LUCEAFĂRUL

de Mihai Eminescu
1. CONTEXTUALIZARE
- apărut în 1883, în Almanahul Societăţii Academice Social – Literare „România Jună” din
Viena;
- ilustrează perioada de maturitate a creației eminesciene;
- este „o sinteză a categoriilor lirice mai de seamă pe care poezia lui Eminescu le-a produs mai
înainte.”(Tudor Vianu);
- se încadrează în romantism prin:
 valorificarea unor teme şi motive literare specifice, cum ar fi timpul, condiţia omului de geniu,
visul, noaptea, luna, metamorfozele;
 utilizarea antitezei - cele patru tablouri ale textului se raportează unul la celălalt prin opoziţie,
alternând planul terestru cu cel cosmic;
Utilizarea antitezei constituie un argument pentru încadrarea operei în romantism. În acest sens, pe
parcursul operei apar opoziții precum raportul dintre planul terestru și cel cosmic, existent în cele patru
tablouri ale operei. O altă antiteză prezentă este cea dintre omul de geniu întruchipat de Luceafăr și
omul de rând reprezentat de fata de împărat. 
 amestecul speciilor – idilă, pastel, elegie, meditaţie filosofică, basm, poem alegoric- şi al
genurilor literare – epic, liric şi dramatic;
 sursele folclorice de inspiraţie –„Fata în/ din grădina de aur”, BASM cules din Oltenia de
germanul Richard Kunisch, povestea „Miron şi frumoasa fără corp” şi mitul Zburătorului.
- elementele clasice ale poemului sunt:
 Un argument care demonstrează apartenența operei la curentul romantic este valorificarea surselor
folclorice de inspirație din text. Astfel, din folclor face parte basmul „Fata în grădina de aur” , cules
din Oltenia de Richard Kunish, care oferă viitorului poem schema epică de bază , transformată
conform perspectivei romantice. În opera populară, un zmeu se îndrăgostește de o fată de împărat și
pleacă, la cererea acesteia, spre Creator pentru a deveni muritor. Între timp, fata se îndrăgostește de
Florin, pentru infidelitate zmeul recurgând la o pedeapsă aspră : prăvălește asupra fetei o stâncă.
Deoarece acest final nu era corespunzător concepției autorului despre omul de geniu, Mihai Eminescu
schimbă sfârșitul basmului, în varianta finală Luceafărul detașându-se de cei doi îndrăgostiți și de
planul terestru. Alte surse folclorice de inspirație sunt basmul „Miron și frumoasa fără corp” și mitul
Zburătorului, acesta din urmă fiind prezent în cadrul metamorfozelor Luceafărului din primul tablou al
operei. 
 echilibrul compoziţional ;- clasic
 simetria celor patru tablouri lirice;- clasic
2. TEMA LITERARĂ + DOUĂ IMAGINI/ DOUĂ IDEI/ DOUĂ SECVENȚE lirice
COMENTATE
- tema condiţiei omului de geniu, prin raportare la omul comun şi la sentimentul de iubire;
- motivele literare care contribuie la realizarea temelor ilustrează recuzita romantică tipică:
castelul, noaptea, luna, visul, oglindirea, codrul, cosmogonia, valurile, vanitas vanitatum;
 o primă imagine relevantă pentru temele literare - metamorfozele Luceafărului din
tabloul I se realizează simetric, dar se dovedesc diametral opuse;
- pentru a se întrupa, acesta trebuie să schimbe ordinea lumii, dând naştere unor adevărate cosmogonii,
sugerate în text de rotirea apelor („Şi apa unde-au fost căzut/ În cercuri se roteşte”) şi a cerului („Iar
ceru-ncepe a roti/ În locul unde piere”).
- prima metamorfoză - poartă amprenta angelicului şi a neptunicului: Luceafărul ia chip reunind
contrariile, adică cerul şi marea, iar portretul său cumulează detalii romantice. „păr de aur moale”,
„vânăt giulgi”, „umbra feţei străvezii/ E albă ca de ceară”.
- a doua metamorfoză - angelicul este înlocuit cu demonicul iar neptunicul de plutonic
- Luceafărul se desprinde „cu durere” din cerurile care se rotesc, devine fiul soarelui şi al nopţii,
asimilând principii opuse;
- negrul, ca simbol cromatic, însoţeşte detaliile portretistice din construcţiile „negre viţele-i de păr”,
„negru giulgi”;
- paloarea feţei, tristeţea, lucirea nefirească a ochilor („dar ochii mari şi minunaţi/ Lucesc adânc
himeric”) indică intensificarea iubirii, dar şi suferinţa încercării de a se desprinde de condiţia dată.
 o a doua imagine relevantă pentru temele literare ale operei se regăsește în- ultimul
tablou, al patrulea, reuneşte cosmicul şi terestrul, elementele de idilă cu cele de pastel şi
de meditaţie filosofică; prezintă iubirea împlinită în plan terestru și retragerea
Luceafărului în starea de ataraxie;
- cadrul terestru este surprins într-un moment de armonie desăvârşită, fiind redat prin motive literare
precum luna, noaptea, codrul, teiul, componente ale planului natural în care se desfăşoară iubirea dintre
„doi tineri singuri”;
- transfiguraţi prin puterea sentimentului de dragoste, Cătălin şi Cătălina devin în această secvenţă
exponenţi ai speciei umane, aşa cum sugerează substantivele „tineri”şi „copii”, ultimul conţinând şi
nuanţa nevinovăţiei celor doi îndrăgostiţi care refac perechea adamică într-un paradis terestru ce
reuneşte cerul cu pământul, idee conturată prin imaginea reflectării din versurile: „Răsare luna liniştit/
Şi tremurând din apă.”
- Cătălin nu mai este pajul superficial , tentat de diferenţele sociale şi de jocul iubirii, cuvintele sale
capătă o profunzime neobişnuită, deoarece dragostea şi suferinţa se împletesc indestructibil în trăirea
pasiunii, versurile „Noaptea mea de patemi”şi „Durerea mea de-o curmă” fiind semnificative în acest
sens;
- refuzul unei noi metamorfoze este justificat detaşat prin distanţa de netrecut dintre „cercul strâmt”, în
care trăieşte fiinţa umană condusă de noroc, şi nemurirea la care Luceafărul are acces;
- metaforele „chip de lut”, „cercul vostru strâmt”- prezintă fragilitatea condiţiei umane.

3. DOUĂ ELEMENTE DE COMPOZIȚIE ȘI DE LIMBAJ

A. titlul - denotativ, trimite la denumirea populară a planetei Venus, pe când în sens conotativ,
termenul „Luceafărul”semnifică unicitatea şi superioritatea omului de geniu;
- este anticipativ prin raportare la semnificaţiile poeziei, deoarece anunţă tema acesteia,
condiţia geniului în lume
B. structura poeziei ( secvențele lirice)
- prologul: - instaurarea sentimentului de dragoste;
- incipit specific basmului, prin indeterminarea temporală și spațială;
- iubirea se ivește rapid în viața fetei: „azi”, „mâni”; are nevoie de mai mult
timp pentru a se instaura, în planul Luceafărului: „de săptămâni”- diferența
dintre limitarea temporală și atemporalitate;
- tabloul I- planul cosmic + planul terestru;
- chemările fetei + metamorfozele Luceafărului;
- refuzul fetei de a-l urma, cererea adresată Luceafărului de a-și schimba
condiția și de a deveni nemuritor;
- tabloul al doilea - planul terestru;
- idila Cătălin-Cătălina;
- iubirea văzută asemenea artei vânătorești, ca o sumă de gesturi;
- tabloul al treilea - planul cosmic;
- zborul cosmic al Luceafărului, devenit acum Hyperion, către
Demiurg, cu scopul de a cere schimbarea condiţiei date;
- refacerea genezei în sens invers;
 - verbe la imperfect, hiperbole: „ părea”, „căi de mii de ani”;
- refuzul Demiurgului;
- oferirea a trei alternative: ipostaza filosofului, a poetului
orfic şi a cezarului;
- tabloul al patrulea - planul cosmic + planul terestru;
- refacerea cuplului adamic în carul naturii paradisiace;
- retragerea Luceafărului în lumea sa superioară: „Ci eu în lumea
mea mă simt nemuritor şi rece”.
C. relaţiile de opoziţie şi de simetrie - traversează cele patru tablouri ale poemului;
- de exemplu, simetria realizează echilibrul compoziţional
prin îmbinarea planului terestru cu cel cosmic;
- opoziția angelic- demonic din portretele Luceafărului
D. nivelurile de expresivitate:
 morfologic - se poate remarca utilizarea verbelor la imperativ („pătrunde”, „luminează”) şi a
substantivelor în vocativ („luceafăr blând”) în cadrul chemărilor fetei adresate Luceafărului,
acestea marcând construcţia dialogată a unor secvenţe.
- indicativul imperfect sugerează durata, continuitatea în descrierea călătoriei lui
Hyperion către Demiurg: „părea”,„treceau”;
- vorbirea populară („arz-o focul”, „acu-i acu”) susţine tonalitatea ludică, minoră
şi oralitatea stilului în al doilea tablou al poeziei;
 stilistic - fenomenul „scuturării podoabelor”( Tudor Vianu)- se preferă figurile de stil de
construcție
- metafora:- „mreajă de văpaie”- desprinderea de realitate;
- „a chaosului văi”- haosul primordial;
- „cercul strâmt” , „chip de lut” - condiția umană;
- antiteza - este figura de stil recurentă a poemului, menită să scoată în evidenţă deosebirea dintre omul
superior şi cel comun, acesta fiind însoţită, uneori, de chiasm: „Căci toţi se nasc spre a muri/ Şi mor
spre a se naşte.”;
 prozodia - rima încrucișată, măsura versurilor de 8-7 silabe şi ritmul iambic

4. Încheiere

Poezia „Luceafărul” este un amplu poem alegoric, o meditație filosofică pe tema condiției
omului de geniu, prin raportare la cea a omului de rând și la sentimentul de iubire.
Dacă cele două lumi diferite, a fetei de împărat și a Luceafărului, au părut a se apropia în vis,
prin forța iubirii care depășește diferențele de condiție existențială, acestea rămân în final
ireconciliabile, așa cum demonstrează ultimele versuri ale poemului.
Așadar, realizabilă numai în plan terestru, iubirea rămâne un ideal de neatins între două ființe
care aparțin unor lumi diferite, cea a temporalității limitate și, respectiv, cea a veșniciei.

Prolog
T1- plan terestru+cosmic
T2-plan terestru
T3 – planul cosmic
T4- plan terestru+cosmic
Voci lirice: Luceafărul-=H
Demiurgul
Cătălin
Cătălina=fata de împărat