COOPERAREA TRANSFRONTALIERA PRIN CULTURA INTRE ROMANIA SI REPUBLICA

MOLDOVA
PLAN

1
 CUPRINS

INTRODUCERE...................................................................................................................................2
CAPITOLUL I. ROLUL ȘI IMPORTANȚA ROMÂNIEI LA CONFLUIENȚA VECINĂTĂȚILOR
GEOPOLITICE ÎN SUD ESTUL EUROPEI.......................................................................................4
1.1. Cooperarea transfrontalieră prin cultură în cadrul UE...............................................................4
1.2. Asumarea cooperării transfrontaliere prin cultură a României cu statele vecine în contextul
politicilor de vecinătate.....................................................................................................................8
Particularități de cooperare transfrontalieră prin cultură a României cu româniii din afara
granițelor............................................................................................................................................8
CAPITOLUL II. COOPERAREA TRANSFRONTALIERA PRIN CULTURA INTRE ROMANIA
SI REPUBLICA MOLDOVA...............................................................................................................9
2.1. Cooperarea transfrontalieră a României cu Republica Moldova prin cultură. Cadrul
instituțional........................................................................................................................................9
2.2. Elitele culturale: miză a cooperării prin cultură. Particularități ale Republicii Moldova.........14
2.3. Analiza proiectelor transfrontaliere de cooperare prin cultură.................................................23
CAPITOLUL III. ROLUL COOPERĂRII TRANSFRONTALIERE PRIN CULTURĂ ASUPRA
DILEMELOR DE IDENTITATE ȘI STATALITATE LA GRANIȚA DE EST A ROMÂNIEI......23
3.1. Politica culturii ca factor de integrare a Republicii Moldova în UE. Deconstrucția proiectului
identitar ”moldovenesc” al ideologiei țariste și a URSS-ului pentru teritoriul dintre râul Prut și
Bug..................................................................................................................................................23
3.2. Interferențe între cooperarea transfrontalieră prin cultură și mișcările unioniste.....................23
3.3. Propuneri privind cooperarea transfrontalieră prin cultură: dimensiuni instituționale și
strategii geopolitgice........................................................................................................................23
CONCLUZII.......................................................................................................................................23
BIBLIOGRAFIE.................................................................................................................................23
ANEXE...............................................................................................................................................24
IC.........................................................................................................................................................24

2
INTRODUCERE

Un loc al noilor provocări politice, sociale și economice în fața globalizării, sectorul culturii
devine astăzi o preocupare pentru majoritatea statelor și națiunilor din lume. Tratat îndelung ca un
simplu apendice la dezvoltare, acest sector prezintă acum semne de dinamism capabil să contribuie
semnificativ la dezvoltarea țărilor și constituie o bună bază pentru formularea politicilor de
dezvoltare durabilă.
Numeroase texte și de-a lungul anilor, recentele întâlniri la nivel înalt continuă să
consolideze locul și rolul culturii în programele de dezvoltare. Este esențial să menționăm, printre
altele: Conferința interguvernamentală privind politicile culturale pentru dezvoltare (Stockholm,
1998), Convenția UNESCO privind protecția și promovarea diversității expresiilor culturale (2005);
Declarația de la Bruxelles a artiștilor, profesioniștilor și antreprenorilor în cultură (2009), Rezoluția
finală a Summit-ului mondial privind obiectivele de dezvoltare ale mileniului (2010).
De asemenea, au încurajat statele ACP și organizațiile lor de integrare regională, în concert
cu actori non-statali, să aplice convenții internaționale privind protecția și conservarea patrimoniului
cultural, să stimuleze creativitatea, precum și producția și schimb de bunuri și servicii culturale.
Această declarație a fost un pas în direcția unui angajament mai puternic din partea statelor în
favoarea dezvoltării culturale și a integrării prin cultură.
Prin urmare, cultura ocupă un loc proeminent în procesul de dezvoltare, ca factor de
integrare politică și socială, de pace și sursă de venit prin promovarea producțiilor artistice și crearea
de locuri de muncă.
Ignoranța și lipsa de interes pentru valorile culturale sunt o consecință directă a politicilor
naționale. Cu toate acestea, într-o economie globalizată în care creativitatea, cunoștințele și know-
how-ul sunt noile materii prime, cultura constituie, fără îndoială, baza dezvoltării durabile. Aceste
valori comune ar trebui să acționeze ca catalizatori pentru dezvoltarea exogenă și endogenă. Drept
urmare, politica culturală poate fi percepută numai dintr-un punct de vedere sectorial strict, dar și ca
un sector transversal care contribuie la progresul în educație, mediu, planificare regională,
economie, turism, meserii, relații sociale, internaționale, cercetare etc.
 Astăzi, este necesar să evaluați și să consolidați instrumentele de politică culturală existente
și acțiunile întreprinse, pentru a crea noi instrumente pentru a face noi angajamente pentru a da

3
culturii în spațiul românesc pentru dezvoltarea durabilă și în integrarea comunității politice a
românilor de pretutindeni.

4
CAPITOLUL I. ROLUL ȘI IMPORTANȚA ROMÂNIEI LA
CONFLUIENȚA VECINĂTĂȚILOR GEOPOLITICE ÎN SUD ESTUL
EUROPEI
1.1. Cooperarea transfrontalieră prin cultură în cadrul UE

Față de imperativele creșterii și rentabilității care sunt în mod constant marcate de organizațiile de
ajutor pentru dezvoltare și datorită inflației materialiste care condiționează societățile
postindustriale, cultura a fost în esență limitată până în anii '70 -1980, ca obiect de divertisment, o
plajă de agrement pentru „uciderea timpului”. Cu toate acestea, în pluralitatea de expresii, ne dăm
seama că fundalul cultural se află la geneza oricărui proces de întrebare despre sine și despre mediul
cuiva; o astfel de abordare este o sursă de îmbogățire și factor de dezvoltare. Cultura, în această
perspectivă holistică, are ramificări în ceea ce privește identitatea, coeziunea și stabilitatea socială,
formarea personalității și creativitatea.
Cultura, un factor de identitate și coeziune social. Fiecare grup social generează cultură pentru că
gândește, creează, produce și face schimb de idei. Fără referințe culturale, niciun grup nu poate ieși
în evidență, să se diferențieze de ceilalți ignorând „modul său de a trăi împreună”. Interacțiunile
fructuoase dintre spațiu și comunitate constituie fermentul prin care se dezvoltă indivizii și
grupurile, determină modul lor de viață, viziunea lor asupra lumii.
 De fapt, limbile, cunoștințele, abilitățile și atitudinile devin substratul prin care fiecare grup uman
ilustrează și își îmbunătățește cultura.
 După cum subliniază raportul UNESCO privind diversitatea culturală (2010), „problema
identităților - naționale, culturale, religioase, etnice, lingvistice, bazate pe tiparele de gen sau de
consum - capătă o nouă importanță pentru indivizi. și grupuri, care văd globalizarea și schimbarea
culturală ca o amenințare pentru credințele și stilurile lor de viață "1.
 Identitatea culturală este esențială pentru crearea unei entități integrative. Grupurile omogene
puternic constituite la nivel istoric pot găsi în acest impuls noi motive de a se exprima și de a se
afirma. Dar identitatea culturală este un proces mai fluid, care evoluează de la sine și nu ar trebui
privit atât în ceea ce privește moștenirea din trecut, cât și în ceea ce privește planurile de viitor. Într-
o lume globalizatoare, identitățile culturale derivă adesea din surse multiple, iar plasticitatea lor tot
mai mare reflectă complexitatea crescândă a fluxurilor de oameni, bunuri și informații pe scară
largă. O dinamică culturală puternică și bogată promovează schimburile și împărtășirea emoțiilor, a
viziunilor lumii și a artelor vieții și constituie în cele din urmă motorul evoluției sociale și a
1

5
progresului popoarelor spre un nivel mai lucid și mai realizat.
Într-un moment al globalizării culturilor și al ciocnirii civilizațiilor în care bunurile și serviciile
culturale, mai presus de toate, comercial invadează practicile tradiționale, actorii culturali au un rol
important în conservarea și dezvoltarea identităților și valorilor sociale care stau la baza lor.
Pe termen lung, dialogul cultural constituie, așadar, baza consolidării spațiului subregional, în care
pluralitatea de expresii culturale constituie deja un bun dobândit care trebuie să fie apreciat și
accesibil tuturor.
Cu toate acestea, integrarea nu se limitează la complexe mari. Pentru a fi complet, trebuie să țină
seama de minoritățile socio-culturale și grupurile vulnerabile, și anume: femeile, copiii aflați în
situații dificile, persoanele cu dizabilități, persoanele defavorizate etc.
 Dezvoltarea activităților culturale de la minorități face posibilă împărtășirea și aducerea la
cunoștință a populației a grupurilor minoritare. Această conștientizare poate avea un efect pozitiv în
reducerea tensiunilor sociale. Activitățile culturale vizate contribuie, de asemenea, la promovarea
dialogului și la cunoașterea și integrarea lor în viața de muncă. De exemplu, diseminarea unei
telenovele populare care prezintă dificultățile indienilor descendenți mayați în Mexic a dat naștere în
anii 1990 la o creștere a solidarității cu aceste populații, care este încă palpabilă. astăzi prin numărul
de participanți la asociații care îi ajută.
Cultura și prevenirea conflictelor
S-ar putea crede, a priori, că cultura este o sursă de conflict, pentru a vedea eddurile tribaliste care se
manifestă uneori cu violență extremă. Dar aceste tensiuni sunt adesea stârnite pentru propagandă sau
proastă guvernare politică care nu poate fi atribuită culturii.
În zonele culturale ale subregiunii, dialogul și înțelegerea reciprocă au asigurat și continuă să asigure
soluționarea conflictelor și discordiilor intercomunitare și regionale sau în cadrul entităților din sat.
Regulile și construcțiile sociale sunt prestabilite în mai multe domenii culturale: verișoarea
patronimică, castele griotilor sau fierarilor cu funcții sociale recunoscute și acceptate de toți. Toate
aceste forme de organizare socială au favorizat crearea de spații pentru dialog și soluționarea
conflictelor sociale în locuri precis determinate, cum ar fi piețele publice, arborele palever al cărui
site-uri de martori pot fi amplasate.
Cultura, fundamentul creativității
Condițiile creației și creativității sunt o dezbatere permanentă și fundamentală. Se pare că cultura,
creația și creativitatea sunt strâns împletite în întreaga lume. Chiar dacă producțiile sale sunt
întotdeauna noi și originale, creatorul inventează doar ceea ce îl infuzează cultura, moștenirea și

6
tehnologia sa.
În domeniul artistic (în special muzică, teatru și arte vizuale), creatorul se bazează pe moștenirea
culturală a mediului său apropiat.
Cultura, o pârghie puternică pentru exercițiul democratic
Expresia culturală este mai presus de toată libertatea. Nici o artă nu poate lua formă și să înflorească
într-o vestă de opresiune. Ambiția este, înainte de toate, de a face cultura chiar inima proiectului de
emancipare, de a dezvolta gândirea critică și curiozitatea și nu doar de a-și organiza divertismentul
în serile de sâmbătă.
Dezvoltarea unei culturi diversificate, accesibilă populațiilor, contribuie la conștientizarea
diferențelor, la cunoașterea reciprocă și la deschiderea minții persoanelor și a comunităților.
Diversitatea și bogăția culturală inspiră respect pentru ceilalți și dorința de pace.
Orice cooperare transfrontalieră este marcată de complexitatea relaţiilor unei frontiere, mai mult sau
mai puţin rigide, mai mult sau mai puţin traumatice sau nedrepte. Menţionăm că originile
conceptului de cooperare transfrontalieră se găsesc chiar la temeliile întregii contrucţii politice ale
UE, care-şi etalează astăzi reuşita proiectului său şi totodată puterea exemplului. Cooperarea şi
dezvoltarea economică au fost două concepte îngemănate ale construcţiei europene de la
începuturile Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. Ideea punerii in comun a resurselor
pentru dezvoltare si ideea exploatărilor în comun, esenţa cooperării reale între state, regiuni şi
comunităţi europene - au fost şi rămân cheia de boltă a gândirii părinţilor fondatori ai UE. De altfel,
întreaga istorie a cooperării transfrontaliere de după război poate fi tratat ca un proces sistematic de
creare şi re-creare de instituţii în contextul mai larg al cristalizării unei identităţi politice europene.

Extinderea spre est a UE arată nu doar interesul de „forjare” a unei identităţi politice şi economice
pan-europene, dar şi cel de a asigura un spaţiu de stabilitate şi prosperitate la marginile UE. Există
aici un paradox care nu ne avantajează. În timp ce frontierele au dispărut practic între ţările UE,
aceste frontiere devin tot mai rigide şi mai apăsătoare înafara UE. Neincluderea unor ţări în procesul
complex al integrării europene provoacă numeroase frustrări sociale şi politice, frustrări care devin
în sine un catalizator politic: fie de mobilizare internă pentru obţinerea unui statut politic privilegiat
în raport cu UE, fie de acţiuni reactive, justificate de complexul „celui respins”.
Înţelegerea UE privitor la sprijinul pe care-l oferă ţărilor mai sărace este că orice formă de cooperare
pentru dezvoltare nu este un act de generozitate, nu este un act gratuit in sensul tehnic al cuvîntului,
ci un act pragmatic care încearcă să realizeze o sincronie favorabilă, binefăcătoare, între sistemul de

7
valori şi procesele care au loc în interiorul UE şi cele dinfara UE. Din această perspectivă, acţiunea
transfrontalieră este salutară doar atunci cînd este eficientă, întrunind calităţi valorizate astfel de
către protagoniştii/actorii săi, într-un spaţiu politic distinct, mobilizînd sau coordonând resurse
suficiente pentru a reprezenta interesele comunităţilor frontaliere. Există o puternică forţă de atracţie
a modelului european pentru ţările aflate la periferiile UE, iar cooperarea transfrontalieră este din
acest punct de vedere un stimulent esenţial la reluarea liniilor de comunicare întrerupte, a
contactelor îngheţate şi a economiilor locale, despărţite prin frontiere, aproape întotdeauna nedrepte
faţă de populaţiile de pe marginile acestora.

În plan conceptual, cooperările frontaliere a căpătat în ultimele decenii importante semnificaţii

normative pe întreg continentul european. Astfel, aproape nu există domenii şi probleme care nu pot
fi regăsite pe agenda de cooperare transfrontalieră între autorităţile locale din ţări vecine în Europa,
cu excepţia poate a unor competenţe exclusive ale guvernului central, legate în temei de tot ce
depăşeşte nivelul de interes public local: apărare naţională, vămi şi alte instituţii subordonate
prioritar administraţiei centrale. Fiind un instrument de reducere a inegalităţilor, de integrare a
comunităţilor separate de o frontieră, politica de cooperare transfrontalieră este, din această
perspectivă, un stimulent pentru dezvoltare, dar şi o contribuţie distinctă la integrarea multor ţări în
UE. Spaţiul trans-frontier a stat la bazele formării conceptului de „euroregiuni”, sau cum le numesc
părinţii fondatori ai UE „cărămizi ale construcţiei europene”.
Mai întâi, acest model s-a făcut popular prin contribuţia la restabilirea relaţiilor de vecinătate între
ţări beligerante în cel de-al 2 război mondial (Germania-Franţa, Germania-Austria, Germania-
Polonia, dar şi Italia-Spania, Portugalia-Spania). Ulterior, Euroregiunile au fost privite tot mai mult
ca niste instituţii autonome, avînd rolul funcţional de a defini şi promova numeroase politici publice
de-a lungul liniilor de frontieră mai mult sau mai puţin rigide pe care le urmează. La începutul anilor
90, în Europa existau peste 70 de Euroregiuni recunoscute oficial de către structuri ale UE. Printre
cele mai reuşite Euroregiuni se remarcă cele aflate pe linia de vecinătate Germania – Olanda
(Benelux, formate după 1958). Experienţa lor ne arată că cel mai eficient model de cooperare
transfrontieră se bazează pe existenţa unor capacităţi decizionale proprii, la nivel local şi regional, în
cadrul unor sisteme politice şi economice stabile. Funcţionarea democraţiei locale este de asemenea
o condiţie inseparabilă de principiul bunei guvernări, prin afirmarea responsabilităţilor publice
pentru efectele şi exerciţiul guvernării, astfel fiind create condiţii propice pentru cooperarea între
diverse grupuri active de cetăţeni şi/sau comunităţi. În plan formal, Euroregiunile reprezintă

8
platforme de cooperare mai mult sau mai puţin instituţionalizate între autorităţi subnaţionale
contigue de-a lungul frontierelor naţionale.

1.2. Asumarea cooperării transfrontaliere prin cultură a României cu statele vecine în

contextul politicilor de vecinătate
Particularități de cooperare transfrontalieră prin cultură a României cu româniii din afara
granițelor
Cooperarea transfrontalieră între R.Moldova şi România a înregistrat deja o anumită istorie, care
merită a fi analizată şi considerată corespunzător. Ar fi exagerat să ne bucurăm de prea multe reuşite
ale acestei cooperări. Relaţiile transfrontiere continuă să rămînă sporadice, superficiale şi legate mai
degrabă de iniţiativa cîtorva, mai degrabă de a urma un caracter sistematic şi progresiv. Dacă vom
analiza tipologia relaţiilor de frontieră cu alte zone contigue, cum ar fi: România – Ucraina sau
România – Bulgaria, România - Ungaria, vom observa numeroase blocaje instituţionale, promisiuni
nerealizate, sau chiar rezistenţă înverşunată faţă de o cooperare mai strânsă transfrontalieră. Deşi
există tocmai 3 Euroregiuni de-a lungul frontierei cu România lungă de peste 681 km2, funcţionarea
lor nu a îmbunătăţit cardinal frecvenţa şi calitatea schimburilor comerciale, sau ale celor economice
între entităţile cuprinse de acestea.

9
CAPITOLUL II. COOPERAREA TRANSFRONTALIERA PRIN
CULTURA INTRE ROMANIA SI REPUBLICA MOLDOVA
2.1. Cooperarea transfrontalieră a României cu Republica Moldova prin cultură. Cadrul
instituțional.
Cooperarea transfrontalieră reprezintă unul din instrumentele polivalente importante care
presupune şi mobilizarea resurselor financiare în cadrul unor proiecte comune. Obiectivele pe
termen lung ale unor atare proiecte au ca finalitate: (i) crearea mai multor avantaje bilaterale;
îmbunătăţirea infrastructurii fizice şi economice; (ii) dezvoltarea resurselor umane ale regiunii; (iii)
adâncirea legăturilor culturale şi educaţionale; (iv) pregătirea pentru aderarea la UE; (v) protecţia
mediului etc. Având în vedere faptul că şase judeţe din Republica Moldova participă împreună cu
judeţe din România şi regiuni din Ucraina în cadrul euroregiunilor „Prutul de Sus”, „Siret-Prut-
Nistru” şi „Dunărea de Jos”, noile oportunităţi sunt considerate drept avantaje ale viitoarelor regiuni
de dezvoltare ce se impun să fie valorificate pe deplin.

Relaţii de colaborare stabile între regiunile frontaliere ale Republicii Moldova, României şi
Ucrainei au fost stabilite încă la mijlocul anilor ‘80, însă ele purtau un caracter mai mult formal.
După 1989, odată cu noile realităţi din Europa, aceste relaţii s-au intensificat, dar ele erau stopate de
lipsa clarităţii în relaţiile externe între state. Prin semnarea tratatului de bază româno-ucrainean la 2
iunie 1997, au fost puse bazele unei cooperări mai strânse între România şi Ucraina în diferite
domenii, inclusiv în domeniul cooperării transfrontaliere. În conformitate cu art. 8 a Tratatului,
părţile se angajau să sprijine cooperarea între unităţile administrativ-teritoriale din regiunile de
frontieră. Mai mult decât atât, prin acelaşi articol se preconiza crearea Euroregiunilor „Prutul de
Sus” şi „Dunărea de Jos” la care puteau să participe şi unităţi administrativ-teritoriale din Republica
Moldova. Euroregiunile, fiind formele instituţionalizate ale cooperării transfrontaliere constituie, în
prezent, un model eficace pentru rezolvarea problemelor de dezvoltare social-economică a oricăror
ţări limitrofe. Acesta se explică prin faptul că între regiunile de frontieră a ţărilor limitrofe există
legături tradiţionale stabilite de veacuri, problemele cu care se confruntă sunt în mare parte
omogene, iar rezolvarea lor nu se poate face exclusiv pe teritoriul statelor naţionale.

Iniţiativa privind instituţionalizarea cooperării transfrontaliere între Republica Moldova,

România şi Ucraina a fost lansată de Preşedintele României la începutul anului 1997. Ea a fost
materializată puţin mai târziu, în cadrul summit-ului de la Ismail din 3-4 iulie 1997 prin semnarea
de către Preşedinţii Republicii Moldova, României şi Ucrainei a „Declaraţiei privind cooperarea
10
transfrontalieră” şi, la nivel guvernamental, a protocolului de colaborare trilaterală între cele trei
ţări.
Cele mai multe dintre problemele cu care, de regulă, sunt investite Euroregiunile: planificare
spaţială, crearea de coridoare de transport moderne, apariţia de proiecte economice comune, precum
şi alte genuri de proiecte, cum sunt cele de mediu, inter-culturale, unviersitare, sociale, sunt foarte
timid abordate, sau chiar deliberat evitate, astfel încît influenţa factorilor ce pot contribui efectiv la
creşterea avantajelor mutuale ca urmare a cooperării transfrontiere este modestă, dacă nu chiar
derizorie. Aproape nu există proiecte care ar pune în valoare avantajele competitive ale actorilor
transfrontalieri - forţa de muncă, limba de comunicare, resursele locale, complementaritatea
economiilor locale, etc. Care sunt oare motivele acestei stări de lucruri şi prin ce se explică faptul că
aşteptările cetăţenilor sunt mult mai mari decât rezultatele formatului actual de cooperarea
transfrontalieră între RM şi România?
Istoria cooperării transfrontaliere de după 1991 a urmat o traiectorie care poate fi descrisă cel mai
bine prin 3 paradigme, care s-au succedat în timp, mai mult sau mai puţin cronologic.
1 Paradigma „etnografică”, construită pe motivaţia recupărării timpului pierdut (1991
pînă în 1994) şi care coincide cu iniţiativa „podurilor de flori”, creşterea galopantă a
contactelor culturale, politice şi administrative, sporirea progresivă a traficului de frontieră, a
donaţiilor benevole de carte, oarecum încurajate de efectele post-revoluţionare din România,
şi totodată de deschiderea exprimată de factorii politici de la Bucureşti şi Chişinău. Un
anumit model de inter-cooperare administrativă apare însă mai târziu, abia după 1994, atunci
când încep să se multiplice numeroasele forme de „înfrăţiri de localităţi, schimburi culturale,
sărbători populare transriverane, cu şi fără de autorităţi locale, dar fără ca aceste evoluţii să
fie încadrate unei ordini legislative;

2 Paradigma „vaselor comunicante” coincide cu o anumită răcire a contactelor între

autorităţile politice ale celor două state; coincide cu victoria în alegeri a PDAM, întărirea
curentului „moldovenist” la cîrma statului RM (1994 – 1998), şi totodată, căutarea de a
„ordona” relaţiile dintre autorităţi locale, avînd de cele mai dese ori funcţia de a încetini ori
chiar suspenda aceste relaţii. Sunt menţinute diverse canale de dialog şi schimburi în format
transfrontalier în ciuda unor reacţii nervoase din partea politicienilor, ceea ce va permite în
1997 ca preşedinţii RM şi România să decidă asupra creării primei Euroregiuni Dunărea de
jos, privită ca o infrastructură necesară şi încurajatoare pentru relaţiile frontaliere în spaţiul

11
 dunărean. Cu toate acestea, schimburile comerciale au continuat să reprezinte o parte
nesemnificativă în comerţul extern al RM cu România (doar 0,9% în 1995, urcând până la
10,5% în 2001). Similar, fluxurile de călători între RM şi România au continuat să scadă: de
la 55,900 în 1995, la 5,970 în 2001 (cetăţeni RM) şi de la 6,014 în 1995 la 2,076 în 2001
(cetăţeni România). Din data de 1 iulie 2001, România modifică regimul de trecere a
frontierei României, sub presiunea UE.

3 Paradigma europenizării „prin contaminare” - poate fi tentativ calificată ca fiind

legată de cea mai recentă perioadă a relaţiilor dintre R şi RM, convenţional legată de anul
2005, ce se explică printr-un grad de interdependenţa tot mai accentuată a R şi RM de
traiectoria şi „regulile” procesului de integrare în UE. Deşi între România şi RM nu există un
Tratat politic încheiat (după cum există între RM şi Ucraina sau între România şi Ucraina)
ameliorarea dialogului politic între Chişinău şi Bucureşti nu poate decât să se reflecte pozitiv
asupra relaţiilor în format transfrontier, precum şi a creşterii schimburilor comerciale.
Această deschidere tîrzie se va ciocni însă de cîteva obstacole inerente. Primul este legat de
obligaţia României de a întroduce vize pentru cetăţenii RM (de la decembrie 2006), iar al
doilea: de o prognozabilă reducere a schimburilor comerciale, ca urmare a suspendării
Acordului de liber schimb încheiat între RM şi România în 1994.

Este evident că aceste paradigme nu pot fi utilizate mecanic. Ele apar din aşteptări diferite, dar şi din
idei opuse asupra intereselor şi conjuncturii externe în care se găsesc RM şi România. Din acest
motiv, ele nu se succed într-o ordine cornologică, iar pe alocuri acestea chiar se îmbină ori concresc
una din dealaltă în funcţie de circumstanţele politice ale relaţiilor dintre România şi RM. Care sunt
elementele care descriu cel mai bine contextul, actorii şi mizele acestei cooperări transfrontaliere,
fără de care, nici un un fel de sprijin extern, proiecte TACIS sau PHARE, alte finanţări care vor
apare în timpul apropiat dinspre UE nu ar fi suficiente? Aceste elemente ţin înainte de toate de:
imaginea frontierei, percepţia celuilalt şi agenda politică concurentă în RM şi România.

1 Imaginea frontierei: Orice frontieră este, în acelaşi timp, o relaţie de interdependenţă,

dar şi de fragmentare, de ambiguitate, de risc, şi de oportunităţi. Frontiera reprezintă o linie a
contactelor fizice între state, desenînd contururile unor spaţii juridice distincte, respectiv,
limitînd acţiunea unui stat, dar oferindu-i oportunităţi de acţiune în spaţiul teritoriilor sale.

12
Între RM şi România există 681 km de frontieră, 7 puncte vamale şi peste 300 de localităţi
plasate chiar pe linia de frontieră. Se spune că cei care s-au născut în vecinătatea unei
frontiere rămân cu imaginea mentală a acesteia pentru tot restul vieţii lor, ceea ce produce o
identitate suplimentară care a întrat în literatura de specialitate cu numele de „border-land
identity”, sau „identitate frontalieră”. Nu avem calitatea de a trata această identitate ca un
factor în mod necesar pozitiv sau negativ faţă de alte identităţi pe care orice individ le
îmbracă pe parcursul existenţei sale sociale, ci doar remarcăm că este de aşteptat ca, această
identitate să producă efecte vizibile asupra percepţiei de grup social de către persoanele
grupului analizat.

2 Percepţia celuilalt: În contrast cu alte spaţii în care paradigma cooperării

transfrontaliere este utilizată cu scopul de a elimina diverse conflicte ori frustrări istorice,
relaţia de frontieră dintre RM şi România este un caz cu totul specific. Între R şi RM nu au
existat niciodată conflicte interetnice şi nici războaie care ar solicita în prezent „măsuri de
întărire a confidenţei” sau de orice alte feluri de „diplomaţie populară”; nu au existat nici
diviziuni confesionale care ar solicita astăzi acţiuni de reducere a conflictelor. Nu există nici
măcar variaţii dialectale care marchează adeseori diferenţele lexicale între regăţeni şi
moldoveni, cu atât mai mult între moldovenii de pe ambele maluri ale Prutului. Iniţiativele
exotice ale unor politicieni de a găsi satisfacţii filologice în perpetuarea unor diferenţe
imaginate sunt bagatelizate chiar şi de către autorii acestora. Respectiv, singura problemă cu
conotaţii reale pentru cetăţeni ţine de diminuarea ratei sărăciei în zonele limitrofe de
frontieră, crearea unei infrastructuri sociale şi de transport la standardele moderne,
dezvoltarea durabilă a localităţilor. Există fără îndoială diferenţe „comunale”, de percepţie a
„celuilalt”, ca indicator ce marchează o istorie trăită în mod separat, dar şi ca un spaţiu
simolic care atestă aceste diferenţe.

3 Agenda concrenţială: Acest factor este extrem de important tocmai datorită ritmului
inegal de reformă internă şi a traiectoriei adoptate de integrare în UE. Ca urmare a unei
conjuncturi mai favorabile, România a devenit stat membru al UE în 2007, în timp ce RM
abia îşi defineşte relaţiile sale politice cu UE. România a beneficiat peste 10 ani de fondurile
structurale ale UE şi PHARE, RM rămâne un „ostatec” al programului TACIS - un program
creat în anul 1993 pentru şi exclusiv în limitele conceptuale ale primelor acorduri de

13
 parteneriat şi cooperare cu ţările din CSI (Acordul semnat de RM datează din anul 1994, dar
este ratificat abia în 1998). Deşi s-au schimbat condiţiile dialogului politic între UE şi RM,
finanţările tehnice sunt în continuare negociate şi livrate exclusiv pe baze bilaterale, sau într-
un format de cooperare incipient, neavînd ambiţiile pe care UE le are în raport cu România,
Polonia sau Bulgaria.

Deşi a salutat crearea unor euroregiuni între RM, România şi Ucraina, UE nu s-a grăbit să le susţină
masiv, asigurînd doar strictul necesar pentru formalizarea acestora (iulie, 1997): Euroregiunea Prutul
Superior şi Euroregiunea Dunărea de Jos. Analiza tipologiei relaţiilor de frontieră între România şi
RM ne poate spune că până şi existenţa unor Euroregiuni create după „chipul şi asemănarea unor
entităţi similare din UE” poate promova sau compensa absenţa unei strategii de cooperare între ţările
vecine, absenţa unor proiecte efective şi concrete de cooperare de-a lungul unor spaţii de vecinătate
şi, nu în ultimul rînd, instabilitatea structurilor de interacţiune (autorităţi locale – business –
comunitatea asociativă).

Un alt factor care reprimă şi cele mai bune acţiuni pe plan local este legat de capacităţile inegale ale
actorilor locali, competenţele vag definite ale structurilor de coordonare în cadrul acestor
Euroregiuni. Crearea judeţelor şi disoluţia lor în RM, conflictele latente, iar în ultimii ani, tot mai
grave între Ucraina şi România (canalul Bâstroie) s-au repercutat şi asupra funcţionării
Euroregiunilor în format trilateral.

Nu a fost o excepţie nici crearea Euroregiunii Siret-Prut-Nistru din iulie 2002, care coincide în timp
cu momentul de ruptură al fostelor structuri judeţene, şi intensificarea ostilităţilor verbale între
oficialităţile de la Chişinău şi Bucureşti.

Efectul cumulativ al acestor factori face ca Romвnia şi RM să-şi trateze aşteptările lor faţă de
beneficiile unui format transfrotnalier în mod inegal, dacă nu contradictoriu. Să examinăm în
continuare cîteva elemente care ne par emblematice pentru actualul format al relaţiilor
transfrontaliere.

Există şi aici însă diferenţe. În timp ce RM rămîne în continuare un recipient al sprijinului

economic, România devine un prestator de asistenţă. Politica de dezvoltare pentru cooperare – parte

14
a capit.26 de negociere a integrării în UE, face ca România să aibă obligaţia de a contribui financiar
cu apr.0,7% din PIB, o parte către bugetul UE pt dezvoltare, alta pt proiecte concrete de dezvoltare
internaţională, implementate de actori locali, ONGuri.

2.2. Elitele culturale: miză a cooperării prin cultură. Particularități ale Republicii Moldova

Rolul elitelor politice este enorm în dezvoltarea unui stat. mai cu sema în crearea şi
instaurarea unei democraţii substanţiale, cum este cazul Republicii Moldova.
Primul aspect care îl vom nota tine de interesele elitelor pentru dezvoltarea ţării şi implicit
pentru promovarea credibilităţii acesteia pe plan extern.
Al doilea factor ce urmează a fi discutat în acest subcapitol tine de contextul istoric al
apariţiei elitelor în Republica Moldova.
Următorul aspect se va referi la coerenta mesjului politic promovat de elutele din RM.
În cele din urmă vom analiza credibilitatea elitelor pe plan intern şi corelaţia încrederii
sociale cu factorul de credibilitate.
Privitor la rolul elitelor în dezvoltarea şi consolidarea unei democraţii substanţiale în Europa,
J.Grugel, care consideră că elitismul nu a jucat un rol hotărâtor în cazul democraţiilor occidentale,
însă în cazul Europei de Est a fost unul din factorii esenţiali . În majoritatea statelor din europa de
Est elitele provin din cadrul societăţii civile. Concomitent cu formarea noilor lideri din Europa de
Est, impactul extern s-a manifestat şi prin susţinerea elitelor formaţiunilor politice de orientare
occidentală sau prorusa în cazul acelor elite care sunt tributare ideologic şi cultural spaţiului rus.
R.A.Dahl arata că trebuie ţinut seama de faptul că orice politică aduce în prim-plan o elită
care reprezintă o parte a membrilor societăţii. Competiţia grupurilor este exprimată de competiţia
elitelor.
Este vorba de exercitarea efectivă a puterii de liderii concurenţi şi elite, care au aceleaşi
opinii asupra proceselor fundamentale. Ei sunt aleşi de partide, deci, indirect de popor şi negociază
între ei.
Pornind de aici, Pareto, Mosca şi Michels au argumentat că democraţia a fost adesea numai
un paravan pentru tendinţele oligarhice spre putere, şi că democraţia reprezentativă nu este altceva
decât un instrument care permite înlocuirea, din când în când, a unei părţi a elitei conducătoare cu o
altă fracţiune a aceleiaşi elite. Urmând această tradiţie, J. Schumpeter a definit conducerea
democratică "o competiţie prin alegeri între elite pentru dreptul de a guverna".

15
 Acţiunile coerente şi asumate a elitelor unui stat determina în mare parte şi traiectoria
politică a acestuia. În acelaşi timp are loc dezvoltarea încrederii intre segmentul social şi a celui
politic. Astfel, democratizarea este concepută ca un proces determinat de circumstanţele interacţiunii
elitelor, fără vreo finalitate prestabilită. Însă alternanta la putere a elitelor nu presupune numaidecât
o transformare democratică.
Alternanta la guvernarea elitelor în RM nu explică pe deplin incapacitatea acestora de a
instaura un regim democratic substanţial. Acest process îl vom explica în capitolul ce urmează.
Referitor la aceasta, L.Diamond menţionează că ocuparea de către opoziţie a poziţiilor
principale ale puterii în urma unor alegeri libere este o condiţie principală (dar nu suficientă ) pentru
că o ţară să poată fi numită democratică.
Discutabilă rămâne a fi poziţia elitelor faţă de interesul naţional al ţării din care fac parte,
asumarea unui rol promotor de valori şi coerenta politică.
Interesele de moment al unor structure elitist pot afecta credibilitatea unui stat pe plan
extern şi pot deturna mecanismul democratic. În Europa de Est, şi în cazul de fată în Republica
Moldova, pe parcursul a mai bine de 25 de ani elitele politice din această ţară au demonstrate în
mare parte o permanentă oscilare intre mentalitatea moştenită din trecutul totalitar şi asumarea
valorilor democraţiei substanţiale. Acest lucru poate fi observant atât în perioada de consolidare a
democraţiei (1991-1999), cât şi în următoarele perioade (2001-2009 şi 2009 până în prezent).
Maturizarea elitelor politice, a avut loco dată cu experienţa instituirii regimului democratic.
Astfel, perioda 1991-1999 poate fi numită cu adevart perioada entuziasmului politic, din care
personalităţile marcante cu spirit pragmatic au reuşit să se menţină (aici putem numi nume sonore
ale mişcării de eliberare naţională: Grigore Vieru, ion Hadarca şi alţii, în mare parte personalităţi
care nu au provenit din rândurile fostului partid communist). Pepeniera elitelor politice
prodemocratice fără activitatea în fostul partid communist au fost în mare parte: Uniunea
Scriitorilor, şi alte instituţii de facture cultura. Un alt segment al elitelor politice au provenit direct
din rândurile partidului communist, care în fapt, au constituit marea majoritate a elitelor din
Republica Moldova, atât în perioda de început cât şi în perioada actuală. Nume celebre au fost
însuşi preşedinţii de ţară: Mircea Snegur, Petru Luncinschi, Vladimir Voronin. Doar din 2009 în
Republica Moldova numele preşedinţilor de ţară nu mai sunt associate cu fosta nomenclatura de
partid, în schimb mai sunt prezente în diverse funcţii publice cât şi în fruntea unor partied care au
acces în parlament (Serafim Urechean, şefi de direcţii şi departamente (Svetlana Chifa etc), care în
adeseori nu au tangent directă cu viaţa politică, dar acre asigura utilizarea fondurilor publice în

16
construirea imaginii de partid sau susţinerea unor candidate la funcţii politice . Astfel, confruntarea
fostelor elite ale nomenclaturii exsovietice cu elementele prodemocratice a avut loc pe tot
parcursul perioadei de 25 de ani, şi abia către finalul acestei perioade putem vorbi de o rocadă a
elitelor, deşi este încă fragile. Incoerenta alternării la guvernare a acestor două tipuri de elite, a
condus în mare parte şi la ştirbirea credibilităţii pe plan extern a RM.
Pentru că accederea la putere a aelitelor din fostul partid communist a detrminat impunerea
unor duble standarde de manifestare. Ne referim aici la dublicitatea mesajului politic atât pentru
alegători cât şi pentru partenerii externi ai Republicii Moldova. Ataşamentul faţă de valorile
euroasiatice, filoruse a fost tot timpul mascat de necesitatea cooptării şi utilizării, adeseori
frauuduloase a fondurilor primite de la UE.
Pentru o înţelegere mai detaliată a modului de impunere a elitelor politice în RM, vom
efectua o scurtă analiză a formării acestora. Republica Moldova, a trecut de două ori printr-un
process de lichidare a elitelor naţionale (1940 şi 1945), de către URSS în baza ideologiei sovietice
de implementare a dictaturii proletariatului şi a democraţiei populare. Formarea noilor elite s-a făcut
în perioada 1945-1989 în baza unor indicaţii clare a partidului communist şi în conformitatea cu
Politica naţională a URSS.
Specificul elitelor formate în perioada sovietică a fost acela că ele erau supuse ideologic, şi
puteau avansa în cariera doar dacă colaborau sau nu se opuneau puterii sovietice. Elitele culturale în
perioada sovietică în R.M:, erau atent supravegheată de către structurile de putere pentru a nu
influienta masele populare.
Procesele de renaştere naţională şi de cucerire a independenţei politice, conduse de elitele
politice naţionale iniţial dependente de structurile K.G.B.-ului, iar pe parcurs susţinute de avântul
enorm al maselor, au reluat un amestec de ambiţii naţionale care au existat în trecutul istoric, încă
înaintea perioadei totalitariste2.
Deşi meritul noilor elite este, indiscutabil, acela de a fi introdus reformele liberal-
democratice în Republica Moldova, incapacitatea guvernanţilor de a adapta politicile implementate
la necesităţile reale ale societăţii a avut efecte inverse asupra populaţiei. În acest sens, politologul D.
Ilaşciuc remarca faptul că dacă fosta elita sovietică în cea mai mare parte era selectata în baza
principiului meritocratic (majoritatea membrilor de partid, savanţii, reprezentanţii intelectualităţii,
etc.), fără de a fi orientată spre o îmbogăţire personală, atunci principiile de formare a elitei actuale

2
Fruntaşu P., Rusnac Gh. „Republica Moldova pe calea democratizării (aspecte ale procesului de constituire a
unui sistem politic)”, USM, Chişinău, 1999, p. 24-25
17
sunt: starea socială, baza materială, legăturile şi influenţa lumii interlope, ceea ce a dus curînd la
degradarea şi pierderea legitimităţii în rândul populaţiei.
Astfel, nu competenta şi înaltele valori morale, ci devotamentul, protecţionismul şi
cumatrismul servesc drept criteriu şi metode de selectare a cadrelor în perioada tranziţiei
democratice. În opinia noastră, trăsătura definitorie a elitei conducătoare este ca activitatea ei a
devenit cu mult mai operativa, deşi mai puţin organizată decât a aparatului de conducere post-
sovietic, totodată foştii funcţionari s-au adaptat foarte bine la noile transformări social-politice şi
economice, sub umbrelă guvernărilor democratice.
Acest lucru este demonstrat de acei reprezentanţi ai elitei vechi care au ocupat funcţii înalte
şi după destrămarea URSS (P.Lucinschii, M.Snegur, V.Voronin, ş.a.) şi de o serie de personalităţi
aparţinând noii elite (economice), care s-au format în perioada de tranziţie.
În aceste condiţii, încă la sfârşitul anului 2001 unele partide de opoziţie şi reprezentanţi ai
societăţii civile au fost nevoiţi să întreprindă acţiuni energice pentru a limita influenta partidului de
guvernământ asupra societăţii şi a preveni transformarea Republicii Moldova într-un regim autoritar.
Acest fapt a condus la o puternică coalizare a potenţialului partidelor politice şi a societăţii
civile, reducându-se în mod drastic numărul acestora – tendinţa, percepută pozitiv în rândul
electoratului. Totodată, s-a observat că fragmentarea puternică a eşichierului politic până la alegerile
parlamentare din februarie 2001 nu constituia un indiciu al pluralităţii extreme a opţiunilor
cetăţenilor, ci mai curînd o trăsătură negativă specifică culturii politice scăzute a elitelor şi
iresponsabilităţii lor politice în procesul dezorganizat al perioadei de tranziţie.
Această concluzie este confirmată de „emigrarea” continuă a unor politicieni şi membri de
partid de la o formaţiune politică la alta în ajunul, ca şi în rezultatul scrutinelor electorale. Este o
tendinţă cu atât mai alarmantă, cu cât unele din aceste „rocade politice” au loc de la o extremă
politică la alta, indiferent de ideologia şi doctrina politică a acestora. De asemenea, schimbarea
frecvenţă a denumirii şi principiilor doctrinare a unor formaţiuni politice, ca şi neconcordanţa dintre
stipulările din programele partidelor şi politica realizată după accederea lor la putere, ridica semne
de întrebare privind legitimitatea acestora. De aici rezulta şi neîncrederea şi votul de blam acordat de
populaţie unor astfel de formaţiuni.
Din considerentele de mai sus, O.Serebrian considera că actualele elite nu pot fi calificate ca
fiind de „stânga”, de „dreapta” sau de „centru”, o astfel de clasificare a partidelor politice fiind
destul de arbitrară. Astfel, în Moldova a fi de stânga nu înseamnă automat să fii anti-european sau

18
anti-unionist3. Un caz aparte îl reprezintă Partidul Comuniştilor – ce a ajuns la putere prin utilizarea
unui mesaj politic ce ţintea asupra populaţiei nostalgice faţă de trecut.
Spre deosebire de alte state independente din spaţiul ex-sovietic, Moldova are un specific
pronunţat în sensul că aici divirgentele şi confruntările dintre partidele politice au loc nu numai în
problemele social-economice, dar şi în cele national-statale. Divirgentele dintre forţele politice în
problemele reformelor, păstrării şi consolidării statalităţii destabilizează situaţia social-politica în
ţară, diminuează eficienta puterii de stat, fac ca perioada de tranziţie să fie de durată mai lungă.
Însa alegerea acestei forme n-a fost simplă pentru elita conducătoare nouă din respectivele
state.
Rolul elitei intelectuale în societate a crescut datorită influenţei sale crescânde asupra
maselor largi, pe valul cuceririlor naţionale de la sfârşitul anilor 1989. Începând cu acest an, ca
urmare a acutizării problemelor social-politice şi a izbucnirii conflictului transnistrean, o parte a
elitei intelectuale guvernante intra în rândurile primei categorii, iar o altă lasa în mod deliberat loc
fostei elite de partid să preia poziţiile principale de conducere, nefiind în stare să facă faţă situaţiei
complicate.
Totodată, are loc o simbioză conjuncturală dintre cele două elite, ceea ce le plasează în
opoziţie faţă de consevatorismul elitei adminsitrativ-economice, alcătuită în majoritate din foşti
preşedinţi de colhozuri. Această situaţie poate fi explicată prin faptul că, conştientizând că puterea
este „acoperişul" de bază al bunăstării ei, vechea elita pentru a se menţine la putere a permis
accederea în rândurile ei a reprezentanţilor noii elite. Noii membri s-au dovedit a fi destul de
energici, ocupând posturi înalte în conducerea ţării, deşi, în majoritatea cazurilor, le lipsea
experienta politică necesară şi nu cunoşteau principiile guvernării.
Coabitarea stranie la putere a două tipuri diferite de elite a dus curînd la coruperea şi
limitarea influenţei reprezentanţilor intelectualităţii de către descendenţii mai experimentaţi ai fostei
elite guvernamentale-de partid.
Drept urmare, aceştia au înţeles să soluţioneze problemele actuale ale societăţii cu ajutorul
„consultanţilor” externi (deobicei colegii de partid din centrele mari ale fostei URSS: Moscova,
Sanct Petersburg etc) şi a suportului financiar al organizaţiilor finanţatoare (deobicei reporezentantii
UE în RM).
Influenţa crescândă a instituţiilor internaţionale financiare (UE, SOROS, USAID etc) asupra
noilor politicieni din Republica Moldova a condus la promovarea unor politici de tip „laiser-faire”,

3
Serebrian, O. Politosfera, Ed. Cartier, Chişinău 2001, p. 205
19
ce nu totdeauna aveau rezultatul scontat. Deseori, creditele acordate de FMI, BM ş.a. organizaţii
aveau drept scop unic stabilizarea macroeconomică, susţinerea monedei naţionale, facilitarea
investiţiilor străine, etc., prin mecanisme monetariste, reforme liberale (de tipul scăderii tarifelor
vamale), şi nu erau orientate către societatea civilă.
O.Serebrian susţine că elită politică moldovenească s-a caracterizat prin amatorism şi
iresponsabilitate, nedorind să ţină cont de opinia publică în realizarea intereselor reale ale
cetăţenilor. Calitatea joasă a elitei politice democratice din Republica Moldova reprezintă acel factor
ce a condus la marginalizarea sa politică4.
Este adevărat că la momentul obţinerii independenţei în Republica Moldova nu exista o elită
democratică autohtona, iar elita nomenklaturista formată în perioada imperiului sovietic era puternic
ideologizata şi dependenta de interesele Moscovei. Aceasta poate fi împărţită în două categorii5:
I) elita guvernamentală de partid, alcătuită din funcţionari profesionali de partid;
II) elita administrativ-economica, alcătuită din funcţionari şi conducătorii întreprinderilor.
V.I. Anikin identifica şi o a treia categorie, pe care o numeşte „intelectualitatea creative
privilegiată”, datorită influenţei puternice pe care a avut-o asupra maselor şi a elitei guvernamentale
de partid6.
Toate aceste trei elite acţionau şi se influenţau reciproc, însa fiecare din ele îndeplinea
sarcinile sale specifice. După cum au remarcat autorii de mai sus, întâietatea îi aparţinea elitei de
partid care de facto domina cu economia naţională.
Ea reprezenta puterea, dirija cu ideologia, se preocupă de alegerea şi repartizarea cadrelor, în
timp ce elita administrativeconomica se limita la coordonarea activităţii diferitor instituţii a
ramurilor economiei naţionale.
Alte concepţii ce se potrivesc explicaţiilor rezultate din activitatea elitelor în RM, le vom
atribui la teoria elitistă, fundamentata de A.Mosca, G.Pareto şi J.A.Schumpeter, pentru a explica
tranziţia democratică contemporană din spaţiul post-comunist. În cadrul teoriei elitelor au fost
dezvoltate mai multe paradigme, ce tind să explice procesul de tranziţie democratică în ţările post-
totalitare: modelul gerontologic de schimbare a generaţiilor, modelul „nomenclaturii politice”,
„elitei economice” şi modelul contra-elitei7. Unii autori menţionează şi alte două modele principale
4
Serebrian, O. Politosfera, Ed. Cartier, Chişinău 2001, p. 178.
5
Ilaşciuc, D. „Elitele formaţiunilor politice din Moldova la etapa actuală” în Moşneaga, V. Pluripartidismul în
Moldova: Esenţa şi specificul său, Chişinău, 2000, p.76.
6
Аникин ВИ. Гражданское общество в Республике Молдова: Состояние, проблемы, перспективы,
Chişinău-
2001, p.44
7
Мошняга, В. Независимая Молдова и миграция, „PERSPECTIVA” Кишинев-1999, p.328.
20
ale democratizării prin prisma teoriei elitiste: modelul „pactului” şi modelul „convergentei elitelor”
(specific pentru spaţiul post-sovietic).
În cazul Republicii Moldova, şi a altor state din regiune, putem urmări o tendinţă particulară
a explicării comportamentului elitelor. Majoritatea statelor apărute în rezultatul procesului de
fracturare a URSS au luat o direcţie unilaterală către unul din centrele de putere (UE, NATO sau
CSI), fapt ce a dus la izbucnirea unor violenţe ciocniri de interese în sânul elitelor şi respective
fragmentarea interselor de consolidare a unei democraţiei autentic
Un alt aspect la care ne oprim este lipsa profesionalismului politic. Unele lacune negative ale
imaginii pe plan extern a Republicii Moldova s-au datorat, lipsei de profesionalism politic,
administrativ şi economic, de asemenea, corupţiei şi proliferării cartelurilor financiar-economice.
Aceasta se exprima inclusiv prin selecţia pe principii dubioase a funcţionarilor publici, fapt care nu
face decât să confirme interesele de moment ale puterii postcomuniste. Cartelizarea economiei şi a
politicii s-a produs vertiginos odată ce politicienii ex-comunişti au început să realizeze, în timpul
restructurării lui Gorbaciov că politica poate reprezenta o sursă excelentă de îmbogăţire. S-a produs
în acest fel, o asemenea convergenta între politic şi economic, încât, în tradiţiile clientelismului,
sunt distribuite resursele financiare ale statului prin intermediul creditelor preferinţiale sau
nerambursabile, o practică obişnuita devine implicarea în afaceri a rudelor apropiate ale înalţilor
funcţionari de stat. Doar după ce a însuşit patrimoniul de stat şi a distrus ce nu a putut să sustragă,
dar şi sub presiunea organismelor internaţionale, elita politică necomunistă a demarat liberalizarea
economiei, în mare parte, pentru a legaliza propriile afaceri dubioase. Clasei de mijloc, inexistentă, i
s-a luat speranţa de a se naşte8
Mentalitatea acestei elite a păstrat reprezentările despre rezultatele din trecutul apropiat al
concentrării puterii în mâinile unei persoane. Astfel, o problemă de mare însemnătate este precizarea
hotarelor delimitării împuternicirilor ramurilor puterii executive şi legislative. Practica internaţională
ne dovedeşte că existenţa unor puternice ramuri legislative şi judecătoreşti creează pentru executiv
sistemul viabil de "reţineri şi restricţii", care nici de cum nu minimalizează eficacitatea acestuia. Dar
pentru aceasta e necesară conlucrarea lor în scopul atingerii unui rezultat comun. Lucrul acesta e
posibil doar în statele democraţiei şi economiei de piaţă stabile. În situaţia noastră, o condiţie absolut
necesară, în perioada de tranziţie pe care o parcurge Republica Moldova, afost instituirea regimului
politic democratic.

8
Moşneaga V., Rusnac V., Rusnac Gh., Zavtur A. "Procesele sociale în Republica Moldova în analiza politică
anglofonă (anii 1992-1993)", Partea I, USM, Chişinău, 1995, p.3-39
21
 Experienţa perioadelor de tranziţie, inclusiv a Moldovei, demonstrează nu numai rolul
constructiv, interogator şi stabilizator al factorului politic, dar şi atribuţia să distructivă. Încă din
anul 1996 s-a demarcat o perioadă de stagnare a reformelor, cauzată de disensiunile apărute în
relaţia dintre Preşedinte şi Guvern, iar mai apoi şi dintre Parlament şi Preşedinţie. Desigur, ar fi
nedrept să se menţioneze că în acest timp s-a bătut pasul pe loc. Dimpotrivă, a continuat activitatea
de creare a cadrului legislativ al reformelor, s-au elaborat şi aprobat metode de restructurare a
întreprinderilor, s-au trasat cai de stopare a crizei financiare şi de lichidare a unităţilor economice
insolvabile, au fost fundamentate direcţiile conceptuale de reformare a complexului energetic, a
sferei sociale şi a autoadministrării publice locale. Însa această activitate s-a desfăşurat în condiţii
dificile. Declinul economic continua.
Astfel, după o liberalizare economică datorată suportului financiar extern, procesul de
democratizare a rămas în marea majoritate a acestor state la etapa economiei de piaţă. Revenind
parcă la principiul marxist, economicul determina politicul, interesul economic al fostei
nomenclaturi din aceste state a prevalat asupra priorităţilor politice ale noilor elite. În majoritatea lor
nouă elită a fost curînd înlocuita (corupta) de forţele ce deţineau pârghiile economice,
compromiţând însăşi ideea de democraţie.
Educaţia electorală precară şi utopismul naiv au atins, de altfel, destule naţiuni europene
care, deşi respingeau cu tărie comunismul, nutreau încă destule iluzii în privinţa acestuia, crezând,
cu un simplism dezolant, în trecerea rapidă, în câteva luni, de la communism la prosperitatea
capitalistă.
Convingerea cetăţenilor că drumul către eficacitate se pierde printre diversele puteri
instituţionale legitime; spectacolul oferit de aceste puteri (dedicate intereselor personale, familiale,
clientelare), au împins societăţile civile la descurajarea democrată. Ele au devenit sceptice faţă de
virtutiile legalităţii.
Republica Moldova este obligată să surmonteze handicapul apreciabil de cultură politică prin
substituirea elitelor politice de factură comunistă, cu alte forţe noi, în baza unei compoziţii loiale, ce
vor dispune, de spirit de iniţiativă, creativitate şi responsabilitate, voinţa politică.
În ceea ce priveşte dezvoltarea societăţii civile din Republica Moldova, se poate observa un
nivel scăzut al participării cetăţenilor în procesele sociale. Deşi, numărul asociaţiilor nonprofit de tip
nou a crescut de 10 ori pe parcursul unui deceniu9.

22
 Aceasta nu au jucat vreodată un rol activ în procesele sociale. Aceste cifre releva o creştere
importanta a participării cetăţenilor în organizaţii comerciale şi nonprofit, concomitent cu scăderea
semnificativă a numărului întreprinderilor de stat, fapt ce a avut repercusiuni majore asupra
structurii şi modului de ocupaţie a populaţiei, comportamentului social-economic şi politic al
cetăţenilor, formării noilor interese şi elite, favorizând constituirea clasei de mijloc a societăţii.
Dincolo de aceasta însa, creşterea numărului de ONG-uri nu a condus la o sporire proporţională a
rolului acestora în viaţa societăţii. Dimpotrivă, imaginea publică a ONG-urilor s-a aflat, alături de ce
a partidelor, la o cotă minimă de 3-4 %.
Mass media a semnalat numeroase cazuri de gestionare frauduloasă a unor ajutoare
umanitare, granturi şi alte donaţii de către ONG-uri create în acest scop. Aservirea ONG-urilor de
tip „fantoma” intereselor unor structuri financiare, instituţii guvernamentale sau personalităţi cu
funcţii de răspundere reprezintă un alt fenomen răspândit în Republica Moldova, rolul acestor
organizaţii fiind acela de a „atrage” fondurile financiare disponibile. Sub umbrelă unor acţiuni
filantropice nobile, unele organizaţii obşteşti au beneficiat de numeroase ajutoare umanitare de peste
hotare, susbsidii din partea statului şi alte donaţii acordate de către structurile financiare
internaţionale. În lipsa informării, transparentei şi a concurentei loiale, aceste organizaţii s-au
transformat în beneficiary privilegiaţi ai asistentei externe, pe principiul favoritismului. O mare
parte a asistentei nerambursabile acordate nu a ajuns la cetăţeni, fiind utilizată în scopuri comerciale,
personale.
În fine, cea de-a doua categorie a ONG-urilor dependente de asistenta externă (circa 61%) să
dezvoltat datorită susţinerii acordate de unele Fundaţii importante, precum: SOROS, EURASIA,
PNUD, USAID, Banca Mondială, etc. În pofida importantelor mijloace financiare acordate unor
astfel de ONG-uri, activităţile desfăşurate de acestea nu au exercitat un impact social considerabil.
Având siguranţa obţinerii de noi finanţări, aceste reţele de organizaţii nu s-au dezvoltat pe principiul
competiţiei, din care cauză s-au îndepărtat de necesităţile reale ale societăţii. În acest caz, activitatea
desfăşurată de acestea a devenit un scop în sine, o modalitate convenabilă de a stoarce mijloace
financiare şi, concomitent, de a satisface cerinţele donatorilor străini.
În ambele cazuri, dependenta puternică a ONG-urilor din Republica Moldova de asistenta
inanciara externă a condus la dezvoltarea unei societăţi civile fragile, artificiale, pasive şi deseori
străine de interesele reale ale populaţiei. Inconsistenţa acesteia poate fi explicată prin aceea că
bugetul majorităţii ONG-urilor active este format din mijloace financiare provenite de peste hotare
sub formă de granturi, donaţii şi alte contribuţii financiare.

23
2.3. Analiza proiectelor transfrontaliere de cooperare prin cultură

CAPITOLUL III. ROLUL COOPERĂRII TRANSFRONTALIERE PRIN

CULTURĂ ASUPRA DILEMELOR DE IDENTITATE ȘI
STATALITATE LA GRANIȚA DE EST A ROMÂNIEI.
3.1. Politica culturii ca factor de integrare a Republicii Moldova în UE. Deconstrucția
proiectului identitar ”moldovenesc” al ideologiei țariste și a URSS-ului pentru teritoriul
dintre râul Prut și Bug
3.2. Interferențe între cooperarea transfrontalieră prin cultură și mișcările unioniste
3.3. Propuneri privind cooperarea transfrontalieră prin cultură: dimensiuni instituționale și
strategii geopolitgice.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

24
ANEXE
DA

PD
IA
BCTT
IC

(BC) Taxe
TTBC DBCTT
Taxe PE

CD NTBC
Taxe

PV
AID
SC
Taxe FS Taxe

OR

LEGENDA
IC –institutii culturaleVD-vizitatori directi
BC-bunuri culturaleAD-acces direct
CD-continut digitizatPE-public extins
SC- server de continutAID-acces indirect la distanta
TTBC-transformatori traditionali de BCPV-public virtual
BCTT-BC transformate traditionalNTBC-noi transformatori de BC
DBCTT-distributori de DCTTFS-furnizori de servicii
OR- operatori de retea
Figura 1. O reprezentare cibernetica a convergentei IC cu
TIC ( Filip, Donciulescu, Filip, 2000)

25
26