Toma de Aquino afirmă existența lui Dumnezeu pe baza argumentelor consacrate.

Natura divină este definită de Toma de Aquino ca fiind comună celor trei Persoane, se
pogoară asupra lor într-o anumită ordine, astfel încât Fiul reia natura divină a Tatălui și a
Duhului Sfânt, virtutea slavei este comună celor Trei persoane, și vine către ei într-o anumită
de ordine: Fiul o primește de la Tatăl și de la Duhul. Cu alte cuvinte Dumnezeu Tatăl a făurit
creația prin Cuvântul Său care este Fiul, și prin dragostea Sa, care este Duhul Sfânt.
Procesiunea persoanelor divine este o caracteristică pentru facerea creaturilor.
Așa cum Tatăl afirmă despre El însuși în fiecare creatură prin cuvântul care l-a creat,
astfel Cuvântul creat prezintă Tată și fiecare creatură, astfel El se iubește pe Sine și fiecare
creatură în Sfântul Duh. Astfel Sfântul Duh reprezinta Dragostea primei bunătăți confrom
căreia Tatăl Se iubește pe Sine și pe fiecare. Dumnezeu Tatăl este o prima cauză, este Cel care
creeză și preia universul cu ajutorul unor cauze mai puțin importante. Relația natură-energie a
lui Dumnezeueste stabilită drept act pur, aceste cauze secundare nu sunt necreate ci sunt
definite ca energii create.
Primul argument ar fi, cel al mișcării. Existăm într-o lume unde mișcarea lucrurilor
este cauzată de agenți care interacționează cu lucrurile oferindu-le dinamism. Mișcare a fost
realizată de cineva, deci cineva a pornit fernomenul acestui dinamism, în prima instanță fiind
Dumnezeu.
Există o mișcare care modifică valorile fără a fi ea însăși modificată. Primul motor
considerat aristotelic care are finalismul , teleologia bazată pe anumite propoziții cuprinde
ceea ce se mișcă și este acționat de altcineva, ceea ce este mișcat, fie prin accident, nu este
mișcat prin sine. Demonstrație care dorește stabilirea acestei mișcării actuale va fi inteligibilă
fără prezența unui motor care să desăvârșească tuturor lucrurile. Primul motor este acționat de
o entitate care contribuie printr-o mișcare a lucrurilor dată de Dumnezeu.
Al doilea argument este cel legat de cauzalitate, se prezintă lucrurile care au cauză.
Orice fapă este cauzată trebuie sa fie cauza unui alt fenomen. Există un lucru care va fi
necauzat, deci care porneste această verigă care este Dumnezeu.
Al treilea argument, este determinat de necesitate, în viață deși reală, palpabilă, nu este
esnțială pentru funcționarea universului, existența oamenilor nu este o necesară, în mod
singular, existența vieții în general. Există o viață fără de care viața celorlalți nu ar fi posbilă –
Dumnezeu.
 A patra cale prezintă existența în lume prin lucruri bune sau adevărate , chiar nobile.
Această comparație este spusă despre lucrui ca comparație a asocierii lor cu un termen de
comparație. Fiecare gen va avea un maxim drept cauză pentru el. Fiecare moment are o cauza
pentru lucrurile în ce arată ființa, bunătatea lor sau oricare element de perfecțiune, această
cauză este Dumnezeu.
Armonia este cel de al cincilea principiu. Lucrurile sunt lipsite de inteligență și
acționează întotdeauna în același fel, la fel ca și unele reguli naturale. Aceasta înseamnă că ele
au un scop și este limpede că acest scop nu este atins, ci mai degrabă după un plan. Nici o
ființă lipsită de inteligență nu poate ajung la un scop decât dacă este condusă de o altă ființă
dotată cu inteligență și înțelepciune. Este obligatoriu să existe o ființă inteligentă prin care
toate lucrurile naturale să fie îndreptate către scopul lor, ființă numită Dumnezeu.
Enumerând cele cinci căi, Toma va respinge cu o ingeniozitate ieșită din comun, două
argumente tradiționale contra existenței lui Dumnezeu. Primul dintre ele formează două
contrarii, unul este infinit, celălalt anihilat. Prin Dumnezeu aflăm bunătatea infinită., deci
Dumnezeu ar exista nu ar mai putea fi răul.Toma răspunde astfel: ,,Dacă Dumnezeu este binele
cel mai mare, El nu ar permite existenţa nici unui rău decât dacă omnipotenţa şi bunătatea sa ar voi
să creeze bine până şi din rău”. Aşa trebuie înţeleasă bunătatea infinită a lui Dumnezeu: a permite
existenţa răului pentru ca şi din el să facă Bine.”
Fiecare proprietate este măsurată cu grade de comparație. Apariția acestor grade de
comparație este rezultat al unui standard de perfecțiune, față de care se definește un raport
unic-Dumnezeu.
Ființele supraviețuiesc într-un anumit mod, acest fel are o complexitate prin care
corpul omenesc funcționează și susține că apariția nu este una întâmplătoare, ci s-a format o
programare, făcută cu scop final, autorul fiind Dumnezeu.
 Cunoașterea lui Dumnezeu la Sfântul Grigore Palama

Sfântul Grigore de Palama afirmă că energia lui Dumnezeu este ipostatică. Ceea ce
înseamnă că elementul activ este Persoana-Ipostas, esența-firea este sursa energiei
(energetikon), iar energia-lucrare a lui Dumnezeu este mișcare activă și esențială a firii-
naturii: astfel, energia-lucrarea lui Dumnezeu nici nu se separă de Persoanele Sfintei Treimii,
nicic nu se consideră că se află mai presus sau se distinge dialectic de esența lui Dumnezeu.
Energia lui Dumnezeu, primește felurite nume după cele cărora le dă naștere. Astfel,
vorbim despre energie de ființă-dătătoare (ousiopois energeia) care dă existență (ontotita)
ființelor, de energie de-viață-dătătoare (zoopoios energeia), care dă viață, de energie de-
înțelepciune-dătătoare (sophopoios energeia), care aduce înțelepciune, rațiune și liber-arbitru
(autexousiotita) și de energie îndumnezeitoare (theopios energeia) care îl îndumnezeiește pe
om. De asemenea, în afară acestor delimitări, se vorbește despre energia creatoare
(dimiourgiki) și proniatoare (pronoitiki) a lui Dumnezeu, despre energia Sa curățitoare
(kathartiki), luminătoare (photistiki) și îndumnezeitoare.
Dragostea, dreptatea, pacea, iubirea față de oameni sunt energii ale Sale nezidite,
numite în funcție de cele cărora le dau naștere. De multe ori, când Dumnezeu voiește și există
premisele necesare, energia Sa este văzută de om ca Lumină. Așadar, cel ce se învrednicește
de părtășia cu Dumnezeu, vede energia Sa ca Lumină. Iar această Lumină este nezidită, adică
dumnezeiască. Vedem aceasta din deosebirea lămurită ce există între Lumina zidită și cea
nezidită.
Sfântul Apostol Pavel, pe drumul Damascului, a văzut, la vremea amiezii, deopotrivă
cu strălucirea soarelui și o altă Lumină, mai puternică decât aceasta, și a putut distinge lumina
zidită de cea nezidită, același lucru se petrece și cu văzătorul-de-Dumnezeu(theoptis). Această
vedere a Luminii nezidite nu este simbolică, morală și exterioară, ci reprezintă însăși părtășia
și unirea omului cu Dumnezeu. Omul îl vede pe Dumnezeu prin unirea sa cu El. Se unește cu
Dumnezeu. Această unire îi aduce cunoașterea lui Dumnezeu. Cel îndumnezei(theoumenos)
dobândește în această stare cunoașterea empirică a lui Dumnezeu, cunoaște ce este
Dumnezeu, distinge însușirile ipostatice ale Persoanelor Sfintei Treimi, cunoaște deosebirea
dintre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, precum și unitatea dintre Ele.
Energiile fac cunoscută arătarea în afară (ad extra) a Preasfintei Treimi

Vorbind despre lumina dumnezeiască, Sfântul Grigorie Palama a subînţeles-o

totdeauna ca manifestare a lui Dumnezeu Cel Personal sau Tripersonal. Ieşirile şi lucrările lui
Dumnezeu sunt necreate, dar nici una dintre ele nu este Fiinţă, nici Ipostas. Pentru Sfântul
Grigorie Palama, energiile divine fac cunoscută arătarea în afară (ad extra) a Preasfintei
Treimi, exprimând raportul cu altceva, cu ceva ce nu este El Însuşi. Şi, prin fiecare, „voirea
cea bună şi dumnezeiască cu privire la noi a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh e lucrare şi
putere de viaţă şi de înţelepciune făcătoare. Acestora le-a mai zis şi împărtăşiri neîncadrate şi
nemicşorate, ridicându-le peste toate cele create, şi în acelaşi timp învăţând că sălăşluiesc în
chip firesc în Cel care le dăruieşte” (150 de capete despre cunoştinţa naturală, 91,
în Filocalia, VII, p. 482). De aceea, ca împărtăşiri de sine nu sunt nicidecum create. Şi tot de
aceea, după dumnezeiescul Maxim (Capete despre dragoste, I, 48), niciodată n-au început să
existe; şi sunt contemplate ca aflându-se fiinţial în jurul lui Dumnezeu; şi nu a fost cândva
când nu erau. Deci Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt ca Persoane în fiecare lucrare, reprezentând
sau ilustrând raporturile Preasfintei Treimi cu creaţia.

Sfântul Grigorie Palama vorbește despre trei lumini

Sfântul Grigorie Palama vorbeşte despre trei lumini: 1. lumina sensibilă, 2. lumina
inteligenţei şi 3. lumina necreată, care le depăşeşte pe primele. Lumina inteligenţei este
diferită de lumina percepută de simţurile noastre. Lumina sensibilă ne descoperă obiectele
proprii simţurilor noastre, iar cea intelectuală serveşte la manifestarea adevărului care se află
în gândire. Deci, vederea şi inteligenţa nu percep una şi aceeaşi lumină, ci este propriu
fiecăreia dintre cele două facultăţi să acţioneze după natura lor şi limitele lor. Totuşi, atunci
când cei care sunt vrednici primesc harul şi puterea spirituală supranaturală, ei percep atât prin
simţuri, cât şi prin inteligenţă ceea ce este mai presus de orice simţ şi de orice intelect. Cum?
Acest lucru este cunoscut numai de Dumnezeu şi de cei care au avut experienţa harului Său
(Tomul Aghioritic, P. G. CL, col. 1833D).
Lumina divină nu este una materială şi nici spirituală sau sensibilă, dar nici nu este o
lumină inteligibilă sau de ordin intelectual. Această lumină este divină şi necreată. Vederea
luminii dumnezeieşti nu este o simbolică analogie cu lumina fizică sau o simplă teorie, ci
semnul prezenţei vii şi personale a lui Hristos.
 Această lumină divină se descoperă oamenilor curaţi duhovniceşte şi care ajung pe
culmile cele mai înalte ale virtuţii şi duc o viaţă de sfinţenie. În lumina divină omul Îl vede pe
Hristos, Îl cunoaşte, comunică cu El și se bucură nespus de prezența Lui.

Vechea dilemă era: lumina taborică era sau nu creată? Diferite numiri date acesteia

Întreaga dezbatere cu Varlaam, Achindin şi Gregoras s-a desfăşurat în jurul acestei

întrebări şi nedumeriri, anume dacă lumina taborică era sau nu creată. Sfântul Grigorie a
trebuit să facă unele precizări şi în chestiuni legate de posibilitatea şi realitatea experienţei
mistice, natura harului, natura vederii lui Dumnezeu şi sensul real al îndumnezeirii.
Posibilitatea de a-L vedea pe Dumnezeu cu ochii trupeşti i-a scandalizat pe adversarii
Sfântului Grigorie. La acuzaţiile lui Varlaam că lumina pe care o văd isihaştii este o fantezie,
un artificiu simbolic, o lumină a minţii sau una sensibilă, şi că isihaştii o socotesc ca fiind
însăşi esenţa divină, Sfântul Grigorie răspunde că cei care pot avea experienţa duhovnicească
a luminii sunt sfinţii, ei fiind singurii care pot să vorbească despre această experienţă cu
autoritatea celor care au trăit-o. Sfinţii numesc lumina „negrăită, necreată, veşnică,
netemporală, neapropiată, nemăsurată, nesfârşită, nehotărnicită, nevăzută de îngeri şi de
oameni, frumuseţea arhetipică şi neschimbată, slava lui Dumnezeu, slava lui Hristos, slava
Duhului, raza dumnezeirii şi cele asemenea. Căci se slăveşte, zice, trupul deodată cu primirea
lui, şi slava dumnezeirii se face slava trupului” (Tomul aghioritic, în Filocalia, VII,
Editura Humanitas, p. 415). Lumina divină, deşi nu are formă materială, „nu e ceva difuz,
dezorganizat, ci se simte în ea o armonie superioară, o plenitudine de bunătăţi şi, ca atare, e
frumoasă, e chiar frumuseţea de model a oricărei frumuseţi văzute” (Părintele Dumitru
Stăniloae, n. 10, Filocalia, VII, p. 415). Această vedere a luminii, Sfântul Grigorie o va numi
antinomic simţire intelectuală sau duhovnicească, cu toate că cel care vede nu-şi dă seama
atunci, nici nu poate cerceta natura acelui instrument cu care vede și experiază, Duhul fiind cu
neputinţă de cercetat „zic printr-un simţ din pricina clarităţii, limpezimii adevărului şi
caracterului nefantastic al percepţiei, şi adăugăm şi intelectual, deoarece sunt mai presus de
simţirea naturală şi mintea le primeşte întâi, deşi e supra-intelectuală” (Părintele Dumitru
Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, Scripta, 1993, pp. 198-199).

Etapele urcușului în cunoașterea lui Dumnezeu

După Sfântul Grigorie Palama, care sintetizează și redă tradiţia Părinţilor răsăriteni,
sunt trei etape ale urcuşului în cunoaşterea lui Dumnezeu: cunoaşterea raţiunilor dumnezeieşti
ale făpturilor, cunoaşterea lui Dumnezeu prin negarea lor şi vederea lui Dumnezeu în
întunericul mai presus de lumină, supraluminos, această ultimă expresie fiind menționată și de
Sfinții Grigorie de Nyssa și Dionisie Areopagitul. „A doua, teologia prin negaţie, e numai
locul lui Dumnezeu. Prezenţa însăşi a lui Dumnezeu e mai presus decât aceasta. Prima şi a
doua treaptă de cunoaştere au o oarecare lumină în ele, căci nu sunt cu totul neînţelese. A treia
e un întuneric mai presus de aceste lumini, dar un întuneric supraluminos, deoarece, pe de o
parte, această lumină e mai neînţeleasă decât primele două trepte ale cunoaşterii, pe de alta, în
ea e o cunoaştere mai bogată, mai adâncă, mai nemijlocită a prezenţei lui Dumnezeu”
(Ibidem, n. 149, Filocalia, VII, pp. 333-334).