Capitolul 1

ENTOMOLOGIE
GENERALĂ
{entomologie I }

I. D. AGRICULTURĂ
I. D. MONTANOLOGIE
I. D. HORTICULTURĂ

Prof. dr. ION OLTEAN

1
 Entomologie generală

1.
INTRODUCERE
1.1. OBIECTUL ENTOMOLOGIEI
Producţia diferitelor culturi, inclusiv a celor forestiere, poate fi afectată în mare măsură,
atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ, de atacul diferitelor specii de animale
dăunătoare. Pierderile cauzate de dăunătorii animali, boli şi buruieni la culturile agricole şi la
produsele depozitate, pe plan mondial, se ridică la aproximativ 35% din recoltele potenţiale. Din
această cauză, aşa cum apreciază şi Organizaţia Mondială pentru Alimentaţia şi Agricultură
(FAO), 10-15 % din populaţia globului suferă permanent de foame, iar 35-40 % este infometată
periodic. Din totalul acestor pagube, mai mult de o treime sunt determinate de către dăunătorii
animali, cu mari diferenţe între diferitele zone ale globului. Astfel, în ţările dezvoltate aceste
pierderi cauzate de dăunători se cifrează la 5%, pe când în ţările sărace aceste pierderi depăşesec
50%. Aceste diferenţe sunt determinate de nivelul de dezvoltare al sectorului de protecţia
plantelor. Complexul de dăunători, care este de fapt foarte bogat, cuprinde specii din unităţi
sistematice foarte diferite, dar cele mai multe aparţin insectelor.
Termenul de “Entomologie” derivă din cuvintele greceşti: "entoma" sau "entonomus", cea
ce înseamnă întretăiat sau segmentat şi "logos" - respectiv ştiinţă, învăţătură sau discurs. Această
disciplină - entomologia - se ocupă cu studiul animalelor care au corpul segmentat respectiv cu
studiul artropodelor.
Diverşi autori (Lamarck 1761; Leach 1817), au precizat obiectul disciplinei de entomologie
ca fiind studiul artropodelor cu 6 picioare (hexapode), adică al insectelor. Din marele număr de
insecte cunoscute până azi (peste un milion şi jumătate, după cei mai optimişti autori), ele
constituie 4/5 din regnul animal, numeroase specii fiind dăunătoare. Astăzi, pe plan mondial se
estimează a fi peste 2,5 milioane specii de insecte (după unii autori ar exista aproximativ 5
milioane) din care majoritatea au regim de hrană fitofag, hrănindu-se cu diferite organe ale
plantelor şi în felul acesta produc daune la diferitele specii de plante cultivate sau spontane din
culturile agricole (cereale, plante tehnice, legume, viţă de vie, pomi şi arbuşti fructiferi etc.),
pajişti naturale şi fondul forestier sau parazitează organismele animale, inclusiv şi omul. Pe
aceste considerente, entomologia aplicată s-a separat în cel puţin 3 discipline: agricolă, forestieră
şi medicală.
► Entomologia agricolă se ocupă de speciile dăunătoare în ecosistemele agricole.
► Entomologia forestieră, în sens strict, se ocupă cu studierea insectelor dăunătoare
pădurilor. În majoritatea ecosistemelor silvice peste 85% din speciile dăunătoare aparţin grupului
de insecte.
► Entomologia medicală are ca obiect de studiu insectele parazite şi cele care sunt
vectoare de boli la animale şi om. Muştele sinantrope, insectele hematofage, unele specii de
rozătoare sunt încriminate în transmiterea unor boli contagioase grave, din grupa virozelor,
bacteriozelor şi micozelor. Unele specii de artropode sunt vectorii unor boli cum ar fi: antraxul,
diferite dermatoze, alergii oftalmice sau ale aparatului respirator superior, determinând astfel
astmul etc. Rozătoarele sunt cunoscute ca vectori a peste 30 de boli infecto-contagioase şi
parazitare, cum ar fi: tifosul, pesta, tularemia, leptospiroza, trichineloza, turbarea, antraxul,
rufetul, febra aftoasă, ciuma etc.
Marile aglomerări de oameni din oraşe favorizează propagarea şi proliferarea unor
insecte nocive în case şi apartamente, instituţii, birouri, spitale, hoteluri, restaurante, unităţi de

2
 Capitolul 1

alimentaţie publică, spaţii de producere, conservare, păstrare şi de desfacere a produselor

alimentare etc. Din categoria acestor insecte de disconfort, cele mai cunoscute şi mai frecvente
sunt muştele, ţânţarii şi blatidele. Înafara acestor trei categorii de insecte, în habitatele umane
apar şi ploşniţe, pureci, păduchi etc., care de asemenea afectează igiena umană şi în general
condiţiile de viaţă. Blatidele sunt cele care apar mai frecvent de-a-lungul conductelor, a
orificiilor de aerisire, a gurilor de evacuare a gunoaielor şi resturilor menajere, de-a-lungul
conductelor din băi, bucătării precum şi în alte locuri cu colţuri ale clădirilor şi apartamentelor.
Muştele predomină în localurile publice, sufragerii sau alte locuri, unde vin prin zbor din locurile
cu gunoaie şi dejecţii şi infestează alimentele şi diferitele obiecte din casă cu o serie de agenţi
patogeni. Cel mai adesea aceste grupe de insecte transportă bacterii şi virusuri care ne pun în
pericol sănătatea. Acestea sunt deci insecte vătămătoare, care dăunează condiţiilor noastre de
viaţă în case şi apartamente şi acolo unde apar stipulează existenţa mizeriei.Atunci când apar în
număr mare, acestea reduc calitatea serviciilor şi a mediului din restaurante, hoteluri, magazine şi
în mod special în birouri şi instituţii.În fermele de animale, muştele invadează grajdurile şi
clădirile administrative înconjurătoare. Ele acţionează direct asupra producţiei animalelor
reducând-o considerabil sau indirect prin transmiterea unor boli şi dăunători. Ele proliferează
lipsa de igienă şi creează disconfort lucrătorilor din zonă. Importanţa cunoaşterii speciilor de
muşte şi ţânţari care-şi duc viaţa în locuinţe, în jurul aşezărilor omeneşti, diferite dependinţe,
grajduri, abatoare, măcelări sau prin gunoaie rezultă mai ales din faptul că ele sunt purtătoare de
agenţi patogeni foarte periculoşi, dintre care se pot aminti: febra tifoidă, dizenteria, poliomelita,
antraxul, tuberculoza, paludismul, febra galbenă, filarioza limfatică, numeroase encefalite
arbovirale etc. Muştele sinantrope şi ţânţarii trăiesc în contact mai mult sau mai puţin strâns cu
omul şi cuprind specii endofile, care-şi duc viaţa mai mult în aşezările omeneşti, şi altele exofite,
care trăiesc mai ales în afara locuinţelor.De pe corpul muştelor sinantrope, din picăturile
regurgitate şi din excrementele lor au fost izolaţi agenţii febrei tifoide, paratifoidei, dizenteriei,
holerei, diareei infantile, gastroenteritelor, poliomelitei, tuberculozei etc. Prezenţa şi marea
variabilitate a germenilor patogeni din mediul exterior precum şi posibilităţile multiple de
contaminare a muştelor şi ţânţarilor, datorită specificului lor de viaţa, în raport cu aceşti agenti
patogeni, pe de o parte şi contactul nemijlocit cu alimentele, obiectele uzuale sau cu omul, pe de
altă parte sunt elementele care pun în evidenţă cunoaşterea rolului de vector al acestor insecte.
Adăugând la aceasta înmulţirea lor excesivă, mai ales în lunile de vară şi uşurinţa deplasării lor,
în unele cazuri la distanţe foarte mari, ne putem face o imagine despre importanţa medicală a
acestor insecte ca vectori ori transmiţători ai germenilor unor boli virotice, bacteriene sau alte
boli parazitare. Contaminarea şi transmiterea agenţilor patogeni prin muşte şi ţânţari depinde în
primul rând de modul lor de hrănire, cunoscând faptul că ele pot fi: polifage, coprofage facultativ
sau obligatoriu, respectiv hematofage facultativ sau obligatoriu. Agenţii patogeni luaţi de pe
diferite materii infectate rămân vii pe muscă sau în intestinul muştelor şi ţânţarilor, un timp mai
mult sau mai puţin îndelungat, după care prin excrementele lor, prin atingerea alimentelor şi prin
contactul direct cu omul, aceştia ajung în tnbul digestiv al omului, pe mucoasele sau pe rănile
existente în diferite regiuni corporale umane. Din cercetările diferiţilor autori reiese că
Salmonella enteritidie, agent principal al infecţiilor alimentare supravieţuieşte în intestinul
muştelor din focarele epidemice, cam 30 de zile; stafilococii care produc toxiinfecţii alimentare
supravieţuiesc 8 zile în corpul vectorului; bacilul tific Elberth supravieţuieşte 6 zile; agentul
Flexner supravieţuieşte 4 zile iar bacilul holerei supravieţuieşte 2 zile. În focarele epidemice (de
infecţie) s-au pus în evidenţă la peste 30% din muşte existente în zona focarului, fie pe suprafaţa
corpului lor, fie în tubul digestiv, bacilii dezinterici ( Hiss, Flexner, Shiga etc.), bacilul tific
(Elberth), bacilul paratific A şi B etc. Un rol important au muştele sinantrope şi ţânţarii în
transmiterea germenilor şi a altor boli (înafară de cele gastrointestinale). Astfel, Graham Smith a
găsit pe muşte şi în excrementele lor bacilul Koch, care trăieşte în intestinul acestore aproximativ
16 zile. Virusul poliomelitei se conservă în intestinul muştelor 48 de ore (după Suhova poate trăi

3
 Entomologie generală

10 zile). Muştele mai pot transmite germenii holerei, conjunctivitei purulente epidermice şi
oftalmice. Steihaus în lucrarea “Insect microbiology” menţionează că dintre muştele sinantrope
Musca domestica este infectată cu următorii germeni: Salmonella enteritidis, Salmonella
paratyphi, Salmonella schotmulleri, Pasteurella cuniculicida, Pasteurella tularensis,
Streptococus fecalis, Escherichia coli, Paracollobractum proteus, Stafilococus aureus, Shigella
paradysenteriae, diferiţi streptococi patogeni, diferiţi gonococi, diferiţi meningococi etc. Muştele
mai pot vehicula şi chişti de: Entomoeba hystolitica, Lamblia sp., Trichomonas, Balantidium
etc., precum şi ouă de ascarizi şi tricocefali. Unele specii de de muşte sinantrope au un rol foarte
important şi în medicina veterinară, fiind gazde intermediare pentru larvele unor viermi, care
produc helmintoze cutanate, bronho-pulmonare şi gastro-intestinale la cabaline sau oculare, mai
ales la bovine. În acest caz o parte din ciclul de dezvoltare al viermilkor paraziţi are loc în corpul
muştelor. Rolul epidemiologic al muştelor sinantrope şi al ţânţarilor depinde de densitatea
populaţiei, de intensitatea activităţii lor, de condiţiile de igienă asigurate şi de variabilitatea
agenţilor patopgeni.Ţânţarii din familia Culicidae constituie un grup foarte important de vectori
implicaţi în transmiterea unor grave boli umane. Ei sunt implicaţi în transmiterea paludismului,
febrei galbene, numeroase encefalite arbovirale, filarioza limfatică etc. Aceste maladii şi în
primul rând paludismul, figurează ca fiind printre principalele cauze ale morbidităţii şi
mortalităţii umane. Din acest considerent consecinţele activităţilor tţânţarilor de-a lungul istoriei
umane sunt considerabile. De asemenea ţânţarii sunt responsabili de transmiterea numeroaselor
maladii printre populaţiile de amfibieni, reptile, păsări şi mamifere, la fel şi la numeroase
animale domestice cu consecinţe economice de mare importanţă.
Această disciplină face parte din grupul ştiinţelor zoologice alături de alte ştiinţe ca:
 Helmintologia (se ocupă cu studiul nematozilor),
 Acarologia (se ocupă cu studiul acarienilor),
 Ornitologia (se ocupă cu studiul păsărilor) etc.
Entomologia agricolă, disciplină cu un profund caracter practic, studiază relaţiile dintre
dăunători (insecte, nematozi, acarieni, miriapode, moluşte, păsări şi mamifere) şi speciile de
plantele cultivate concomitent cu analizarea tuturor factorilor ecologici (factori biotici şi factori
abiotici), care determină în mare măsură comportamentul dăunătorilor dar şi reacţia plantei, cu
repercursiuni directe asupra daunelor finale. În funcţie de aceste interrelaţii ce se stabilesc în
ecosistemele agricole se întocmesc cele mai eficiente strategii de combatere a întregului complex
de dăunători. Protecţia materialului vegetal trebuie asigurată atât în perioada de creştere a
acestuia cât şi după recoltare, în perioada de depozitare şi apoi de prelucrare.

1.2. ISTORICUL ENTOMOLOGIEI

Cele mai vechi date despre bolile şi dăunătorii plantelor se găsesc în scrierile antice,
ebraice şi indiene precum şi în scrierile unor filozofi şi naturişti greci şi romani, dintre care-i
amintim pe Aristotel, Terentius Varo, Theophrast şi Pliniu cel Bătrân. La popoarele orientale se
găsesc cele mai vechi date în legătură cu partea aplicativă a entomologiei, în aceste lucrări
făcându-se referiri la creşterea viermilor de mătase, la pagubele făcute de lăcuste şi de gărgăriţe.
Cea mai veche informaţie de acest gen datează din anul 2630 î.Hr., când legendele menţionează
că Hai-Ling Shih, soţia împăratului chinez Huang Ti a învăţat poporul său cum să crească
viermii de mătase şi să prelucreze gogoşile de mătase. Chiar în cartea lui Moise se găsesc pasaje
în care se vorbeşte despre unele insecte vătămătoare (lăcuste, greieri, molii). În clasificarea lui
Aristotel (384-322 î.Hr.) făcută în lucrarea “Historia animallum” artropodele sunt reprezentate
prin două grupe de animale: Malacostraceele în care a inclus racii (denumire care se menţine şi
astăzi în zoologie) şi Insectele care apar ca o grupă heterogenă din care fac parte insectele

4
 Capitolul 1

propriu-zise, arahnidele şi miriapodele. Între cele peste 500 de specii clasificate şi descrise în
această lucrare, sunt prezentate insecte care aparţin la 47 de genuri.
Date referitoare la infestarea produselor agricole depozitate se întâlnesc de asemenea din
cele mai vechi timpuri. Unele referiri la aceste pagube datează încă din Egiptul antic şi ele se
referă la prezenţa unor exemplare de Sitophilus sp. în cerealele găsite în mormântul lui Zezer, a
cărui piramidă provine din perioada celei de a III-a dinasti, adică în jurul anului 2900 î.Hr. Prin
anul 1550 î.Hr., în papirusurile studiate de Moritz Ebers există date care arată că egiptenii
cunoşteau dezvoltarea la Scarabeus sau ieşirea muştelor din nimfe şi larve. La egipteni unele
insecte erau considerate ca fiinţe sfinte şi erau pictate sau sculptate pe vechile morminte (Apis,
Sphex, Scarabeus). Dintre cele mai vechi descoperiri ale dăunătorilor, se pot aminti şi
exemplarele de Tribolium confusum şi Tribolium castaneum, descoperiţe într-un vas care conţine
grâu sau făină, găsit în mormântul unui faraon din dinastia a VI-a, aproximativ în anul 250 î.H.
În mormintele egiptene din antichitate au mai fost identificate şi unele specii de coleoptere, cum
ar fi: Oryzaephilus surimanensis şi Rhyzopertha dominica, găsite în orzul păstrat într-un
mormânt de sub piramida de la Seqqarah, care datează din anul 1350 î.Hr. Multe din exemplarele
descoperite erau incluse în substanţe răşinoase sau uleioase şi aparţineau speciilor Lasioderma
serricorne, Gibbium psylloides şi Stegobium paniceum.
Asemenea descoperiri au fost făcute şi în teritoriile Imperiului Roman, astfel, exemplare de
Oryzaephilus surimanensis şi Sitophilus spp. au fost găsite în ruinele de la Herculaneum, iar
Tribolium spp. în deşeurile vegetale îngropate la St. Albans din Anglia. Plinius cel Bătrân (mort
în anul 79 î.Hr.) a scris o istorie a ştiinţelor naturale în 37 de cărţi, în care a dezvoltat ideile lui
Aristotel şi a îmbinat aceste cunoştinţe cu diferitele legende şi credinţe populare.
În evul mediu are loc o stagnare în toate domeniile ştiinţifice, datorită inchiziţiei şi
dogmatismului religios. Din această perioadă se cunosc puţine lucrări care să se refere la bolile şi
dăunătorii plantelor. Totuşi merită a fi amintită lucrarea lui Albert cel Mare, intitulată “De
animalibus” în care se prezintă şi date privind unele specii de insecte dăunătoare şi folositoare.
În anul 1602, Ulise Aldrovandi a publicat lucrarea “De animalibus insecti”, în care a
încercat o primă clasificare a insectelor, pe care le-a separat de crustacee şi le-a împărţit în şapte
grupe. Între anii 1622-1667, J. Goedart a publicat trei volume sub titlul “Metamorfoza şi istoria
naturală a insectelor”. Naturalistul şi medicul italian Francesco Redi (1626-1698) publică
lucrarea “Experienţe asupra formării insectelor” în care arată că viermii care apar în carnea
alterată sunt larvele muştelor ce depun ouă pe carne, combătând astfel teoria generaţiei spontane,
care era acceptată la acea vreme. Tot el introduce metoda experimentală de studiu, folosind
disecţiile la insecte.
Odată cu apariţia primelor instrumente de mărit, se pun bazele sistematicii, morfologiei şi
anatomiei nevertebratelor. Printre cei care s-au afirmat în această perioadă, mai importanţi au
fost: Marcello Malpighi, care s-a ocupat de anatomia viermelui de mătase (a publicat lucrarea
“Disertatio epistolica de Bombice cum figuri” care se referă la morfologia şi anatomia viermelui
de mătase şi în care aduce contribuţii deosebite prin descoperirea tuburilor lui Malpighi, organe
excretoare, dar şi la studierea inimii, a sistemului nervos şi a sistemului respirator);
Swammerdam, care stabileşte diferite metode de tehnică experimentală şi prezintă metode de
preparare a omizilor pentru colecţii; Sibyle de Merian, care publică o lucrare despre
metamorfoza insectelor; A. Leeuwenhoek prin lucrarea sa “Arcana naturae” publicată în anul
1695 dovedeşte prin intermediul disecţiilor pe care le-a făcut, că adulţii de afide conţin în
unteriorul corpului lor numeroşi juvenili mai mult sau mai puţin pregătiţi pentru a se naşte; J.
Goedart, în lucrarea “De Insectis”, apărută în 1685 prezintă pentru prima dată relaţia amicală
care există între furnici şi afide, în care el a mers până acolo încât a prezentat o conversaţie
imaginară între cele două specii de insecte, pe subiecte de genul celor care implică avertizarea în
momentul apropierii duşmanului; Antoine Ferchauld de Reaumur, care editează între anii 1734-
1742, în şapte volume “Istoria naturală şi anatomia insectelor” este preocupat de morfologia

5
 Entomologie generală

externă a fidelor şi de insectele care formau gale şi pseudogale pe diferiţi arbori ornamentali, dar
se referă şi la multe insecte care atacă afidele (Syrphus, Coccinella, Hemerabius); Carlo de Geer
publică în anul 1773 lucrarea “Memoires pour servir à l'histoire des insectes” în şapte volume cu
238 de planşe (el arată că afidele sunt vivipare pe timpul verii şi că, înainte de sfârşitul anului
devin ovipare); C. Bonnet, care descoperă fenomenul de partenogeneză la afide, publică în anul
1779 lucrarea “Oeuvres d'Histoire Naturelle – Observation sur les Pucerons” în care grupează
afidele în două secţiuni principale: specii care posedă cornicule şi specii care sunt lipsite de
cornicule, şi tot el stabileşte că există forme care se hrănesc pe frunze, flori, rămurele dar există
şi acele forme care formează colonii sub pământ, ataşate de rădăcini ş.a. Cel mai important
moment în evoluţia entomologiei a fost însă apariţia lucrării “Sistema naturae in Quo Naturae
Regna Tria Secundum” în anul 1735 a lui K. Linné (1707-1778), lucrare care cuprinde regnurile
Lapideum, Vegatabile, Animale. În clasificaţia lui Linné una dintre cele şase clase ale regnului
animal, clasa a V-a, cuprinde insectele (pe care le grupează în şapte ordine: Coleoptera,
Hemiptera, Lepidoptera, Neuroptera, Hymenoptera, Diptera, Aptera), grupă în care sunt
cuprinse însă şi arahnomorfele şi crustaceele (aproape toate artropodele). Importanţa lucrării
constă şi în faptul că el introduce prima clasificare zoologică după criteriile nomenclaturii binare,
iar la clasificarea insectelor a utilizat drept criteriu de bază numărul şi conformaţia aripilor. După
Linné, biologul J.C. Fabricius elaborează în perioada 1792-1798 o lucrare în cinci volume
privind clasificarea insectelor.
O contribuţie importantă la studiul sistematic al atropodelor aduce P.A. Latreille (1762-
1833), care în 1796 împarte artropodele în 14 ordine, dintre care primele 10 cuprind insectele iar
ultimele patru cuprind celelalte artropode. El separă pentru prima dată insectele de miriapode,
acestora dându-le denumirea de Hexapoda. Această denumire este deosebit de importantă,
deoarece formularea ei elimină dintr-o dată toate celelalte grupe de artropode (crustacee,
miriapode şi arahnomorfe), delimitându-le astfel conturul morfologic exact. Tot el a împărţit
insectele în insecte cu aripi şi insecte fără aripi şi a introdus în clasificaţie criteriul metamorfozei,
împărţind insectele în Ametabola (insecte cu metamorfoză incompletă) şi Metabola (insecte cu
metamorfoză completă).
În secolul al XIX-lea, o serie de autori publică monografii asupra insectelor. Astfel,
Meigen publică o vastă lucrare despre dipterele din Europa; Hubner face o monografie a
himenopterelor; Mulsant prezintă coleopterele, iar Godart publică lepidopterele. Riley face
calcule privind pagubele ce pot fi produse de diferite specii de insecte (musca de Hessa, gândacul
din Colorado, omida capsulelor de bumbac şi altele), iar odată cu apariţia filoxerei în Europa, se
intensifică cercetările de entomologie agricolă. În 1800, Cuvier delimitează crustaceele ca o clasă
aparte, iar în 1801, Lamarck înfinţează clasa Arahnida şi astfel insectele rămân delimitate la
conţinutul lor aproape curat, al artropodelor hexapode. Încă de pe acum, cele patru clase:
crustacee, arahnide, miriapode şi insecte au fost stabilite aşa cum sunt şi astăzi. În anul 1843
apare celebra monografie a lui J.H.Kaltenbach intitulată “Monograph der Familien
Pflanzenläuse”, care este o carte de căpătâi pentru entomologii care se ocupă de studiul afidelor.
Autorul prezintă în prima parte a lucrării noţiuni privind biologia, răspândirea, reproducerea şi
duşmanii afidelor dar şi importanţa pagubelor produse de acestea. În partea a doua a lucrării
prezintă o clasificare a afidelor pe care le grupează pe genuri, descrie 12 genuri cu un total de
159 de specii.
Începând cu anul 1805 cercetările entomologice sunt cuprinse în lucrări din seriile de faună
ale diferitelor ţări: Fauna Austriaca (1805-1879), Fauna Helvetica (1838), Naturgenhrichte der
Insecten Deutschlands (1858-1898), Biologia Central Americana Zoologie (1879, London), The
Faune of British (1888, London), North American Fauna (1889, Washington), Das Tierreich
(1897, Berlin), Fauna Hawaiiensis (1899-1913, Cambridge), Fauna Regni Hungarica (1900),
Genera Insectorum (1902, Bruxelles), Fauna Rossi (1911-1929), Insekten Mittleuropas (1914,
Stuttgard), Biologie der Tierre Deutschlands (1922, Berlin), Faune de France (1923, Paris),

6
 Capitolul 1

Encyclopedie entomologique (1924, Paris), Die Tierrwelt Deutschlands (1925, Jena), Faune des
Colonies Françaises (1927, Paris), Fauna URSS (1935), Insects of Samoa (1935, London),
Opredeliteli po faune URSS (1936), Faune de l'Empiro français (1943, Paris), Atlas
d'Entomologie (1944-1953, Paris), Handbooks for the Identification of British Insects (1950,
London), Fauna României (1951-1982), Insects of Micronesia (1954, Hawaii), Klucze do
czneszania owadow Polski Warazava (1955), Fauna CSR (1954, Praha), Fauna Hungariae
(1955, Budapest), Fauna Fennica (1956, Helsinki) etc.
Introducerea unor criterii în clasificarea tuturor speciilor de animale a dat posibilitatea să se
dezvolte şi alte studii de morfologie şi embriologie, care au clarificat din ce în ce mai mult
disputele sistematicienilor. Ulterior, sistemul de clasificaţie al insectelor s-a perfecţionat mereu,
până în zilele noastre, atât pe baza cercetărilor asupra formelor actuale cât şi a datelor
paleontologice, elaborate de mari entomologi ca: Jacobson. Handlirsch, Polojenţev, Dobrovolski,
Berlese, Jeannel, Tillyard, Martinov, Rilley, Bei-Bienko, Snodgras, Imms, Svanvici,
Balachowski etc.
Actualmente asistăm la o dezvoltare accelerată a cercetărilor în domeniul entomologiei,
cercetări care se axează pe probleme de biologie, ecologie şi combatere a dăunătorilor fitofagi.
În literatura românească primele scrieri cu referiri asupra dăunătorilor datează din secolul
al XV-lea, când în scrierile cronicarilor Grigore Ureche, Axente Uricariul ş.a., se fac referiri la
invaziile de lăcuste. Primele studii asupra insectelor încep abia în jurul anului 1800 şi iau
amploare spre sfârşitul secolului al XIX-lea. În această perioadă oameni de ştiinţă ca:
Friwaldsky. Muller, Seidlitz, Hormuzachi, Caradja, Knechtel, Borcea, Suşter, Jacquet, Bielz ş.a.,
publică o serie de lucrări de sistematică şi zoogeografie asupra unor grupe de insecte , mai ales
din ordinele: Orthoptera, Coleoptera, Lepidoptera, Hymenoptera, Diptera etc. Importante
colecţii de insecte, care sunt adevărate comori ale muzeelor noastre, ne-au rămas de la aceşti
pionieri ai studiului insectelor din ţara noastră. Astfel putem cita “Colecţia C. Hurmuzachi”,
“Colecţia Caradja” şi “Colecţia Ostrogovici”, toate trei de la Muzeul Antipa din Bucureşti şi
“Colecţia Bielz” la Muzeul din Sibiu.
Probleme de entomologie aplicată sunt prevăzute în: ”Legea pentru apărarea agriculturii
de atacurile omizilor şi cărăbuşilor” promulgată în anul 1870, şi se amplifică după anul 1884,
anul pătrunderii filoxerei viţei de vie (Phylloxera vastatrix) în plantaţiile viticole autohtone şi
apoi a păduchelui ţestos (Quadraspidiotus perniciosus) în plantaţiile pomicole. În perioada 1891-
1899 apar o serie de legi şi regulamente care prevăd apărarea podgoriilor împotriva acestui
periculos dăunător. În anul 1900, G.N. Nicoleanu publică prima lucrare, cu caracter monografic
“La lutte contre le phylloxera en Roumanie”, iar în 1909, W. Knechtel şi W.C. Knechtel publică
un manual de entomologie intitulat “Insectele vătămătoare din România şi mijloacele de
combaterea lor”.
La institutele agronomice din ţară se pune mai târziu un accent deosebit pe latura
entomologică a studiilor de zoologie, apoi asemenea studii se introduc ca discipline cu caracter
teoretic şi practic la facultăţile de biologie de la universităţi. Prima catedră de Entomologie
agricolă se înfiinţează încă din 1910, la Şcoala Superioară de Agricultură de la Herăstrău.
Efectuarea unor cercetări organizate în domeniul entomologiei încep în anul 1929, când la
Institutul de Cercetări Agronomice din România (I.C.A.R.) se înfiinţează “Staţiunea de cercetări
entomologice”, care mai târziu devine o secţie a institutului, cu scopuri practice şi astfel în anul
1945 este transformată în “Secţia de zoologie şi entomologie agricolă”
Pe plan administrativ-organizatoric în cadrul Ministerului Agriculturii se înfiinţează încă
din anul 1912, un “Birou entomologic”, care în anul 1932 s-a transformat în “Direcţia de
Protecţia Plantelor” iar în 1933, în “Serviciul de protecţia plantelor”.