Entomologie generală

6.
CARACTERE GENERALE, BIOECOLOGIA ŞI SISTEMATICA ALTOR
GRUPE DE ANIMALE DĂUNĂTOARE
Plantele de cultură, plantaţiile pomicole şi viticole, speciile forestiere şi vegetaţia spontană
de pe păşuni şi fâneţe, este atacată de un bogat complex de animale, care înafară de insecte mai
cuprinde: acarieni, crustacee, miriapode, nematozi, gastropode, păsări, mamifere etc.
Cunoaşterea acestor categorii de dăunători este obligatorie în vederea stabilirii unor strategii
integrate de combatere, care să menţină populaţia fiecărui dăunător sub valoarea pragului
economic de dăunare.

6.1. ÎNCRENGĂTURA NEMATODA

6.1.1. Caracterele generale ale nematozilor.

Nematozii sunt organisme nevertebrate care se încadrează în grupa viermilor, având corpul
cilindric sau fusiform, iar în secţiune transversală este circular. Unele specii au corpul lung şi
subţire, cu aspect filiform sau filamentos; altele au corpul scurt şi îngroşat în zona mediană,
extremităţile fiind mai subţiri. La specii din familia Heteroderidae, femelele au corpul globulos,
în formă de sac sau lămâie, ca urmare a degenerării muşchilor somatici în urma adaptării lor la
un mod de viaţă sedentar. Corpul nematozilor, acoperit la exterior de o cuticulă rezistentă,
flexibilă, netedă sau inelată, este împărţit în 3 regiuni distincte: cap, trunchi şi coadă. În general,
corpul este transparent şi caracterizat printr-o simetrie bilaterală, iar segmentaţia lui este
superficială şi limitată la cuticulă.
- Sunt organisme animale cu simetrie bilaterală, având corpul nesegmentat, acoperit de o
cuticulă groasă, tegumentul fiind lipsit de cili; când în unele cazuri există cili, aceştia sunt
restrânşi numai în anumite regiuni ale corpului (nici spermatozoizii nu au cili).
-Musculatura, constituită din celule de tip mioepitelial, împreună cu tegumentul formează
un sac musculo-cutaneu, care înconjoară cavitatea viscerală, de unde şi denumirea de
Aschelminthes, care se mai dă încrengăturii (Ascos=sac; Helminthos = vierme).
- Mezenchimul este în regresie, fiind atât de redus încât organele interne stau dispuse liber
într-o cavitate viscerală primară sau schizocel, numită şi pseudocelom.
Deşi încrengătura este heterogenă, neputându-se oferi un tip comun de descriere, totuşi
grupele componente prezintă o serie de caractere comune.
- În dezvoltarea embrionară, în partea posterioară a corpului larvei, se formează a
înfundătură ectodermică numită proctodeum, care constituie intestinul posterior şi orificiul anal.
Orificiul bucal este situat la partea anterioară, iar cel anal la extremitatea posterioară.
- Aparatul circulator şi aparatul respirator lipsesc, caracter de inferioritate, comune
metazoarelor, situate filogenetic anterior acestei încrengături.
- Sexele de regulă sunt separate; aparatul de reproducere este foarte simplu, asemănător cu
al viermilor platelminţi.
- Segmentarea oului este de tip bilateral, adesea manifestând tendinţa spre segmentare în
spirală.
- Dezvoltarea postembrionară are loc prin năpârliri, din cauza prezenţei cuticulei tari, care
împiedică creşterea.

84
 Capitolul 6

6.1.2. Organizarea internă a corpului nematozilor.

Cuticula, de natură hipodermică, are o structură elastică şi necelulară, compusă din mai
multe straturi. Ea acoperă corpul şi căptuşeşte totodată cavitatea stomei, lumenul esofagului,
rectul, cloaca, vaginul, canalele, porii excretori şi unele organe senzoriale. Inelarea corpului,
redusă doar la nivelul cuticulei, este întreruptă în anumite portiuni, formând "câmpuri laterale",
care sunt constituite din linii longitudinale, a căror număr şi dispunere variază de la un grup de
specii la altul.
Musculatura se găseşte imediat sub stratul de celule hipodermice; ea este reprezentată
printr-un strat de muşchi longitudinali bine dezvoltaţi, divizată prin corzi laterale şi mediane în 4
câmpuri musculare longitudinale. La aceştia se adaugă muşchii speciali, care dirijează mişcările
pieselor bucale, mişcările intestinale şi aparatul copulator.
Părţile interne ale hipodermei, împreună cu 4 fascicule musculare longitudinale, ataşate de
aceasta, delimitează o cavitate largă de-a lungul întregului corp al nematodului, respectiv
cavitatea internă. Aceasta este reprezentată printr-un pseudocelom plin cu lichid de consistenţa
unei mase gelatinoase în care sunt dispuse organele sistemului digestiv şi a celui de reproducere.
Aparatul digestiv se compune din mai multe regiuni: orificiul bucal (stoma), o cavitate
bucală (stomatică), care la nematozii fitoparaziţi este armată cu un stilet, esofagul (musculos şi
glandular), intestinul subţire, rectul şi orificiul anal. Forma, structura sau modificările
elementelor componente ale regiunii anterioare a aparatului digestiv reprezintă particularităţi
morfologice esenţiale care sunt luate în considerare la sistematica nematozilor, respectiv în
gruparea sau diferenţierea ordinelor, familiilor, genurilor şi uneori chiar a speciilor de nematozi.
Stiletele sau acul, este adaptat pentru înţepat şi supt, fiind acţionat de o musculatură
puternică, inserată de baza acestuia şi de zona anterioară a capsulei cefalice. Acesta joacă un rol
mecanic în procesul de nutriţie al parazitului, străpunge ţesutul vegetal şi absoarbe conţinutul
celular. Mărimea şi forma stiletului joacă un rol important în clasificarea nematozilor.
Esofagul are forma unui tub mai mult sau mai puţin cilindric, ce face legătura cu cavitatea
bucală în care se găseşte stiletul nematozilor, fiind constituit din trei părţi: corpusul, istmul şi
bulbul bazal sau posterior. La majoritatea nematozilor corpusul este de formă cilindrică. În cea
de-a doua jumătate a sa (metacorpusul) se găseşte un bulb median prevăzut cu un aparat valvular.
Istmul, reprezentat de partea îngustată a esofagului, este înconjurat de un inel nervos. Bulbul
bazal cuprinde 3 glande esofagiene, una dispusă dorsal şi 2 ventrale sau subventrale. Locul de
inserţie a glandei dorsale pe traiectul canalului esofagian constituie un element important în
sistematica grupelor de nematozi. În partea distală a esofagului de obicei se găseşte o formaţiune
valvulară, numită cardia, care realizează joncţiunea dintre esofag şi intestin.
Intestinul are aspectul unui tub simplu, care se continuă cu rectul şi orificiul anal. La
femele, în rect se varsă secreţiile glandelor rectale; la masculi, în rect se află deschiderea
canalului deferent şi organul copulator, împreună formând cloaca.
Aparatul excretor este reprezentat prin două tipuri: fie sub forma unei celule glandulare,
situată ventral, aproape de extremitatea anterioară a intestinului; fie în formă de "H", compus din
două canale longitudinale reunite într-un canal dorsal, care se deschide printr-un por excretor la
partea ventrală a corpului.
Sistemul nervos este format din sistemul nervos central, sistemul nervos periferic şi
sistemul nervos simpatic. Sistemul nervos central este constituit din ganglioni cervicali şi un inel
nervos asociat cu coarda neurală ventrală. Sistemul nervos simpatic, esofagian şi rectal,
inervează aparatul digestiv şi cel reproducător, fiind format din inele nervoase şi nervi situaţi
dorsal şi sublateral.
Organele senzoriale periferice sunt reprezentate prin mai multe tipuri de papile sau peri,
care pot fi: papile labiale externe, papile cefalice submediane, papile cervicale sau deiiride şi

85
 Entomologie generală

papile genitale, cu funcţia senzorială tactilă. Aceste organe senzoriale constituie elemente foarte
importante în sistematica nematozilor.
Amfidiile se găsesc la extremitatea anterioară a corpului, amplasate în spatele buzelor, la
nivelul cavităţii bucale, fiind reprezentate printr-o pereche de organe latero-sensibile, de forme şi
dimensiuni variabile. Amfibiile sunt organe chemoreceptoare. Ele sunt mai bine dezvoltate la
formele marine şi mai reduse la cele terestre şi parazite şi sunt mai dezvoltate la masculi.
Fasmidele ca şi alte formaţiuni caudale laterale sunt perechi de papile cu o structură
unicelulară. Se întâlnesc la nematozii fitofagi şi zooparaziţi, din clasa Secernentea, cum este
cazul la Tylenchidae. Ele au rol de glandă, cu deschiderea printr-un por lateral, de fiecare parte a
cozii şi sunt în legătură cu nervii caudali laterali: lipsesc la formele care au glande caudale.
Fasmidele servesc ca un criteriu esenţial în sistematica nematozilor.
Cefalidele sunt situate în regiunea cefalică (anterioare şi posterioare); formează un cerc în
jurul corpului, fiind situate în stratul intern al cuticulei.
Hemizonidele sunt situate puţin înaintea porului excretor, având o structură relativ
asemănătoare cu cefalidele, formând un semicerc în partea ventrală a corpului. Natura ambelor
structuri cefalide şi hemizonide este neclară; ele sunt legate de sistemul nervos prin comisuri,
fiind posibile puncte de legătură între organe şi cuticulă.
Deiridele sunt formaţiuni cuticulare perechi, legate de cordoanele nervoase laterale, care se
deschid în formă de por în câmpul lateral-median al corpului. Ele sunt caracteristice
superfamiliei Tylenchoidea.
Hemizonionidele se găsesc, în general, pe partea ventrală a corpului la nivelul bulbului
esofagian posterior, întotdeauna în spatele hemizonidelor. La speciile din genul Xiphinema,
hemizonionidele sunt localizate la baza stiletului.
Ocelii se găsesc doar la unele specii de nematozi liberi marini şi de ape dulci, amplasaţi pe
părţile laterale ale esofagului, jucând rolul unor lentile.
Aparatul de reproducere. Constituţia, modul de dispunere şi forma componentelor
organelor de reproducere, inclusiv prezenţa sau absenţa unor anexe la nivelul organului
copulator, constituie elemente de bază în sistematica speciilor de nematozi.
La mascul, aparatul de reproducere este reprezentat de: un testicul, vas deferent, organul
copulator şi orificiul anal-genital. Testiculul este format dintr-o zonă germinativă (germarium) şi
una de creştere (vitelarium), unde se formează şi se dezvoltă spermatozoizii. Zona de creştere
continuă cu un canal deferent, iar acesta cu o porţiune mai lăţită numită veziculă seminală, în
care se acumulează spermatozoizii. Vezica seminală se continuă cu un canal deferent, iar distal
se diferenţiază în canal ejaculator, care se deschide în rect, formând cloaca. Aparatul copulator
mascul este reprezentat prin 1-2 spiculi şi o piesă cuticularizată, sub forma unui jgheab, denumit
gubernaculum.
La femelă se distinge ovarul, constituit la exterior de un epiteliu şi ovarul propriu-zis,
acesta fiind format din celule aplatizate al căror centru este ocupat de celule germinative în
proliferare, reprezentând zona germinativă. La unele grupe (îndeosebi parazite) zona germinativă
este reprezentată prin mai multe rânduri de oogoni, grupaţi în jurul unui ax denumit rachis, care
treptat dispare din zona de creştere a oogonilor (oocite). Zona de creştere a ovarului continuă cu
un oviduct al cărei extremitate anterioară se diferenţiază într-o spermatecă (receptacol seminal).
Oviductul se continuă apoi cu un uter, adesea separat printr-un sfincter, şi se termină cu vaginul.
Deschiderea gonadei se realizează printr-un orificiu denumit vulvă, situată ventral şi către
jumătatea lungimii corpului, fiind prevăzută cu celule glandulare şi o musculatură dilatatorie. La
femelele unor specii de nematozi se întâlnesc ovare foarte alungite, cu o producţie mare de ouă,
iar oviductele şi uterul sunt foarte voluminoase. La unii nematozi fitoparaziţi (heteroderide)
femela capătă forma unui sac datorită dezvoltării exagerate a celor două ovare şi a anexelor lor,
iar vulva se deplasează în poziţie posterioară.
86
 Capitolul 6

O gonadă prezintă o structură tubulară simplă în interiorul căreia, din celule epiteliale, se
diferenţiază gameţi, respectiv ovocite şi spermatocite. Formarea acestora şi succesiunea regulată
a stadiilor într-o anumită ordine caracterizează evoluţia lor, cunoscută sub denumirea de
ovogeneză sau spermatogeneză.

6.1.3. Reproducerea şi dezvoltarea nematozilor

Fecundarea la nematozi se realizează în prima parte a uterului, majoritatea speciilor fiind
ovipare. Oul este sferic sau oval şi în general prevăzut cu o membrană rezistentă, uneori
ornamentată cu spini sau excrescenţe. Ouăle sunt depuse în diferite faze de dezvoltare; în funcţie
de aceasta speciile pot fi: ovipare, ovovivipare sau vivipare.
Reproducerea nematozilor. Un rol important în perpetuarea nematozilor îl reprezintă
reproducerea, care se realizează fie pe cale sexuată, fie partenogenetic. Indiferent însă pe ce cale
se reproduc, întreaga dezvoltare a nematozilor este marcată de 2 etape: embrionară şi
postembrionară.
Dezvoltarea nematozilor începe imediat după fecundare, parcurgând 2 faze mai
importante: topogeneza, în care se evidenţiază conturul embrionului şi organogeneza, când are
loc formarea organelor interne (diferenţierea histologică), cu individualizarea morfologică şi
funcţională.
După ultima fază a diferenţierii histologice embrionul este gata format şi poate fi uşor
observat, prin învelişul transparent al oului. Eliberarea larvei din ou (ecloziunea) se realizează
prin ruperea corionului sub influenţa mişcărilor peristaltice, provocate de musculatura corpului
larvei, marcând sfârşitul primei etape de dezvoltare. Perioada de timp de la depunerea oului şi
până la ecloziune, cunoscută sub numele de incubaţie, este foarte variabilă, fiind în funcţie de
specie şi în mare măsură de condiţiile de mediu, de la câteva ore până la câteva săptămâni.
Dintre factorii externi care exercită o influenţă marcantă asupra dezvoltării embrionare, un rol
important îl are temperatura. Efectul acesteia se resimte mai ales la speciile a căror dezvoltare
embrioanară este lentă şi îndelungată. În acest caz, pe măsură ce temperatura creşte durata dezvoltării
se reduce simţitor şi invers, iar la temperaturi scăzute se poate opri. În general temperaturile sub zero
şi peste 40°C sunt letale pentru dezvoltarea nematozilor.
Cu toate că la majoritatea nematozilor evoluţia lor începe în condiţii de anaerobioză,
dezvoltarea embrionară reclamă şi prezenţa oxigenului. Lipsa acestuia, pe o perioadă
îndelungată, duce la întreruperea dezvoltării embrionare.
La majoritatea nematozilor sexuaţi, fecundarea se realizează prin activarea ovocitelor de
către un spermatocit. Acesta din urmă furnizează un pronucleu mascul, destinat a fuziona cu un
pronucleu femel, rezultatul fiind oul.
Până la completa dezvoltare larva parcurge mai multe vârste, în funcţie de specie şi sex,
trecerea de la o vârstă la alta se face prin năpârlire. În procesul de năpârlire cuticula veche,
devenită neîncăpătoare, este înlocuită cu alta nouă, mai elastică, care permite creşterea corpului.
La majoritatea speciilor fitofage larvele sunt asemănătoare cu adulţii (Tylenchidae), dar la
speciile din fam. Heteroderidae larvele se diferenţiază pe sexe, cele femele căpătând forme
caracteristice de pară. La unele specii de nematozi în condiţii nefavorabile se formează chişti.
6.1.4. Ecologia nematozilor fitofagi
Nematozii sunt răspândiţi în toate regiunile globului, din fundul oceanelor şi până în vârful
munţilor, de la tropice şi până în zonele polare şi trăiesc în toate mediile acvatice şi terestre, în
pământ, material în descompunere, frunzar, în apele termale la temperaturile înalte (53,5°C) şi
sub gheţurile polare. Cele mai multe sunt forme libere, care se hrănesc cu substanţe organice în
descompunere. Multe specii sunt fitofage ori parazite la om şi animale.

87
 Entomologie generală

Diferitele specii de nematozi fitofagi se hrănesc cu sucul celular al plantelor. În toate

cazurile nematozii ecto sau endoparaziţi, perforează membrana celulelor şi absorb din acestea
sucul celular.
Ca urmare a inoculării de toxine şi a sugerii sucului celular, ţesuturile infestate suferă
profunde modificări de ordin biochimic. În unele cazuri ele se pigmentează, frunzele se încreţesc
pe margini, se gofrează şi devin casante. Tulpinile se îndoaie, plantele devin mai scunde, se
piticesc, au tendinţă de înfrăţire exagerată, apărând sub forma unor tufe. Bulbii infestaţi se
descuamează. Pe rădăcini apar umflături caracteristice, cunoscute sub numele de nodozităţi sau
gale, de unde şi denumirea de "boală galigenă", în cazul atacului nematodului rădăcinilor.
Acelaşi fenomen se înregistrează şi în cazul infestării ovarelor florilor de grâu, când în locul
boabelor sănătoase se formează cecidii sau gale.
În ce priveşte gazdele nematozilor fitofagi acestea sunt cele mai diverse plante cultivate şi
spontane. Unii nematozi sunt de-a dreptul polifagi, ca de exemplu nematodul rădăcinilor
(Meloidogyne incognita) şi nematodul tulpinilor (Ditylenchus dipsaci), care prin numeroasele
sale rase fiziologice, atacă cele mai diverse plante gazde aparţinând la diferite familii botanice.
Alţii, cum sunt nematodul grâului (Anguina tritici), ori nematodul căpşunului (Aphelenchoides
fragariae) se comportă ca specii monofage. Nematozii fitofagi pot să atace plantele din cultura
mare, legumicultură, viţă de vie, silvicultură, pomii şi arbuştii fructiferi, specii care urmează a fi
prezentate în partea specială a acestei lucrări.
Nematozii care atacă organismele animale, îndeosebi nevertebrate, dominate de insecte,
formează capitolul de nematozi zooparaziţi. Aceştea pot să se manifeste de obicei ca endoparaziţi
ai larvelor, pupelor sau insectelor adulte, contribuind astfel la reducerea pe cale naturală a
populaţiilor de organisme parazitate, fie la combaterea pe cale biologică, prin produse helmintice
utilizate mai ales în combaterea insectelor fitofage.
Din această grupă fac parte nematozii din ordinul Mermithida în care sunt cuprinse mai
multe familii, de interes major fiind familiile: Mermithida, cu specii din genurile Mermitida
(Mermis, Agamermis, Hexamermis), Steinernematidae cu câteva specii valoroase ca agenţi de
combatere pe cale biologică a insectelor: Neoaplectana carpocapsae, Steinernema feltiae şi
familia Rhabditidae cu specii din genul Rhabditis care parazitează musca minieră a plantelor de
seră Liriomiza trifolii.

6.1.5. Sistematica nematozilor fitofagi

Sistematica nematozilor este relativ complicată. Rezumându-ne la precizarea poziţiei
sistematice a principalelor specii, vom face o succintă caracterizare a claselor, ordinelor şi
familiilor la care aparţin speciile de interes agricol şi silvic.
Clasa Secernentea (Phasmidia) cuprinde nematozi cu fasmide, al căror corp fusiform
prezintă formaţiuni caudale (papile sau peri), dispuse de o parte şi de alta a cozii, având rol de
glande. Orificiul bucal este delimitat de 6 buze, iar stiletul este mobil şi prevăzut sau lipsit de
lobi bazali. Bulbul esofagian mijlociu este dezvoltat. Cuticula prezintă striuri transversale, care
în câmpurile laterale sunt întrerupte prin linii. Această clasă cuprinde nematozi de talie mică,
lungimea corpului lor variind între 1-3 mm, rareori mai mari. Partea anterioară a corpului este
prevăzută cu un stilet proretractil caracteristic. Esofagul, în regiunea anterioară este prevăzut cu
un bulb median în zona corpusului, iar în regiunea posterioară cu un bulb bazal. Canalul excretor
lateral este limitat la o singură coardă hipodermică. Când orificiul canalului glandei esofagiene
dorsale se află în partea anterioară a esofagului şi aproape de baza stiletului, speciile aparţin
subordinului Tylenchiina (fam. Tylenchidae, Pratylenchidae, Hoplolaimidae, Heteroderidae), iar
când acesta se află în interiorul bulbului median, speciile aparţin subordinului Aphelenchina
(fam. Aphelenchidae şi Aphelenchoididae).
88
 Capitolul 6

Ordinul Tylenchida. Din acest ordin fac parte cele mai multe specii fitofage. Cuprinde
nematozi de talie redusă, cu lungimea corpului în jur de 1 mm, rareori de câtiva mm.
- Fam. Aphelenchidae, cuprinde nematozi cu corpul filamentos, la ambele sexe. La femele
coada este cilindrică, iar vârful rotunjit. Glandele esofagiene acoperă intestinul în imediata
apropiere a bulbului median. De aici fac parte speciile genului Aphelenchus, specia cea mai
comună fiind Aphelenchus avenae.
- Fam. Aphelenchoididae, cuprinde nematozi cu corpul filamentos, stiletul adesea cu mici
noduli, lăţit, asemănător cu un spin, fără formaţiuni care ajută la împingerea spiculului. Trăiesc
pe miceliul ciupercilor, ectoparaziţi sau endoparaziţi, pe plante de talie înaltă şi adesea paraziţi
pe nematozi sau alte animale din sol, inclusiv insecte. Frecvent se întâlnesc şi specii parazitând
insecte fitofage. Principalii reprezentanţi sunt cuprinşi în genul Aphlenchoides: A. fragariae şi A.
ritzema-bosi.
- Fam. Thylenchidae, cuprinde nematozi filamentoşi. Stiletul este mic şi înodat sau ceva
mai mare, până la mijlociu. Capsula cefalică este slab chitinizată sau lipseşte. Bulbul esofagian
mijlociu este rotund sau oval. Glandele esofagiene alcătuiesc un bulb terminal, delimitat de
intestin. Inelarea cuticulei este slabă. Femelele de obicei cu un singur ovar. Masculul este
prevăzut cu bursă. Se întâlnesc în sol ca paraziţi, în/pe ciuperci, pe muşchi şi plante mai înalte,
atacând rădăcini, tulpini şi inflorescenţe. Principalele genuri sunt Anguina (A. tritici şi A.
agrostis), Ditylenchus (D. dipsaci, D. destructor, D. myceliophagus).
- Fam. Pratylenchidae, cuprinde nematozi cu corpul filamentos, cu inelare cuticulară fină,
frecvent cu un dimorfism sexual slab diferenţiat. Regiunea cefalică este chitinizată. Bursa este
terminală sau subterminală. Glandele esofagiene sunt suprapuse cu intestinul. Din această familie
fac parte speciile de nematozi aparţinând genului Pratylenchus (P. penetrans şi P. pratensis).
- Fam. Tylenchorhynchidae, cuprinde nematozi filamentoşi, cu capsula cefalică uşor
chitinizată. Stiletul este dezvoltat, cu noduli bazali evidenţi. Glandele esofagiene sunt incluse în
lobul bazal. Coada este de formă cilindrică sau conică, iar bursa acoperă mai mult sau mai puţin
coada. Aici aparţin speciile genului Tylenchorhynchus (T. dubius, T. cylindricus).
- Fam. Hoplolaimidae, cuprinde nematozi filamentoşi, având stiletul înodat, de mărime
mijlocie până la mare şi puternic. Bulbul mijlociu este oval sau rotund. Glandele esofagiene
îmbracă începutul intestinului. Cuticula este slab inelată. Femela cu 1-2 ovare. Masculul cu sau
fără bursă. Scut punctiform. Sunt nematozi ectoparaziţi sau endoparaziţi. Ca reprezentanţi sunt
specii aparţinând genurilor Rotylenchus (R. robustus) şi Helicothylenchus (H. digonicus).
- Fam. Heteroderidae, cuprinde nematozi care prezintă un pronunţat dimorfism sexual.
Femela are formă de pară, lămâie sau sac, iar masculul este filiform. La speciile din genul
Heterodera, femela se transformă în chist, în care sunt cuprinse ouăle iar femelele genului
Meloidogyne nu formează chişti. Speciile importante din punct de vedere agricol aparţin la
genurile: Heterodera (H. schachtii, H. trifolii, H. humuli), Globodera (G. pallida, G.
rostochiensis) şi Meloidogyne (M. arenaria, M. cacti, M. hapla, M. incognita).
Clasa Adenophorea, cuprinde nematozi la care lipsesc fasmidele. De obicei prezintă glande
caudale şi hipodermale. Organele senzoriale cefalice sunt setiforme. Orificiile amfidiale se
găsesc în poziţie postlabială şi sunt de formă circulară sau spiralată. Cele mai multe specii sunt
acvatice, dar există şi numeroase specii terestre, fitofage sau zoofage.
Ordinul Dorylaimida, cuprinde nematozi care au corpul de talie ceva mai mare, lungimea
corpului variind între 1-7 mm. Cuticula corpului este netedă. Corpul este lipsit de peri. Amfidele
în formă de ou sau saciforme. Cavitatea bucală redusă sau voluminoasă, prevăzută cu denticuli
sau stilet axial. Esofagul poate fi simplu, cilindric sau constituit din 2 părţi: anterior fiind
cilindric, şi posterior, larg, conic sau cilindric. În acest ordin sunt cuprinşi nematozi liberi
(acvatici), ectoparaziţi ai plantelor sau zooparaziţi, fiind adesea vectori de microorganisme
virotice. Din acest ordin fac parte specii aparţinând familiilor: Longidoridae şi Trichoderidae.
89
 Entomologie generală

- Fam. Longidoridae, cuprinde nematozi cu corpul robust şi alungit. Stiletul este foarte
lung şi prevăzut cu o prelungire în formă de baston sau ansă. Sunt ectoparaziţi pe rădăcinele
plantelor, mai ales lemnoase şi vectori de boli virotice. Din această familie fac parte speciile
Longidorus elongatus, Xiphinema americanum, X. italiae şi X. index.
- Fam. Trichoderidae, cuprinde nematozi cu corpul filamentos, de importanţă agricolă fiind
doar nematodul plantelor ornamentale (cale) Trichodorus primitivus, T. viruliferus, T.
pachydermus).
Ordinul Mermitida. Din acest ordin fac parte nematozi paraziţi (entomoparaziţi), cuprinşi
în fam. Mermithidae (Mermis spp., Agamermis spp., Hexamermis spp., Psammomermis spp.) şi
Steinernematidae (Neoaplectana carpocapsae).

6.2. CLASA ARACHNIDA

Această clasă cuprinde artropodele chelicerate, lipsite de antene şi aripi, având corpul
împărţit în prosoma şi opistosoma. Au un mod de viată terestru, cu foarte puţine excepţii care
sunt semiacvatice. Majoritatea speciilor din această clasă au un regim alimentar zoofag şi numai
o parte din speciile ordinului Acari sunt fitofage.
Clasa Arachnida cuprinde 10 ordine, din care ordinul Acari prezintă importanţă pentru
agricultură şi silvicultură, întrucât cuprinde numeroase specii fitofage cunoscute sub denumirea
populară de paianjeni sau acarieni. Ordinul Aranea cuprinde câteva specii de prădători acarofagi,
activi mai ales în plantaţiile pomicole.
6.2.1. Caractere generale ale acarienilor
Până nu demult s-a considerat că principalele caractere ale acarienilor sunt: lipsa de
segmentare a corpului, respectiv lipsa oricăror sau aproape a oricăror urme de împărţire a
corpului în regiuni şi de metamerie; necorespondenţa regiunilor corpului. Aceste caractere nu
sunt absolute, întrucât diversitatea structurală a acarienilor este prea mare ca aceasta să poată fi
cuprinsă în cadrul unei definiţii generale.
În ultimul timp s-a stabilit că împărţirea corpului este caracteristică marii majorităţi a
acarienilor şi că regiunile principale ale corpului sunt strict omoloage regiunilor corpului
celorlalte arachnide. Întradevăr, diversitatea structurii corpului acarienilor este atât de mare, încât
aceasta nu poate fi redusă la un tip oarecare, la un plan unic de organizare pentru toţi acarienii,
comparabili prin caracterul său concret, oricărui alt ordin de arachnide. Această diversitate
morfologică a acarienilor, de obicei este pusă în legătură cu caracterul bioecologic extrem de larg
al acestei grupe, cu diversitatea modului lor de viaţă şi a biotopurilor ocupate de ei. După cum
arată Zahvatkin (1952), "nu există alt ordin de artropode care să ocupe un câmp atât de variat de
biotopuri şi să le utilizeze pe acestea într-un mod atât de divers şi atât de desăvârşit cum este al
acarienilor".
Privind întreg ansamblul grupului de acarieni se observă că acestora nu le este comun un
singur tip de organizare, ci trei tipuri distincte. Cu alte cuvinte, totalitatea acarienilor se împart în
trei grupe principale, fiecare caracterizându-se printr-un plan specific de organizare; Aceste trei
grupe sunt:
a) acarienii de tip Acariformes sau Tetrapodili, în care sunt cuprinse subordinele
Trombidiformes, Sarcoptiformes şi Eriophyiformes;
b) acarieni de tip Parasitiformes, respectiv subordinele Ixodidiformes şi Gamasiformes;
c) acarieni de tip Opilioacariformes sau acarieni cositori de fân.
Speciile fitofage ori prădătoare de acarieni sunt cuprinse în prima şi cea de a doua grupă.
Acarienii sau cleştarii (acarus = căpuşă) sunt arachnide mici, având cele două regiuni ale
corpului, cefalotoracele şi abdomenul contopite, fără o delimitare între ele şi fără o segmentaţie
90
 Capitolul 6

evidentă. Corpul lor este scurt şi protejat de un tegument întărit sau moale, extensibil (rareori
fiind dur), de dimensiuni mici, variind între 0,2-0,7 mm lungime (la acarienii fitofagi), oval sau
uneori viermiform. Regiunea anterioară a corpului, numită proterosoma, corespunde regiunii
cefalice şi parţial toracelui, purtând apendicele bucale şi două perechi de picioare.
La rândul său, proterosoma prezintă o parte anterioară numită gnatosoma, cu piesele bucale
şi alta posterioară numită propodosoma, care poartă primele 2 perechi de picioare. Regiunea
posterioară a corpului numită histerosoma, corespunde o parte din torace şi abdomenul,
prezentând şi ea o parte anterioară numită metapodosoma, la care se înseră ultimele 2 perechi de
picioare şi opistosoma sau abdomenul, lipsită de apendice. Propodosoma şi metapodosoma
corespund regiuni toracice şi alcătuiesc podosoma, la a căreia parte ventrală se înseră cele 4
perechi de picioare. Împreună, gnatosoma, podosoma şi opistosoma alcătuiesc corpul sau
idiosoma acarienilor. La formele libere, picioarele sunt dezvoltate, iar la cele parazite în general
ele sunt reduse. Gnatosoma este prezentă şi distinctă; iar chelicerele sunt formate din 1-3
articule. Gnatosoma, împreună cu chelicerele şi pedipalpii constituie o unitate diferenţiată, un fel
de rostru cu ajutorul căruie acarienii apucă, înţeapă, rod sau taie.
6.2.2.Organizarea internă a corpului acarienilor.
Aparatul digestiv este format dintr-un intestin anterior, un intestin mijlociu, denumit în
acest caz ventricul şi intestinul posterior. Intestinul mijlociu prezintă 1-7 dilatări (diverticule),
care servesc atât la digestie, cât şi la acumularea unei rezerve de hrană.
Aparatul respirator, este reprezentat prin trahee sau lipseşte, respiraţia acarienilor fiind traheală
sau tegumentară. Aparatul circulator lipseşte sau este reprezentat printr-o inimă redusă. Aparatul
excretor este de tip malpighian (1-4 perechi de tuburi) sau lipseşte. Sistemul nervos este
reprezentat printr-un creier şi o masă ganglionară ventrală, situată în jurul tubului digestiv, în
care se contopesc toţi ganglionii ventrali. Organele de simţ sunt reprezentate prin peri tactili,
formaţiuni olfactive şi organe vizuale (1-5 ochi) sau lipsesc.
Organele de reproducere sunt perechi, înmulţirea având loc ovipar, pe cale sexuată, adesea
însă se întâlneşte şi înmulţirea partenogenetică, respectiv fără participarea masculilor, situaţie în
care aceştia fie că lipsesc, fie că sunt în număr redus.
6.2.3.Biologia acarienilor fitofagi
În general acarienii prezintă sexe separate, dar asemănătoare între ele. Adesea se întâlneşte
şi un dimorfism sexual, mai mult sau mai puţin pronunţat. În acest caz masculii sunt mai mici, au
corpul mai zvelt, mai alungit, în timp ce femelele au corpul ceva mai mare şi abdomenul mai
voluminos. Se întâlnesc şi specii de acarieni care prezintă polimorfism sexual, în unele cazuri cu
masculi de diferite forme (Analycs chelapus), iar în altele femele de diferite forme (Pediculoides
ventricosus).
Tarsonemidele oferă cel mai tipic, caz de dimorfism sexual. La acarianul prădător
Pediculoides ventricocus femela are abdomenul puternic umflat, ca o sferă, diametrul lui
ajungând la 0,7 mm, iar masculul de formă triunghiulară, abea ajunge la 0,2 mm lungime,
apărând ca un pigmeu în comparaţie cu femela. Dimorfismul sexual se manifestă mai ales prin
prezenţa la masculi a unor organe anexe de copulare care, la acarianul Hacmogamasus hirsutus
chelicerele poartă câte un spermatofor, care culege spermatozoizii eliminaţi prin orificiul genital
şi îl întroduce în organul genital femel, sau ca la unele specii de Gamasus, la care picioarele
suferă modificări profunde având dezvoltare exagerată produsă prin hipertrofiere: scapul reţine şi
excită femela în timpul copulaţiei.
La acarieni apare şi fenomenul de polimorfism sexual, adică înfăţişarea indivizilor dintr-un
sex cu două sau mai multe forme diferite, în timp ce indivizii din celălalt sex păstrează o formă
constantă. Apariţia de femele diferite se înregistrează în cazul speciilor de Tetranychidae, iar de
91
 Entomologie generală

masculi diferiţi la unele specii de acarieni plumicoli (care se hrănesc cu pene), ca de ex. Analycs
spp. În cazul păianjenului roşu comun (Tetranychus urticae) se întâlnesc femele de iarnă, care
sunt mai mari şi de culoare roşie şi femele de vară, care sunt mai mici şi de culoare verde-
gălbuie.
Dezvoltarea acarienilor are loc prin metamorfoză, trecând prin mai multe vârste, separate
prin năpârliri. Se remarcă stadiul larvar, care la speciile libere de tip tetranichid, are numai 3
perechi de picioare şi stadiul nimfal, care are 4 perechi de picioare. Din ouă apar larve hexapode,
acestea se transformă în protonimfe sau nimfe primare apoi în deutonimfe (telconimfe) sau nimfe
secundare, iar din acestea apar acarienii adulţi. În condiţii nefavorabile de dezvoltare, protonimfa
trece într-un stadiu de rezistenţă numit hipopus, care poate supravieţui mai mulţi ani; când
condiţiile de viaţă se restabilesc hipopusul trece în nimfă secundară, apoi în acarian adult.
6.2.4. Ecologia acarienilor fitofagi
În marea diversitate a acarienilor se pot totuşi distinge două tipuri de comportamente:
acarieni liberi şi paraziţi. Acarienii liberi, îşi duc viaţa fie în apă, fie în sol. Acarienii paraziţi sunt
adaptaţi la o viaţă parazitară, aceştia fiind acarieni ectoparaziţi sau endoparaziţi la oameni,
animale sau plante. Din această grupă se disting: acarieni gamasiformi, tarsonemizi şi
sarcoptiformi.
Răspândirea acarienilor. Acarienii sunt răspândiţi în toate mediile de viaţă. În privinţa
regimului alimentar se disting forme prădătoare, parazite şi fitofage pe plantele cultivate şi
spontane. Cele mai răspândite sunt formele parazite, fiind încadrate în grupa ixodidiformelor,
cunoscute sub denumirea populară de căpuşe şi grupa gamasidiformelor, forme relativ mici,
întâlnite la diferite mamifere. Sunt şi acarieni paraziţi pe diferite nevertebrate (ectoparaziţi), mai
ales pe insecte, ca de ex. Acarophenax tribolii. În această grupă se încadrează şi acarienii
prădători de acarieni (acarofagi) şi de insecte, cum sunt cei din genurile: Pytoseyulus,
Tiphlodromus, Tydeus.
Acarienii, dăunători direcţi ai plantelor cultivate.
Acarienii fitofagi, ca dăunători direcţi ai plantelor cultivate, constituie o grupă relativ mare,
care cuprinde forme mici şi mijlocii. Ei se hrănesc cu sucul celular al plantelor, în special al
aparatului foliar. Cele mai multe specii de acarieni fitofagi sunt polifagi (Tetranychus urticae) şi
oligofagi (Stenotarsonemus latus). Relativ puţine specii de acarieni fitofagi se hrănesc pe seama
plantelor cerealiere, (Aceria tulipae, Pediculopsis graminum).
Acarienii tetranichizi în marea lor majoritate se hrănesc pe seama aparatului foliar al
plantelor, în unele cazuri la adăpostul unei ţesături (pânze) din fire mătăsoase sau păienjeniş
(Tetranychus urticae, T. viennensis), cauzând depigmentarea frunzelor, acestea apărând sub
forma unei clorozări sau capătă un aspect mozaicat. Aspectul clorotic al frunzelor infestate de
acarieni, apare ca urmare a sugerii sucului celular şi odată cu acesta a grăunciorilor de clorofilă.
Frunzele atacate se ofilesc, se usucă şi cu timpul cad. Când sunt atacaţi mugurii, mai ales la
pomii şi arbuştii fructiferi, aceştia fie că nu se mai deschid, fie că dau lăstari care vegetează
anevoios, ori organele florale devin sterile. În majoritatea cazurilor, la un atac intens, cum se
înregistrează la culturile forţate de castraveţi ori la pomii fructiferi, florile avortează, iar fructele
abia formate nu se mai dezvoltă şi cad.
Acarienii eriofiizi sunt cunoscuţi sub denumirea populară de acarieni galicoli pentru faptul
că, în urma atacului lor pe diferite organe (ramuri, frunze, flori), acestea suferă modificări şi
transformări, apărând umflături sub formă de gale, cecidii sau pseudocecidii. Astfel, în unele
cazuri acarienii din această grupă cauzează băşicări la frunzele atacate, cunoscute sub denumirea
de erinoze. O astfel de băşicare se întâlneşte la viţa de vie, cauzată de păianjenul eriofiid
(Eriophyes vitis), la frunzele de nuc, cauzată de erinoza nucului (Aceria erinacus) ori la frunzele

92
 Capitolul 6

de coacăz, cauzată de erinoza coacăzului (Cecidophyes ribis). Alteori aceşti acarieni cauzează
apariţia de gale, ca în cazul acarianului galicol al prunului (Eriophyes phloeocoptes).

Acarienii, agenţi biologici de combatere a dăunătorilor.

Alături de acarienii dăunători (hematofagi sau fitofagi) există numeroase specii de acarieni
prădători de acarieni (acarofagi) şi de insecte (entomofagi). Acarienii, în calitate de duşmani
naturali ai dăunătorilor plantelor cultivate, joacă un rol important în combaterea pe cale biologică
a acestora din urmă. Există acarieni încadraţi în familiile Phytoseyidae, Tydaeidae şi
Cheyletidae, care se comportă ca prădători de acarieni şi insecte fitofage.
Multe specii de Gamasidae se comportă ca prădătoare de nematozi liberi din sol, cum sunt
o parte din familia Tylenchidae. S-a stabilit că acarianul Rhodocaus roscus consumă zilnic 3-4
nematozi de talie mică şi mijlocie, iar acarianul Hypoaspis sculifer consumă de preferinţă
nematodul fitofag Tylenchorrhynchus dubius, reducând populaţiile acestuia cu până la 68%.
Cei mai activi acarofagi sunt speciile de Phytoseiulus (Ph. riegele şi Ph. persimile),
Typhlodromus (T. pyri, T. balcanicus), Allotrombium fuliginosus, Anistia baccarum, Zetzellia
mali, Pycmotes ventricosus, Chcylctus sp. ş.a.

6.2.5. Sistematica acarienilor fitofagi.

Acarienii sunt încadraţi în încrengătura Arthropoda, subâncrengătura Chelicerata
(=Arachnomorpha), clasa Arachnida. Dintre numeroasele arachnide care, în general cuprind
păianjeni şi scorpioni, acarienii sunt cei mai răspândiţi, fiind păianjeni degeneraţi, încadraţi într-o
unitate sistematică distinctă, respectiv ordinul Acari (Acarina).
Conform unei clasificări mai recente, acarienii se grupează în 5 subordine:
Trombidiformes, Sarcoptiformes, Parasitiformes, Ixodides, Onychopalpida. Speciile fitofage
sunt cuprinse în primele 2 subordine, iar cele parazite şi prădătoare în celelalte subordine.
a. Subordinul Trombidiformes (Prostigmata), cuprinde acarieni care prezintă o pereche de
stigme respiratorii, dispuse şi vizibile pe gnatosoma; inima lipseşte; intestinul se termină orb
(lipsit de orificiul anal), dar cu un uropor, prin care se goleşte la exterior. Sunt specii terestre,
unele prădătoare, altele parazite şi numeroase sunt fitofage. Se disting 3 grupe mari
(superfamilii) de trombidiforme: acarieni eriofiizi, tarsonemizi şi tetranichizi.
Acarienii eriofiizi (suprafamilia Ariophyioidea) sau tetrapodili (cu 4 picioare) au corpul
viermiform, mic, de 0,1-0,2 mm lungime, inelat la exterior. Podosoma prezentă numai 2 perechi
de picioare scurte, ultimele 2 perechi fiind dispărute, atât la adulţi cât şi la larve. Chelicerele
formează un stilet adaptat pentru înţepat şi supt. Opistosoma este viermioidă. Extremitatea
abdominală prezintă filamente caudale lungi. Trăiesc în colonii, de obicei pe dosul frunzelor sau
în ţesutul vegetal, cauzând deformarea organelor, încreţirea sau bâşicarea frunzelor, formarea de
gale (zoocecidii).
Familia Eriophyidae, cuprinde acarieni galicoli, având cefalotoracele contopit cu
abdomenul. Numărul striurilor de pe partea dorsală este egal cu cel de la partea ventrală a
abdomenului, partea dorsală fiind întotdeauna punctată. Ex. Eriophyies vitis, E. phleocoptes, E.
piri, E. aerineus, E.ribis, Aceria tulipae, ş.a.
Familia Phyllocoptidae, cuprinde acarieni cu corpul alungit, viermiform, ca la eriofiide,
însă datorită striurilor dorsale, care sunt mai rari, le corespund inele ventrale mai înguste şi într-
un număr mai mare. Partea dorsală a corpului de obicei este netedă. Ex. Aculus fokeui,
A.schlechtendali, Calepitrimerus vitis, Phyllocoptes carpini, Vasates spp., Cecidophyes ribis.
Acarienii tarsonemizi (suprafamilia Tarsonemoidea) sunt acarieni mici, cu un pronunţat
dimorfism sexual. Femelele prezintă trahee dispuse în spatele pedipalpilor; la masculi, uneori se
găsesc stigme, dar rudimentare. Piesele bucale sunt reduse, adaptate pentru înţepat şi supt.

93
 Entomologie generală

Familia Tarsonemidae, cuprinde acarieni care au corpul oval, de 0,25-0,30 mm lungime.

Aparatul bucal este adaptat pentru înţepat şi supt. Tarsele anterioare sunt prevăzute cu o singură
gheară, iar cele mijlocii (a două şi a treia pereche) cu câte două gheare. La masculi sistemul
trahean lipseşte ori este rudimentar; la femele stigmele sunt dispuse lateral, în partea anterioară a
maxipalpilor; acestea mai pot avea organe pseudostigmatice, în formă de măciucă, dispuse între
prima şi a două pereche de coxe, lateral şi ventral. Ex.: Siteroptes graminum, Tarsonemus
pallidus, Stenotarsonemus spirifex, Hemitarsonemus latus.
Acarienii tetranichizi (suprafamilia Tetranychoidea) sunt cei mai reprezentativi din acest
subordin.
Familia Tetranychidae, cuprinde acarieni mici, de 0,2-0,4 mm lungime, având corpul
globulos, ori turtit dorso-ventral; aparatul bucal, sub forma unui rostru, este conformat pentru
înţepat şi supt. Maxilele superioare apar sub forma unor stileţi. Perii dorsali, în număr de 24-26,
sunt dispuşi în 6 rânduri transversale, iar posterior prezintă 8 perechi de peri anali, orientaţi
înapoi. Trăiesc în colonii, pe partea inferioară a frunzelor, majoritatea speciilor formând o
ţesătură din fire mătăsoase (păienjeniş). Ex. Tetranychus urticae, T. viennensis, Eotetranychus
carpini, E. pomi, E tiliarium,Panonychus ulmi ş. a.
Familia Bryobiidae, cuprinde acarieni mici, de 0,3-0,6 mm lungime, având corpul oval,
uşor turtit dorso-ventral şi de culoare brună. Picioarele primei perechi de picioare sunt mai lungi
decât corpul. Ex. Bryobia rubrioculus, B. graminum, B. ribis.
Familia Phytoptipalpidae, cuprinde acarieni care au forma corpului ovală sau ovoidă, iar pe
partea dorsală a histerosomei prezintă nişte organite adâncite, în formă de cratere. Ex.:
Cenopalpus pulcher, Brevipalpus inornatus, B. lewisi.
b. Subordinul Sarcoptiformes (Astigmata), cuprinde acarieni lipsiţi de stigme respiratorii,
având corpul mic (sub 1 mm lungime), de culoare albicioasă, cu luciu sticlos; limita dintre
proterosomă şi histerosomă este evidentă. Aparatul bucal este adaptat pentru ros, mandibulele
având formă de chelicere. Intestinul posterior este prezent, iar organul excretor este rudimentar,
sau lipseşte. Se hrănesc cu resturi de plante, fructe uscate, produse alimentare din magazii,
silozuri, fân, etc. În condiţii nefavorabile de viaţă, cum ar fi o perioadă de uscăciune excesivă sau
variaţii mari de temperatură, aceşti acarieni prezintă un stadiu de rezistenţă numit hipopus, care
le permite să supravieţuească timp îndelungat.
Familia Acaridae (Tyroglyphidae) cuprinde acarieni ale căror maxile superioare au forma
unor stileţi. Tarsele sunt scurte, ex. Acarus siro, Tyrophagus putrescentiae, T. longior,
Rhyzoglyphus equinopus.
Familia Glycyphagidae (Carpoglyphidae), cuprinde acarieni care au tegumentul neted;
unele specii au un scut propodosomic. Prezintă o pereche de peri verticali. Propodosoma şi
histerosoma nu sunt delimitate printr-o brăzduţă transversală evidentă. Toate speciile prezintă
gheare şi ambulacre: Glycyphagus destructor, G. domesticus, Carpoglyphus lactis.
c. Subordinul Parasitiformes (Mesostigmata), cuprinde acarieni cu o pereche de stigme
respiratorii, care se deschid la baza picioarelor; în exterior stigmele fiind prevăzute cu deschideri
(peritreme) alungite. Hipostomul este adaptat pentru perforat, respectiv pentru înţepat şi supt. În
acest subordin sunt încadraţi acarieni din mai multe familii.
Familia Phytoseiidae, cuprinde acarieni mici, având corpul oval sau oval alungit, de 0,25-
0,6 mm lungime, de culoare deschisă sau galbenă, brună sau roşcată. Palpii chelicerelor, la
ambele sexe sunt prevăzuţi cu dinţişori; la masculi palpii inferiori cu spermatoducte lungi, uneori
amintind de forma unei mături. Partea dorsală a podosomei protejată de un scut mare. Mulţi
reprezentanţi se hrănesc cu acarieni fitofagi, comportându-se ca veritabili agenţi reglatori ai
echilibrului din biocenozele pomicole. Cele mai comune specii aparţin genurilor Amblyseius (A.
aberrans, A. finlandicus, A. subsolidus), Phytoseiulus (Ph. persimilis, Ph. riegele). Femela este

94
 Capitolul 6

mare, scutul slab chitinizat dorsal şi redus, acoperind doar 2/3 din idiosomă. Tot din acest ordin
fac parte şi speciile aparţinând genului Typhlodromus (T. pyri, T. balcanicus).
Familia Cheyletidae cuprinde acarieni cu corpul oval, de dimensiuni mijlocii şi mici, de
0,2-0,8 mm lungime, de culoare galbenă sau roşcată. Propodosoma şi histerosoma sunt clar
delimitate. Chelicerele sunt scurte, sub formă de stileţi şi adaptate pentru perforat şi supt. Tarsele
tuturor picioarelor au câte 2 gheare şi un empodium. Sunt specii prădătoare de acarieni din
depozite şi magazii, fiind utilizaţi în combaterea cleştarilor dăunători produselor vegetale
depozitate, de ex. Cheyletus eruditus, C. parasitivorus.
Familia Tydaeidae, cuprinde acarieni de dimensiuni foarte mici, de 0,1-0,3 mm lungime, în
formă de ou şi de culoare galbenă, roşie, brună sau verde. Tarsele se termină cu două gheare şi
cu o perniţă adezivă. În general se comportă ca prădători de insecte şi acarieni. Ex. Tydaeus
starri, T. molestus ş.a.
Familia Trombididae cuprinde acarieni care au corpul oval, de 0,5-0,5 mm lungime, de
culoare roşie. Nimfele şi adulţii prezintă perişori fini. Scutul dorsal este situat pe zona mediană a
propodosomei, iar anterior se termină într-o placă lată, care la cele mai multe specii depăşeşte
gnatosoma. Se cunosc peste 300 specii. Unele specii se hrănesc cu sângele animalelor vertebrate
(animale sălbatice), domestice şi om; altele trăiesc pe seama altor artropode. Printre formele de
culoare roşie sunt specii a căror larve parazitează pe insecte, iar nimfele şi adulţii se hrănesc cu
ouăle şi larvele acestora, ca de ex. Eutrombium origanum/lăcuste; Allotrombium fuliginosum
/Ostrinia nubilalis; A. pulvinus pe afide şi alte insecte mici.

6.3. CLASA CRUSTACEA

Clasa Crustacea cuprinde artropode cu două perechi de antene (de aceea se mai numesc şi
Diantenata sau Tetracera) şi cu corpul acoperit cu un tegument tare, impregnat cu săruri de
calciu care constituie crusta, de unde li s-a dat şi numele. Corpul lor este alcătuit dintr-un număr
variabil de segmente, grupate în două regiuni: cefalotorace şi abdomen. Aparatul bucal este
format dintr-o pereche de mandibule şi două perechi de maxile. Respiraţia este branhială sau
cutanee. Înmulţirea se face preponderent pe cale sexuată, sexele fiind pe indivizi diferiţi.
Hermafroditismul se întâlneşte doar la crustaceele sedentare şi la unele specii care sunt parazite.
La unele specii din ordinul Isopoda se întâlneşte şi fenomenul de partenogeneză.
Crustaceele au o mare însemnătate economică, fiind folosite în hrana animalelor şi a
omului. Totuşi, în mediile umede de creştere a plantelor sau de păstrare a produselor agricole, se
întâlnesc câteve specii de crustacee care produc pagube economice, acestea aparţinând ordinelor:
Isopoda (subclasa Malacostraca), Phyllopoda (subclasa Branchiopoda) şi Decapoda.
- Ordinul Phyllopoda cuprinde crustacee cu lungimea corpului cuprinsă între 2,5 mm şi
până la 10 cm, cu corpul nud sau acoperit cu o carapace formată dintr-un scut dorsal sau din
două valve. Segmantaţia corpului este foarte evidentă. Ele populează diferite ape stătătoare, dulci
sau sărate. Importanţă economică prezintă racul de orezării, Triops cancriformis (familia
Apodidae), care datorită mişcărilor continue pe care le face, cauzează deranjarea boabelor de
orez în timpul germinării sau dezrădăcinarea şi/sau colmatarea plantelor de orez (femela adultă
are lungimea corpului de 5 cm, iar cu cercopodii ajunge până la 10 cm).
Ordinul Isopoda cuprinde crustacee lipsite de carapace, cu corpul turtit dorso-ventral,
lateral cu o margine lăţită şi care acoperă (protejează) picioarele. Antenele sunt slab dezvoltate.
Pe torace prezintă şapte perechi de picioare, care au aceaşi dezvoltare (caracter care a dat numele
ordinului), iar pe abdomen mai prezintă şase perechi de picioare, din care primele cinci servesc
mai mult la respiraţie. Isopodele prezintă o mare plasticitate ecologică, care explică răspândirea
acestora începând cu mediul marin şi până la cele mai mari altitudini terestre. Cele mai
numeroase specii trăiesc în apele marine, dar şi în apele dulci, iar cele care trăiesc pe uscat sunt
95
 Entomologie generală

încadrate în subordinul Oniscoidea. Speciile care produc pagube aparţin subordinului Oniscoidea
şi au dimensiunea corpului cuprinsă între 2 – 20 mm, de culoare roz sau incolore. Trăiesc în
locuri ferite de uscăciune, adăpostindu-se sub diferite materiale aflate pe sol şi mai ales pe sub
resturile vegetale (frunzar, scoarţa arborilor, trunchiuri căzute etc), pe sub pietre care nu sunt
expuse la soare sau îşi fac galerii în sol. Sunt specii lucifuge, hrănirea lor fiind preponderent
nocturnă.
Fam. Trichoniscidae, cuprinde isopode mici, cu abdomenul brusc îngustat faţă de torace şi
cu partea dorsală păroasă sau granulată. Ex. Androniscus roseus (dăunător al orhideelor din sere)
şi Haplophthalmus danicus (dăunător al ferigilor şi orhideelor din sere).
Fam. Porcellionidae, cuprinde specii frecvent întâlnite în sere (ziua stau adăpostite adesea
pe sub ghivece) şi în pivniţe. Atacă puternic legumele depozitate. Ex. Porcellio scaber (molia de
cămară), Porcellio pictus, Metoponorthus pruinosus, Protracheoniscus asiaticus (molia de
pivniţă).
Fam. Oniscidae, cuprinde crustacee cu corpul de până la 18 mm lungime, în general de
culoare cenuşie închisă, slab păros, cu aspect granulat sau prevăzut cu coaste. Cel mai important
reprezentant este Oniscus asellus, popular numit molia zidurilor, care produce mari pagube la
legumele depozitate (morcovi, pătrunjel, cartofi etc) şi în ciupercării.
Fam. Armadillidiidae, cuprinde isopode cu corpul bombat, neted şi lucios pe partea
dorsală, cu dimensiunea de 9-15 mm. Produc pagube în locurile de depozitare, dar şi în culturile
de porumb. Ex. Armadillidium vulgare, Armadillidium nasatum, Armadillidium versicolor.

6.4. CLASA MYRIAPODA

Miriapodele sunt artropode terestre, foarte variate ca aspect, cu respiraţie traheană. Corpul
lor este alungit, alcătuit din două părţi distincte: capul şi trunchiul. Pe cap, care este bine
individualizat faţă de trunchi, poartă o pereche de antene. Trunchiul este format din numeroase
segmente homonome, fiecare purtând una sau două perechi de piciore articulate. Pe ultimul
segment al trunchiului nu se găsesc picioare. Au un regim de hrană foarte variat, el fiind
vegetarian sau zoofag. Dintre speciile zoofage, cele mai importante sunt: Lithobius forficatus,
care se hrăneşte cu diferite insecte şi Scutigera sp., speciile acestui gen întâlnindu-se foarte
frecvent prin locuinţe, unde se hrănesc pe seama gândacilor de bucătărie. Majoritatea speciilor
vegetariene se hrănesc cu diferite materiale aflate în descompunere (frunzarul pădurilor, pe sub
trunchiurile căzute, pe sub pietre etc.), dar se întâlnesc şi specii care se hrănesc cu plante la care
pot produce şi pagube (în ciupercări, în sere şi solarii, în culturile de sfeclă, cartof, grâu, porumb,
legume, flori etc.). Speciile de miriapode dăunătoare aparţin la două subclase: Symphyla şi
Diplopoda.
- Subclasa Symphyla, cuprinde miriapode de dimensiuni mici, în general cu o lungime de
până la 10 mm, cu corpul turtit dorso-ventral, de culoare albă, care prezintă câte o pereche de
picioare pe fiecare segment. Pe faţa ventrală a fiecărui segment, în proximitatea coxelor, prezintă
câte o pereche de stili. Ultimul segment este prevăzut cu o pereche de cerci foarte dezvoltaţi.
Aceste miriapode sunt foarte agere. Din această subclasă, importanţă economică prezintă familia
Scutigerellidae, din care face parte Scutigerella immaculata, specie întâlnită la marginea
pădurilor, în crânguri, în depozitele de lemne, dar şi în sere şi apartamente, unde atacă mai ales
florile (fig. 185).
- Subclasa Diplopoda, cuprinde miriapode cu corpul cilindric sau semicilindric, alungit,
alcătuit din segmente homonome, care poartă câte două perechi de picioare pe un segment, în
afară de segmentele 2-4, care prezintă câte o singură pereche. Pe cap au o pereche de antene
alcătuite din opt articule şi oceli, care la unele specii lipsesc. Fiecare segment este compus dintr-
o parte anterioară, netedă, numită prozonit, şi o parte posterioară, la cele mai multe specii fiind
96
 Capitolul 6

fin striată, numită metazonit, care acoperă parţial prozonitul următor (fig. 186). Sunt întâlnite în
zonele cu materiale aflate în descompunere.
Fam. Polydesmidae, cuprinde diplopode a căror corp este alcătuit din 19 sau 20 de segmente,
de culoare cenuşie sau brună, la care mezonitele au expansiuni laterale prevăzute cu trei şiruri de
tuberculi. Cea mai comună specie este Polydesmus complanatus, semnalată mai ales în litiera
foioaselor, dar şi în sere. Specia este lipsită de ochi, îşi construieşte un cuib în pământ sub formă de
clopot în care se adăposteşte stând încovoiată.
Fam. Strongylosomidae, cu specia Orthomorpha, întâlnită în ghivecele cu orhidee şi ficuşi,
vehiculată mai ales cu materialul ce provine din import, mai ales din zonele tropicale.
Fam. Blaniulidae, cuprinde specii care au corpul alcătuit din peste 30 de segmente. Ex.
Choneiulus palmatus (întâlnită în păşuni, livezi, sere, grădini), Napoiulus venustus (poate ataca
în culturile de căpşuni şi tomate), Blaniulus guttulatus (este cea mai dăunătoare specie, atacând
mai ales legumele: morcov, salată, castraveţi, conopidă, ceapă, dar şi flori sau cartof şi sfeclă).
Fam. Iulidae, cuprinde cele mai mari diplopode din fauna românească. Ex. Ommatoiulus
sabulosus, Chromatoiulus unilineatus, Ophyiulus fallax, Cylindroiulus britannicus.

6.5. ÎNCRENGĂTURA MOLLUSCA

Această încrengătură cuprinde animale cunoscute sub denumirea de melci, scoici, sepii,
caracatiţe, nautili etc. Numele îi vine de la faptul că au corpul moale şi vâscos la pipăit
(molluscos, mollis = moale). Datorită adaptării lor la medii de viaţă foarte diferite, au înfăţişări şi
structuri foarte diferite de la un grup la altul.
Corpul moluştelor este nesegmentat, prezentând trei părţi: cap, masă viscerală (trunchi) şi
picior, iar ca o caracteristică a încrengăturii este prezenţa a două formaţiuni, nunite mantaua şi
cochilia. Speciile acestei încrengături sunt grupate în şase clase, dar numai clasa Gastropoda
cuprinde specii dăunătoare plantelor de cultură. Popular reprezentanţii acestei clase se numesc
melci sau limaxi.
Clasa Gastropoda se deosebeşte de celelalte clase în principal prin asimetria corpului,
determinată de răsucirea masei viscerale cu 180 de grade faţă de axa corpului. Această răsucire este
numită torsiune şi a determinat schimbarea poziţiei organelor interne, faţă de poziţia primitivă,
acestea aflându-se la gastropode în partea anterioară a masei viscerale. La melci, cele trei părţi ale
corpului sunt mai bine evidenţiate decât la restul claselor.
Capul, care nu este foarte bine delimitat de restul corpului, poartă o pereche sau două
perechi de tentacule. Pe partea anterioară şi ventrală a capului se află orificiul bucal. Gura este
mărginită de două buze laterale, numite şi lobi bucali, de origine tegumentară, foarte bogate în
terminaţii senzitive care facilitează reperarea hranei preferate. Pe buza superioară este fixată o
maxilă, iar pe proeminenţa bulbului faringian se află o limbă puternică, numită odontofor sau
rotelă, întărită de un cartilaj şi acoperită de o formaţiune chitinoasă şi dinţată, numită radulă.
Radula este folosită la ruperea hranei şi la prelucrarea mecanică primară a acesteia. În timpul
hrănirii radula se uzează, dar ea are o creştere continuă (asemănător cu creşterea unghiilor)
asigurată de odontoblaste, care prin secreţia lor duce la regenerarea radulei.
Piciorul, organ de locomoţie, apare ca o talpă lată şi groasă, pe care se sprijină corpul.
Piciorul depăşeşte, în lungime, masa viscerală printr-o prelungire triunghiulară. În timpul
deplasării piciorul poate face mişcări în direcţii diferite, datorită modului de dispunere a
muşchilor în picior. În general deplasarea se face cu aspect de alunecare, datorită mişcărilor în
formă de valuri transversale, care se propagă ca nişte unde în lungul tălpii. În partea anterioară a
tălpii se deschide glanda pedioasă, care secretă o substanţă mucilaginoasă cu rol de facilitare a
deplasării şi care apără talpa moale a piciorului în a nu se răni în timpul deplasării. Această

97
 Entomologie generală

substanţă mucilaginoasă rămâne pe substratul de deplasare, iar în contact cu aerul se întăreşte,

formând o dâră de culoare argintie, care permite recunoaşterea cu uşurinţă a atacului produs de
melci (a nu se confunda cu atacul produs de insecte sau de alţi dăunători).
Masa viscerală este regiunea corpului în care se găsesc majoritatea organelor interne: de
nutriţie, de reproducere, de excreţie etc. Ea este situată deasupra piciorului, are forma unui con şi
este în general spiralată. Masa viscerală este acoperită de către manta, care la marginal are o zonă
îngroşată, numită brâul mantalei, ce garniseşte marginea deschiderii cochiliei sau peristomul. În
această zonă sunt numeroase glande, în special glande calcaroase, a căror secreţie contribuie la
creşterea cochiliei. Mantaua, în partea ei anterioară, nu este lipită de masa viscerală, ci se
răsfrânge peste aceasta ca un pliu, delimitând cavitatea paleală, numită şi cavitate pulmonară. În
această zonă, mantaua are peretele intern foarte plisat şi puternic vascularizat, care funcţionează
ca un plămân. Cavitatea pulmonară comunică cu exteriorul printr-o deschidere îngustă numită
pneumostom, situat în partea dreaptă, chiar pe brâul mantalei. Acest orificiu se poate închide
datorită unor muşchi speciali, putând astfel să menţină umiditatea internă şi să regleze schimbul
de gaze. Alături de pneumostom, pe marginea lui posterioară, se găseşte orificiul anal. Masa
viscerală, la melci, este protejată de către cochilie (cel mai adesea spiralată), o formaţiune dură,
calcaroasă, care protejează corpul animalului împotriva agenţilor mecanici din exterior,
împotriva acţiunii unor factori climatici cât şi împotriva unor răpitori. În secţiune transversală,
cochilia are trei părţi distincte: o pătură externă, numită periostracum (o pătură subţire formată
din colchiolină); o pătură mijlocie numită ostracum (formată din colchiolină şi carbonat de
calciu); o pătură internă numită hipostracum (alcătuită din lamele calcaroase, care alternează cu
lamele din colchiolină, care au o culoare sidefată). Axul cochiliei, în jurul căruia se formează
spirele, se numeşte columelă. Vârful cochiliei (partea cea mai îngustată), se numeşte apex, iar
deschiderea ultimei spirale (zona cea mai largă) se numeşte apertură. În zona aperturii, toamna
la apropierea iernii, sau vara pe timp secetos, după ce melcul se retrage în interior, secretă prin
glandele brâului mantalei un căpăcel, tare şi rezistent, numit epifragm, care opturează ermetic
deschiderea cochiliei, protejând melcul împotriva uscăciunii. Când condiţiile climatice devin
prielnice dezvoltării, acest epifragm este împins de către melc şi cade. La unele specii de melci
(melcii fără cochilie sau limaxi) cochilia este atrofiată şi ascunsă în tegument, corpul acestor
specii fiind mult alungit.
Gasteropodele prezintă o serie de particularităţi şi în ceea ce priveşte anatomia. Astfel,
aparatul digestiv are o glandă digestivă, mare, formată din patru lobi, numită hepatopancreas,
care îndeplineşte rolul de ficat şi de pancreas. La speciile terestre, aparatul respirator este
constituit dintr-un plămân, mişcarea ritmică din timpul respiraţiei fiind asigurată de planşeul
pulmonar. Aparatul circulator este deschis, dar inima este bicamerală, având un ventricul şi un
auricul. Sângele are o culoare uşor albastră, din cauza pigmentului respirator, numit hemocianină
(acest pigment conţine cupru în loc de fier, este incolor în lipsa oxigenului şi se albăstreşte în
contact cu oxigenul). Aparatul excretor este reprezentat de un rinichi (nefridie), numit organul
lui Bojanus, care comunică cu esteriorul printr-un orificiu excretor, situat la marginea
pneumostomului, alături şi în stânga orificiului anal. Sistemul nervos este alcătuit din 4-5 perechi
de ganglioni uniţi prin fibre nervoase (comisuri şi conective). În majoritatea cazurilor ganglionii
sunt grupaţi în jurul esofagului. Înmulţirea este gamogenetigă, sexele putînd fi pe indivizi diferiţi
sau pe acelaşi individ (fenomenul de hermafroditism). Adesea are loc o împerechere şi între
indivizii hermafrodiţi, asigurându-se astfel un schimb reciproc de spermatozoizi, favorizând în
acest fel variabilitatea genetică.
Gastropodele fitofage, care produc pagube mai ales în culturile de legume, flori, cereale
etc. sau atacă produsele depozitate, aparţin la subclasele: Prosobranchia şi Pulmonata.
- Subclasa Prosobranchia, cuprinde gasteropode care duc o viaţa acvatică, având respiraţia
branhială. La aceste specii, apertura cochiliei este acoperită cu un opercul, care poate fi calcaros
98
 Capitolul 6

sau cornos. La noi în ţară, din această subclasă, se întâlnesc câteva specii care produc pagube în
orezării, atacând seminţele în perioada germinării şi apoi plăntuţele de orez, grupate în familia
Viviparidae (Viviparus viviparus şi Viviparus acerosus).
- Subclasa Pulmonata, cuprinde gasteropodele pulmonate, care trăiesc atât în ape, cât şi pe
uscat. La unele specii, dintre cele adaptate la viaţa acvatică, a apărut o branhie secundară, situată
în afara cavităţii paleale, ca o readaptare la acest mediu. Ele au întotdeauna o respiraţie
pulmonară, iar cochiliile sunt întotdeauna fără opercul şi de formă discoidală, globuloasă sau
fusiformă. Sunt (de regulă) hermafrodite, având de regulă o singură gonadă. Această subclasă are
două ordine: Basommatophora şi Stylommatophora.
a) Ordinul Basommatophora, cuprinde pulmonate cu o singură pereche de tentacule,
subţiri, zvelte şi alungite, uşor retractile. La reprezentanţii acestui ordin, ochii se află la baza
tentaculelor, de unde derivă şi denumirea ordinului. Respiră prin plămân sau prin branhia
secundară. La unele specii, plămânul se umple cu apă şi respiră aerul din apă, iar la alte specii
până şi tentaculele pot fi folosite în procesul de respiraţie (la acestea tentaculele sunt foarte
puternic vascularizate).
Fam. Lymnaeidae, cuprinde pulmonate mari, cu piciorul lat şi rotunjit în partea posterioară.
Tentaculele sunt mari, piramidal-triunghiulare. Adesea pentru respiraţie, plutesc la oglinda apei,
astfel încât orificiul respirator să fie în contact direct cu atmosfera. Se întâlnesc în apele
stătătoare sau lin curgătoare, în canalele de irigaţii etc. În orezării unele specii produc pagube,
aşa cum sunt: Lymnaea stagnalis, Stagnicola palustris, Radix ovata, Galba truncatula etc.
Fam. Planorbidae, cuprinde specii cu cochilia discoidală, tentaculele lungi, subţiri, rotunde
şi flexibile, iar sângele este roşu. În condiţii de secetă, atunci când seacă bălţile în care au trăit,
supravieţuiesc relativ uşor până la revenirea umidităţii întrucât îşi opturează apertura cu un
opercul pergamentos. Se întâlnesc în orezării, unde pot produce pagube. Ex.: Planorbarius
corneus, Planorbis planorbis, Planorbis carinatus etc.
b) Ordinul Stylommatophora, cuprinde specii cu două perechi de tentacule, inegale ca
dezvoltare, zvelte şi retractile, în vârful tentaculelor mari aflându-se ochii. Trăiesc pe uscat, dar
şi în medii cu anumite grade de umiditate.
Fam. Helicidae, cuprinde specii de dimensiuni mari, cu cochilia foarte dezvoltată, care în
marea lor majoritate produc pagube. Ex. Helicella obvia (întâlnită pe sub garduri, produce pagube
mai ales leguminoaselor furajere), Helix pomatia (atacă: salata, căpşunii, varza, cartofii, sfecla etc.),
Cepaea vindobonensis (produce pagube în livezi şi legumicultură) etc.
Fam. Limacidae, cuprinde specii cu corpul alungit pe care se poate distinge o cochilie
redusă (atrofiată), popular numite limaxi. Sunt întâlnite şi produc pagube economice, la culturile
din sere (aici îşi depun ponta mai ales pe sub ghivece), la culturile de legume, la plantele tehnice
(sfeclă, cartof), în plantaţiile forestiere, în ciupercării, precum şi în pivniţe (la rădăcinoase şi
tuberculifere). Ex. Limax maximus, Limax cinereo-niger (în pivniţe şi locuinţe), Limax flavus (în
pivniţe şi magazii de fructe), Lehmannia marginata, Deroceras reticulatus, Deroceras agreste
etc.
Fam. Arionidae, cuprinde gasteropode fără cochilie, la care sacul visceral nu se
diferenţiază de restul corpului. Mantaua formează un scut alungit în partea anterioară a corpului,
pe care se află şi orificiul respirator. Cochilia lipseşte, în locul ei întâlnindu-se doar câteva
granule calcaroase, de formă neregulată. La noi în ţară, cele mai frecvente specii întâlnite sunt:
Arion subfuscus (trăieşte pe sub buşteni şi în frunzarul pădurilor de răşinoase, hrănindu-se cu
ciuperci, dar se întâlneşte şi în ciupercări), Arion circumscriptus (atacă în căpşunării, ciupercării
şi în grădinile de legume, mai ales varza şi salata), Arion hortensis (întâlnită în livezi şi grădini
cu legume).

99
 Entomologie generală

Fam. Succineidae, melci cu cochilia subţire şi fragilă la care predomină ultimul anfract.
Ex. Succinea putris, specie întâlnită şi pe păşunile umede, de unde poate trece şi pe cerealele din
vecinătate.
Fam. Milacidae, specii care au corpul zvelt, alungit, cu scutul bine dezvoltat, cu o carenă
evidentă, care se întinde de la scut şi până la capătul cozii. Milax marginatus, Milax kusceri,
specii care produc pagube mai ales la rădăcinoase.

6.6. ÎNCRENGÃTURA VERTEBRATA

Sunt animalele cele mai evoluate, au corpul cu simetrie bilaterală, cu schelet intern,
coloană veretebrală şi craniu, cu organizarea generală cea mai perfecţionată şi cu adaptări variate
şi complexe la mediul de viaţă. Cutia craniană şi coloana vertebrală adăposteşte şi protejează
sistemul nervos central. La exterior, corpul este protejat de un tegument, care dă naştere la
producţii cornoase, aşa cum sunt: solzi, plăci cornoase şi osoase, gheare, penele păsărilor, peri,
unghii şi copite. Vertebratele sunt răspândite pe tot globul şi ocupă toate mediile de viaţă, ele duc
o viaţă activă şi se deplasează pe distanţe mari în căutarea hranei. Încrengătura este structurată pe
cinci clase, dar în categoria dăunătorilor se întâlnesc specii din clasele Aves şi Mammalia, iar din
clasa Amphibia şi Reptilia fac parte multe specii prădătoare, care se hrănesc cu insecte şi
rozătoare.
6.6.1 Clasa Aves
Cuprinde animale vertebrate, tetrapode, adaptate pentru zbor, numite păsări. Acestea au
corpul de formă aerodinamică, sprijinit pe membrele posterioare. Membrele anterioare sunt
adaptate pentru zbor, fiind transformate în aripi (fig. 199).
Garnitura bucală este lipsită de dinţi, care sunt înlocuiţi cu un cioc cornos, de forme
diferite, format din două maxilare. Membrele posterioare se termină cu degete prevăzute cu
ghiare, ascuţite şi încovoiate, ce le permit să se agaţe de diferite suporturi. Majoritatea oaselor
sunt pneumatice, foarte uşoare, contribuind la reducerea greutăţii corporale specifice. Se
înmulţesc prin ouă, pe care le depun în cuiburi, le clocesc şi apoi îşi îngrijesc puii.
Păsările, în general, aduc mari foloase sectorului agricol şi silvic, fiind mari comsumatoare
de insecte fitofage. Speciile insectivore de talie mică, consumă zilnic aproximativ cinci tainuri de
insecte, care depăşesc de până la opt ori greutatea corpului lor. Piţigoiul consumă zilnic o
cantitate de insecte egală cu greutatea corpului său, iar un graur mănâncă lunar aproximativ 22
kg de lăcuste.
Ordinul Columbiformes, cuprinde păsări cunoscute sub numele de porumbei şi turturele,
specii de talie mică şi mijlocie. Au corpul acoperit cu un penaj des, penele fiind pufoase la bază
şi rigide la vârf. Au aripile lungi şi subţiri, sunt foarte bune zburătoare. Pe substrat merg cu paşi
mărunţi şi iuţi. Au o vedere foarte bună. Cea mai cunoscută specie este porumbelul domestic
(Columba livia livia).
Ordinul Caprimulgi, cuprinde păsări care seamănă foarte bine cu rândunelele, multe dintre
ele hrănindu-se exclusiv cu insecte. O specie foarte comună este Caprimulgus europaeus.
Ordinul Striges, cuprinde strigile, cucuvelele, bufniţele, huhurezii etc.Toate aceste păsări au
capul mare, cu regiunea occipitală lată, orbitele sunt mari, iar ochii sunt mari, îndreptaţi înainte şi
înconjuraţi de pene fine aşezate radiar. Sunt păsări răpitoare de noapte, cu auzul foarte fin, cu un
zbor lin şi fără zgomot. Sunt foarte folositoare, reducând numărul şoarecilor, şobolanilor şi a
altor mamifere rozătoare. Cele mai importante specii sunt: buha (Bubo bubo), ciuful pitic (Otus
scops), ciuful de pădure (Asio otus), striga (Tylo alba-guttata), cucuveaua (Athene noctua),
huhurezul de pădure (Strix aluco) etc.
100
 Capitolul 6

Ordinul Cuculi, cuprinde păsări care nu-şi clocesc ouăle, acestea depunându-le în cuiburile
altor păsări insectivore. Se hrănesc cu diferite specii de insecte dar mai ales cu omizi păroase.
Cea mai reprezentativă specie este cucul (Cuculus canorus).
Ordinul Pici, cuprinde păsările cunoscute sub denumirea de ciocănitori. Aceste păsări au
ciocul foarte puternic, drept şi sub formă de daltă. Limba este lungă, îngustă, cilindrică, moale şi
prevăzută cu glande care secretă o substanţă lipicioasă, foarte eficace în prinderea insectelor. La
vârful limbii se mai găsesc şi nişte cârlige fine. Sunt specii foarte eficace în reducerea
populaţiilor de insecte, mai ales a celor de scoarţă. Picioarele sunt zigodactile, adaptate pentru
căţărat, având degetele unu şi patru îndreptate înapoi, iar degetele doi şi trei îndreptate înainte. Se
întâlnesc şi specii care au doar trei degete. Cei mai comuni reprezentanţi ai acestui ordin sunt:
ciocănitoarea verde (Picus viridis), ciocănitoarea sură (Picus canus), ciocănitoarea cu trei degete
(Picoides tridactilus), ciocănitoarea neagră ( Dryocopus martius) etc.
Ordinul Cypseli, cuprinde păsări care seamănă bine cu rândunelele. Au picioarele scurte,
toate degetele sunt îndreptate înainte şi sunt prevăzute cu ghiare ascuţite. Sunt foarte bune
zburătoare, care-şi prind prada din zbor, fiind mari consumatoare de insecte. Cel mai
reprezentativ pentru acest ordin este lăstunul mare (Apus apus).
Ordinul Meropes, cuprinde specii cu un penaj frumos colorat. Coada lor este formată din
12 pene, cele două din mijloc fiind foarte lungi. Au ciocul lung, ascuţit şi foarte puternic, se
hrănesc cu insecte. Una dintre cele mai frumoase specii este albinărelul (Meros apiaster), care
are partea superioară a corpului de culoare galbenă-brună, aripile şi coada de culoare verzui-
albăstruie, fruntea albă şi partea inferioară a corpului de culoare verde-albăstruie.
Ordinul Upupae, cuprinde păsări cu ciocul subţire, flexibil şi sub formă de seceră. Aripile
sunt late şi rotunjite la vârf. Penajul este moale şi pufos, iar pe cap prezintă un moţ de pene în
formă de evantai. Sunt specii insectivore, foarte folositoare. Pupăza (Upups epops) este cea mai
cunoscută specie.
Ordinul Passeres, este ordinul cel mai bogat, înglobând peste jumătate din numărul total de
păsări. Sunt păsări de talie mică, mijlocie sau chiar mare. Majoritatea sunt foarte bune
zburătoare, având aripile ascuţite la vârf. Nu zboară deasupra mărilor şi oceanelor, toate fiind
specii continentale. Au ciocul mai scurt decât capul, este gros şi lipsit la bază de ceronă.
Picioarele au tarsul golaş, degetele sunt libere, asigurând o bună prindere de ramuri. Cuibăresc în
diferite locuri, puii ieşiţi din ou sunt golaşi şi orbi, având nevoie mult timp de îngrijirea
părinţilor. Cuprinde păsări cosmopolite, cele mai multe dintre ele fiind cântătoare. Cuprinde atât
specii insectivore, carnivore, cât şi specii omnivore, care produc pagube culturilor agricole
(semănături, cereale, plantaţii pomicole şi viticole etc.). Pot fi specii solitare sau specii care se
adună în stoluri foarte mari, aşa cum fac ciorile şi graurii. Din acest ordin se pot cita următorii
reprezentanţi: corbul (Corvus corax), cioara de semănătură (Corvus frugilegus), coţofana (Pica
pica), graurul (Sturnus vulgaris), lăcustarul (Pastor roseus), grangurul (Oriolus oriolus),
sticletele (Carduelis carduelis), cinteza (Fringilla coelebs), vrabia de casă (Passer domesticus),
vrabia de câmp (Passer montanus), ciocârlia de pădure (Lulula arborea), ciocârlia de câmp
(Alauda arvensis), codobatura de munte (Motacilla cenerea), piţigoiul mare (Parus major),
mierla (Turdus merula), privighetoarea (Luscinia luscinia), mierla de pârâu (Cinclus cinclus),
rândunica (Hirundo rustica), rândunica de casă (Delichon urbica), rândunica de mal (Riparia
riparia) etc.
6.6.2. Clasa Mammalia
Această clasă cuprinde cele mai evoluate vertebrate homeotermice. Corpul acestora este
acoperit cu păr (sub formă de blană sau cu aspect pufos), prezintă glande mamare şi sunt vivipare
(nasc pui vii pe care-i hrănesc cu lapte). La mamifere, tegumentul are un rol foarte important în
protecţia animalului, pentru menţinerea temperaturii constante. De asemenea tegumentul produce
101
 Entomologie generală

diferite formaţiuni cornoase, cum sunt unghiile şi ghearele, având şi o serie de glande sebacee,
care secretă sebum, o substanţă care unge firele de păr. Sistemul nervos atinge cel mai înalt grad
de dezvoltare, iar creierul prezintă numeroase cute sau circumvoluţiuni, fapt care măreşte
suprafaţa lui. Majoritatea mamiferelor sunt adaptate la mediul terestru, dar sunt şi specii
subterane sau acvatice. Reprezentanţii acestei clase pot fi deosebit de folositorii agriculturii şi
sectorului forestier (reprezentanţi din ordinele Insectivora, Chiroptera etc.) sau din contră pot
prejudicia puternic producţia (reprezentanţi din ordinele Rodentia, Logomorpha etc.).
Ordinul Insectivora, cuprinde animale de talie mijlocie sau mică. Prezintă o cutie craniană
de mici dimensiuni, cu partea superioară a botului alungită şi cu dinţii slab diferenţiaţi. În
general, se hrănesc cu insecte.
Fam. Soricidae, cuprinde animale mici, asemănătoare cu şoarecii, numindu-se
chiţcani.Trăiesc mai ales în păduri, instalându-se în galeriile solului şi în vizuinele altor
răpitoare. Se hrănesc cu insecte, cu seminţe de conifere, uneori şi cu răpitoare mici. Sunt specii
deosebit de utile, aşa cum sunt: chiţcanul comun de pădure (Sorex araneus), chiţcanul de apă
(Neomis fodiens), chiţcanul de câmp (Crocidura leucodon) etc., specii care consumă foarte multe
specii de insecte fitofage.
Fam. Talpidae, cuprinde animale adaptate la viaţa subterană sau acvatică, aşa cum este
cârtiţa (Talpa europaea).
Fam. Erinaceidae, cuprinde animale care au corpul acoperit cu ţepi ascuţiţi şi care se
strâng ghem, atunci când sunt în pericol. Ex. ariciul (Erinaceus europaeus).
Ordinul Chiroptera, cuprinde mamifere care au aspectul de şoarece şi sunt adaptate la
zbor. Pliul tegumentar situat între degetele membrelor anterioare, laturile corpului, membrele
posterioare şi coadă, formează aripa. Popular se numesc lilieci. Primul deget al piciorelor
anterioare este liber, iar cele cinci degete ale piciorului posterior sunt prevăzute cu ghiare.
Chiropodele au auzul şi pipăitul foarte dezvoltate, iar vederea este foarte slabă. În stare de
repaus, chiropodele stau agăţate cu membrele posterioare de un supot, atârnând. Sunt mamifere
hibernante. Sunt animale nocturne şi se hrănesc exclusiv cu insecte.
Fam. Rhinolophidae: Rhinolophus hipposiderus, Rh. ferrum equinum etc.
Fam. Vespertilionidae: liliacul urechiat (Plecotus auritus), liliacul pitic (Pipistrelus
pipistrelus), liliacul cu părul ruginiu (Vespertilio murinus) etc.
Ordinul Rodentia, cuprinde animale de talie mică sau mijlocie, terestre, subterane sau
semiacvatice, cu regimul alimentar erbivor (la cele care trăiesc în câmp) sau omnivor (la cele
care trăiesc în/şi depozite). Au buzele cărnoase şi foarte mobile, prevăzute cu peri tactili, cea
superioară este despicată la mijloc, lăsând să se vadă dinţii incisivi. Rozătoarele sunt mamifere
cu o dentiţie specială, a cărei caracteristică principală este creşterea continuă a incisivilor, care se
tocesc datorită roaderii. Incisivii, în număr de doi pe fiecare falcă (la unele specii pe falca
superioară pot fi patru incisivi), au forma de daltă curbată, nu au rădăcină şi sunt mai dezvoltaţi
decât ceilalţi dinţi. Caninii lipsesc şi astfel între incisivi şi măsele este un spaţiu larg, numit
diastemă. Picioarele sunt inegal dezvoltate, cele posterioare sunt mai lungi.
Rozătoarele trăiesc în colonii sau izolat, în galerii subterane sau în cuiburi făcute la
suprafaţa solului sau în depozite. Au un foarte mare potenţial de creştere al populaţiei, datorită
unei mari prolificităţi, a unei perioade scurte de gestaţie şi ajung repede la maturitatea sexuală.
Pe lângă faptul că produc mari pagube sectorului agricol şi forestier, rozătoarele sunt un real
pericol pentru populaţie, întrucât răspândesc şi multe boli foarte periculoase (salmoneloza,
trichineloza, teniozele etc.).
Fam. Muridae, cuprinde cele mai numeroase şi mai larg răspândite rozătoare. Sunt animale
de dimensiuni mici, cu coada alungită şi solzoasă. Trăiesc în galerii şi au o mare prolificitate. Se
hrănesc cu hrană vegetală, uneori şi cu insecte, producând mari pagube, mai ales în depozite.
Cele mai importante specii sunt: şobolanul cenuşiu (Rattus norvegicus), şobolanul de casă
102
 Capitolul 6

(Rattus rattus), şoarecele de pădure (Apodemus sylvaticus), şoarecele de câmp (Microtus

arvalis), şoarecele de casă (Mus musculus) etc.
Fam. Sciuridae, sunt rozătoare de dimensiuni mai mari, aşa cum sunt: popândăul comun
(Citellus citellus), veveriţa (Sciurus vulgaris) etc.
Fam.Cricetidae, la care unele specii prezintă saci bucali cu ajutorul cărora îşi transportă
proviziile în galerii. Ex. hârciogul (Cricetus cricetus), şobolanul de apă (Arvicola terrestris).
Fam. Muscardinidae, au botul prevăzut cu mustăţi lungi, urechile ovale, coada lungă şi
păroasă, popular se numesc pârşi. Sunt specii care hiberneză. Se hrănesc cu seminţe şi fructe.
Cele mai comune specii sunt: pârşul de alun (Muscardinus avellanarius), pârşul cu coada
stufoasă (Dyromys nitedula), pârşul de stejar (Eliomys quercinus), pârşul comun (Glis glis) etc.
Ordinul Logomorpha, cuprinde mamifere rozătoare de talie mijlocie, cu corpul alungit şi
cu urechi lungi. Falca inferioară prezintă două perechi de incisivi şi un spaţiu mare între ei şi
măsele, numit diastemă. Picioarele posterioare sunt mai lungi decât cele anterioare.
Fam. Leporidae, grupează iepurii, Lepus europaeus, Oryctolagus cuniculus etc.
6.6.3. Clasa Amphibia
Batracienii sau amfibienii, deoarece trăiesc în condiţii de mediu foarte diferite, prezintă şi
o înfăţişare exterioară extrem de diferită. Unele specii au corpul alungit, cu o coadă puternic
dezvoltată şi cu două perechi de picioare aproximativ de aceaşi mărime, aşa cum sunt tritonii şi
salamandrele (Triturus cristatus, Salamandra salamandra). Alte specii au corpul masiv, scurt,
lipsit de coadă, iar picioarele posterioare sunt mult mai dezvoltate decât cele anterioare, aşa cum
sunt broaştele (Bufo bufo, broasca râioasă, specia cea mai cunoscută şi care consumă mari
cantităţi de insecte).
6.6.4. Clasa Reptilia
Cuprinde animale care au circulaţia sângelui dublă şi incomplată, respiră prin plămâni, sunt
specii ovipare şi au pielea acoperită cu solzi sau plăci osoase, denumite şerpi şi şopârle. Dintre
reptile, şerpii de talie mică sunt insectivori, iar ceilalţi distrug un număr însemnat de rozătoare
care produc pagube culturilor agricole şi sectorului forestier. Cele mai importante specii, din
acest punct de vedere, sunt: şopârla de munte (Lacerta viviparis), guşterul (Lacerta viridis),
şopârla cenuşie (Lacerta agilis), vipera corn (Vipera ammodytes), vipera comună (Vipera berus),
şarpele de râu (Coluber jugularis-caspius), şarpele de pădure (Elaphe longissima) etc.

103