George Călinescu - "Enigma Otiliei" - Romanul balzacian

- definiția romanului;

Romanul balzacian este în esenţă un roman doric care releva un anume tip de

valorificare a formulei realiste. Altfel spus, balzacianismul sau balzacianism realist
cunoscut şi sub numele de realism critic are 2 valenţe estetice: romantică şi dorică, fapt
ce a dat naştere unui fenomen literar complex care a avut drept model romanul lui
Honore de Balzac. Cu alte cuvintebalzacianismul = epoca în care individul burghez,
rapace şi însetat de avere vrea să parvină cu o exuberantă explozie de energie, violenţă
şi individualism. Apar in imaginarul romanesc intrigi tenebroase, conflicte violente,
pasiuni atroce dezlanţuite în jurul zeului epocii – banul.

- caracteristicile romanului;

Enigma Otiliei, este un roman realist de tip balzacian, cu elemente moderniste, apartinând
prozei interbelice. De asemenea, este un roman social si citadin.
Opera literară Enigma Otiliei este un roman, având o actiune amplă, desfăsurată pe mai multe
planuri, un conflict complex, numeroase personaje si este realizată o imagine amplă asupra vietii.
 
Enigma Otilieieste un roman realist balzacian prin prezentarea unor aspecte ale societătii
bucurestene de la începutul secolului XX, prin motivul mostenirii si al paternitătii, prin structura
simetrică, circulară, închisă, prin tehnica detaliului, importanta decorului, a vestimentatiei, a
mijloacelor de caracterizare, realizarea personajelor încadrabile în tipologii, veridicitatea,
naratiunea la persoana a III-a, cu focalizare 0 si viziunea ”dindărăt”, narator omniscient si
omniprezent.
- subiectul romanului;

Titlul initial a fost ”Părintii Otiliei”, întrucât fiecare personaj se comportă oarecum patern cu
aceasta, determinându-i destinul.
 
Sunt prezente toate modurile de expunere, cu diverse trăsături si semnificatii: descrierea are
functie simbolică si de anticipare; naratiunea este obiectivă si are functia de reprezentare a
realitătii prin absenta mărcilor subiectivitătii iar dialogul sustine veridicitatea.
 
Romanul este alcătuit din 20 de capitole iar prin tehnica planurilor narative paralele este
urmărit destinul mai multor personaje: destinul Otiliei, destinul lui Felix cât si destinul clanului
Tulea. Secventele narative sunt prezentate prin alternantă, iar succesiunea evenimentelor este
redată prin înlăntuire.
 
Un plan urmăreste lupta membrilor clanului Tulea pentru înlăturarea Otiliei si obtinerea averii lui
Costache. Cel de-al doilea plan prezintă destinul tânărului Felix Sima care, rămas orfan, vine la
Bucuresti pentru a studia medicina, locuieste la tutorele său si trăieste iubirea adolescentină pentru
Otilia Mărculescu. Autorul acordă interes si planurilor secundare, pentru sustinerea imaginii
ample a societătii citadine.
 
Romanul este caracterizat de o simetrie între incipit si final datorită căruia romanul are o
strucutră circulară. Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul spatial si temporal al
evenimentelor, prezintă principalele personaje, sugerează conflictul si trasează principalele planuri
narative. Finalul este închis prin rezolvarea conflictului si prezintă, în mod simetric, acelasi cadru,
însă într-un alt moment temporal (după aproximativ zece ani: ”după război”).
 
Actiunea romanului începe cu venirea tânărului orfan Felix Sima, la Bucuresti, în casa unchiului si
tutorelui său, pentru a studia medicina. Costache Giurgiuveanu este un rentier avar, care o creste
în casa lui pe Otilia Mărculescu, fiica sa vitregă, cu intentia de a o înfia. Aglae o consideră un
pericol pentru mostenirea fratelui ei.
 
În expozitiune, realizată în metoda realist - balzaciană, sunt prezentate, cu exectitate,
principalele personaje, timpul si spatiul, ceea ce conferă veridicitate romanului realist.
Caracteristicile arhitectonice ale străzii si ale casei lui mos Costache sunt surprinse de ”ochiul unui
estet”, din perspectiva naratorului specializat, desi observatia îi este atribuită personajului.
Familarizarea cu mediul, prin procedeul restângerii treptate a cadrului, este o modalitate de
pătrundere a psihologiei personajelor din acest spatiu, prin reconstruirea atmosferei. Strada si casa
lui mos Costache sugerează, prin detaliile surprinse, contrastul dintre pretentia de confort si bun
gust a unor locatari bogati si realitate – acestia sunt inculti, zgârciti, snobi si delăsători. Arhitectura
sugerează imaginea unei lumi în declin, care a avut cândva energia necesară pentru a se îmbogăti,
dar nu si fondul cultural.
 
Ajuns în locuintă, Felix îl cunoaste pe unchiul său, pe verisoara Otilia si asistă la o scenă de familie:
jocul de table. Sunt realizate portretele fizice ale personajelor cu detalii vestimentare si fiziologice.
Atmosfera sugerată este neprimitoare, iar replicile Aglaei anticipează conflictul.
 
Intriga se dezvoltă pe două planuri care se întrepătrund: lupta membrilor clanului Tulea
pentru obtinerea moştenirii lui Costache Giurgiuveanu si destinul tânărului Felix Sima.
 
Competiţia pentru moştenirea bătrânului avar devine un prilej pentru observarea efectelor, în plan
moral, ale obsesiei banului. Bătrânul avar, bogat, din dorinta de a nu cheltui, nu asigură în nici un
fel viitorul Otiliei. Clanul Tulea urmăreşte succesiunea totală a averii lui, plan pus în pericol,
ipotetic, de înfierea Otiliei. Deşi are o afecţiune sinceră pentru fată, bătrânul amână înfierea ei, de
dragul banilor şi din teama de Aglae. Iniţial într-un plan secundar, Stănică Ratiu urmăreşte să
parvină, vizează averea clanului Tulea, dar smulge in final banii lui moş Costache. El susţine în fond
intriga romanului, până la rezolvarea din deznodământ.
 
Planul destinului tânărului Felix, a formării sale, urmăreşte experienţele trăite în casa unchiului său,
în special iubirea adolescentină pentru Otilia. Este gelos pe Pascalopol, dar nu ia nicio decizie,
fiindcă dorinţa de a-şi face o carieră primează. Otilia îl iubeşte pe Felix, dar după moartea lui moş
Costache îi lasă tânărului libertatea de a-şi împlini visul şi se căsătoreşte cu Pascalopol, bărbat
matur, care îi poate oferi înţelegere şi protecţie. În epilog, aflăm că Pascalopol i-a redat cu
generozitate libertatea de a-şi trăi tinereţea, iar Otilia a devenit soţia unui conte exotic; ea rămâne
pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă. La final, simetric, Felix
se întoarce pe strada Antim si revede casa lui Mos Costache, lăsată în paragină, amintindu-si de
replica bătrânului, acum adevarată :"Aici nu stă nimeni".
 
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre celor două familii înrudite, cea a lui Costache
Giurgiuveanu si cea surorii lui Costache, Aglae. Acestea sugerează universul social prin tipurile
umane realizate.
 
Istoria moştenirii determină conflicte succesorale iar rivalitatea dintre adolescentul Felix şi
maturul Pascalopol pentru mâna Otiliei iscă un conflict erotic.
 
Caracterul de frescă al romanului este dat de prezentarea diverselor aspecte ale societătii
burgheze: avaritia, lăcomia, parvenismul, cât si de prezentarea unor aspecte ale familiei burgheze:
relatia dintre părinti si copii, relatia dintre soti, căsătoria.
- caracterizarea personajelor (procedee de caracterizare și tipuri de personaje)

Construcţia personajelor este realizată prin tehnica balzaciană a descrierii mediului si

fizionomiei pentru deducerea trăsăturilor de caracter. Personajele reprezintă tipologii: mos
Costache - avarul sufletist, iubitor de copii; Otilia – cocheta; Felix – ambitiosul; Pascalopol –
aristocratul rafinat, Aglae – baba absolută si rea; Aurica – fata bătrână; Simion – dementul senil.
Aceste tipuri realiste pornesc de la caracterele clasice pe care realismul le preia. Tot un element
clasic este si triunghiul amoros.
 
Tehnicile de caracterizare a personajelor utilizate sunt caracterizarea directă, realizată de
narator încă de la începutul romanului când ne dă lămuriri despre gradele de rudenie, starea civilă
si biografia personajelor reunite la jocul de table cât si de personaje si caracterizarea
indirectă ce rezultă din fapte, comportamente, limbaj, vestimentaţie, relaţii între personaje.
 
Felix Sima este unul dintre personajele principale al cărui destin este urmărit de-a lungul
romanului. Orfan, el este definit chiar de George Călinescu ca ”martor si actor” si cu el se deschide
actiunea romanului, care într-unul din planurile narative urmăreste formarea personalitătii acestui
personaj.
 
Felix a mostenit o casă si un depozit în bani, pe care urma să le administreze tutorele său Costache
Giurgiuveanu.
 
Caracterizarea directă este realizată de către autorul încă de la început, din momentul sosirii lui
Felix în Bucuresti: ”un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean”. Portretul
fizic ilustrează, prin detaliile descrierii directe, trăsăturile morale ale tânărului, care rezultă în mod
indirect: ”fata îi era juvenilă si prelungă, aproape feminină” sugerează delicatetea sufletească.
Nasul ”de o tăietură elenică” îi dă o ”notă voluntară”, iar îmbrăcămintea, desi o ”uniformă de
licean”, îi dă un aer bărbătesc si elegant.
 
Caracterizarea indirectă rezultă din comportamentul, gesturile, atitudinile, faptele sale si denotă o
fire ratională, lucidă, cu o mare nevoie de certitudini, o fire analitică si un spirit de observatie foarte
dezvoltat.
 
Drama erotică a lui Felix provine din faptul că, desi vede în Otilia o fată admirabilă, superioară, el
n-o poate întelege în momentele sale de luciditate, când operează ratiunea si nu sentimentul.
 
Dacă pe plan sentimental el esuează, el se va realiza, în schimb, pe plan profesional, iar experienta
erotică îi este benefică, determinând o oarecare maturizare pe plan afectiv.
 
Otilia Mărculescu este personajul principal feminin al romanului si unul din cele mai complexe
personaje feminine din literatura română. Autorul spune despre ea că ”Otilia este eroina mea lirică,
proiectia sa în afară, o imagine lunară si feminină”.
 
Otilia este fiica vitregă a lui mos Costache, pe care acesta vrea să o înfieze.
Prin caracterizare directă este realizat portretul ei fizic, din perspectiva lui Felix, care sugerează
tineretea, delicatetea si distinctia: ”părea să aibă optsprezece-nouăsprezece ani”, ”Fata măslinie,
cu nasul mic si ochii foarte albastrii”, ”trupul subtiratic, cu oase delicate”.
 
Otilia este caracterizată si prin prisma celorlalte personaje – cheie ale romanului: Felix o vede ca pe
o femeie exceptională, cultă, atrăgatoare, idealul feminin; Pascalopol o vede ca ”o mare strengărită
cu un temperament de artistă”; mos Costache o numeste ”fetita mea” si o soarbe umilit din ochi,
Stănică o elogiază si crede că îi leagă nevoia de libertate si lipsa de prejudecăti, iar Aglae o
consideră o ”stricat”, Otilia reprezentând pentru ea un pericol în calea obtinerii averii lui Costache.
 
Otilia însăsi se autocaracterizează astfel: ”Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!”, ”Eu am
un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”.
 
Caracterizarea indirectă este realizată printr-o serie de trăsături contradictorii: copilăroasă si
matură, expansivă si interiorizată, ratională si impulsivă. Comportamentul ei este derutant atât
pentru Felix cât si pentru Pascalopol. Otilia este fascinanta, dilematică prin comportament.
 
Rolul substantivului ”enigma” din titlul romanului este de a înfătisa enigma eternă a feminitătii,
receptată din perspectiva lui Felix. Fire complexă, plină de neprevăzut, ea are o influentă magică
asupra celorlalti.
 
Relatia dintre Felix si Otilia este cea mai interesantă relatie între personajele romanului. Ea este
constituită de povestea de dragoste dintre cei doi tineri. Acestia alcătuiesc un cuplu de personaje
care ilustrează tema iubirii, în acest roman realist.
 
Cocheta si ambitiosul, din tipologia clasică, fata exuberantă si tânărul rational, personaje ce pun în
evidentă antiteza romantică, dar si atractia contrariilor, au în comun conditia socială – adolescenti
orfani care au încă nevoie de protectori - si statutul intelectual superior.
 
Între cei doi se naste, încă de la început, o afectiune delicată. Impulsiv si încă imatur, Felix percepe
dragostea la modul romantic, transformând-o pe Otilia într-un ideal feminin. El are nevoie de
certitudini, iar comportamentul derutant al fetei îl descumpăneste.
 
Ultima întâlnire dintre Felix si Otilia, înaintea plecării ei din tară cu Pascalopol, este esentială pentru
întelegerea personalitătii celor doi tineri si a atitudinii lor fată de iubire. Felix este tânărul
intelectual ambitios, al cărui tel în viată este reusita în carieră si care consideră că femeia trebuie
să-i fie un sprijin în atingerea telului. Otilia, însă, este de părere că rostul femeii ”este să placă, în
afară de asta neputând exista fericire”. Felix este dispus să astepte oricât dacă la un moment dat
se va căsătorii cu Otilia, în timp ce tânăra concepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire
si libertate absolută. Otilia, realizând aceasta diferentă, dar si faptul că ea ar putea reprezenta o
piedică în calea realizării profesionale a lui Felix, fata îl părăseste pe tânăr si alege siguranta
căsătoriei cu Pascalopol.
 
Prin urmare, căile celor doi îndrăgostiti se despart. Câtiva ani mai târziu, Felix află de la Pascalopol
că acesta i-a redat libertatea Otiliei, aceasta devenind sotia unui conte exotic, undeva în Argentina.
La rândul său, Felix îsi realizează ambitiile profesionale, devenind un medic renumit si profesor
universitar si întemeindu-si o familie.
 
Naratorul obiectiv îsi lasă personajele să-si dezvăluie trăsăturile în momente de încordare,
consemnându-le gesturile, limbajul, prezentând relatiile dintre ele.
 
Opinii:
- roman
În opinia mea, Enigma Otiliei de George Călinescu, este, datorită prezentării unor aspecte ale
societătii burgheze de la începutul secolului cât si prin realizarea personajelor încadrabile în
tipologii, o creaţie originală, un roman fundamental al literaturii române.
- caracterizare Otilia
În opinia mea, Otilia dă dovadă de maturitate, în parte dobândită de-a lungul romanului, atunci
când, dându-si seama că ea reprezintă o piedică în calea realizării profesionale a lui felix si că ea îsi
doreste o altă viată, pleacă, părăsindu-l pe Felix si căsătorindu-se cu Pascalopol.
- relatia Felix – Otilia
Consider că în relaţia Felix-Otilia, femeia este cea care dovedeşte că are puterea de a decide
pentru amândoi şi forţa de a face un sacrificiu din iubire, oferindu-i lui posibilitatea de a se împlini
profesional. Nici ei nu i s-ar fi potrivit viaţa modestă pe care ar fi fost obligată să o ducă alături de
studentul Felix. Moartea lui moş Costache şi pierderea moştenirii impune acest deznodământ.
Perioada postbelică

Marin Preda-Moromeții (vol.1 și 2) Romanul realist și obiectiv

- definiția romanului;

 Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu acţiune complexă

care se poate desfăşura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase, bine
individualizate.
            Romanul „Moromeţii” de M. Preda se încadrează în perioada postbelică a
literaturii române fiind publicat în 1955 (I volum) şi 1967 (al doilea volum).
-subiectul romanului
Subiectul – I volum:
            Acţiunea romanului începe cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război
mondial, când timpul era foarte răbdător cu oamenii, viaţa scurgându-se fără conflicte
mari.
            Cel dintâi moment care adună familia este cina, descrisă ca un ritual străvechi,
neschimbat de sute de ani. Tatăl, Ilie Moromete, se căsătorise pentru a doua oară cu
Catrina, care era cu zece ani mai tânără decât el. Acesta adusese din prima căsătorie trei
feciori (Paraschiv, Nilă şi Achim), iar Catrina venise cu o fată, Tita. La aceştia se adaugă
Niculae şi Ilinca, din căsătoria lui Ilie cu Catrina.
            Cina dezvăluie şi relaţiile din sânul familiei: neînţelegerile dintre fraţi, lipsa de
respect a celor trei feciori  faţă de mama lor vitregă, poziţia autoritară a tatălui,
nemulţumirea mezinului care este trimis în fiecare zi să pască oile, deşi el ar vrea să
meargă la şcoală.
            Având datorii la bancă şi impozite de plătit, Ilie acceptă să-i vândă vecinului său,
Tudor Bălosu, salcâmul din fundul grădinii. Tăierea salcâmului, săvârşită duminica în zori,
când femeile îşi boceau morţii în cimitir, reprezintă primul semn al declinului familiei.
            Cum nici banii luaţi pe salcâm nu acoperă datoriile la bancă, feciorii lui din prima
căsătorie (sfătuiţi de Maria, sora lui Ilie, poreclită Guica), îi propun tatălui un plan :
Achim să plece la Bucureşti cu oile, iar din vânzarea laptelui şi a brânzei, să câştige banii
necesari.
            În cele din urmă, Moromete acceptă fără să bănuiască adevăratele intenţii ale
celor trei. Acestea vor ieşi la iveală abia după seceriş, când Paraschiv şi Nilă fură caii, o
parte din zestrea fetelor şi banii din ladă, luând şi ei drumul spre capitală.
            După fuga feciorilor, Moromete rămâne mai sugrumat de datorii decât înainte,
fiind nevoit să vândă două loturi de pământ şi o parte de grădină.
            Celelalte planuri de acţiune sunt reprezentate de destinele altor familii.
            Birică (un băiat sărac din sat) şi Polina (fiica lui Tudor Bălosu) se căsătoresc din
dragoste, fără zestrea cuvenită din partea părinţilor fetei şi de aceea viaţa lor se
transformă într-un calvar, fiind salvată numai de puterea sentimentelor ce îi unesc.
Pentru a-şi construi casă, tânărul este nevoit să  vândă o parte din pământul ce i se
cuvine.
            Vasile Boţoghină se ceartă cu soţia lui deoarece ar vrea să vândă un lot de
pământ pentru a avea bani să se trateze de plămâni.
            Drama familiei Ţugurlan este că făcuseră şapte copii, însă in fiecare an puneau
câte o cruce „proaspătă” la stâlpul porţii. Tatăl devine certăreţ, agresiv şi, în cele din
urmă, este arestat deorece se bate cu şeful de post şi cu fiul primarului.
Viaţa satului Siliştea-Gumeşti este sugestiv redată prin scene memorabile: citirea ziarului
în Poiana lui Iocan, pregătirea premilitară, încasarea impozitului, serbarea de sfârşit de
an, chemarea fetelor la poartă prin fluieratul băieţilor, jocul căluşarilor etc.
Primul volum se încheie prin schimbarea perspectivei asupra timpului „care nu mai avea
răbdare” , prevestind frământări şi schimbări mari în lumea satului.
Volumul al doilea:
Moromete începe să facă negoţ, câştigă bani buni, dar pe Niculae nu-l mai lasă la şcoală.
Merge la Bucureşti spre a-i convinge pe cei trei să se întoarcă acasă, însă nu reuşeşte.
Destrămarea familiei continuă cu moartea lui Nilă în război şi a lui Paraschiv din cauza
tuberculozei.
Ilie Moromete decade, autoritatea lui scade atât în familie, cât şi în sat, rupe relaţiile cu
vechii prieteni, Catrina îl părăseşte. Din când în când îl vizitează Niculae, devenit activist
de partid, dar opiniile lor diferite îi îndepărtează şi mai mult.
Din cauza colectivizării, ţăranii trăiesc o adevărată dramă, rămân fără vite şi fără loturile
de pământ.
Niculae este trimis în satul natal spre a supraveghea strângerea cotelor şi predarea lor
către stat, însă nu face faţă intrigilor şi este nevoit să îşi dea demisia.
Îşi continuă studiile, devenind inginer horticultor şi se căsătoreşte cu o asistentă
medicală, fiică de ţărani.
Ultimele capitole ilustrează moartea bătrânului Moromete (având aproape 80 de ani),
fără zbucium, fără dramatism, venită ca un firesc al vieţii. Căzut la pat, îşi exprimă crezul
său de viaţă, spunându-i doctorului : „Domnule, eu întotdeauna am dus o viaţă
independentă!”
- caracterizarea personajelor;

Personajul Ilie Moromete

Modelul literar de la care pleacă M. Preda în constituirea personajului este tatăl său,
Tudor Călăraşu.
Ilie Moromete este personajul central al operei, reprezentând, în lumea complexă a
satului, tipul ţăranului „independent”, inteligent, harnic şi înţelept, dornic de a-şi păstra
pământurile şi a menţine laolaltă pământurile.
Este caracterizat în mod direct de către narator: „Era cu 10 ani mare decât Catrina şi
acum avea acea vârstă între tinereţe şi bătrâneţe când numai nenorociri sau bucurii mari
mai pot schimba firea cuiva”. Autocaracterizarea realizată la finalul romanului scoate în
evidenţă libertatea individului, în ciuda constrângerilor istoriei: „Domnule, eu întotdeauna
am dus o viaţă independentă”.
Caract. indirectă se desprinde din gesturile, faptele, vorbele, gândurile personajului, dar
şi din relaţia cu celelalte personaje.
Autorul se axează pe episoade semnificative din eforturile pentru achitarea “foncierii”,
pregătirea viitorului celor trei fii si a celor doua fiice, găsirea unei solutii pentru trimiterea
lui Nicolae la scoală. Păstrarea neatinsă a lotului de pamant primit după război înseamnă
libertate, independenţă de acţiune, o condiţie a vechilor "bucurii": discuţii prelungite în
poiana fierariei lui Iocan, ceasurile de visare ciudată de pe stanoagă, drumurile încarcate
de mari speranţe la munte, discutiile cu oamenii inteligenti cum era Cocoşilă.
            El se particularizează printre ceilalţi ţărani prin: plăcerea de a vorbi, darul
povestirii, bucuria contemplaţiei, inteligenţă, fantezie, umor, ironia ascuţită, disimularea
etc. Tehnica amânării intervine atunci când Moromete încearcă să tărăgăneze o decizie
care nu îi convine (spre exemplu, scena cu Jupuitu care vine pentru încasarea
impozitelor).
 Prestigiul lui Moromete în sat se datorează şi calităţilor lui intelectuale : citeşte presa în
poiana lui Iocan, o comentează cu interes, iese la poartă şi adresează cuvinte oamenilor
care trec pe drum
Este o fire autoritară, el fiind adevăratul conducător al familiei numeroase , greu de
tinutin frau,  luând deciziile cele mai importante : vinderea salcâmului, împrumutul
banilor de la Aristide, plecarea lui Achim cu oile la Bucureşti,vinderea pământului etc.
Însă,  autoritatea, ironia ascutită adresată copiilor sau Catrinei , cuvintele deseori
jignitoare (ca sa se mire prostii) , educaţia dură în spiritul muncii şi hărniciei (mă , se
vede că nu sunteţi munciţi, mă) se dovedesc ineficiente deoarece, cu toată strădania
tatălui de a păstra pământul întreg ca sa le asigure traiul , nu poate scapa familia de la
destramare .
            Este considerat de către Ov. S. Crohmălniceanu un „om sucit, cu toane,
imprevizibil”, având un comportament bizar, ceea ce determină înstrăinarea lui de
familie.Educaţia dură, în spiritul muncii se dovedeşte ineficientă pentru că nu poate scăpa
familia de la destrămare.
            Mulţi critici l-au considerat un filozof, un contemplativ inteligent, temperat,
iubind liniştea şi mai ales libertatea, independenţa de gândire şi exprimare a opiniilor.

 Limbajul artistic se caracterizează prin limpezime, naturaleţe, oralitate, lipsa

podoabelor, îmbinarea stilului direct cu cel indirect.