, astfel încât Africii îi revine circa 46% din
producția mondială de fructe.

8
 Tabel 7. Structura regională a
producției de curmale și
principalele state producătoare
(2017)
Regiune Stat Producție
(%) (mil. tone)
Americile Egipt 1,6
0,6 Iran 1,2
Asia Algeria 1,1
53,5 Ar Saudită 0,75
Europa Irak 0,62
0,2 Pakistan 0,52
Africa EAU 0,48
45,7 Sudan 0,44
Oceania Oman 0,36
- Tunisia 0,26
MONDIAL 100 MONDIAL 8,2
Sursa Fig. 12 și a Tabelului 6:
www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize
Fig. 13. Distribuția principalelor state după producția de curmale (tone, 2017)

 Ananasul (Ananas comosus; A. sativ)

Este originar din Brazilia, fiind o plantă ierboasă perenă și se cultivă pe suprafețe mari în Mexic,
America de Sud, Asia (Filipine, Malaiezia, Thailanda), Hawaii, Africa de Vest și de Sud (Aur N. S., 2008, p. 81).
În 2017, el a furnizat o producție de peste 27 mil tone/an, recoltată de pe 1.098.705 ha. Are o largă utilizare în
industria conservelor și a băuturilor răcoritoare, care constituie produse de export pentru statele cultivatoare.
Cea mai mare parte a producției provine din Asia (43,3% din producția totală în 2017 conform
FAO), din Americi (36,4%), Africa (19,9%) și Oceania (0,5%).

Tabel 8. Structura regională a

producției de ananas și
principalele state producătoare
(2017)
Stat Producție
(mil. tone)
Costa Rica 3,1
Filipine 2,7
Brazilia 2,3
Thailanda 2,1
India 1,9
Indonezia 1,8
Nigeria 1,6
China 1,6
Columbia 1,1
Mexic 0,95
MONDIAL 27,4
Sursa Fig. 12 și a Tabelului 6:
www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize

Fig. 14. Distribuția principalelor state după producția de ananas (tone, 2017)

 Plantele cultivate pentru băuturi reconfortante și alte utilizări

Această categorie cuprinde parte plante cu producții ce fac obiectul unor intense schimburi
comerciale la nivel internațional. Cele mai importante astfel de plante sunt arborele de cafea, arborele de
cacao, ceaiul, la care se adaugă, cu producții mai reduse, papaia, ceaiul paraguayan etc.
Toate aceste producții au avut o tendință ascendentă pe parcursul ultimei jumătăți de secol.
9
 Hectare

Fig. 15. Dinamica mondială a suprafeţelor cultivate cu arbori de cacao, de cafea si ceai (1961 - 2017)

Tone

Fig. 16. Dinamica mondială a producţiei de cacao, cafea si ceai (1961 - 2017)
Sursa datelor: prelucrare în Fig. 1 si 2: FAOSTAT, www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize până la

Arborele de cafea (Coffea spp. - arabica, robusta, liberica) este un arbust din familia rubiaceelor
ce creşte înalt până la 5 -6 m; în genere, în plantaţii pomii sunt menţinuţi controlat la 2 – 3 m, iar în Brazilia
la 4 – 5 m (Cândea & Peptenatu, 2002). Varietăţi mai răspândite sunt: Coffea arabica, Coffea robusta şi
Coffea liberica.
Planta este originară din Pod. Abisiniei, Africa Orientală, fiind cultivat multă vreme în Yemen. Se
cultivă pentru semințele sale, care se utilizează, după o prealabilă prăjire, la prepararea de băuturi
reconfortante. În industrie, din semințe se extrage cafeina, utilizată în prepararea de produse
farmaceutice. Cafeaua are multiple utilizări și în industria alimentară, la prepararea derivatelor zaharoase,
a băuturilor alcoolice și a altor produse.
Exigențele ecologice ale plantei impun temperaturi ridicate, de 16 - 28°C și precipitații de 1500 –
1800 mm/an sau chiar mai mult. Condiții favorabile întrunesc platourile cu altitudini de 1.000 – 2.000 m din
regiunile intertropicale, cu soluri lateritice. Spațiul de cultură se întinde de la 25° lat. N până la 34° lat. S
(Aur N., 2008, p. 82).
În secolul al XVIII-lea, arborele de cafea este introdus în America, mai întâi în Antile, Guatemala,
apoi în Mexic în sec. al XIX-lea și, ulterior, după 1900, în Asia (Indonezia, Thailanda, Vietnam).
În ultima jumătate de secol, producția a cunoscut un trend general ascendent, cu numeroase
oscilații, astfel încât în 2017 se obținea o producție totală mondială de 9.212.169 tone, recolt ate de pe
o suprafață de 10.480.130 hectare.

10
 Tabel 9. Structura regională a
producției de cafea și principalele
state producătoare (2017)
Regiune Stat Producție
(%) (mil. tone)
Americile Brazilia 2,7
55,0 Vietnam 1,5
Asia Columbia 0,75
31,9 Indonezia 0,67
Africa Honduras 0,48
12,4 Ethiopia 0,47
Oceania Peru 0,35
0,6 India 0,31
Europa Guatemala 0,25
- Uganda 0,21
MONDIAL MONDIAL 9,2
100
Sursa Fig. 16 și a Tabelului 9:
www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize

Fig. 17. Distribuția principalelor state după producția de cafea (tone, 2017)

Arborele de cacao, din familia malvaceelor, este o plantă de 5 – 10 m, uneori 15 m, dar în condiţii
controlate ajunge, în mod obișnuit până la 5 – 6 m (Cândea & Peptenatu, 2002). Varietatea cea mai
importantă sub aspect economic este Theobroma cacao. Semințele de cacao, fermentate și uscate, se
macină și rezultă Massa cacaotina, care se utilizează la prepararea ciocolatei. Prin presare se obține untul
de cacao, destinat industriei farmaceutice. Principala destinație a producției realizate se adresează
industriei alimentare, unde se utilizează în fabricarea produselor zaharoase și a diferitelor tipuri de băuturi.
Condițiile favorabile de dezvoltare sunt cele în care temperatura depășește 25°C, iar precipitațiile
însumează peste 1500 – 1800 mm/an. De aceea, arborele de cacao are frecvență ridicată în regiunile
intertropicale umede, într-un climat fără contraste, în zone cu altitudini reduse (Aur N.S., 2008, p. 83).
Originea sa se află în Mexic şi în pădurile ecuatoriale ale Americii de Sud. A fost introdus în Spania
în sec. al XVI-lea, iar din 1822 și în Africa, unde a devenit cultură comercială foarte răspândită.

Tabel 10. Structura regională a

producției de cacao și principalele
state producătoare (2017)

Regiune Stat Producție

(%) (mil. tone)
Africa C. de Fildeș 2,0
70,4 Ghana 0,88
Americile Indonezia 0,66
15,4 Nigeria 0,33
Asia Camerun 0,30
13,2 Brazilia 0,24
Oceania Ecuador 0,21
1,0 Peru 0,12
Europa R. Dominicană 0,09
- Columbia 0,06
MONDIAL MONDIAL 5,2
100
Sursa Fig. 17 și a Tabelului 10:
www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize

Fig. 18. Distribuția principalelor state după producția de cacao (tone, 2017)

11
 Cea mai extinsă arie de cultură se află în Africa (Coasta de Fildeș, Ghana, Nigeria Camerun etc.),
urmată de America Latină (Brazilia, Columbia, Ecuador, Mexic ș.a.) și Asia (Indonezia, Malaiesia – deși
aria favorabilă acestei culturi pe continentul asiatic este mult mai extinsă).
Producția de cacao s-a ridicat în ultima perioadă la circa 5 mil tone (i.e. 5.201.108 tone în 2017,
recoltate de pe o suprafață de 11.748.127 ha) (FAOSTAT, 2019).
Ceaiul este un arbust peren, ce nu depăşeşte 3 m în culturi, deşi în stare naturală poate atinge şi
depăşi 15 m. Dintre speciile de ceai, importanţă mai mare prezintă Thea assamica (ceaiul de Assam) şi
Thea sinensis (ceaiul de China). Este originar din Asia musonică (N Indiei, S Chinei), dar primele culturi s-
au efectuat în China (Cândea & Peptenatu, 2002). Ceaiul se utilizează dominant în alimentație, sub formă
de infuzie, precum și în medicină, datorită rolului calmant al acestuia.
Are cea mai mare arie de cultură în Asia, începând din China și Japonia, prin sudul acestui
continent, până în zona Mării Negre, în climă tropicală și subtropicală. Exigențele ecologice ale plantei
cuprind soluri acide, bine drenate, precipitații de peste 700 – 800 mm până la 3.000 mm/an și temperaturi
de 14 - 27°C. Valorifică terenurile în pantă, urcând până la 2500 m altitudine (Aur N.S., 2008, p. 83).
S-a cultivat inițial pe teritoriul Chinei, cu multe secole î.e.n., areal din care s-a extins ulterior și în alte
regiuni geografice. Producția de ceai a înregistrat o ușoară creștere pe parcursul ultimei jumătăți de secol,
ajungând la 6.101.062 t în 2017, suprafața recoltată corespunzătoare fiind de 4.076.102 ha. O bună parte din
aceasta se comercializează, exporturile fiind orientate cu precădere spre Europa Vestică și America de Nord.
În America de Sud este mai răspândit și foarte apreciat ceaiul paraguayan (Yerba mate), originar
din Africa de Sud. Este un arbust frecvent în plantațiile din Argentina, Brazilia, Paraguay, Uruguay.
Producția din 2017, realizată exclusiv de statele sud-americane, s-a cifrat la 1.014.958 tone, fiind recoltată
de pe o suprafață de 261.639 ha (FAOSTAT, 2019).

Tabel 11. Structura regională a

producției de ceai și principalele
state producătoare (2017)

Regiune Stat Producție

(%) (mil. tone)
Asia China 2,5
86,2 India 1,3
Africa Kenya 0,44
12,3 Sry Lanka 0,35
Americile Vietnam 0,26
1,4 Turcia 0,23
Oceania Indonezia 0,14
0,1 Myanmar 0,10
Europa Iran 0,10
nesemnif. Bangladesh 0,08
MONDIAL MONDIAL 6,1
100
Sursa Fig. 17 și a Tabelului 10:
www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize

Fig. 19. Distribuția principalelor state după producția de ceai (tone, 2017)

 Plantele pentru mirodenii

Din această categorie de plante fac parte piperul, scorțișoara, vanilia, cuișoarele, ienibaharul etc.
Acestea au ca principală arie de repartiție regiunile sudice și sud-estice ale Africii, precum și Asia de sud și
sud-est. În timpul Evului Mediu, mirodeniile, căutate tot atât de mult ca și metalele prețioase, erau aduse în
12
Europa prin intermediul negustorilor din Orientul Mijlociu. Descoperirea drumului către Indiile de Est, pe la
Capul Bunei Speranțe, a facilitat considerabil comercializarea acestora (Aur N. S., 2008, p. 87 - 88).
Cele mai multe din aceste plante fac obiectul unor intense speculații comerciale, de multe ori în
cadrul economiilor de tip colonial. Produsele au o mare valoare comercială. Necesită o forță de muncă
numeroasă, fiind din acest punct de vedere atractive pentru regiunile cu surplus demografic.
Piperul și scorțișoara provin în mare parte din India, Indonezia, Sri Lanka, Malaiezia în vreme ce
cuișoarele și vanilia sunt furnizate mai cu seamă de Madagascar și insulele din SE Africii (Comore, Reunion ș.a.).
Arborele de cuișoare (Eugenia caryophyllata) este originar din Insulele Moluce, Indonezia. Cele
mai extinse plantații se află în Insula Madagascar și în SE Africii. Sunt comercializați mugurii florali, care
au utilizare în industria alimentară, unde sunt folosiți drept condimente.
Producția totală mondială s-a cifrat în 2017 la 166.065 tone, în structura acesteia evidențiindu-se
Asia, cu 79,8% din total (aici, principalele state producătoare au fost: Indonezia, cu 123.773 tone, Sry
Lanka – 7.292 t, China -1.305 t, Malaysia – 2017 t), Africa, cu 20,1% (Madagascar, cu 19.677 tone,
Tanzania – 9.011 t, Comore – 2.618 t, Kenya – 2.133 t), la care se adaugă Americile, cu o valoare
nesemnificativă (i.e. 38 tone, furnizate de Grenada).
Vanilia (Vanilla planifolia; V. pompona) este o plantă erbacee din familia Orhidee, cu originea în
America tropicală. Fructele ei, sub formă de păstăi, conțin vanilina, care se folosește drept condiment în
industria alimentară și ca materie primă în industria cosmeticelor.
În structura producției din 2017 se remarcă ponderea Africii (43,2% din totalul de 8.144 tone
obținute la nivel mondial), Asiei (41,5%), Oceaniei (8,8%) și Americilor (6,5%). Cei mai importanți
producători statali au fost, în anul menționat: Madagascar (3.227 t), Indonezia (2.402 t), China (662 t),
Mexic (515 t), Papua Noua Guinee (499 t), Turcia (318 t), Uganda (214 t), Tonga (181 t), Polinezia
Franceză (36 t), Réunion (20 t).
Scorțișoara (Cinnamomum zeylanicum, C. cassia) se obține din scoarța aromată a unor arbori,
fiind utilă și în medicină.
Producția din 2017 (i.e. 224.144 tone la nivel total mondial) a fost furnizată aproape în totalitate de
Asia (98,6%), urmată, cu ponderi mult mai mici, de Africa (1,3%) și de Americi (0,1%). In acest context, cei
mai mari producători statali sunt localizați în Asia (Indonezia – 87.130 t, China – 79.486 t, Vietnam –
37.126 t, Sri Lanka – 17.255 t), la care se adaugă unele state africane (Madagascar – 2.811 t, Seychelles
- 40) și americane (Grenada – 73 t, Dominica - 52 t).
Ienibaharul (Pimenta dioica) este un arbust de climă tropical – subtropicală, întâlnit mai ales în
Asia de est și sud-est, America intertropicală. Are fructe de culoare neagră, folosite drept condiment.
Acestora li se adaugă și alte plante pentru mirodenii, care pot proveni din afara ariei menționate (de
exemplu șofranul, cultivat cu precădere în regiunea circummediteraneană, dar cu spații de cultură ce se
prelungesc spre estul Asiei și în America).

 Arborele de cauciuc (Hevea brasiliensis Latex)

Spațiul de dezvoltare spontană a acestui arbore l-a constituit pădurea amazoniană, unde se
întâlnesc 10 specii ale acestui gen. În America de Sud ocupă dominant suprafețe cuprinse între paralelele
de 6° lat. N și 15° lat. S. În prezent, există plantații moderne în Asia de SE, dar și în Africa. Cultivarea lui a
început în urmă cu mai bine de 130 ani (Aur N. S., 2008, p. 84).

13
 Aztecii și alte populații indigene din America foloseau cauciucul natural pentru impregnarea
articolelor de vestimentație și la confecționarea altor bunuri. A fost aclimatizat de către englezi în Sri
Lanka, de către olandezi în Indonezia (la finele sec. al XIX-lea). Folosirea lui economică la scară mare
începe odată cu descoperirea procedeului de vulcanizare în 1839, de către Ch. Goodyear. Cererea de
cauciuc natural a crescut concomitent cu evoluția producției de biciclete, motociclete, autovehicule. O
perioadă semnificativă (practic până la cel de-al doilea Război Mondial), el a constituit singura sursă de
cauciuc, fiind înlocuit apoi parțial de cauciucul sintetic. Are o largă utilizare în industria de anvelope,
articole tehnice, în impregnarea îmbrăcămintei, în producția de echipament medical și cu alte destinații.
Cea mai mare parte a producției mondiale de cauciuc natural (14.252.753 tone în 2017) a fost
furnizată de Asia (89%), urmată de Africa, Americi și Oceania. Aproximativ 70% din cauciucul colectat se
folosește la producția de pneuri (Aur N. S., 2008, p. 84).

Tabel 12. Structura regională a

producției de cauciuc natural și
principalele state producătoare
(2017)

Regiune Stat Producție

(%) (mil. tone)
Asia Thailanda 4,6
89,0 Indonezia 3,6
Africa Vietnam 1,1
6,7 India 0,96
Americile China 0,82
4,3 Malaezia 0,74
Oceania C. de Fildeș 0,58
0,1 Filipine 0,41
Europa Guatemala 0,32
.- Myanmar 0,24
MONDIAL MONDIAL 14,3
100
Sursa Fig. 19 și a Tabelului 12:
www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize

Fig. 20. Distribuția principalelor state după producția de cauciuc natural (tone, 2017)

 Alte tipuri de plante permanente

În grupa culturilor permanente, alături de cele menționate anterior sunt incluse și alte categorii de
plantații care au rol economic și ecologic deosebit, așa cum sunt cele care cuprind smochinul, migdalul,
pomii fructiferi caracteristici pentru ținuturile temperate (gutuiul, cireșul, vișinul, mărul, părul, nucul, prunul,
caisul, piersicul etc.). În zonele tropicale, din Asia și America, se întâlnește arborele de pâine (Artocarpus
incisa), al cărui fruct, de formă sferică este consumat de către populația locală după o prealabilă coacere
sau fierbere. Valoare economică deosebită are și arborele de camfor, din tulpinile și frunzele căruia se
extrage camforul (acesta dă un ulei care stimulează centrii nervoși, având o deosebită importanță în
industria farmaceutică). Aria de răspândire cea mai importantă este cea a Orientului Îndepărtat, unde
China și Japonia dețin primele locuri. În America de Sud se întâlnește arborele de chinină (din scoarța sa
se extrage chinina, folosită în tratarea malariei) (Aur N. S., 2008, p. 85 - 87).

14
 Geografia agriculturii CURS 10

SECTORUL CREȘTERII ANIMALELOR.

DINAMICA SI CARACTERISTICILE ACTUALE ALE ZOOTEHNIEI

 Caracteristicile generale și baza furajeră a zootehniei

Creșterea animalelor oferă resurse agroalimentare de bază pentru om (carne, lapte si derivate, oua
etc.), materii prime industriale (lână, piei, mătase), mijloace de transport ș.a. (Neguț S, coord., 2010, p. 218).
Încă din momentul trecerii la viața socială, omul și-a bazat existența în mare parte pe vânat și
pescuit, care îi asigurau o alimentație mai consistentă. Treptat, a trecut la domesticirea și creșterea unor
specii de animale atât pentru carne și lapte (bovine, ovine, caprine), cât și pentru piei, blănuri, tracțiune
(cabaline, bovine), sau chiar pentru apărare sau companie (câinele, pisica etc.) (Aur N. S., 2008, p. 90).
Condițiile naturale au avut un rol decisiv în repartiția și adaptarea animalelor domesticite (lama sau
yakul în regiunile montane înalte, renul în tundră, cămila și asinul în deșert, oaia și capra în stepe și
semideșerturi, elefantul în climatul mai cald și umed etc.). Unele cercetări (Higgs E.S., Cazacu A., cit. de
Aur N.S., 2008) evidențiază faptul că originea speciilor crescute de om se află, în cea mai mare parte, în
regiunile eurasiatice și africane, acolo unde s-au dezvoltate unele dintre cele mai vechi civilizații.
Astfel, unul dintre primele animale domesticite pare a fi fost câinele, în urmă cu peste 8 milenii î.e.n,
în Asia Mică. Un mileniu mai târziu se adaugă oaia, în Irak, capta în Palestina și Egipt, bovinele în Grecia.
Rațele și gâștele domestice au fost menționate mai întâi în Egipt, găina în India, curca în America. Calul,
măgarul, cămila bactriană, elefantul – sunt adaptate de om în mileniile IV – III î.e.n. În prezent, sunt crescute
aproximativ 50 de specii, cu un mare număr de subspecii și rase, mereu ameliorate pentru a fi mai
productive. Unele specii au redevenit, între timp, sălbatice: elanul, cerbul, gazela, precum și multe păsări
(lebăda, păunul – pe care le creșteau cretanii, mierla, sturzul, prepelița, cocorul – întâlnite la romani) etc.
Baza furajeră o reprezintă pășunile și fânețele (naturale și secundare – Fig. 1), la care se adaugă
plantele furajere (într-o proporție tot mai mare în ultimii ani, pe măsura trecerii de la zootehnia de
subzistență la cea intensivă, de tip industrial) (Neguț S, coord., 2010, p. 218).

Deșerturi înghețate
Tundra
Taiga
Păduri temperate cu frunze căzătoare
Stepă temperată
Pădure subtropicală umedă
Vegetație mediteraneană
Pădure musonică
Deșerturi aride
Tufărișuri xerofile
Stepă uscată
Deșerturi semiaride
Savană ierboasă
Savană cu arbori
Păduri xerofile subtropicale (Sursa: Prelucrare după
Păduri umede tropicale
www.en.wikipedia.org/wiki/Biome adaptat după Olson, D. M. et al. Terrestrial ecoregions of the world:
Tundra alpină
Păduri montane a new map of life on Earth: a new global map of terrestrial ecoregions provides an innovative tool for conserving biodiversity, 2001)

Fig. 1. Biomurile terestre ale Terrei

 Zootehnia este ramură subsidiară în cadrul agriculturii în cele mai multe state, fiind subordonată
producției vegetale. Ea depinde de baza furajeră care, în multe regiuni de pe Glob, este insuficientă și de
calitate inferioară (Aur N. S., 2008, p. 90).
Există și state în care producția zootehnică asigură între 50% și 75% sau chiar mai mult din
producția agricolă totală (SUA, Belgia, Danemarca, Marea Britanie, Irlanda, Noua Zeelanda – fiecare cu
valori de peste 50%, ajungând la circa 90% în ultimul stat menționat).
Creșterea în sistem intensiv, ca în ranch-urile americane sau în estancias-urile din Argentina,
asigură o productivitate ridicată, fiind mai rentabilă.
Ramurile principale ale zootehniei sunt date de speciile din structura șeptelului: creșterea
bovinelor și bubalinelor, creșterea ovinelor și caprinelor, creșterea porcinelor, creșterea cabalinelor etc. Se
adaugă unele ramuri conexe cum sunt avicultura, sericicultura, apicultura, piscicultura/acvacultura,
creșterea animalelor pentru blănuri prețioase etc.
În condițiile creșterii numerice a populației Terrei, dar și în condițiile extinderii clasei de mijloc,
sectorul zootehnic trebuie să asigure o cantitate tot mai mare de resurse de bunuri alimentare, în principal
de carne și lapte, atât în cadrul economiilor agrare închise – de subzistență, cât și în cele care au caracter
comercial. În anul 2004, producția globală de carne era de 258 mil. t, provenind în cea mai mare parte din
UE, America de Nord, America de Sud și Australia. Urmare evidentă a creșterii cererii de profil, în anul
2017, producția de carne obținută din principalele surse (pui, porc, vită, ovine și caprine) a ajuns la circa
311 mil. tone, iar în structura marilor producători s-a evidențiat Asia, care ocupă prima sau a doua poziție
la nivelul principalelor categorii de carne produsă.
Tabel 1. Structura producției mondiale de carne
Categorie de carne Producție 2004 (mil. t) Producție 2017 (mil. t)
Pasăre 77,2 109,1
Porc 100,9 119,9
Bovine 62,2 66,3
Ovine și caprine 12,6 15,4
TOTAL parțial 257,9 310,7
Sursa: Aur N. S., 2008, p. 94; FAOSTAT, 2019

 Tipurile actuale de zootehnie și caracteristicile lor

Cu toate că există deosebiri spațiale în cadrul sectorului zootehnic, determinate de condițiile

naturale și social-istorice, de tradiții și particularități culturale sau religioase ș.a. se pot contura, totuși, trei
tipuri principale de zootehnie (Aur N. S., 2008, p. 93 - 94):
a. zootehnia intensivă – este cea mai productivă; se practică sistemul de creștere de tip industrial
sau în stabulație, cu unele complexe moderne, de mari dimensiuni. Ea furnizează mai mult de 50% din
întreaga producție agricolă. Deoarece necesită tehnologii complexe, pentru a obține un randament ridicat,
acest tip se întâlnește cu precădere în statele industrializate din Europa Vestică și America de Nord (Fig. 2).
b. zootehnia extensivă – de slabă productivitate, cu efective deseori mari, este caracteristică celor
mai multe state în curs de dezvoltare din Africa, Asia de S si SE, întâlnindu-se și în America Latină (Fig. 3).
c. zootehnia mixtă – este specifică statelor care sunt mari furnizoare de produse agroalimentare
pe piața mondială, fiind întâlnită în: Canada, Australia, Noua Zeelandă, Argentina etc. – unde baza
furajeră naturală este asociată cu cea rezultată din culturile agricole și derivate industriale. Unele
caracteristici relativ similare prezintă și zootehnia unor state europene cu economie în tranziție.
2
 Fig. 2. Sistem intensiv de creștere a bovinelor Fig. 3. Zootehnie extensivă, regiunea Chaco Boreal, Paraguay
Sursa: https://veganbeings.wordpress.com/tag/cattle-farming Sursa: https://www.britannica.com/animal/cattle-livestock

 Dinamica și principalele caracteristici ale șeptelului mondial. Creșterea bovinelor

Creșterea bovinelor constituie ramura zootehniei care asigură mari cantități de carne, lapte, piei și alte
subproduse. Bovinele sunt, încă, folosite în tracțiune în multe state slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare.
Această ocupație începe în Grecia, aproximativ în mileniul al VII-lea î.e.n., cu o specie sălbatică din
genul Bos, la care se adaugă apoi bivolul (Bubalus) în India. Ulterior, creșterea bovinelor s-a generalizat la nivel
global, astfel încât, în prezent, efectivele mondiale însumează ușor sub 1,5 mld. capete, cuprinzând și cele
aproximativ 200 mil. bubaline din Asia musonică, Valea Nilului, sudul Europei și din alte areale (Fig. 5 - 8).
Efective importante se întâlnesc mai ales în regiunile alpine și în ținuturile atlantice ale Europei, în preerile
și Corn-Beltul american, dar și în jumătatea estică a SUA, unde formează o arie distinctă denumită Diary Belt.
În pampasul argentinian se întâlnesc ferme de mari dimensiuni, de tip estancias. Savanele africane
sunt spații foarte extinse pentru creșterea bovinelor în sistem extensiv. Peninsula India, unde sacrificarea
animalelor intră în conflict cu religia hindusă, precum și Asia Centrală și Orientală reprezintă, la rândul lor,
areale unde tradițiile de creștere a bovinelor sunt vechi și foarte extinse.
În regiunile urbane și periurbane, mai ales din Europa Vestică și Centrală, Diary Belt în SUA,
precum și în alte areale – se practică zootehnia intensivă, în vreme ce marile domenii de stepe, prerii,
pampas, savane – sunt spații de creștere extensivă.
Ierarhia principalelor state, după mărimea efectivelor de bovine, cuprinde deopotrivă state
dezvoltate, dar și țări în curs de dezvoltare (Tabel 2, Fig. 6).

România, care avea înainte de 1989 efective

de peste 7 mil. capete bovine, nu mai deținea în anul
1990 decât 5.380.700 capete. În urma accentuatului
declin din perioada post-comunistă, efectivul de
bovine din România a ajuns la 1.977.232 capete,
cele mai numeroase fiind repartizate în județele
Suceava (136.356 capete), Botoșani, Maramureș,
Iași, Bistrița-Năsăud, Harghita, Bihor, Neamț (fiecare
cu efective de peste 70.000 capete) (INS, 2019).
Fig. 4. Dinamica și distribuția județeană a efectivelor de
bovine (nr. capete) (Sursa: prelucrare date www.insse.ro)

3
 Fig. 5. Dinamica efectivului mondial de bovine (nr. capete, 1961 - 2017)

1.491.687.240

Tabel 2. Structura regională a

efectivului mondial de bovine și
principalele state deținătoare
Regiuni (%, 2017) Efective vii - state
Efective Carne (mil. capete, 2017)
vii produsă
Americile Brazilia 214,9
34,6 46,8 India 185,1
Asia SUA 93,7
31,5 23,4 China 83,2
Africa Ethiopia 60,9
23,2 9,9 Argentina 53,4
Europa Pakistan 44,4
8,1 15,9 Mexic 31,8
Oceania Sudan 30,7
2,5 4,1 Ciad 27,6
MONDIAL: 100 MONDIAL 1.491,7
Sursa tabelului și a figurilor asociate:
www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize

Fig. 6. Distribuția principalelor state după efectivele de bovine (nr. capete, 2017)

Fig. 7. Dinamica efectivului mondial de bubaline (nr. capete, 1961 - 2017)

200.967.747

Tabel 3. Structura regională a

efectivului mondial de bubaline și
principalele state deținătoare
Regiuni (%, 2017) Efective vii - state
Efective Carne (mil. capete, 2017)
vii produsă
Asia India 113,3
97,4 90,2 Pakistan 37,7
Africa China 23,5
1,7 9,4 Nepal 5,2
Americile Myanmar 3,7
0,7 n.s. Egipt 3,4
Europa Filipine 2,9
0,2 0,4 Vietnam 2,5
Oceania Bangladesh 1,5
n.s. n.s. Inddonezia 1,4
MONDIAL: 100 MONDIAL 201
Sursa tabelului și a figurilor asociate:
www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize Fig. 8. Distribuția principalelor state după efectivele de bubaline (nr. capete, 2017)
4
  Creșterea ovinelor și caprinelor

Aceasta începe în Irak, în mileniul al VII-lea î.e.n. Din aceeași perioadă se crește capra, pentru
lapte, în Palestina și Egipt. Această ocupație este practicată cu precădere în statele a căror economie
este de tip agrar sau agrar-industrial, în vreme ce în statele industriale este mai slab reprezentată (Aur
N. S., 2008, p. 92).
Rasele actuale sunt rezultatul unei selecții îndelungate și a extinderii ariei de creștere a ovinelor.
Unele dintre ele (Merinos, Lincoln, Crossbred, Kent) au o mare productivitate. În România a fost adusă în
1805 rasa Merinos, care este originară din Asia Mică sau nordul Africii; efectivele din această rasă asigură
cea mai mare parte din lâna de calitate superioară care se prelucrează în industria textilă.
Creșterea ovinelor are loc în sisteme diferite. Nomadismul și seminomadismul sunt întâlnite în Asia
Centrală, Orientul Mijlociu (unde se practică nomadism vertical), dar și în nordul Africii, unde exte caracteristic
nomadismul orizontal. Sistemul transhumant este întâlnit mai frecvent în sudul Europei. Creșterea în stabulație,
sau în forme de organizare mixte reprezintă aspecte mai des întâlnite în statele dezvoltate.
În anul 2017, efectivele mondiale de ovine și caprine depășeau 2,2 mld. capete, dintre care peste
1,2 mld. capete erau ovine și ușor peste 1 mld. erau caprine. Acestea din urmă sunt bine adaptate
mediului semiarid sau chiar arid, unde contribuie și mai mult la degradarea lui, așa cum se poate observa
în Australia sau în statele mediteraneene, din nordul Africii, Asia Mică ș.a.
Cu excepția Australiei, Marii Britanii și a Noii Zeelande, în rândul statelor cu mari efective se
încadrează numai țări în curs de dezvoltare.
Una dintre cauzele principale ale declinului sectorului de creștere a ovinelor, în multe state de pe
Glob, este concurența industriei chimice, care a dus la înlocuirea, într-o măsură semnificativă, a firelor
naturale cu cele sintetice și artificiale sau celulozice (Aur N. S., 2008, p. 93). Pe parcursul ultimei jumătăți
de secol, cel mai mare furnizor de lână a fost Oceania (peste 35% din producția mondială de lână,
furnizată în mod special de Australia și Noua Zeelandă), urmată de Asia și Europa (fiecare cu circa 20%
din producția mondială) (FAOSTAT, 2019).
Efectivele României s-au redus de la peste 16 mil. capete înainte de 1989, la 15.066.710 capete în
1990 și chiar la 11.715.717 capete în 2018, trendul descendent fiind similar cu cel înregistrat de alte
sectoare ale zootehniei. În ultimul an al analizei, din cele aproximativ 12 mil. capete, majoritatea o
constituiau ovinele (10.176.400 capete, respectiv 87%) (INS, 2019).

În anul 2018, cele mai numeroase

efective de ovine erau repartizate în județele
Timiș, Sibiu (peste 500.000 capete fiecare),
Mureș, Cluj, Arad, Alba (400.000 capete
fiecare), în vreme ce caprinele sunt mai bine
reprezentate în județele Constanța, Dolj (peste
100.000 capete fiecare), Tulcea, Olt,
Teleorman, Bacău (peste 70.000 capete) (INS,
2019).
Fig. 9. Dinamica și distribuția județeană a
efectivelor de ovine și caprine (nr. capete) (Sursa:
prelucrare date www.insse.ro)

5
 Fig. 10. Dinamica efectivului mondial de ovine (nr. capete, 1961 - 2017)

Efectiv total mondial

(2017):
1.202.430.935 capete

Tabel 4. Structura regională a

efectivului mondial de ovine și
principalele state deținătoare
Regiuni (%, 2017) Efective vii - state
Efective Carne (mil. capete, 2017)
vii produsă
Asia China 161,4
42,3 52,2 Australia 72,1
Africa India 63,1
31,7 19,5 Nigeria 42,5
Europa Sudan 40,6
11 12,4 Iran 40,0
Oceania M. Britanie 34,8
8,3 11,8 Ethiopia 31,8
America Turcia 31,0
6,8 4,1 Ciad 30,8
MONDIAL: 100 MONDIAL 1.202,4
Sursa tabelului și a figurilor asociate:
www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize

Fig. 11. Distribuția principalelor state după efectivele de ovine (nr. capete, 2017)

Fig. 12. Dinamica efectivului mondial de caprine (nr. capete, 1961 - 2017)

Efectiv total mondial

(2017):
1.034.406.504 capete

Tabel 5. Structura regională a

efectivului mondial de caprine și
principalele state deținătoare
Regiuni (%, 2017) Efective vii - state
Efective Carne (mil. capete, 2017)
vii produsă
Asia China 139,8
53,3 71,1 India 133,3
Africa Nigeria 78,0
40,9 23,5 Pakistan 72,2
Americile Bangladesh 59,7
3,6 2,2 Ciad 34,4
Europa Sudan 31,4
1,9 2 Ethiopia 30,7
Oceania Mongolia 27,3
0,4 0,6 Kenya 24,7
MONDIAL: 100 MONDIAL 1.034,4
Sursa tabelului și a figurilor asociate:
www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize

Fig. 13. Distribuția principalelor state după efectivele de caprine (nr. capete, 2017)
6
  Creșterea porcinelor

Aceasta este condiționată, în mare parte, de două surse furajere: cartof și porumb, dar și de
influențele religiei, de tipul de alimentație, de rolul comercial al cărnii de porc, de tradiții în creșterea
animalelor etc. (Aur N. S., 2008, p. 93).
Cele mai importante deținătoare ale acestor efective și, în același timp, producătoare de carne de
porc, sunt Asia, Europa și Americile. Efectivele mondiale au depășit 967 mil. capete în anul 2017, din care
China deține aproape jumătate (435 mil. capete), fiind urmată de SUA, Brazilia, Spania (fiecare cu peste
30 mil. capete) etc. (Tabel 6, Fig. 15).

Fig. 14. Dinamica efectivului mondial de porcine (nr. capete, 1961 - 2017)

Efectiv total mondial

(2017):
967.385.101 capete

Tabel 6. Structura regională a

efectivului mondial de porcine și
principalele state deținătoare
Regiuni (%, 2017) Efective vii - state
Efective Carne (mil. capete, 2017)
vii produsă
Asia China 435,0
57,6 55,8 SUA 73,4
Europa Brazilia 41,1
19,2 24,3 Spania 30,0
Americile Germania 27,6
18,7 18,2 Vietnam 27,4
Africa Rusia 22,0
3,9 1,2 Myanmar 18,0
Oceania Mexic 17,2
0,6 0,5 Canada 14,3
MONDIAL: 100 MONDIAL 967,4
Sursa tabelului și a figurilor asociate:
www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize

Fig. 15. Distribuția principalelor state după efectivele de porcine (nr. capete, 2017)

România, care avea în anul 1990

efective de circa 12 mil. capete, nu mai deținea
în anul 2018 nici 4 mil. (efectivul fiind de
3.925.283 capete). Cele mai numeroase
asemenea efective de porcine erau localizate
în 2018 pe teritoriul județelor Timiș (primul loc,
cu peste 600.000 capete), Arad, Argeș, Olt,
Bihor, Dolj, Buzău (fiecare cu peste 100.000
capete) (INS, 2019).

Fig. 16. Dinamica și distribuția județeană a

efectivelor de porcine (nr. capete) (Sursa: prelucrare
date www.insse.ro)

7
  Creșterea cabalinelor

Cu efective ce dețin în prezent circa 60,6 mil. capete, acesta constituie un sector unde se resimte
intens concurența mijloacelor de transport mecanice. Acest segment al șeptelului a cunoscut o dinamică
descendentă accentuată după al Doilea Război Mondial. Totuși, unele state precum Brazilia, Argentina,
Mexic, SUA, China ș.a. dețin încă efective importante (Tabel 7, Fig. 18).
Pe lângă utilizarea în tracțiune, sau în alte activități caracteristice sectorului agricol, creșterea
cabalinelor - din rase superioare - se face și în scop de agrement, echitație sau pentru competiții sportive.
Fig. 17. Dinamica efectivului mondial de cabaline (nr. capete, 1961 - 2017)

Efectiv total mondial

(2017):
60.566.601 capete

Tabel 7. Structura regională a

efectivului mondial de cabaline și
principalele state deținătoare
Regiune Efective vii - state
(%) (mil. capete, 2017)
Americile SUA 10,5
53,1 Mexic 6,4
Asia China 5,5
25,6 Brazilia 5,5
Europa Mongolia 3,9
8,9 Argentina 2,5
Africa Kazahstan 2,4
11,8 Etiopia 2,2
Oceania Rusia 1,4
0,6 Columbia 1,2
MONDIAL MONDIAL 60,6
100
Sursa tabelului și a figurilor asociate:
www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize

Fig. 18. Distribuția principalelor state după efectivele de cabaline (nr. capete, 2017)

După o ușoară creștere în perioada de tranziție (de la 670.000 capete în 1990 la 896.847 capete în
2003 ), tendința efectivelor României s-a inversat, ajungând să totalizeze 447.791 în 2018 (cu unele dintre cele
mai mari efective în județele moldovene: Vaslui, Iași, Suceava, peste 20.000 capete fiecare) (INS, 2019).

 Ramuri complementare ale zootehniei (avicultura, sericicultura)

Avicultura este practicată atât în sistem industrial, mai cu seamă în Europa și America de Nord,
cât și în cadrul gospodăriilor țărănești. Acest sector are un rol deosebit în balanța alimentară, întrucât
asigură mai mult de 100 mil. t carne de pasăre pe an. SUA, Canada, statele din UE, dar și multe state în
curs de dezvoltare (Brazilia, Mexic, Ungaria, China etc.) și-au structurat această ramură pe producția
pentru piață, fiind mari exportatoare de carne.
În contextul creșterii cererii de carne pe piața mondială, efectivele de păsări au crescut de peste 7
ori, de la cca. 3 mld. capete în 1961, la aproape 23 mld. capete în 2017. Mai mult de jumătate din

8
 efectivele mondiale aparțin Asiei, urmată de Americi, care dețin circa un sfert din efectivele mondiale de
păsări (găini) (Tabel 8, Figura 20, conf. FAOSTAT).

Fig. 19. Dinamica efectivului mondial de găini (nr. capete, 1961 - 2017)

Efectiv total mondial

(2017):
22.847.062.000 capete

Tabel 8. Structura regională a

efectivului mondial de găini și
principalele state deținătoare
Regiuni (%, 2017) Efective vii - state
Efective Carne (mil. capete, 2017)
vii produsă
Asia China 4.877
56,3 34,5 Indonezia 2.176
Americile SUA 1.971
25 42,4 Brazilia 1.426
Europa Iran 1.030
9,7 16,7 India 783
Africa Mexic 556
8,4 5 Rusia 498
Oceania Pakistan 495
0,6 1,4 Turcia 343
MONDIAL: 100 MONDIAL 22.847
Sursa tabelului și a figurilor asociate:
www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize

Fig. 20. Distribuția principalelor state după efectivele de găini (nr. capete, 2017)

La nivelul României, în perioada 1990 –

2018 trendul a fost descendent. Ca urmare a
acestei dinamici, în anul 2018 existau efective
ce totalizau 73.993.010 capete, fiind localizate
preponderent în județele Buzău, Vaslui (peste
4 mil. capete), Prahova, Călărași, Bacău,
Dâmbovița (cu mai mult de 3 mil. capete
fiecare) (INS, 2019).

Fig. 21. Dinamica și distribuția județeană a

efectivelor de păsări (nr. capete) (Sursa: prelucrare
date www.insse.ro)

In contextul general al sectorului avicol, se constată o specializare în funcțiile de speciile crescute

în mod dominant. Astfel, Asia deține monopolul în domeniul creșterii rațelor (i.e. 88,1% din efectivele totale
mondiale care se cifrau la 1,15 mld. capete în 2017), în vreme ce alte regiuni geografice aveau valori
foarte scăzute: Europa 7,7%, Americile 2,3%, Africa 1,7%, Oceania 0,1%. În mod similar, monopolul în
creșterea curcanilor revenea în 2017 Americilor (care, specializate în creșterea acestei păsări cu vechi
tradiții în consumul local, dețineau 68,6 din efectivele totale mondiale, de 459,4 mil. capete) (Fig. 22, 23).
9
Fig. 22. Distribuția principalelor state după efectivele de Fig. 23. Distribuția principalelor state după efectivele de
curcani (nr. capete, 2017) rațe (nr. capete, 2017)
Sursa: www.fao.org/faostat/en/#data/QC/visualize

Sericicultura (creșterea viermilor de mătase) reprezintă ramura asupra căreia China a deținut
multă vreme un real monopol. Această ocupație este practicată acum și în afara Asiei. Astfel de premise
au apărut după anul 555 e.n., când un călugăr din Peloponez a adus în Europa viermii de mătase.
Producția de mătase naturală, evaluată la peste 60 mii t anual, provine, în principal din China, India
și din alte state asiatice. China furnizează singură cca. 50% din cantitatea totală. India, Japonia, Coreea
de Sud, Vietnam, Thailanda au și ele un rol important în producția de mătase naturală și în
comercializarea acesteia. Ele constituie și cele mai mari surse de țesături și articole vestimentare din
mătase naturală comercializate pe piața mondială.
Descoperirea mătăsii celulozice a avut o influență negativă în dinamica sericiculturii care, în multe
state fără tradiție în această ramură, aproape a dispărut (Aur N. S., 2008, p. 95).

 Caracteristicile economiei cinegetice și piscicole

Trecerea la consumul de produse alimentare de origine animalieră este considerată de antropologi

ca fiind decisivă în evoluția omului. Creșterea numerică a populației, corelată cu intensificarea vânatului și
pescuitului, urmată de o reducere sensibilă a posibilităților de procurare a resurselor de acest fel, a
constituit factorul principal care a impus trecerea la agricultură încă din Neolitic, omul asigurându-și astfel
mijloace certe de subzistență.
Cu toate acestea, există și în prezent comunități umane care depind în mod direct de cules, vânat
și pescuit (aborigenii din Australia și din regiunea Oceaniei, boșimanii din sudul Africii, eschimoșii din
Eurasia și America de Nord, indienii din Amazonia, pigmeii din Africa ecuatorială, precum și alte comunități
aflate într-o fază de civilizație mult inferioară celei din lumea modernă. Mijloacele utilizate pentru
asemenea ocupații tradiționale sunt dintre cele mai rudimentare.
În același timp, produsele obținute din activitățile cinegetice și piscicole (carne, animale vii, trofee
sau blănuri) sunt adesea intens comercializate. Acest fapt determină utilizarea la scară tot mai mare a
unor mijloace moderne pentru capturarea vânatului și în pescuit, precum și în producția de tip industrial, în
cadrul unor ferme cinegetice și de acvacultură (Aur N. S., 2008, p. 95).
Principalele zone cinegetice se suprapun, sub aspect teritorial, marilor domenii biogeografice ale
Globului.

10
 Spre deosebire de vânat, pescuitul beneficiază de resurse cu mult mai importante și cu un ritm de
regenerare superior faunei terestre. Hrana de origine oceanică deține o pondere însemnată în balanța
alimentară pentru populația din multe state (Japonia, Coreea de Sud, țările scandinave etc.). Mult mai
deficitare în astfel de resurse alimentare sunt statele în curs de dezvoltare, care nu dispun de mijloacele
tehnice moderne necesare unui pescuit extins în mediul marin și oceanic.
Ca urmare a rolului produselor piscicole în balanța alimentară a populației, cantitatea de biomasă de
acest fel a crescut în decurs de un secol de peste 25 de ori, de la 4 mil. t în 1900, la 22 mil. t în 1950 și la
peste 100 mil. t în prezent. Cantitatea de biomasă acvatică preluată de către om este formată dominant din
pești (86%), la care se adaugă crustacee (5%), moluște (9%), alge și alte organisme (Aur N. S., 2008, p. 97).
Pescuitul se realizează atât artizanal, cât și în sistem industrial. Cele două forme se deosebesc
prin mijloacele utilizate și prin cantitatea capturată, dar și prin influența pe care o au în plan ecologic.
Pescuitul industrial (marin și oceanic) asigură, în medie, 90% din cantitatea de pește preluată anual.
Pentru aceasta se utilizează nave specializate (traulere de mare capacitate) care permit, concomitent,
conservarea și prelucrarea unor cantități însemnate de pește.
În raport cu mediul ecologic (lumină, temperatură, salinitate, curenți, biomasă) s-au conturat câteva
domenii piscicole de importanță deosebită, care includ mari suprafețe acvatice din Marea Nordului,
vecinătatea insulei Terra Nova, Golful Guineei, Marea Japoniei, din preajma insulei Islanda etc. Extinderea
apelor teritoriale, la 200 mile marine, a dus uneori la conflicte între state, în domeniul pescuitului, așa cum
a fost războiul codului, declarat de Islanda.
Ținând cont de extinderea spațiului acvatic, de dotării tehnice necesare în pescuit, de
accesibilitatea spre marile domenii piscicole, de rolul pe care îl are hrana oceanică pentru diferite civilizații,
Oceanul Pacific asigură cca. 50% din cantitatea pescuită, Atlanticul furnizează între 25-33% din producția
totală, iar Oceanul Indian participă cu mai puțin de 6% din masa pescuită în decursul unui an.
Întinse areale acvatice costiere din Marea Mediterană, M. Baltică, M. Nordului, M. Mânecii, M.
Neagră și din alte bazine marine sunt intens poluate, apele fiind adesea eutrofiate, încât rolul lor piscicol
este sever amenințat (Aur N. S., 2008, p. 98).
Randamentul ridicat al pisciculturii a determinat trecerea la practicarea acvaculturii, care asigură
valorificarea simultană a masei organice animale, precum și a celei vegetale de origine marină.
Amenajarea spațiilor pentru acvacultură prezintă riscul eutrofizării apelor, afectând astfel productivitatea și
rolul acestui sector în asigurarea de resurse alimentare.

11
 Geografia agriculturii Bibliografie

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Aur N. S. (2008), Geografie economică mondială, Ed. Sitech, Craiova;

Cândea Melinda & Peptenatu D. (2002), Geografia agriculturii. Cultura plantelor, Ed. Universității
din București, București;

Diamond J. & Bellwood P.S. (2003), Farmers and their languages: the first expansions, în
Science, 300 5619, p. 597-603;

Erdeli G. & Ielenicz M. – coord. (1999), Dicționar de geografie umană, Ed. Corint, București;

FAO (2019), Food Outlook, accesat XI.2019 la adresa

http://www.fao.org/3/ca4526en/ca4526en.pdf

Fernández E., Pérez-Pérez A., Gamba C., Prats E., Cuesta P. et al. (2014), Ancient DNA Analysis of
8000 B.C. Near Eastern Farmers Supports an Early Neolithic Pioneer Maritime Colonization of Mainland
Europe through Cyprus and the Aegean Islands. în PLOS Genetics 10(6): e1004401.
https://doi.org/10.1371/journal.pgen.1004401

Miu Florentina & Simoni Smaranda (2007), Geografie economică, Ed. Universității din Pitești, Pitești;

OIV (2019), Statistical Report on World Witiculture, accesat X.2019 la adresa

http://www.oiv.int/public/medias/6782/oiv-2019-statistical-report-on-world-vitiviniculture.pdf

PRB (2019), World Population Data Sheet, accesat XI.2019 la adresa www.prb.org/worldpopdata

 Resurse Internet instituționale

(toate resursele Internet sunt indicate în textul cursurilor, acolo unde este cazul)

www.fao.org – Site oficial al Organizației pentru Alimentație și Agricultură a Națiunilor Unite (Food
and Agriculture Organization of the United Nations)

www.fao.org/faostat/en/#data - Site oficial al Diviziei Statistice a FAO

www.data.worldbank.org – Site oficial al Băncii Mondiale (World Bank)

www.globalhungerindex.org – Site oficial GHI, The International Food Policy Research Institute (IFPRI)