CURSUL NR.

3
Principiile care guvernează DIP

Planul cursului:
1. Principiile care guvernează DIP
2. Explicarea unor concepte cu care operează DIP
La baza reglementărilor de drept internaţional penal stau o serie de principii importante
cărora li se adaugă, evident, principiile general recunoscute ale represiunii penale din dreptul
intern al statelor şi din dreptul internaţional public.

1. Principiul legalităţii încriminării infracţiunilor şi al legalităţii pedepselor

Acest principiu a fost formulat pentru prima dată de către penalistul italian Cesare
Beccaria în anul 1764 în lucrarea ˮDei delitti e delle pene”, menţionând că „numai legile pot
stabili pedepsele corespunzătoare infracţiunilor, iar această autoritate nu o poate deţine decât
legiuitorul, care reprezintă toată societatea unită printr-un contract social.” In domeniul DIP,
acest principiu exprimă regula potrivit căreia, întreaga activitate de apărare socială împotriva
comiterii crimelor internaţionale trebuie să se desfăşoare în baza şi în strictă conformitate cu
legea. Principiul legalităţii îşi are aplicare şi în ceea ce priveşte colaborarea statelor în vederea
incriminării şi sancţionării infracţiunilor internaţionale.
Principiul legalităţii reprezintă o garanţie a libertăţii persoanei împotriva oricăror fapte
de abuz din partea autorităţilor judiciare şi o garanţie că legea se va aplica numai faptelor comise
după intrarea în vigoare a legii incriminatoare.
Acest principiu este prevăzut în „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului” - 1789,
„Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”-1948, „Pactul internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice”-1966, „Convenţia Europeană a Drepturilor Omului” - 1950. Astfel, în virtutea
respectării principiul legalităţii în DIP, trebuie avute în vedere următoarele ideei:
a) legea penală nouă nu retroactiovează (nullum crimen sine lege praevia, nulla
poena sine lege praevia),
b) descrierea exactă în lege a faptei incriminate şi prevederea clară a sancţiunii
aplicabile (nullum crimen sine lege certa, nulla poena sine lege stricta),
c) respectarea legalităţii procesuale (nullum justiţia sine lege, nullum judicium
sine lege).
Inspirat din dreptul penal intern, acest principiu constituie o garanţie judiciară
fundamentală, în sensul că nicio persoană nu va putea fi pedepsită dacă fapta pe care a săvârşit-o
nu era prevăzută de legea penală înainte de momentul săvârşirii ei.
Convenţiile internaţionale cu caracter penal prevăd că nimeni nu va putea fi condamnat
pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul în care au fost săvârşite, nu constituiau un act
delictuos potrivit dreptului internaţional.
Legalitatea incriminării infracţiunilor - nullum crimen sine lege - şi al legalităţii pedepselor
- nulla poena sine lege - sunt principii potrivit cărora nu există infracţiune dacă fapta nu este
prevăzută de legea penală, anterior săvârşirii acesteia şi, respectiv, nici o pedeapsă nu poate fi
aplicată dacă ea nu era prevăzută de legea penală, înainte de comiterea faptului incriminat.
În considerarea caracterului cutumiar al numeroaselor norme ale dreptului internaţional,
societatea internaţională a decis în favoarea principiului legalităţii încriminării infracţiunilor
internaţionale, indiferent dacă acestea sunt încriminate sau nu în legislaţia penală internă a
statelor.
Art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a
O.N.U. la 10 decembrie 1948, prevede că “nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau

1
omisiuni care, în momentul când ele au fost comise nu constituiau un act delictuos potrivit
dreptului naţional sau internaţional”.
În proiectul Codului crimelor împotriva păcii şi securităţii omenirii a fost inserat principiul
legalităţii pedepsei, pedeapsa urmând a fi aplicată în funcţie de caracterul şi gravitatea faptei.
Art. 77 din Statutul Curţii Criminale Internaţionale stabileşte două categorii de pedepse,
şi anume pedeapsa principală şi pedeapsa complementară. Art. 80 stipulează că reglementarea
pedepselor prin acest Statut nu va afecta aplicarea de către state a pedepselor prevăzute de
dreptul lor intern sau de legea statelor care nu stipulează pedepsele înscrise în Statut.
În lipsa unei legislaţii universale sistematizate, existenţa încriminării faptelor se
determină în dreptul internaţional penal prin analiza tuturor izvoarelor principale ale dreptului
internaţional, apelând şi la datele oferite de jurisprudenţă şi doctrină, făcând trimiteri la dreptul
intern al statelor în ceea ce priveşte pedeapsa ce urmează a fi aplicată.
Astfel, principul legalităţii guvernează şi DIP, lucru dovedit de prevederea lui în mod
expres în statutele tribunalelor intemaţioanle ad-hoc sau permanente.

2. Principiul represiunii universale

Spre deosebire de dreptul intern, în care acţionează principiul teritorialităţii legii penale, în
dreptuil internaţional penal sancţionarea faptelor grave se poate face de către orice stat, indiferent
de naţionalitatea făptuitorului, de locul unde a fost săvârşită infracţiunea ori aceasta şi-a produs
efectele, de statul care a fost lezat prin fapta respectivă sau de locul unde a fost prins făptuitorul.
În convenţiile internaţionale care incriminează anumite fapte penale, de regulă se includ
prevederi în sensul că statele părţi sunt obligate să descopere persoanele bănuite de a fî comis
respectivele fapte şi să le defere propriilor lor tribunale, oricare ar fi naţionalitatea lor.
În cazul pirateriei maritime, de exemplu, oricare stat are dreptul să urmărească navele pirat
în largul mării şi, capturându-le, să le supună legilor şi jurisdicţiei sale, oricare ar fî naţionalitatea
navelor interceptate, chiar dacă fapta nu s-a produs împotriva unor naţionali ai săi şi nu a afectat
interesele sale proprii, nu s-a produs în marea sa teritorială, iar nava sau echipajul nu au
naţionalitatea sa.
Acest principiu operează în dreptul penal intern, protejând prin sancţiuni penale ordinea
internă a statului. Urmărind protejarea intereselor comunităţii internaţionale, dreptul internaţional
penal nu se limitează la frontierele unui singur stat şi nu depinde de voinţa unui stat oarecare.
Întrucât dreptul internaţional penal nu se prezintă ca un cod unitar, asemănător celui din
dreptul intern, deoarece nu există un aparat represiv unic şi unitar, rolul acestuia se manifestă în
forme specifice.
Infracţiunile internaţionale sunt supuse principiului represiunii universale, în temeiul căruia
orice stat are dreptul să judece orice faptă penală încriminată în conformitate cu normele
dreptului internaţional penal.

3. Principiul imunităţii de jurisdicţie

Ca o excepţie de ordin procedural, unele categorii de persoane - agenţii diplomatici, se
bucură de imunitate de la jurisdicţia penală a unui stat străin.
Imunitatea nu se confundă cu înlăturarea caracterului infracţional al faptelor săvârşite.
Beneficiarul imunităţii nu poate fi urmărit sau judecat, dar rămâne obligat să respecte legea,
săvârşind infracţiunea în cazul încălcării acesteia.
De această imunitate nu beneficiază persoanele care au comis crime împotriva păcii, crime
de război sau crime împotriva umanităţii, calitatea oficială neavând relevanţă în aceste situaţii, în
care dreptul internaţional nu admite nici o cauză care să înlăture răspunderea penală.
În acest sens, art. 27 alin. 1 din Statutul Curţii Penale Internaţionale precizează în mod

2
expres că “Acest Statut se va aplica în mod egal tuturor persoanelor, fără vreo distincţie bazată
pe capacitatea oficială”. Potrivit acestei prevederi, capacitatea oficială în calitate de şef al statului
sau al guvernului nu va scuti în nici un caz o persoană de răspundere penală potrivit Statutului şi
nu va constitui un motiv de reducere a sentinţei.
Aplicarea dispoziţiilor Statutului suscită unele probleme legate de conflictul dintre această
normă şi principiul imunităţii suveranului, consacrat de constituţiile modeme, potrivit căruia
şeful de stat se bucură de imunitate penală în timpul exercitării mandatului său, fiind determinat
astfel un impediment procedural, valabil pe perioada în care o persoană exercită funcţia de şef al
statului. Totodată, şefii de stat beneficiază, pe plan internaţional, de prevederile art. 1 alin. 1 din
Convenţia pentru prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor contra persoanelor care se bucură de
protecţie internaţională, inclusiv agenţii diplomatici.
Categoriile de persoane care se bucură de imunitate de jurisdicţie şi modalităţile de aplicare
ale acestei imunităţi sunt stabilite prin Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice,
din 18 aprilie 1961.

4. Imprescriptibilitatea crimelor contra păcii, a crimelor de război şi a crimelor contra

umanităţii
Faptul că pedeapsa nu a fost pusă în executare într-o anumită perioadă de timp, nu conduce
la exonerarea de răspundere penală pentru faptele săvârşite, întrucât, în dreptul internaţional
penal prescripţia nu constituie o cauză de înlăturare a răspunderii sau a executării pedepsei.
Gravitatea deosebită a crimelor contra păcii, a crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii
şi interzicerea fermă a agresiunii în dreptul internaţional sunt în măsură să justifice neaplicarea
prescripţiei în dreptul internaţional.
Principiul este de dată mai recentă, el fiind prevăzut pentru prima dată de Convenţia asupra
imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii, adoptată de Adunarea
Generală a ONU la 26.11.19681.
Din cuprinsul Convenţiei rezultă că este vorba atât de prescripţia răspunderii penale, cât şi
de prescripţia executării pedepselor.
Convenţia precizează că dispoziţiile acesteia se aplică atât reprezentanţilor autorităţilor de
stat, cât şi particularilor, care au participat ca autori, complici sau instigatori la comiterea unei
crime din categoriile menţionate sau care ar fi luat parte la plănuirea în vederea comiterii
acestora, oricare ar fi gradul ei de executare, ca şi reprezentanţilor autorităţilor de stat care vor fi
tolerat săvârşirea lor.
Principiul a fost consacrat ulterior şi în alte documente juridice internaţionale, între care
Convenţia europeană asupra imprescriptibilităţii crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de
război, adoptată în 25.01.19742.
Argumentele aduse pentru declararea ca imprescriptibile a acestor categorii de crime sunt
că acestea reprezintă cele mai grave crime de drept internaţional, că reprimarea efectivă a
acestora este un element important în prevenirea unor asemenea crime, în protejarea drepturilor
omului şi libertăţilor sale fundamentale şi că aplicarea regulilor de drept intern referitoare la
prescripţia infracţiunilor şi în ce priveşte asemenea crime ar avea drept rezultat nepedepsirea
crimelor încă nedescoperite şi neexecutarea pedepsei de către cei condamnaţi în contumacie.
Şi dreptul penal intern, în art. 153, alin. 2 lit. a) declară imprescriptibile aceste categorii
de fapte.

1 Ratificată de România prin Decretul nr. 547/1969.

2 Ratificată de România prin O.G. nr. 91/1999.

3
5. Principiul legitimei apărări
Potrivit prevederilor art. 51 din Carta Naţiunilor Unite, legitima apărare nu poate fi
exercitată decât în situaţia în care statul care face uz de acest drept împotriva unui atac armat
declanşat împotriva lui.
Folosirea forţei armate, ca răspuns la un atac armat, are anumite limite în timp, spaţiu şi
în intensitate, deci este proporţional cu natura atacului. Starea de necesitate nu poate fi invocată
dar, în anumite împrejurări speciale, încălcarea neintenţionată a legilor războiului poate constitui
o scuză a necesităţilor militare.
Legitima apărare în dreptul internaţional are în vedere statul al cărui teritoriu, persoane
sau bunuri care se găsesc pe teritoriul său sunt ţinta atacului armat, şi nu se referă la resortisanţii
acelui stat care se pot găsi în pericol în afara teritoriului acelui stat.

6. Principiul răspunderii penale individuale

Indiferent dacă o crimă internaţională a fost săvârşită de către o persoană care acţionează
în calitate de agent al statului, sau de către o persoană particulară, în nume propriu, răspunderea
penală va reveni întotdeauna persoanei respective. Se are în vedere că, indiferent de situaţie,
orice hotărâre cu urmări criminale, orice faptă de această natură, aparţine oamenilor, persoane
bine determinate, care trebuie să acţioneze în cadrul normelor legale, să se conformeze
interdicţiilor impuse de legea penală internaţională.
Secolul XX proclamă răspunderea penală individuală prin Tratatul de la Versailles, care
stabilea deptul Puterilor Aliate de a judeca şi pedepsi persoanele fizice responsabile pentru
violarea legilor şi obiceiurilor de război, în timp ce prevedea că împăratul Wilhelm al Il-lea de
Hohenzollem este responsabil pentru ofensă supremă asupra moralităţii internaţionale şi
sacralităţii tratatelor. Ulterior, tribunalele internaţionale de la Nurenberg şi Tokyo au stabiit
pentru prima dată, clar, principiul răspunderii penale internaţionale individuale. Mai târziu,
Adunarea Generală ONU a adoptat Rezoluţia nr. 95(1), intitulată Afirmarea principiilor
dreptului internaţional recunoscute de Cartă şi Tribunalul de la Nurenberg.5

7. Irelevanţa juridică a scuzei îndeplinirii unui act de stat

În dreptul internaţional contemporan, care cuprinde reglementări ample cu privire la
răspunderea internaţională a statelor şi în care s-a statuat fură dubiu răspunderea persoanelor
fizice pentru faptele penale săvârşite prin încălcarea normelor de drept internaţional, scuza
îndeplinirii de către autorii infracţiunilor a unui act de stat, nu poate fi primită, statele şi
persoanele având obligaţia de a-şi regla comportamentul în conformitate cu cerinţele legalităţii
internaţionale. Ca urmare, săvârşirea unei fapte penale în îndeplinirea unei însărcinări de stat nu
poate constitui o cauză de înlăturare a răspunderii penale a autorului.
A se admite exonerarea de răspundere a unei persoane pentru faptul de a fi comis o
infracţiune din dispoziţie guvernamentală, ca un act de stat ar însemna, practic, să se justifice
cele mai grave crime şi să se promoveze arbitrariul în cadrul legalităţii internaţionale.
Scuza îndeplinirii unui act de stat a fost respinsă în cuprinsul a numeroase convenţii
internaţionale. în acest sens, Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nurenberg prevedea
în art. 7 că: „ situaţia oficială a acuzaţilor, fie ca şefi de state, fie ca înalţi funcţionari, nu va fi
considerată nici o scuză absolvitorie, nici ca un motiv de reducere a pedepsei”, iar în sentinţa sa
tribunalul menţionat a respins categoric teoria actului de stat invocată de apărătorii acuzaţilor,
argumentând, între altele, că cel care a încălcat legile războiului nu poate, spre a se justifica, să
invoce mandatul pe care l-a primit din partea statului, din moment ce statul dând acest mandat a
depăşit el însuşi puterile pe care i le recunoaşte dreptul internaţional.

4
8. Ordinul superiorului ierarhic nu înlătură răspunderea penală
Spre deosebire de dreptul intern, în cadrul căruia dacă o persoană a acţionat din ordinul
expres al superiorului său poate să fie în anumite condiţii absolvit de răspundere penală, un
asemenea ordin fiind asimilat constrângerii morale, în dreptul internaţional ordinul superiorului
nu constituie o cauză de înlăturare a răspunderii penale.
În cazul săvârşirii unei fapte penale din ordin superior, răspunzători penal sunt atât
autorul faptei, cât şi persoana care a dat ordinul, considerată ca instigator la fapta săvârşită sau ca
autor al unei infracţiuni distincte.
Acest principiu rezultă din majoritatea convenţiilor penale internaţionale, dar cu
deosebire din cele privind crimele de război.
Tribunalele de la Nűrenberg şi Tokio, respingând scuza absolvitorie a ordinului
superiorului, au admis, însă, că în anumite circumstanţe faptul de a fi acţionat criminal din ordin
ar putea fî considerat ca un motiv de micşorare a pedepsei, dacă tribunalul ar aprecia că aceasta
ar fi în interesul justiţiei.
Statutul Curţii Penale Internaţionale, semnat la Roma la 17 iulie 1998, dând expresie acestui
principiu, precizează că în orice împrejurare un ordin de a comite crima de genocid sau o altă
crimă împotriva umanităţii este un ordin în mod evident ilegal, deci pentru asemenea infracţiuni
nu se va putea invoca scuza unei dispoziţii primite din partea unui guvern sau a unui superior.

9. Principiul unicităţii răspunderii penale internaţionale (non bis in idem):

Conform acestei reguli de drept, nu se poate antrena de două ori răspunderea
internaţională penală, sau o răspundere internaţională şi una internă. Categoric răspunderea
internaţională primează în faţa celei interne, deoarece se lezează valori sociale ce aparţin
societăţii internaţionale cu efecte asupra întegii umanităţi, asigurându- se preeminenţa jurisdicţiei
internaţionale în detrimentul celei interne6.
În alţi termei, principiul non bis in idem stabileşte că nimeni nu poate fi pedepsit de două
ori pentru aceeaşi faptă sau să execute de două ori o pedeapsă pentru aceeaşi infracţiune,
ţinându-se seama astfel de autoritatea de lucru judecat.
Izvoarele acestui principiu sunt Statutele Tibunalelor Internaţionale Penale şi cel al
Tribunalului de la Roma, pecum şi în unele documente internaţionale, cum ar fi: „Convenţia de
la Bruxelles cu privire la principiul non bis in idem”- Bruxelles 1986, „Convenţia de la
Schenghen” din 1990, protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”,
Strasbourg 1984, unde se menţionează expres că „nu este posibilă nici o derogare de la aceste
prevederi”, „Convenţia Europeană de extrădare” din 1957, „Convenţia Europeană privind
valoarea internaţională a hotărârilor represive”- Haga 1970, „Convenţia Europeană privind
transferul de proceduri în materie penală” - Strasbourg 1972.

10. Principiul umanismului

Acesta presupune ca întreaga activitate de realizare a justiţiei internaţionale penale să
pornească de la interesele fundamentale ale omului, împreună cu drepturile şi libertăţile sale
ocupând locul central în cadrul activităţii de conservare a valorilor supreme ale umanităţii.
Este un principiu prevăzut expres şi în Constituţia României, cu referire specială la
dreptul penal, astfel, art. 22 din Constituţie prevede că:
* “dreptul la viaţă, integritate fizică şi psihică sunt garantate”;
* “nimeni nu poate fi supus torturii sau tratamentelor inumane”;
* “pedeapsa cu moartea este interzisă”.
Conform acestui principiu constrângerea penală trebuie să aibă un caracter uman, cu rol
de reeducare şi să nu apară ca o pură vindicta (răzbunare). întreaga reglementare penală trebuie

5
să pornească de la interesele şi drepturile fundamentale ale omului, având dublu rol:
* protecţia pe care dreptul internaţional penal trebuie să o acorde persoanei fizice
incriminând fapte îndreptate împotriva păcii şi securităţii mondiale, dar şi
* caracterul uman al constrângerii penale, fără supunerea persoanei la umilinţe şi
badjocură, acest principiu opunându-se adoptării unor sancţiuni penale inumane
sau degradante;
Umanismul dreptului penal reprezintă o cerinţă indispensabilă a operei de creare şi
aplicare a justiţiei internaţionale penale. Regimul executării sancţiunilor trebuie să aibă ca scop
reeducarea şi reinserţia socială a infractorilor;
Acest principiu a fost consacrat în unele documente internaţionale, cum ar fi: Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice - art. 7”, .Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului - art. 5”, „Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu
cruzime, inumane, ori degradante - art. 10”, „Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ~
art. 3”, „Convenţia privind transferarea persoanelor condamnate”, etc.

Având în vedere cele menţionate mai sus, guvernat de aceste reguli ridicate la rang de
principii, DIP se realizează într-un mod organizat şi bine conturat, dar totuşi deschis la noi reguli
care să sublinieze tendinţa statelor de a se unifica în lupta internaţională împotriva criminalităţii.
Alături de aceste principii, DIP respectă şi principiile dreptului internaţional public.
Dintre acestea menţionăm:

1. Egalitatea suverană - (acesta este consacrat în numeroase documente, dar în primul rând în
Carta Naţiunilor Unite). Principiul constă în ansamblul drepturilor statului legate de soluţionarea
problemelor sale interne şi ale relaţiilor sale externe, cu respectarea principiilor şi normelor
dreptului internaţional. Suveranitatea include dreptul exclusiv al statului de a-şi adopta legile şi
reglementările aplicabile pe teritoriul său, de a asigura organizarea de stat, de a decide singur
asupra diferitelor probleme ale vieţii politice, sociale şi culturale. Exercitarea suveranităţii
înseamnă independenţă în raport cu alte state.

2. Nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa - acesta este consacrat Carta Naţiunilor

Unite şi prevede interzicerea folosirii forţei şi a ameninţării cu forţa în relaţiile dintre state,
precum şi interzicerea recurgerii la restrângeri ecomomice sau politice. Astfel, conform acestui
principiu un război de agresiune este considerat crimă împotriva păcii. Consiliul de Securitate
poate să decidă în caz de agresiune întreruperea completă sau parţială a relaţiilor economice, a
comunicaţiilor pe calea ferată, pe mare sau chiar reperea relaţiilor diplomatice. In tratatele de
drept internaţional agresiunea este definită ca fiind folosirea forţei armate de către un stat
împotriva suveranităţii, integrităţii teritoriale sau independenţei politice a unui stat în orice mod
incompatibil cu Carta Naţiunilor Unite”.

3. Integritatea teritorială a statelor - acesta este prevăzut în Declaraţia asupra principiilor

dintre statele participante la Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa şi este
confirmat şi de Carta Naţiunilor Unite. Acest principiu consacră inviolabilitatea frontierelor,
precum şi afirmarea dreptului fiecărui stat la integritate teritorială şi la angajamentul tuturor
celorlaltor state de a o respecta. Ca elemente fundamentale ale acestei reguli de drept
menţionăm:
- obligaţia statelor de a se abţine de la orice atentat împotriva frontierelor statelor, care sunt
considerate inviolabile,
- statele trebuie să se abţină de la orice act de acaparare a unei părţi sau a întregului

6
 teritoriu al unui alt stat.

4. Reglementarea paşnică a diferendelor - este unul dintre cele mai importante principii ale
dreptului internaţional. Problema reglementării pe cale paşnică a diferndelor interstatale a fost
examinată pentru prima dată în cadrul Conferinţelor de la Haga din 1889 şi 1907. Astfel, se
impune părţilor obligaţia de a depune toate eforturile pentru evitarea conflictelor armate şi
soluţionarea lor în mod paşnic prin intermediul diplomaţiei, a bunelor oficii, mediere, comisii de
conciliere, etc. Acest principiu se respectă prin:
- obligaţia de a reglementa orice diferend numai pe cale paşnică,
- obligaţia de a căuta o soluţie rapidă şi echitabilă a diferendelor,
- libera alegere a mijloacelor de soluţionare pe care părţile le consideră cele mai
potrivite,
- obligaţia de a soluţiona diferendele pe baza egalităţii suverane a statelor şi în
conformitate su scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite.

5. Neamestecul în treburile interne ale unui stat - astfel, este interzisă intervenţia directă sau
indirectă în afacerile unui stat. In primul rând, se interzice intervenţia armată, constrângerea
armată sau ameninţarea cu aceasta într-un stat sau împotriva acestuia. De asemenea, un stat nu
poate recurge la măsuri economice, politice sau de altă natură pentru a convinge un alt stat să i se
subordoneze. Singura excepţie o reprezintă situaţia în care un stat ar reprezenta un pericol grav
pentru pacea şi securitatea mondială. în acest caz, Consiliul de Securitate al ONU este singurul
care poate lua măsuri conform Cartei Naţiuniloor Unite inclusiv măsuri de recurgere la forţă sau
alte forme de constrângere.

6. Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele - este consacrat de Carta Naţiunilor Unite şi
cuprinde dreptul fiecărui popor de a-şi stabili statutul politic în deplină libertate şi fără nici un
amestec din afară. Conform acestei reguli de drpt statele au dreptul de a fi suverane şi
independente şi de a se asocia în mod liber cu un alt stat independent sau de a se integra în
acesta. Acest principiu se referă la popoare şi nu la minorităţi naţionale sau alte grupuri etnice.

7. Cooperarea între state - acesta este un principiu, dar şi un mod ce a se manifesta din partea
statelor. Acestea au dreptul, dar şi obligaţia de a coopera în diferite domenii ale vieţii sociale.

8. Respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului - acesta nu este numai un

principiu al dreptului internaţioanl, ci o preocupare contemporană majoră a tuturor statelor lumii
moderne şi civilizate. Acest principiu este cristalizat în existenţa unor multitudini de documente
prin care se prevăd şi se garantează respectarea drepturilor şi libertăţilor omului. Aceste
instrumente sunt serioase garanţii că omul reprezintă valoarea supremă demnă de toată protecţia
şi atenţia din partea tuturor. Printre cele mai importanţe documente precizăm: Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului - 10.12.1948, Convenţia europeană privind protecţia drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale - Paris 04.11.1955, Carta Africană a drepturilor omului -
Nairobi 1981, etc.

9. Respectarea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate în conformitate cu dreptul

internaţional (pacta sunt servandă) - este principiul care stă la baza unor relaţii trainice şi
ordonate între state. Astfel, statele au obligaţia de a respecta cu bună credinţă toate obligaţiile
asumate în tratatele pe care le-au încheiat.

7
 2. Explicarea unor concepte cu care operează DIP
Ca fiecare ştiinţă, sau ramură a dreptului şi DIP operează cu o serie de concepte specifice,
pe care trebuie să le explicăm pentru a înţelege cât mai bine obiecul de studiu al acestei
discipline. Astfel:
3.A) Infracţiunea internaţională (crima internaţională): desemnează faptele incriminate şi
sancţionate de DIP. Acest concept a apărut din dorinţa statelor ca persoanele să răspundă
conform intensităţii infracţiunii comise, adică la nivel internaţional. Cuvântul crimă provine din
englezescul crime, care înseamnă infacţiune, delict, violare a legilor.
Lato sensn, semnifică toate faptele sancţionate de dreptul internaţional penal, prin care se
lezează pacea şi securitatea internaţională, umanitatea, drepturile omului, pecum şi toate celelalte
fapte vătămătoare pentru valorile supeme ale omenirii.
Strico sensu, desemnează acele fapte extrem de grave, precum: crime împotriva păcii,
crime de război, crime împotiva umanităţii.
3.B) Delictul internaţional: semnifică acele infracţiuni care sunt caracterizate de un
element de extraneitate, dar de un pericol social abstact şi concret mai mic decât cel al crimelor
internaţionale. Ca exemplu: sclavia,pirateria, traficul internaţional de droguri.
Acestea se vor judeca de instanele interne ale statelor şi nu vor urma procedura
jurisdicţiei internaţionale.
3.C) Faptul internaţional ilicit: cuprinde crima internaţională şi delictul internaţional,
pecum şi toate situaţiile în care se încalcă prevederile dreptului internaţional public, chiar şi fără
conotaţie penală „violări grave ale obligaţiilor ce decug din normele imperative de drept
internaţional.7”
3.D) “Încălcări grave” ale Convenţiilor de la Geneva: Convenţiile de la Geneva, care
reprezintă certificatul de naştere al dreptului internaţional umanitar, folosesc pentru definirea
faptelor incriminate de convenţie această sintagmă, de “încălcări grave”, ce semnifică toate
acţiunile sau inacţiunile prin care nu se respectă prevederile Convenţiilor, respectiv uciderea
nebeligeranţilor, bombardarea spitalelor, otrăvirea inamicului, uciderea copiilor, a femeilor şi
bătrânilor, etc.
3.E) Fapte cu consecinţe prejudiciabile la nivel internaţional: sunt faptele neincriminate la
nivel internaţional, dar prin comiterea lor se produc urmări cu consecinţe prejudiciabile la nivel
intenaţional (ex. poluarea), cu dane transfrontaliere. Acestea nu atrag răspunderea internaţională,
ci răspunderea internă a persoanelor vinovate.