Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Franck McCourt - Cenușa Angelei.1996 PDF
Franck McCourt - Cenușa Angelei.1996 PDF
CENUŞA
ANGELEI
Frank McCourt (1930-2009) s-a născut în Brooklyn, New York din
părinţi irlandezi, a crescut în Limerick, Irlanda şi s-a întors în SUA
la vârsta de 19 ani. Timp de 30 de ani a predat la diverse licee din
New York. Prima lui carte, Angela’s Ashes (Cenuşa Angelei, 1996),
memoriile sale despre copilărie şi adolescenţă, i-a adus Premiul
Pulitzer, Premiul National Book Critics Circle şi multă recunoaştere.
Autorul a mai publicat două volume, de asemenea autobiografice; Tis
(1999), în care îşi continuă povestea vieţii din punctul în care o lăsase
în Cenuşa Angelei, şi Teacher Man (2005), unde scriitorul îşi descrie
experienţele legate de meseria de profesor.
FRANK McCOURT
CENUŞA
ANGELEI
Traducere din limba engleză
şi note de Iulia Gorzo
ART
Redactor: Roxana Coţovanu
Tehnoredactor: Cristian Vlad
Corector: Theodor Zamfir
DTP coperta: Alexandru Daş
ISBN 978-606-710-351-9
I. Gorzo, Iulia (trad. ; note)
821.111-31 = 135.1
Frank McCourt
Angela's Ashes
Copyright © 1996 by Frank McCourt
Fac şapte, opt, nouă ani şi merg pe zece, iar tata tot
n-are de lucru. De dimineaţă îşi bea ceaiul, se prezintă la
Oficiul pentru şomaj, citeşte ziarele la Biblioteca Carnegie,
face plimbări lungi pe câmp. Dacă face rost de vreo slujbă
la Fabrica de ciment din Limerick sau la Morile de faină
Rank, rămâne fără ea în a treia săptămână. Rămâne fără
ea pentru că merge la cârciumă în cea de-a treia zi de vi
neri după ce se angajează, îşi bea toată leafa şi lipseşte de
la muncă sâmbătă dimineaţa, când are program scurt.
De ce n-o fi şi el ca ceilalţi bărbaţi de pe străzile din
Limerick? zice mama. Bărbaţi care vin acasă înainte de
şase, când bate de Angelus, pun leafa pe masă, se schimbă
de cămaşă, îşi beau ceaiul, cer câţiva şilingi de la neveste
şi se duc să bea o halbă, două la birt.
Mama îi spune lui Bridey Hannon că tata nu poate şi
nici nu vrea să fie aşa. Zice că e un mare prostănac care
se duce la birt şi cinsteşte alţi bărbaţi cu halbe, în timp ce
copiii lui aşteaptă acasă, cu burţile lipite de şira spinării,
poftind la o masă mai de Doamne-ajută. Se laudă în gura
mare că el şi-a făcut datoria faţă de Irlanda când nu era
nici la modă, nici profitabil, că şi-o da viaţa bucuros pentru
Irlanda când o auzi chemarea, că singurul lui regret e că
are doar o viaţă de dat acestei biete ţări bătute de soartă,
iar cine e de altă părere e poftit să iasă în stradă, să lămu
rească definitiv chestiunea.
O, nu, face mama, nu e nimeni de altă părere şi nimeni
nu iese în stradă din banda aia de cârpaci, de băgători de
seamă şi de pizmaşi care taie frunză la câini prin cârciumi,
îi spun că e un tip de ispravă, chiar dacă e din Nord, şi că-i
o onoare să primească o halbă de la un patriot ca el.
Numai Dumnezeu ştie cum mă descurc, îi spune mama
lui Bridey. Ajutorul e de nouăşpe şilingi şi şase penny pe
săptămână, chiria face şase şilingi şi şase penny, deci ră
mân treisprezece şilingi la cinci inşi ca să mâncăm, să
ne-mbrăcăm şi să ne-ncălzim iarna.
Bridey trage din Woodbine, îşi bea ceaiul şi spune că
Dumnezeu e bun. Mama spune că sigur că e bun cu cine
ştie cine de cine ştie unde, dar că nu prea L-a mai văzut
nimeni în ultima vreme pe străzile din Limerick.
Bridey râde. Oh, Angela, pentru asta ai putea s-ajungi
în iad, iar mama spune nu cumva sunt deja acolo, Bridey?
Şi râd, îşi beau ceaiul, trag din Woodbine şi-şi spun una
alteia că n-au altă mângâiere în afară de ţigare.
Aşa-i.
Temeiuri am
să cred că-mi sunteţi duşman.
Da, domnule.