TRANSPLANTUL DE INIMA

Transplantul de inima reprezintă înlocuirea inimii bolnave a pacientului cu inima sănătoasă a

donatorului aflat în moarte cerebrală, principala indicaţie a intervenţiei fiind insuficienţa cardiacă.
Esenţială este compatibilitatea tisulară dintre inima funcţională şi organismul primitorului pentru a
reduce riscul de rejet al grefei care apare după orice intervenţie chirurgicală ce implica transplantul
unui organ. Operaţia în sine se realizează sub anestezie generală şi implică utilizarea unei pompe
artificiale cardio-pulmonară care are rol în înlocuirea temporară a funcţiei cardiace, asigurând
circulaţia sângelui prin corp şi furnizarea oxigenului la ţesuturi, procedură cunoscută sub numele de
„bypass cardio-pulmonar”, timp în care chirurgul explorează anatomia cardiacă şi efectuază
transplantul.
  În cazuri excepţionale, cum ar fi incompatibilitatea HLA dintre donator şi primitor
au hipertensiunea pulmonară ireversibilă, medicul poate decide efectuarea unui transplant
heterotopic, în care inima pacientului este păstrată, şi plasarea noii inimi într-o poziţie ectopică,
deasupra inimii bolnave.
Indicaţii:
-Cardiomiopatia dilatativă idiopatică este indicaţia cea mai comună atât în cazul pacienţilor
adulţi, cât şi la copii, fiind urmată de boala arterelor coronare (arterele care oxigenează muşchiul
cardiac). Cardiomiopatia dilatativă se referă la afectarea structurii şi funcţiei inimii prin dilatarea iniţial
a ventriculului stâng, ulterior a tuturor camerelor cardiace, consecinţa fiind contracţia anormală a
acesteia şi pomparea ineficientă a sângelui. În timp, inima devine incapabilă de a asigura nevoile de
oxigenare ale ţesuturilor, pacienţii manifestă dificultăţi de respiraţie în timpul efortului, apoi în repaus,
fatigabilitate (oboseală), edeme gambiere şi hepatomegalie (mărirea de volum a ficatului), simptome
ale insuficienţei cardiace. Atunci când insuficienţa cardiacă nu răspunde la tratament
medicamentos, intervenţional sau alte tipuri de chirurgie cardiacă, transplantul cardiac este indicat.
-Angina severă refractară la terapie medicamentoasă sau intervenţională – boala apare ca
urmare a îngustării lumenului arterelor coronare din cauza depunerii plăcilor de aterom bogate în
colesterol, aportul sangvin la ţesutul cardiac devenind insuficient, cu apariţia ischemiei şi a durerii
specifice retrosternale.
-Defecte cardiace congenitale (prezente de la naştere) severe care nu pot fi corectate prin
chirugie cardiac
-Aritmii ameninţătoare de viaţă care nu răspund la alte tipuri de terapie

Contraindicaţii
Transplantul cardiac nu poate fi efectuat în următoarele situaţii:
 vârsta peste 55-60 de ani;
 malnutriţie;
 antecedente de AVC (accident vascular cerebral) sever sau demenţă;
 cancer;
 infecţie cu virusul HIV;
 infecţie activă, cum ar fi hepatita activă;
 boală renală, pulmonară, neurologică sau hepatică;
 diabet insulino-dependent;
 hipertensiune pulmonară (creşterea rezistenţei la nivelul vaselor pulmonare care conduce la
un efort crescut de a pompa sânge în plămâni de către inimă);
 patologie care afectează vasele gâtului şi membrelor inferioare;
 istoric de abuz de alcool, tutun sau droguri care pot afecta noua inimă;
 lipsa de suport familial şi de complianţă la tratament.
Riscurile operaţiei
Complicaţiile intervenţiei pot apărea din cauza anesteziei, a explorării chirurgicale sau ca urmare a
transplantului în sine.
Riscurie asociate cu anestezia sunt:
 reacţiile adverse la anestezice;
 sindromul de aspiraţie, care este cauzat de aspiraţia sucului gastric acid în tractul respirator,
cu posibilitatea apariţiei pneumoniei de aspiraţie (sindrom Mendelson), simptomele
principale fiind dispneea (dificultate în a trage aerul în piept sau în a-l da afara), wheezingul
(respiraţia şuierătoare), tahicardia (creşterea frecvenţei cardiace peste 100 bătăi pe minut),
tahipneea (peste 20 respiraţii pe minut) şi şocul;
Riscuri ale intervenţiei chirurgicale:
 sângerare
 infecţie
Riscurile legate de transplant:
 tromboza venoasă profundă (formarea chegurilor de sânge în venele sistemului venos
profund care ulterior pot migra şi determina trombembolismul pulmonar, care poate fi letal);
 afectarea hepatică sau renală, dezvoltarea unui cancer, creşterea nivelului colesterolului şi
a riscului de diabet, cauzate de către medicaţia folosită pentru prevenirea rejetului de grefă
(imunosupresoare);
 infarct miocardic sau atac cerebral;
 aritmii cardiace;
 rejetul noii inimi;
 risc crescut de infecţii în urma tratamentului imunosupresor, capacitatea de apărare
împotriva germenilor fiind afectată simultan cu reducerea reacţiei imune la organul
transplantat;
 boală coronariană severă;
 infecţii postoperatorii ale plăgii.

Evoluţie postoperatorie
Monitorizarea pacienţilor este foarte importantă pentru detectarea rejetului de inimă transplantată şi
a reacţiilor adverse la medicaţia imunosupresoare. Deoarece ţesutul cardiac transplantat provine din
alt organism, sistemul imun al corpului în care va pompa noua inimă va reacţiona prin încercarea de
a îndepărta „non-selful”, reprezentat de celulele musculare sau de arterele inimii. Din acest motiv
pacientul primeşte o terapie de supresare a imunităţii pe toată durata vieţii care respectă principii
de acţiune asemănătoare chimioterapicelor antiinfecţioase sau antineoplazice, dozele putând fi
reduse progresiv. Aceste medicamente prezintă, însă, dezavantajul de a favoriza dezvoltarea
neoplaziilor şi a infecţiilor. Cel mai frecvent întâlnite infecţii în acest caz sunt cauzate
de cytomegalovirus şi de pneumocystis jiroveci. Deci organismul nu va mai avea suficiente resurse
pentru a îndepărta celulele tumorale sau infectate din cauza inhibării elementelor sistemului imun
care erau responsabile de producere de anticorpi şi fagocitare (îndepărtarea particulelor străine prin
digestie intracelulară). Pentru prevenirea infecţiilor se administrează terapie profilactică
antimicrobiană pentru primele 3-6 luni ulterioare transplantului.
Restricţia activităţii
Nu există restricţii specifice privind activităţile uzuale anterioare operaţiei, însă este important ca
fiecare pacient să discute cu medicul său cardiolog pentru a beneficia de o abordare personalizată.
De asemenea, medicul specialist va efectua investigaţii paraclinice destinate urmăririi activităţii inimii:
electrocardiograma standard şi Holter pentru detectarea aritmiilor cardiace, ecocardiografia şi chiar
biopsia endomiocardică pentru evaluarea efectelor medicaţiei imunosupresoare.

Bibliografie: Transplantul cardiac (romedic.ro)