Ministerul Educației Naționale

Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia

Facultatea de Teologie Ortodoxă

Teologie Pastorală

Teologie politică autentică în fața

corectitudinii politice actuale

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Pr. lect. univ. dr. Ovidiu Panaite

ABSOLVENT:
Lazea Lucian-Daniel
MTC II

Alba Iulia
2021
 Cuprins

CUPRINS...................................................................................................................
INTRODUCERE.............................................................................................................
I. ORTODOXIA ESTE ADEVĂRUL DESPRE DUMNEZEU……4
II. COMPLICITĂȚI NEOLIBERALE...............................................5
III. CONFUZII POSTCOMUNISTE....................................................7

Concluzii……………………………………………………………………….
Bibliografie …………………..
……………………………………………………………..9
 Introducere

Lucrarea prezintă în prima parte relația bisericii si rapoartele cu comunismul, în

special postcomunismul, iar pe parcurs se definesc trăsături ale ortodoxiei în raport cu
neoliberalismul. În comparaţie cu bisericile ortodoxe din Balcani (Bulgaria şi Serbia),
Biserica Ortodoxă Română şi-a păstrat o coerenţă mai mare după căderea comunismului. În
plus, dincolo de tentaţia filetismului, a etnocentrismului, în comparaţie cu alte biserici
ortodoxe.
Primul capitol cuprinde ortodoxia și adevărul despre Dumnezeu, întrucât Biserica
Ortodoxă este singura păstrătoare şi interpretă infailibilă a Revelaţiei care s-a fixat şi transmis
în Biserică prin Sfinţii Apostoli şi se transmite nealterată până la sfârşitul veacurilor, Biserica
fiind „stâlpul şi temelia adevărului” (1 Tim 3, 25), Biserica este subiectul şi spaţiul teologiei,
iar teologia este bisericească şi ortodoxă ca una ce stă sub îndrumarea şi în slujba Bisericii
Ortodoxe. Teologia este o funcţie a Bisericii şi exprimă învăţătura ei.
Capitolul doi prezintă complicități neoliberale, si are la bază argumente demonstrate
de autori precum Theodor Baconschi care continuă același exercițiu în alt registru:
aclimatizarea doctrinei sociale catolice în context ortodox. Doar că Baconschi reține din
doctrina catolică numai principiul subsidiarității, uitându-l pe cel al solidarității! Această
uitare are un efect important: creștin democrația locală, pe care Baconschi vrea să o zidească,
este de fapt o formă de neoliberalism îmbrăcat în hainele Vaticanului. Demonstrația este
destul de limpede în acest sens, și rezultă că în spatele mielului creștin stă lupul liberal.
Ioan Ică jr. și Radu Preda sunt singurii care încearcă să se raporteze la realitățile
sociale din perspectiva principiilor evanghelice. Doar că atunci când scrierile autorilor
analizați anterior intră în contradicție flagrantă cu aceste principii, cei doi teologi nu au nici o
replică. Se presupune că tactul diplomatic, ce vine din dorința de a păstra bunele relații
personale, cântărește mai mult în fața principiilor.
Mihail Neamțu este ultimul autor analizat. Aici senzația este una bizară, pentru că ai
impresia că ai de-a face, fie cu un dezorientat, fie cu un prestididigitator, un veritabil
profesionist al parvenitismului. M. Neamțu a trecut de la simpatiile legionare din tinerețe, la
aprecierea socialismului creștin al lui John Milbank, apoi la apologia libertății capitaliste și a
ideologiei neoliberale, pentru a sfârși într-un soi de spiritualism corporatist care, printre citate
din Sfinții Părinți, laudă virtuțile gândirii pozitive și ale sportului. Textele sale sunt analizate
în evoluția lor temporală și putem observa, cum un anumit text este modificat cu atenție în
funcție de contextul în care este publicat.
Ultima parte prezinta confuzile postcomuniste,  o bună parte a identităţii publice
postcomuniste a Bisericii Ortodoxe Române s-a construit la întâlnirea cu şi pe baza influenţei
unor alţi actori publici, între care actorul public cu cel mai mare impact asupra reaşezării
Bisericii în spaţiul public a fost Statul român, prin instituţiile sale şi producţia sa normativă
După 1989,în cadrul procesului de renegociere a rolului public, reprezentanţii Bisericii fac
apel, în primul rând, la experienţa istorică a perioadei moderne, dar această experienţă istorică
modernă a fost şi rămâne până în prezent marcată, în cazul Bisericii Ortodoxe, de o dublă
seducţie: cea a naţiunii şi cea a statului modern român d. Naţiunea,înţeleasă de Biserică drept
solidaritate organică, adică formă specifică de agregare a comunităţii creştine la contururile
familiei extinse (neamul) avea să servească ca loc de întâlnire amicală între Stat şi Biserică;
după 1989, Iuliana Conovici identifică trei tipuri majore de legitimare a revenirii BOR în
spaţiul public: legitimarea naţională, în virtutea legăturii Bisericii cu naţiunea definită pe
criterii etnice; legitimarea numerică, în virtutea numărului de credincioşi pe care îi are
Biserica şi legitimitatea socială prin care este recunoscut, cel puţin legal, dreptul Bisericii de a
participa la redefinirea unor politici publice.

1. ORTODOXIA ESTE ADEVĂRUL DESPRE DUMNEZEU

Ortodoxia este adevărul despre Dumnezeu, despre om şi despre lume, aşa cum ni l-a
dat Însuşi Dumnezeu Cel Întrupat prin învăţătura Sa desăvârşită. Aşa cum l-a exprimat mai
târziu cugetul şi inima dumnezeiescului Pavel. Aşa cum l-a descris ucenicul iubirii şi alţi
apostoli şi evanghelişti cu lumina cerească a Sfântului Duh. Ortodoxia este acea sinteză
minunată dintre dogmă şi obiceiuri, dintre teorie şi practică, aşa cum ne-a fost predanisita de
către părinţii duhovniceşti ai Alexandriei, Constantinopolului, Capadociei, Siriei şi, mai
târziu, ai Sfântului Munte.1
Toţi aceştia, de la Sf Ierarh Policarp, care a fost, după cum ştiţi, ucenicul apostolilor şi
până la Sf Nicodim Aghioritul, care a adormit la începutul sec al XIX-lea, cu înţelepciunea şi
sfinţenia lor, cu jertfele şi nevoinţele pe care le-au îndurat, ne-au înmânat preţioasa moştenire
a credinţei şi vieţii drepte, comoara tradiţiei ortodoxe. Ortodoxia este ceea ce au exprimat
oficial Sfintele Sinoade, acele adunări binecuvântate formate din membrii ai Bisericii lui

1
http://www.credo.ro/despre-ortodoxie.php
Hristos veniţi din toată lumea. Acei purtători de Dumnezeu părinţi "înzestraţi cu toţii cu
ştiinţa sufletului şi Duhul Dumnezeiesc" au discutat despre marile probleme care îl preocupa
pe omul duhovnicesc şi au aşezat postamentul, temelia civilizaţiei duhovniceşti.
Ortodoxia a fost pecetluită cu sânge de mucenicii tuturor vremurilor. De toată oastea sfântă
formată din milioane de eroi şi mărturisitori, bărbaţi, femei şi copii. De la arenele Romei până
în lagărele de concentrare din Rusia, toţi au dovedit că învăţătura creştină nu este o simplă
teorie, ci adevăr şi viaţa. Cel mai frumos eroism, izbândă împotriva violenţei crude şi a puterii
materiale, domnia şi Împărăţia Duhului.
A venit apoi să laude Ortodoxia cultul bisericesc, cu minunata sa poezie şi imnografia
să insuflată de Dumnezeu, care îmbiba firescul cu suprafirescul, lumescul cu cerescul,
individualul cu obştescul, familiarismul cu respectul profund, ceea ce este vădit cu ceea ce
este tainic. Într-o atmosferă de înălţare şi sfinţenie este înfăţişată în cult jertfă Dumnezeului-
om, drama dumnezeiască a Liturghiei, la fiecare Liturghie la care participă credincioşii. De
asemenea, acolo sunt lăudate şi slăvite izbânzile mai-marilor credinţei şi ale Stăpânei
aşezământului bisericesc, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria. Acolo este
preamărita dogma, nu numai că adevăr, ci şi ca răspuns la chemarea oamenilor.
Dar nici idealul pentru care s-a luptat monahismul nu este diferit de rostul Ortodoxiei.
După cercetătorii de specialitate, monahismul ortodox a constituit oastea duhovnicească ce s-a
luptat pentru dobândirea libertăţii duhovniceşti, pentru desăvârşirea omului. Scopul lui a fost
să dea chip sufletului pentru înnoirea minţii.
Exact în acest punct este inima duhului monahal, este scopul şi izbândă monahismului.
Nevoinţele duhovniceşti ale asceţilor sunt noile lupte duhovniceşti ale duhului. Îl conduc pe
om întru totul spre viaţa iubitoare de înţelepciune, spre îndumnezeire. Drumul monahismului
este drumul curăţirii şi întoarcerii la Dumnezeu. Ortodoxia a dat semnificaţia sfinţeniei nu
numai asceţilor, ci întregii lumi creştine.
Prin aceasta semnificaţie a înălţat obiceiurile societăţii. Vedem acest lucru îndeosebi în
percepţia socială. Elementul de bază al Ortodoxiei este iubirea de oameni luată în cel mai
profund sens al ei. Nu numai că milostenie ci în general, că afecţiune. Ocrotirea socială este
descoperită în ultimele decenii. Dar a luat naştere la Ierusalim, după Învierea Mântuitorului.
Acolo s-au făcut primele cantine, în care au slujit primii 7 diaconi, după cum apare în Faptele
Apostolilor. Apostolul Neamurilor, Pavel, a fost totodată şi primul lucrător social.Odată cu
propovăduirea Evangheliei, a înfăptuit şi cheta dragostei,numită în multe feluri. Lucrători
sociali au fost şi urmaşii Apostolilor, Episcopii. Nu există o sugrumare mai cruntă a
adevărului decât să susţină cineva că Părinţii Bisericii s-au ocupat doar cu dogmă şi nimic
altceva. În timpul sinoadelor, în Cezareea a apărut, după cum se ştie, Vasiliada, sub călăuzirea
Sf Vasile cel Mare. În Constantinopol funcţionau cantine pentru 7 mii de săraci, iar în
Alexandria s-au întemeiat primele maternităţi. Nu numai episcopii ci şi împăraţii şi chiar
monahii participau la astfel de lucrări ale dragostei. Pentru toţi aceştia, Ortodoxia a fost în
acelaşi timp şi dreapta lucrare.
Un alt element important al Ortodoxiei a fost întotdeauna eroismul pe care îl vedem în
mucenicie.
Dar nu s-a oprit numai la jertfa sângelui. Fiiii Ortodoxiei au arătat mereu curaj şi
vitejie în faţa oricărui fel de samavolnicie, fie că provenea de la Iulian, Împăratul cel
nelegiuit, fie de la arieni şi monofiziţi ori de la iconoclaşti şi de la monahi atraşi de rătăcirile
latinilor. Această mulţime de eroi ai Bisericii Ortodoxe nu-i cuprinde doar pe Sf Atanasie, Sf
Vasile şi Sf Ioan Gură de Aur, ci şi pe Sf Teodor Studitul, egumenul mănăstirii Studion,
împreună cu toţi monahii ei , pe Maxim Mărturisitorul şi pe marele erou - Sf Marcu Eugenicu,
Mitropolitul Efesului.
O caracteristică a Ortodoxiei a fost dintotdeauna şi ierapostolia către barbari,
combinată cu civilizarea. Biserica noastră, fără să facă vreodată prozelitism, a răspândit
lumina Evangheliei şi a scrierilor, a iubirii şi a blândeţii. Această cale spre învăţătură şi
civilizare ne este arătată îndeosebi de Sfinţii trei ierarhi prăznuiţi astăzi, care au iluminat toată
făptura cu razele vii ale dreptei învăţături despre Dumnezeu şi om. Sfinţii trei ierarhi sunt
marii aştri ai tărâmului duhovnicesc al Bisericii.
Ortodoxia a fost întotdeauna calea împărătească a Evangheliei. A păstrat curat şi autentic
duhul creştinismului în fata misticismului întunecat al ereziilor din Răsărit, a centralizării
papalo- cezareene a latinilor şi a subiectivismului raţionalist al protestantismului. A păstrat
mereu măsură şi armonia, n-a făcut nimic greşit. Pentru că Părinţii au fost mişcaţi de duh, au
fost călăuziţi de Dumnezeu în chip sfânt şi duhovnicesc.
Ortodoxia nu a nesocotit omul, nici înţelepciunea, nici natură, nici artă, nu a fost
neomenoasa. Le-a explicat pe toate şi a creat cultură. După cum spune troparul Sf Trei Ierarhi,
a întărit firea celor ce sunt şi obiceiurile oamenilor le-a îndreptat.
Ortodoxia este marşul omului către Făcătorul lui, către îndumnezeire. Îl conduce pe om la
dezvoltarea lui deplină întru Hristos şi pentru Hristos.
Ortodoxia nu este numai teologie, este totodată şi adevărata psihologie şi umanism
autentic şi sociologie. Este un diamant care reflectă prin toate laturile adevărul.
Să cunoaştem deci Ortodoxia noastră.
 Nu teoretic ci să o simţim şi să o trăim în toată profunzimea şi lărgimea ei. Doar aşa
vom putea să o provocăm şi să-i arătăm valoarea. Ortodoxia noastră nu este muzeu, nu este
trecut, ci viaţa, creaţie şi strălucire. Este marele nostru ideal, este nădejdea preţioasă a
mântuirii noastre. Este mândria noastră întru Hristos să o propovăduim cu eroism şi slava, ca
nişte fii adevăraţi ai mărilor eroi ai Ortodoxiei.
Ortodoxie preafrumoasă, mireasa împodobită a lui Hristos, să nu te tăgăduim noi,
nevrednicii, ci dacă vremurile şi împrejurările o vor cere, invredniceste-ne să vărsăm pentru
tine şi ultima picătură de sânge din noi!

2. COMPLICITĂȚI NEOLIBERALE

Neoliberalismul teologic este susținut și de neoliberalismul științific, tehnocratic, acela

care oferă neoliberalismului politic legitimitatea incontestabilă de care nevoie pentru a își
pune în aplicare planurile prin marginalizarea și ridiculizarea criticilor și/sau a proiectelor
alternative, invocând imposibilitatea existenței unor soluții diferite la problemele trasate,
atenție, tot în interiorul discursului neoliberal. Dar, prin acest dogmatism care respinge din
start orice potențială critică, orice dezbatere care ar putea aduce un aport constructiv la
problemele aflate în discuție, neoliberalismul științific se autosubminează și își trădează mai
degrabă caracterul ideologic decât pe cel științific. Neoliberalismul teologic vine în sprijinul
neoliberalismului științific prin faptul că politicile presupus raționale 2, recomandate de
promotorii primului tip de neoliberalism, sunt prezentate de adepții celui de-al doilea tip de
neoliberalism ca politici care, dincolo de raționalitatea lor strict economică, se justifică și prin
faptul că ele s-ar afla în deplină armonie cu viziunea creștin-ortodoxă asupra lumii și naturii
omului. De asemenea, conform acestei viziuni, politicile neoliberale reflectă în mod fidel
principiile morale creștine, care sunt încălcate de soluții imorale (adică necreștinești) de tip
intervenționist și asistențial. Pe scurt, neoliberalismul teologic caută să acrediteze ideea că
știința neoliberală e confirmată de revelație, iar aceeași revelație legitimează practica
guvernamentală neoliberală.3

2
Alexandru Racu, Apostolatul antisocial. Teologie și neoliberalism în România postcomunistă, Cluj-
Napoca, Editura Tact, 2017, p. 22. Această secțiune reia, într-o formă comprimată, recenzia pe
care am făcut-o lucrării lui Alexandru Racu pe portalul de critică socială Baricada. org.,
http://ro.baricada.org/racu-apostolatul-antisocial/
3
Pentru diferențele dintre neoliberalism și neoconservatorism vezi Emanuel Copilaș, Incursiuni în
istoria politică și intelectuală a secolului XX, Iași, Editura Adenium, 2014, pp. 172-182.
 Meritocrația neoliberală și competitivitatea exacerbată nu face decât să camufleze
pozițiile privilegiate de pe care noua elită economică își lansează asaltul social asupra
precariatului, admonestat și chiar demonizat în cheie individualistă pentru vicii cum ar fi
lenea, delăsarea, pasivitatea sau apatia civico-antreprenorială 4. Pentru că noul civism
neoliberal nu poate fi, în ultimă instanță, decât antreprenorial: fie direct, ca implicare a
patronatelor în definirea noii culturi politice, fie indirect, prin intermediul angajaților
multinaționalelor private care au interiorizat pavlovian reflexele de clasă ale superiorilor lor.
La fel, noua natură umană adaptată logicii acestui discurs ar fi una perfect
posesiv/competitivă, nu una bazată pe compasiune și dăruire, așa cum apare ea în discursul
creștin.
Neoliberalismul teologic a căutat să consolideze același consens prin falsificarea
religiei creștin-ortodoxe (dar și a unor componente din tradiția catolică) cu scopul
transformării ei într-o temelie teologică a neoliberalismului5. Mai departe, neoliberalismul
teologic este susținut și de neoliberalismul științific, tehnocratic, acela care oferă
neoliberalismului politic legitimitatea incontestabilă de care este nevoie pentru a își pune în
aplicare planurile prin marginalizarea și ridiculizarea criticilor și/sau a proiectelor alternative,
invocând imposibilitatea existenței unor soluții diferite la problemele trasate, atenție, tot în
interiorul discursului neoliberal. Dar, prin acest dogmatism care respinge din start orice
potențială critică, orice dezbatere care ar putea aduce un aport constructiv la problemele aflate
în discuție, neoliberalismul științific se autosubminează și își trădează mai degrabă caracterul
ideologic decât pe cel științific. Neoliberalismul teologic vine în sprijinul neoliberalismului
științific prin faptul că politicile presupus raționale, recomandate de promotorii primului tip de
neoliberalism6, sunt prezentate de adepții celui de-al doilea tip de neoliberalism ca politici
care, dincolo de raționalitatea lor strict economică, se justifică și prin faptul că ele s-ar afla în
deplină armonie cu viziunea creștin-ortodoxă asupra lumii și naturii omului. De asemenea,
conform acestei viziuni, politicile neoliberale reflectă în mod fidel principiile morale creștine,
care sunt încălcate de soluții imorale (adică necreștinești) de tip intervenționist și asistențial.
Pe scurt, neoliberalismul teologic caută să acrediteze ideea că știința neoliberală e confirmată
de revelație, iar aceeași revelație legitimează practica guvernamentală neoliberală
Carl Schmitt (1888-1985) este, fãrã îndoialã, cel mai controversat autor de teorie
politicã al secolului XX, nu numai pentru cã a fost un apropiat al regimului nazist în perioada

4
Adi Dohotaru, Hajnulka Harbula, Eniko Vincze (ed.), Pata, Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2016, pp. 109-110.
5
https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/rankorder/2078rank.html, accesat 23
august 2018
6
Adi Dohotaru, Hajnulka Harbula, Eniko Vincze (ed.), Pata, Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2016, pp. 109-110.
1933-1936, ci mai ales pentru cã multe dintre conceptele sale continuã sã provoace. Nãscut în
1888 într-o familie de catolici din Westfalia, a studiat dreptul la Berlin şi mai apoi la
Strasbourg, unde a şi obținut doctoratul în 1910. Ca şi contemporanul sãu Max Weber,
Schmitt este îngrijorat de civilizația europeanã. În timp ce Weber este interesat de
capitalismul modern, pentru Schmitt chestiunea principalã este cea a statului modern şi a
politicii. Devine un intelectual foarte influent, mai ales în timpul Republicii de la Weimar,
când îşi propune sã înțeleagã forțele centrifuge din interiorul statului german. A cãutat sã
probeze slãbiciunea liberalismu - lui modern şi a parlamentarismului. S-a alãturat partidului
nazist în mai 1933, concomitent cu Martin Heidegger, motiv pentru care a fãcut 18 luni de
închisoare dupã terminarea rãzboiului.
Ce este politicul? Schmitt cautã sã gãseascã distincția ultimã1 care sã defineascã acest
domeniu dupã modelul altor domenii autonome: frumos şi urât (în esteticã), profitabil şi
neprofitabil (în economie), bine şi rãu (în moralã) etc. Incursiunea spre nucleul politicii îl
conduce la distincția finalã dintre prieten şi duşman, o antitezã ce existã simultan cu celelalte,
dar care, în acelaşi timp, este autonomã şi total specificã politicului. Prin urmare, prieten şi
duşman sunt termeni care trebuie înteleşi în sensul lor concret, nu ca metafore sau simboluri.

3. CONFUZII POSTCOMUNISTE

Dacã Biserica este pentru noi o societate perfectã întru - cât este Trupul Tainic al
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, statul nu va avea niciodatã aceeaşi vocație. Cu toate
acestea, viața în trup a credincioşilor o pregãteşte pe cea în duh, ceea ce se traduce prin nevoia
de participare a credincioşilor la realizarea binelui comun în viața de aici. Mai mult decât atât,
filosoful francez Pierre Manent7 aratã faptul cã Biserica are dreptul de a controla tot ceea ce
ține de aceastã lume. Ea trebuie sã vegheze cu cea mai vie atenție ca toți cei care conduc sã nu
le ordone celor supuşi sã comitã fapte ce le-ar putea pune în pericol mântuirea. Dacã în logica
guvernamentalitãții contemporane omul e un simplu element statistic, Biserica ne reaminteşte
în permanențã cã omul este mult mai mult: el este o persoanã unicã şi irepetabilã, care are
vocația mântuirii. Mai departe, mântuirea este un act personal, dar care necesitã şi primeşte
amprenta comunitãții, ceea ce înseamnã cã omul este profund îndatorat sã reflecteze la felul în
care se structureazã puterea în comunitãțile sale: familie, loc de muncã, sat sau oraş, țarã etc.

7
Bartolomeu Stãnescu, „Datoriile economico-sociale ale statului din punct de vedere creştin“, în Solidaritatea,
revistã social-creştinã, anul V, nr. 1, 2, 3, iunie 1924, p. 26.
Primele reflecții de tipul personalismului politic în spațiul românesc le regãsim chiar în
ortodoxie. Astfel, în 1924, episcopul Râmnicului Noul-Severin, Bartolomeu Stãnescu,
8
licențiat în drept şi sociologie la Sorbona, spunea cã omul este cel care îşi face statul, iar nu
statul îl face pe om, denunțând caracterul intruziv al statului român interbelic în viața socialã.
În anii comunismului, Aleksandr Soljenițîn, simțind povara ateismului impus, afirma: Nu
vrem aceastã mântuire, nu vrem sã fim mântuiți de aceşti oameni şi cu aceste mijloace.
Relaţia biserică-stat în România a fost şi va fi, probabil, tema multor apariţii editoriale
din multiple domenii: sociologie, teologie, ştiinţe politice, istorie. În acest cadru, deja bine
conturat în perioada recentă, la editura Curtea Veche s-a tradus în 2010, sub titlul Religie şi
politică în România postcomunistă, lucrarea Laviniei Stan şi a lui Lucian Turcescu apărută în
2007, în limba engleză, la Oxford University Press 9. Realitatea socială circumscrisă acestei
teme se încearcă a fi descifrată prin prisma câtorva întrebări-cheie: În ce măsură Biserica
Ortodoxă Română este un colaborator obedient al statului, indiferent de fundamentul lui
ideologic, şi dacă poate fi culpabilizată pentru acest fapt? Care este imaginea pe care BOR îşi
doreşte a o construi în mentalul colectiv şi care sunt strategiile principale utilizate în această
direcţie? În ce măsură răspunsurile pe care le dă sunt adecvate provocărilor modernităţii?
Temele abordate sunt cele care au fost aduse şi în centrul de interes al opiniei publice
româneşti: educaţia religioasă desfăşurată în cadrul sistemului de învăţamânt public românesc,
relaţia BOR cu celelalte culte (în special cu Biserica Greco-Catolică), implicarea activă a
clericilor în actul politic.

8
Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi. Geneza închisorii (traducere de Bogdan Ghiu), Humanitas,
Bucureşti, 1997, passim.
9
Hélène Ahrweiler, Ideologia politicǎ a Imperiului Bizantin, 2002, Bucureşti, Editura Corint, p. 122.
 Concluzii

Concluzia analizei relaţiei Bisericii Ortodoxe Române cu statul comunist este că prima
poate fi culpabilizată pentru fatalismul şi colaboraţionalismul de care a dat dovadă.
Perspectiva de la care se pleacă în elaborarea unei asemenea concluzii este una greşită, în
opinia noastră. Ea are ca fundament înţelegerea Bisericii ca o structură fracţionată pe două
paliere care nu par a comunica între ele: palierul clerical (pe care l-am putea asimila, sub
oarecare rezerve10, unui nivel organizaţional al Bisericii) şi palierul laicatului. Firul roşu al
discursului este referirea permanentă la acţiunile de la nivelul clerical (cu precădere ierarhia
bisericească, dar şi aceasta într-un mod individualizat) şi translatarea evaluării acestora la
nivelul întregii Biserici. Astfel, Biserica, în integralitatea ei, este culpabilizată din cauza unor
reacţii individuale la nivelul ierarhiei superioare.
Cu aproape 1.200 de ani în urmă, Ortodoxia a biruit credinţa cea rătăcită a celor care
erau împotriva cinstirii Sfintelor Icoane şi care ziceau că cinstirea şi închinarea la sfintele
icoane ar fi o închinare la idoli şi că icoanele, din această pricină, trebuie scoase din bisericile
creştine. Se ştie că începând din anul 725, în timpul împăratului bizantin Leon Isaurul, lupta a
ţinut peste o sută de ani, până în zilele împărătesei bizantine Teodora şi ale fiului ei, Mihail al
III-lea, până în anul 842, deoarece, în vremea lor s-a introdus din nou cinstirea Sfintelor
Icoane.

Lucrarea analizează modul în care neoliberalismul a fost justificat cu argumente

teologice de intelectualii neoliberali care, în România postcomunistă, și-au asumat public
credinţa creștin-ortodoxă, pretinzând că aceasta joacă un rol fundamental în articularea
viziunii lor economico-sociale. Cum scopul prezentului studiu este acela de a arăta unde
anume se situează, prin raport cu ansamblul tradiţiei creștine, justificarea teologică a
neoliberalismului din România postcomunistă, astfel se creionează o imagine de ansamblu a
acestei tradiţii, suficient de clară și de documentată pentru a scoate în evidenţă contrastul
strident, nicidecum subtil, dintre ceea ce se pretinde a fi justificarea teologică a
neoliberalismului și ceea ce este de fapt. Pornind de la contextul românesc postcomunist, se
pun o serie de probleme teologice și istorice mult mai ample și mai complexe, care nu pot fi
epuizate.

10
G. Enache, A.N. Petcu, Patriarhul Iustinian şi Biserica Ortodoxă Română în anii 1948−1964, 2009, Galaţi,
Editura Partener.
 BIBLIOGRAFIE

1. Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi. Geneza închisorii (traducere de

Bogdan Ghiu), Humanitas, Bucureşti, 1997, passim.
2. Pentru diferențele dintre neoliberalism și neoconservatorism vezi Emanuel Copilaș,
Incursiuni în istoria politică și intelectuală a secolului XX, Iași, Editura Adenium, 2014, pp.
172-182.
3. G. Enache, A.N. Petcu, Patriarhul Iustinian şi Biserica Ortodoxă Română în anii
1948−1964, 2009, Galaţi, Editura Partener.
4. Alexandru Racu, Apostolatul antisocial. Teologie și neoliberalism în România
postcomunistă, Cluj-Napoca, Editura Tact, 2017, p. 22. Această secțiune reia, într-o formă
comprimată, recenzia pe care am făcut-o lucrării lui Alexandru Racu pe portalul de critică
socială Baricada. org., http://ro.baricada.org/racu-apostolatul-antisocial/
5. Bartolomeu Stãnescu, „Datoriile economico-sociale ale statului din punct de vedere
creştin“, în Solidaritatea, revistã social-creştinã, anul V, nr. 1, 2, 3, iunie 1924, p. 26.
6. Hélène Ahrweiler, Ideologia politicǎ a Imperiului Bizantin, 2002, Bucureşti, Editura
Corint, p. 122.
7. http://www.credo.ro/despre-ortodoxie.php
8.https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/rankorder/
2078rank.html