Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CUPRINS
1. SUBSTANTIVUL
Definiţie: partea de vorbire flexibilă care denumeşte obiecte (fiinţe, lucruri, fenomene,
acţiuni, stări etc.).
Felul substantivelor:
Genul substantivelor:
- masculin : băiat;
- feminin: casă;
- neutru: tablou.
Substantivele epicene au o singură formă pentru a denumi ambele sexe: balenă, cuc, gândac,
elefant etc.
Numărul substantivelor:
- singular : casă, băiat, tablou;
Substantive defective de număr:
-- plural : case,
au forme băieţi,
numai tablouri.
pentru singular : Dunărea, Ploieşti, cinste, aur, curaj ;
- au forme numai pentru plural : câlţi, icre, Carpaţi etc.
Functii sintactice
Exemplu
Cazul Funcţia sintactică Întrebări
Ştefan învaţă. Cartea
subiect cine?, ce?
este pe masă
Băiatul acela este
nume predicativ cine este?, ce este?, cum este? Ştefan.
Aceea era cartea Ancăi.
Fratele ei, Ştefan, este la
Nominativ
liceu.
atribut apoziţional care?, ce fel de? Prietena mea cartea îmi
este mereu alături.
Pe Ştefan l-am văzut
ieri.
complement direct pe cine?, ce?
Am cumpărat o carte
interesantă.
Vorbeam cu Ştefan
despre cartea cea nouă.
despre cine/ce?, cu cine/ ce?, la Andrei se gândea la
complement indirect
cine/ce?,pentru cine /ce? colega cea nouă.
Am adus pentru mama
nişte trandafiri.
complement unde?, de unde?, până unde?, Mâine merg la Ştefan.
circumstanţial de loc încotro? Copiii vin de la şcoală.
complement Cărţile se citesc cu
circumstanţial de cum?, în ce fel?, în ce mod? plăcere.
mod Voi proceda ca Ştefan.
complement Va veni acasă peste
când?, de când?, până când?, cât
circumstanţial de săptămâni bune.
timp?
Acuzativ timp Plouă de zile întregi.
complement de Cadoul este cumpărat
de către cine?
agent de Ştefan.
Coperţile de carte sunt
rupte.
atribut prepoziţional care?, ce fel de?
Despărţirea de Ştefan
nu mi-a făcut bine.
Cartea este din hârtie.
cine este?,ce este?, cum este? (cu
nume predicativ Scaunele sunt de lemn.
preopziţii)
A procedat asemenea
complement
lui Ştefan.
circumstanţial de cum?, în ce fel?, în ce mod?
A desenat aidoma
mod
colegilor din clasă.
Dativ Comportarea asemenea
atribut prepoziţional care?, ce fel de?
părinţilor este de dorit.
Copilul este aidoma
părinţilor.
cine este?,ce este?, cum este? (cu
nume predicativ Acest băiat este
preopziţii)
asemenea lui Ştefan.
2. ARTICOLUL
Articolul este partea de vorbire flexibila care insoteste substantivul,
aratand in ce masura obiectul denumit de acesta este cunoscut vorbitorilor.
In cele ce urmeaza veti gasi cateva exemple cu articolul din limba romana:
Caietul este pe banca.
M-am intalnit dimineata cu un coleg.
Chiar daca avem in atentie numai articolul hotarat si nehotarat, definitia nu corespunde
realitatii lingvistice, pentru ca ele insosesc si adjectivul.
Frumosului copac i-am taiat crengile.
ARTICOLUL HOTARAT (enclitic) se alipeste la sfarsitul cuvantului, aratand in mod precis
(hotarat) obiectul denumit.
CAZ SINGULAR PLURAL
V. omule! oamenilor!
Observatii:
Articolul hotarat poate fi proclitic:
1. cand precede un substantiv propriu masculin, nume de persoana in G./D. sau un
substantiv propriu feminin, de origine straina:
Lui Costel i-am dat cartea.
Cartea lui Carmen este noua.
2. cand precede substantivele comune nearticulate enclitic si urmate de un adjectiv
posesiv:
Lui varu-tau i-am dat caietul.
3. cand substantivele masculine nene, bade, mos in G./D. sunt urmate de un nume propriu
:
Mama lui badita Ion isi petrecea baietul la groapa.
4. cand substantivele care denumesc lunile anului sunt la G./D.:
Pe la sfarsitul lui martie i-am povestit intamplarea.
ARTICOLUL POSESIV GENITIVAL se asaza inaintea unui substantiv sau pronume in genitiv
si intra in alcatuirea pronumelui posesiv si a numeralului ordinal.
Leaga numele obiectului posedat de numele posesorului, avand formele : ai, a, ai, ale.
Articolul posesiv care preceda un substantiv sau un pronume cu functia de atribut se
acorda in gen si numar cu substantivul determinat, nu cu substantivul sau pronumele in
genitiv:
carte a elevului carti ale elevilor
copil al vecinei copii ai vecinelor
3. ADJECTIVUL
A d j e c t i v u l este partea de vorbire care denumeşte î n s u ş i r i ale obiectelor, şi anume:
dimensiunea (mare, mic), forma (drept, strâmb), culoarea (alb, negru), greutatea (uşor, greu)
etc.
Adjectivul se caracterizează prin categoria gradelor de comparaţie şi îşi poate schimba forma
după gen, număr şi caz pentru a se acorda cu substantivul determinat.
În propoziţie, adjectivul, cel mai adesea, poate fi atribut sau nume predicativ.
Clasificarea adjectivelor
Adjectivele calificative denumesc calităţi ale obiectelor: bun, frumos, înalt, verde, ciobănesc,
tineresc etc.
Adjectivele determinative sunt provenite din alte părţi de vorbire prin schimbarea valorii
gramaticale. Există următoarele feluri de adjective determinative:
2. Există şi o altă clasificare a adjectivelor din punctul de vedere al conţinutului. Este vorba de
împărţirea adjectivelor în:
a) a djective c a l i f i c a t i v e (denumesc însuşiri care ţin de natura internă a obiectelor, cum
ar fi cele referitoare la culoare, dimensiune, formă, temperatură, gust, vârstă, starea fizică,
starea emoţională etc.: alb, negr u, mare, mic, strâmb, drept, cald, rece, dulce, sărat, tânăr,
bătrân, vesel, trist etc.);
-COMPLEMENT INDIRECT
„Din galbenă , s-a făcut roşie.”
-C.C.T .
„Încă de mic
Te cunoşteam pe tine. “
-CCM
Ea este mai mult timidă decât tristă.
-C.C. DE CAUZA
„Şi plângeam de supărată . “
4. PRONUMELE
I. Definiţie: Pronumele este partea de vorbire care ţine locul unui substantiv într -o
comunicare/propoziţie.
Pronumele personal are gen numai la persoana a-III-a: masculin (el,ei) şi feminin (ea, ele).
Observaţii
D îmi, mi- ne-, ni îţi, ţi - v- , vă, vi i-, îi le-, li
1. Pronumele personal NU devine niciodată adjectiv pronominal, chiar dacă determină sau
însoţeşte un substantiv.
ex: Camera lui → pronume personal → atribut pronominal
Camera lor → pronume personal → atribut pronominal
2. Pronumele personal NU are forme accentuate şi neaccentuate la persoana I şi a II -a, sg. şi pl. ,
în cazul G.
3. La persoana a-III-a singular şi plural mai există şi alte forme ale pronumelui personal.
Observaţii
1. În limbajul familiar şi regional există şi alte variante ale pronumelui personal de politeţe:
mata, matale, mătălică, mătăluţă, tălică. Aceste pronume exprimă politeţea faţă de un inferior
sau respectul dintre egali şi dintre cei apropiaţi. Ele reprezintă cel mai scăzut grad de respect.
2. Formele reverenţioase precum Domnia Ta, Domnia Sa, Măria Ta, Înălţimea Sa, Excelenţa Sa,
Luminăţia Voastră etc. se f olosesc în limbajul solemn, oficial şi protocolar. Formulele
reverenţioase exprimă cel mai înalt grad de respect.
PRONUMELE REFLEXIV
I. Definţie: Pronumele reflexiv este partea de vorbire flexibilă care arată identitatea subiectului
cu un obiect (subiectul face acţiunea şi tot el o suportă, acţiunea se reflectă asupra subiectului).
Observaţii
1. Pronumele reflexiv se acordă în persoană şi număr cu subiectul .
2. Pronumele reflexiv nu are decât două cazuri: cazul dativ (D. ) şi acuzativ (Ac. ).
3. Pronumele reflexiv nu are forme proprii decât pentru persoana a III-a.
4. La persoanele I şi a II-a, singular şi plural, pronumele reflexiv împrumută formele de la
pronumele personal.
Observaţii
Formele neaccentuate ale pronumelui reflexive au funcţie sintactică numai dacă pot fi dublate
printr-o formă accentuată corespunzătoare persoanei şi cazului.
I. Definţie: Pronumele posesiv exprimă ideea de posesie, înlocuind atât numele posesorului, cât
şi numele obiectului posedat. Articolul posesiv indică genul şi numărul obiectelor posedate. Al,
a, ai, ale sunt doar elemente formative ale pronumelui posesiv şi nu marca gramaticală a
Când nu înlocuieşte numele obiectului posedat, ci îi însoţeşte, acordându -se cu el în gen, număr,
caz, pronumele posesiv devine adjectiv pronominal posesiv .
cazului genitiv.
ex: Al meu esteForma pronominală arată persoana şi numărul posesorilor.
pe masă.
→ “al meu” = pronume posesiv
→ “al ” înlocuieşte numele obiectului posedat (caietul), masc., sg.
→ “meu” înlocuieşte numele posesorului (Maria), pers. I, un singur posesor
Observaţii
1. Formele A, Al, AI, ALE sunt articole posesive (genitivale) , dar NU sunt o marcă a cazului
genitiv.
1. Pronumele posesiv poate îndeplini numeroase funcţii sintactice, cum ar fi: SUBIECT, NUME
PREDICATIV, ATRIBUT şi COMPLEMENT.
Observaţii
2. Adjectivul
pronominal posesiv îndeplineşte întotdeauna funcţia sintactică de ATRIBUT
ADJECTIVAL şi poate sta în toate cazurile: N. / Ac. / D. / G. / V..
compl. indirect: Oricine are greutăţi, dar de sărbători este bine să nu te gândeşti la ale
tale.
I. Definţie: Pronumele demonstrativ este partea de vorbire flexibilă care înlocuieşte numele
unui obiect, arătând apropierea, depărtarea (în spaţiu sau în timp), identitatea şi diferenţierea
acestuia cu sine însuşi sau faţă de un alt obiect.
Atunci când pronumele demonstrativ însoţeşte un substantiv, îl determină şi se acordă cu el în
gen, număr şi caz, pronumele demonstrativ devine adjectiv pronominal demonstrativ .
Observaţii
1. Pronumele demonstrativ se declină după gen, număr şi caz. Pronumelui demonstrativ îi
lipseşte categoria gramaticală a persoanei.
2. Pronumele demonstrativ are, pe lângă formele din limba literară, unele variante populare şi
regionale: → forme populare: ăsta, asta, ăştia, astea, ăla, aia, ăia, alea;
APROPIERE / DEPĂRTARE /
Cazul gen IDENTITATE
DIFERENŢIERE DIFERENŢIERE
nr.
masc. fem. masc. fem. masc. fem.
acesta aceasta acela aceea
sg. acelaşi aceeaşi
nominativ cestălalt cestălaltă celălalt cealaltă
acuzativ aceştia acestea aceia acelea
pl. aceiaşi aceleaşi
ceştilalţi cestălalte ceilalţi celelalte
acestuia acesteia aceluia aceleia
sg. aceluiaşi aceleaşi
genitiv cestuilalt cesteilalte celuilalt celeilalte
dativ acestora acestora acelora acelora
pl. aceloraşi aceloraşi
cestorlalţi cestorlalte celorlalţi celorlalte
Observaţii
1. Pronumele demonstrativ poate îndeplini numeroase funcţii sintactice, cum ar fi: SUBIECT,
NUME PREDICATIV, ATRIBUT şi COMPLEMENT.
2. Adjectivul pronominal demonstrativ îndeplineşte întotdeauna funcţia sintactică de ATRIBUT
ADJECTIVAL şi poate sta în următoarele cazuri: N. / Ac. / D. / G..
compl. indirect: Am citit o carte şi am discutat apoi cu prietenii mei despre aceasta.
atr. pron. prepoziţional: Sfaturile de la acesta sunt înţelepte.
nume predicativ: Cadourile sunt de la aceia.
compl. circ. loc: Merg la ceilalţi cu uratul.
compl. circ. timp: Am plecat după aceia, nu înaintea lor.
compl. circ. mod: Vorbeşte ca acesta.
D: compl. indirect: Le-am făcut daruri acelora.
nume predicativ: Colindul tău este asemenea acestuia.
atr. pron. prepoziţional: Purtarea asemenea acestuia irită.
compl. circ. mod: Cântă asemenea celorlalţi.
G: atr. pron. genitival: Afirmaţia acestuia este interesantă.
I. Definiţie Pronumele nehotărât este partea de vorbire flexibilă care ţine locul unui substantiv,
fără să dea vreo indicaţie precisă asupra obiectului.
Observaţii
Când stă pe lângă un substantiv, îl determină şi se acordă cu acesta în gen, număr şi caz,
pronumele nehotărât devine adjectiv pronominal nehotărât . El îndeplineşte întotdeauna
Observaţii
1. Pronumele nehotărât poate îndeplini numeroase funcţii sintactice, cum ar fi: SUBIECT, NUME
PREDICATIV, ATRIBUT şi COMPLEMENT.
2. Adjectivul pronominal nehotărât îndeplineşte întotdeauna funcţia sintactică de ATRIBUT
ADJECTIVAL şi poate sta în următoarele cazuri: N. / Ac. / D. / G..
I. Definiţie Pronumele negativ este partea de vorbire flexibilă care înlocuieşte numele
obiectelor prezentate ca inexistente (care ţine locul unui substantiv sau al unui substituit al
acestuia pe care îl neagă).
Observaţii
1. Pronumele negative apar numai în propoziţii negative.
ex. - N-ai întâlnit pe colegii tăi?
- N-am întâlnit pe nimeni .
2. Pronumele negativ nimic este invariabil . Forme cazuale ale celorlalte pronume negative sunt:
nimănui, niciunuia/niciunora, niciuneia/niciunora.
3. Când stă pe lângă un substantiv, îl determină şi se acordă cu acesta în gen, număr şi caz,
pronumele negativ devine adjectiv pronominal negativ . El îndeplineşte întotdeauna funcţia
sintactică de atribut adjectival .
ex. N-am întâlnit-o pe niciuna. → „niciuna” = pronom. negativ / Ac. / compl. direct
N-am întâlnit nicio prietenă. → „nicio” = adj. pronom. negativ / Ac. / atribut adjectival
nimeni / niciuna /
N./Ac. nimic niciunul / niciunii
nimenea niciunele
nimănui / niciunuia niciuneia /
G./D. -
nimănuia /niciunora niciunora
Observaţii
1. Pronumele negativ poate îndeplini numeroase funcţii sintactice, cum ar fi: SUBIECT, NUME
PREDICATIV, ATRIBUT şi COMPLEMENT.
2. Adjectivul pronominal negativ îndeplineşte întotdeauna funcţia sintactică de ATRIBUT
ADJECTIVAL şi poate sta în următoarele cazuri: N. / Ac. / D. / G..
I. Definiţie Pronumele de întărire este partea de vorbire flexibilă care a dispărut din limba
română contemporană, el fiind considerat astăzi un arhaism.
Observaţii
singular plural
Cazul
Persoana masculin feminin masculin feminin
pers. I N-Ac însumi însămi înşine însene
D-G însumi însemi înşine însene
I. Definţie: Pronumele interogativ este partea de vorbire flexibilă care ţine locul substantivului
aşteptat ca răspuns la întrebare.
Observaţii
1. Pronumele inter ogative sunt: cine, care, ce, cât .
1. Pronumele interogativ poate îndeplini numeroase funcţii sintactice, cum ar fi: SUBIECT,
NUME PREDICATIV, ATRIBUT şi COMPLEMENT.
2. Adjectivul pronominal interogativ îndeplineşte întotdeauna funcţia sintactică de ATRIBUT
ADJECTIVAL şi poate sta în următoarele cazuri: N. / Ac. / D. / G..
2. Cărui coleg i-ai dat cartea?
I. Definţie: Pronumele relativ este partea de vorbire flexibilă care leagă în frază o propoziţie
subordonată şi regenta ei. El stă la graniţa dintre propoziţii, fiind situat în propoziţia
subordonată.
Observaţii
1. Pronumele relative sunt omonime cu pronumele interogative: care, cine, ce, cât .
2. Există şi un pronume relativ compus: ceea ce.
3. Grupările cel ce, cei ce, cele ce sunt analizabile, fiind alcătuite dintr-un pronume demonstrativ
şi un pronume relativ (ce poate fi înlocuit cu pronumele relativ “care” ).
4. Regional există şi un pronume relativ de, invariabil:
ex: Omul de-l vezi e tatăl meu. → „de” = ”pe care”
5. Pronumele relative îndeplinesc funcţ. sint. în propoziţiile subordonate pe care le introduc.
6. Pronumele relativ în cazul G se acordă în gen şi număr cu substantivul pe care -l înlocuieşte, iar
articolul genitival se acordă în gen şi în număr cu substanti vul determinat de pronumele relativ
cu funcţia sintactică de atribut:
ex: Tabloul a cărui ramă este albă îmi place. → acordul în cruce
7. Pronumele relative „cine”şi „ceea ce” nu devin adjective pronominale interogative.
ex: Nu ştiu 1/ce film ai văzut.2/
→ “ce” = adjectiv pronominal relativ/Ac/atribut adjectival
= are rol de element de relaţie, legând propoziţia 2 de regenta ei, propoziţia 1
1. Pronumele relativ poate îndeplini numeroase funcţii sintactice, cum ar fi: SUBIECT, NUME
PREDICATIV, ATRIBUT şi COMPLEMENT.
2. Adjectivul pronominal relativ îndeplineşte întotdeauna funcţia sintactică de ATRIBUT
ADJECTIVAL şi poate sta în următoarele cazuri: N. / Ac. / D. / G..
nume predicativ: Cine este autorul cărţii, acela a venit la întâlnirea cu elevii şcolii.
Ac: compl. direct: Băiatul pe care l-am cunoscut desenează frumos.
G: atr. pron. genitival: Tabloul ale cărui culori ţi-au plăcut este pictat de Matei.
compl. circ. loc: Satul deasupra căruia zboară avionul este satul meu natal.
5. NUMERALUL
1. NUMERALUL CARDINAL
- după formă – simplu (doi, trei, cinci, …)
- compus (paisprezece, şaisprezece, treizeci şi unu,…)
- după sens – propriu-zise (doi, trei, cinci etc.)
- colective (amândoi, amândouă, ambii, ambele, tustrei, tuspatru, câteştrei, câteşpatru, toţi
trei, toţi patru etc.)
- multiplicative (înzecit, însutit, înmiit)
- distributive (câte doi, câte trei, câte unul, câte una)
- adverbiale *de repetiţie+ (de două ori, de trei ori, o dată, a doua oară, a treia oară etc.)
obs: Atenţie la ortografia numeralului o dată. Să nu se confunde cu adverbul odată (cândva,
oarecând, odinioară):
I-am spus odată, a doua oară nu-i mai spun…
Era odată un moş…
Se mai vorbeşte de numerale fracţionare: jumătate, sfert, o zecime, o sutime etc.
Numeralele de la douăzeci în sus sunt urmate de prepoziţia de.
3. OBSERVATII
Atenţie la particularităţile formării unor cazuri ale numeralelor:
Genitivul se formează cu ajutorul prepoziţiei a în următoarea situaţie: Efortul a zeci de
oameni…
Dativul se exprimă cu ajutorul prepoziţiei la În următoarea situaţie: Dă cărţi la cinci
elevi…
5. VERBUL
DEFINIŢIE:
Partea de vorbire flexibila care arata o actiune,starea sau existenta.
Conjugarea a IIIa
- e ex: a crede
Conjugarea aIVa -i,-î ex:a iubi; a ur î
Conjugarea
FUNCŢIILE a II a –ea
SINTACTICE: ex:a vedea
Verbul predicativ PREDICAT VERBAL Andrei este în curtea bunicilor.
MODURILE VERBULUI: Formele pe care le ia verbul pentru a arata cum considera vorbitorul
actiunea .
Am învăţat, învăţ şi
Verbele INDICATIV Acţiune sigură, reală
voi învăţa
care isi
MODURILE CONJUNCTIV Acţiune posibilă, realizabilă Vreau să petrec.
modifica
PERSONALE
forma CONDIŢIONAL- Aş picta, dar nu am cele
(PREDICATIVE) Acţiune dorită
dupa OPTATIV necesare.
persoana IMPERATIV O poruncă, un îndemn Citeşte mai rar!
Forma din dicţionar a A citi este pasiunea
INFINITIV
verbului mea.
Acţiune considerată în l-am auzit cântând la
Verbele GERUNZIU
MODURILE desfăşurare. pian.
care nu îşi
NEPERSONALE Acţiune “suferită” de un Povestea citită m-a
modifică PARTICIPIU
(NEPREDICATIVE) obiect. fascinate.
forma.
Scopul, apartenenţa,
SUPIN A venit pentru cântat.
destinaţia unui obiect
1.CONJUGARE
7.FUNCTIE
2.MOD
SINTACTICA
VERBUL
6. ADVERBUL
Adverbul este partea de vorbire neflexibilă care arată o caracteristică a unei acţiuni sau a unei
însuşiri.
Clasificare
a. adverbe de loc: aici, acolo, departe, aproape,
b. adverbe de timp: acum, atunci, ieri, târziu, devreme, odată, întotdeauna
c. adverbe de mod: abia, aşa, alene, bine, româneşte, vitejeşte
d. adverbe relative: unde, cum, cînd, cât
au rol dublu: în frază sunt conjuncţii subordonatoare, iar în propoziţie au funcţie
sintactică
e. adverbe interogative: unde?, cum? când? cât?
f. adverbe nehotărâte: fiecând, fiecum, oarecum, câtva, undeva, oricând, oriîncotro, altcând,
altcum, altundeva, altcândva, odată, câteodată, deseori .
g. adverbe predicative: fireşte, negreşit, pesemne, poate, probabil, sigur, desigur, cu
siguranţă, fără îndoială, de bună seamă urmate de conjuncţia subordonatoare că/să
h. adverbe provenite din verbe la modul participiu: mâncat, alergat, spus, încâlcit , etc
Grade de comparaţie
A. grad pozitiv: bine
B. grad comparativ – de superioritate: mai bine
– de egalitate: tot atât de bine, la fel de bine
– de inferioritate: mai puţin bine
C. grad superlativ – relativ – de superioritate: cel mai bine
– de inferioritate: cel mai puţin bine
– absolut: foarte bine, deosebit de bine, extraordinar de bine, super bine
nemaiîntâlnit de bine.
Locuţiuni adverbiale
în grabă, din nou, pe de rost, de-a pururea, pe negândite, pe neaşteptate, rând pe rând, clipă
cu clipă, harcea-parcea, târâş-grăbiş, în faţă, în spate, de -a lung, în centru
!!! OBS
7. CONJUNCTIA
Conjunctia este partea de vorbire neflexibilă care indică raportul de coordonare şi
subordonare între părţi ale propoziţiei, o parte de propoziţie şi o propoziţie sau între două
propoziţii.
- simple : ca, să, ci, dar, de, fie, dacă, ori, sau, fie etc.
- compuse : ca să, ci şi, cum că, şi cu.
- locutiuni conjunctivale : măcar că, pentru că, cu toate că, chiar dacă, în afara, măcar de, de
parcă, până să, fără să, din cauza că, în caz că, în loc să, de vreme c e, în timp ce, în vreme ce,
odată ce, după cum, faţă de cum, ca şi când, ca şi cum, după ce că, şi cu etc.
1). leagă două sau mai multe părţi de propoziţie de acelaşi fel.
Exemple:
Cartea şi caietul sunt pe birou. (două subiecte)
Rochia aceasta este noua şi frumoasă (douănume predicative)
Copilul cuminte şi silitor învaţă mult. (două atribute adjectivale)
Plăcerea de a învăţa şi de a scrie este mare. (două atribute verbale)
nume predicativ – predicativă
El a devenit neserios şi cum nu-l ştiam noi.
II. După felul raporturilor stabilite între părţile de propoziţie sau între propoziţii, la nivel de
frază, conjuncţiile sunt:
A). Coordonatoare (leagă părţi de propoziţie sau propoziţii de acelaşi fel):
- copulative: şi, nici, precum şi.
- adversative: dar, iar, însă, ci.
- disjunctive: fie, sau, ori.
- conclusive: deci, asadar, prin urmare (locuţiune conjuncţională)
Propoziţiile în raport de coordonare pot fi ambele principale sau ambele secundare.
Rolul de element relaţional între regenta şi subordonată este îndeplinit de o serie de locuţiuni
conjuncţionale: până să, până când, pentru că etc.
Rolul de legătura între propoziţii este adesea îndeplinit de alte părţi de vorbire.
Acestea sunt:
1). Adverbe interogative-relative: unde, când, cum, cât şi compusele nehotârate: oricând,
orişicând, oriunde, orişiunde, oricum, orişicum, oricât, orişicât.
2). Pronumele interogative-relative: care, cine, ce, ceea ce, şi compusele nehotărâte: oricare,
orişicare, oricine, orişicine, oricine, or isice etc.
8. PREPOZITIA
Prepoziţia este partea de vorbire neflexibilă care face legătura între părţi de propoziţie în cadrul
propoziţiei. Nu are funcţie sintactică!
Ex. Plecarea la Cluj m-a entuziasmat.
Tipuri de prepoziţii:
Simple (alcătuite dintr-un singur element): cu, de, la, în, pe, din, prin, spre, sub, fără, către,
Compuse (alcătuite din mai multe prepoziţii): de la, de pe, pe la, de prin, pe sub, fără de,
de pe la, de pe lângă, dinspre, înspre, despre, dintre, de -a etc.
contra etc.
Locuţiuni prepoziţionale (grupuri de cuvinte care prezintă unitate de sens, cu valoare de
prepoziţie):
- care cer cazul genitiv : în faţa, în spatele, din cauza, în ciuda, în mijlocul, de-a lungul,
în urma, în preajma;
- care cer cazul acuzativ : înainte de, dincolo de, în decurs de, din cauză de, în loc de,
faţă de, în afară de, împreună cu, conform cu etc.
9. INTERJECTIA
Definiția. Interjecţia este o parte de vorbire neflexibilă care exprimă direct sau indirect
stări psihice emoţionale sau reproduce cu aproximaţie sunete şi zgomote.
deoarece ele singure nu sunt suficiente pentru a exprima pe deplin starea fizică sau psihică
a vorbitorului.
natură. Adesea
Clasificarea rostirea lor
interjecțiilor este însoţită de anumite gesturi (mișcări ale feței,mâinilor),
După formare și după origine, interjecțiile sunt de două feluri: primare și secundare.
- dintr-o vocală și o consoană (Ah! Of! Eh!): Ah, ce cald este afară!
- interjecţii bisilabice (Aho! Oho! Ehe! Aha!): Aha! Deci acolo te-ai ascuns!
Interjecţiile compuse sunt alcătuite fie prin alăturarea a două interjecţii diferite, fie prin
repetarea aceleiaşi interjecţii: haide-hai!, tic-tac!, trosc-pleosc!, lipa-lipa! cuțu-cuțu!
Interjecțiile secundare sunt cele provenite din alte părți de vorbire, iar datorită unei
întrebuințări foarte frecvente, își pierd sensul lexical, capătă o valoare afectivă și devin
interjecții. Astfel, pot deveni interjecții unele substantive (doamne!, păcat!, rușine!, frate!,
mamă! etc.), adjective (sărăcan, aracan etc.), adverbe (aș!, așa!, aiurea!, unde!)
1. Interjecţii emoționale ce exprimă senzaţii fizice sau stări sufleteşti .În mod teoretic,
toate reacţiile afective pot fi exteriorizate cu ajutorul interjecţiilor. Prin aceași interjecţie
pot fi redate mai multe stări sufleteşti sau senzaţii:
2. Interjecţii care exprimă voinţa sau dorinţa. Ele au un sens apropiat de al imperativului
sau al vocativului. Cu ajutorul lor se redau diferite acte de voinţă: adresări, rugăminți,
porunci, îndemnuri (alo!, bre!, hai!, haide!, haideţ i!, stop!).
3. Interjecții onomatopee sunt interjecţiile care reproduc diferite sunete, zgomote sau
strigătul animalelor: bang! poc! zdup! pleosc! vâj! ham! cucu! oac! guiț! cucurigu! miau!
hapciu! etc.
Interjecţiile apar totdeauna cu valori afective, pe care le redau mai nuanţat decât cuvintele
obişnuite. Ele aparţin, de fapt, mesajului vorbit, în textul scris, fiind doar mărci ale oralităţii
şi apărând exclusiv în stilul beletristic, în vorbirea populară şi familiară. Frecvenţa
dintre ele ajută la formarea unor părţi de vorbire flexibile: of – oftat, a ofta ; vai – vaiet, a
se văita; poc – pocnet, pocnit, a pocni; sau fac parte din componenţa unor unităţi
frazeologice (vai şi amar,
şi apărând exclusiv în stilulcubeletristic,
chiu cu vai,înaoleu şi vai
vorbirea de mine).
populară şi familiară. Frecvenţa
interjecţiilor într-un text este deci un indice al expresivităţii şi al oralităţii acest uia. Unele
Interjecţiile de adresare măi, mă, bre au în vorbire acelaşi rol ca și vocativul, adică sunt
folosite pentru a striga pe cineva, spre a-l face atent la comunicarea pe care vrem să i -o
facem. Sunt şi interjecţii de adresare care nu au rolul de a striga p e cineva, ci sunt folosite
în scopul de a atrage atenţia cuiva asupra unui lucru sau a unui fapt: ia, iacă, iată, uite.
SINTAXA
Textul este ansamblul de enunţuri orale sau scrise, care au între ele o legătură de sens şi
sunt produse de emiţător cu intenţia de a comunica. Uneori, este denumit şi cu termenul de
discurs.
Fraza este un enunţ alcătuit din două sau mai multe propoziţii.
Propoziţia este un enunţ cu un singur predicat.
SEMNE DE PUNCTUATIE
SI ORTOGRAFIE
te!
Of ! mă deranjezi!
Virgula
(,) ÎN FRAZĂ Citesc lecţia , /
Desparte propoziţii desenez , / rezolv
de acelaşi fel, probleme. /
coordonate prin
juxtapunere . Ziua aceea, / în
Desparte o care am aflat
atributivă expli- rezultatul, / mi-a
cativă de regenta ei. rămas vie în
amintire. /
Desparte anumite Deşi plouă, / ies la
subor-donate de plimbare./
regenta lor.(vezi
tabelul Merg afară, / zise
subordonatelor! ) ea, / după ce
Desparte o termin lecţiile. /
incidentă de restul
frazei.
A cumpărat: mere,
ÎN PROPOZIŢIE pere, struguri.
Desparte Este isteţ, harnic,
elementele unei ascul-tător.
enumeraţii.
Desparte două părţi Nepoata mea,
de propoziţie de Iulia, este
acelaşi fel drăgălaşă.
( 2S, 2 np, 2A...,
2C... ). Alergând, s-a
Desparte apoziţia împiedicat.
simplă sau Ascultat, a fost
dezvoltată (A.s.ap. - notat cu zece.
N) de restul
propoziţiei. Mureşul, în
Desparte gerunziile câmpie, are cursul
la începutul
comunicării de
Da, ai dreptate.
restul propoziţiei. Nu, n-ai dreptate.
şi participiile aflate
Desparte lin.
complementele
circumstanţiale
Ionel, astâmpără-
aşezate în-tre te!
subiect şi predicat.
Desparte adverbele
de afir-maţie sau de
Of , cât mă superi!
negaţie ( e-gale cu o
propoziţie ) de
restul enunţului.
Eu am aflat din
Desparte ziar, el, de la
substantivul în cazul radio.
vocativ de restul
propoziţiei.
Desparte o
interjecţie ex-
clamativă de restul
propo-ziţiei.
Marchează lipsa
predica-tului.
Punctul şi Desparte o
Găsiţi apostroful şi
virgula propoziţie sau un cratima folosite în
; grup de propoziţii text; explicaţi
de restul frazei. folosirea lor.
împreună a două
sau mai multe cu-
vinte, cu / fără
Indică
dispariţia rostirea
unei Educându-se
nevoie de doi -
silabe ( uneori şi trei oameni.
dispariţia unui
sunet / dispariţia C.F.R.-ul
hiatului ). show-uri
Se pune între două show-ul
numerale pentru a
exprima
aproximaţia.
Leagă desinenţa sau
arti-colul hotărât de
abrevieri sau de
unele neologisme.
LITERATURA ROMANA
STILISTICA – FIGURI DE STIL
Procedee artistice – procedee prin care se modifică înţelesul propriu al unui cuvânt sau al unei
construcţii gramaticale pentru a sugera imagini.
- orice schimbarea de înţeles făcută cu bună ştiinţă care scoate în relief un
gând, o impresie, o dorinţă, etc.
Comparaţia - figura de stil prin care se alătură doi termeni, cu scopul de a -l evidenţia pe primul.
Acestea pot denumi obiecte, fiinţe, persoane, acţiuni sau noţiuni abstracte.
Între cei doi termeni ai comparaţiei se stabileşte o relaţie de asemănare marcată
prin construcţii: ca, precum, cât, asemenea, la fel ca, etc.
„ Precum un râu de munte când gheata s-a topit / Se varsă peste maluri…”(V.
Alecsandri)
Exemple: a) „Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vântul în
tulburarea sa.” ( I. Creangă)
b) „Să nu zică leahul c-a intrat într-o cetate românească ca într-o ţarină pustie.” (C.
Negruzzi)
c) „Şi ca nouri de aramă, şi ca ropotul de grindeni
Orizontu – ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni” ( M. Eminescu)
d) „Nalt cât casa/ Verde ca mătasea” ( folclor)
e) „Fulgii zbor, plutesc în aer, ca un roi de fluturi albi ”. (V. Alecsandri)
„Căci pretutindeni murmurul l-auzi/
Asemeni unui t ainic călăuz” .(D. Anghel)
Epitetul - figura de stil care exprimă însuşiri deosebite, neaşteptate ale obiectelor sau ale
acţiunilor, determinând un substantiv sau un verb.
Felul epitetelor:
- După partea de vorbire determinată:
a) epitet al substantivului: „ Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă”(V. Alecsandri)
„ Val de brumă argintie mi-a împodobit grădina” ( O. Goga)
b) epitet al verbului: „Codru-şi bate frunza lin”
„ Melancolic cornul sună” ( M. Eminescu)
„ Cu frâul pe coamă el fuge nebun”. (G. Coşbuc)
Personificarea – figura de stil prin care se atribuie însuşiri omeneşti unor lucruri şi unor fiinţe
necuvântătoare.
Asemenea unui tainic călăuz” (D. Anghel)
Metafora – figura de stil prin care se trece de la sensul obişnuit al unui cuvânt la alt sens, prin
intermediul unei comparaţii subînţelese, cu scopul plasticizării imaginii.
- figura de stil prin care se înlocuieşte un termen obişnuit (propriu) prin altul neobişnuit
(figurat) pe baza unor asemănări între cei doi termeni.
- este o comparaţie prescurtată, deoarece lipseşte termenul cu care se face comparaţia
Exemple: „ Mircea însuşi mâna-n luptă vijelia-ngrozitoare” ( M. Eminescu)
„Numele Măriei Tale e destul tun” (C. Negruzzi)
„ Toată floarea cea vestită a întregului Apus” ( V. Alecsandri)
„ Un fulger se aprinde în ochii lui pe loc.” ( V. Alecsandri)
„Căci vorba-i e tunet , răsufletul ger
Şi vodă-i un munte.” (G. Coşbuc)
Enumeraţia – constă în însuşirea unor termeni de acelaşi fel sau cu sensuri apropiate în context,
urmărindu-se amplificarea ideii exprimate.
Exemple: „În sfârşit, venea duiumul oştii: trăsături, bagaje, pedestraşi, şleahtă pospolită…”(C.
Negruzzi)
„ Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium.” ( M. Eminescu)
„ Munţii sloboziră… ploile, trăsnetele şi şuvoaiele.” (G.Galaction)
„ Zbierăt, raget, ţipet, vaiet, mii de glasuri spăimântate
Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate.” ( V. Alecsandri)
„Feţişoara lui/ Spuma laptelui;
Mustăcioara lui / Spicul grâului;
Perişorul lui / Pana corbului;
Ochişorii lui / Mura câmpului” (Mioriţa)
Repetiţia – constă în reluarea unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte, pentru a întări o anumită
Aliteraţia - o repetiţie de tip special ce constă în repetarea unor consoane sau a unor grupuri
de consoane sau silabe initiale pentru obţinerea unui efect muzical sau onomatopeic (armonie
imitativă)
B. ELEMENTE DE VERSIFICATIE
2. disthul – două versuri
Ex. – „Grai tămâiat,căţuie de petale,
Gândul mi-a ciobănit pe plaiurile tale.”
(V. Voiculescu, Grai valah)
4. catrenul- patru versuri
Ex. – „A (A.
trecut întâi o
Pann, boare vorbii )
Povestea
Pe deasupra viilor
Şi-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.”
(G. Topârceanu, Rapsodii de toamnă)
6. –sextină – şase versuri
Ex.- „Spre apus abia s-arată
Printre crengi, întunecată,
O văpaie de rubin...
Din frunzişurile grele
De-nnoptare, tot mai vin
Glasuri mici de păsărele...”
(G. Topîrceanu, Acceleratul )
III. Refrenul – repetiţia identică sau aproximativă asemănătoare aceluiaşi (aceloraşi) vers
(versuri) după fiecare strofă pentru a accentua o anumită idee.
Ex. – „Cunosc o fântână pe calea umbrită;
...................................................................
Pe valea umbrită cunosc o fântână;
......................................................................
Pe valea umbrită cunosc o fântână.”
(Al. Macedonscki, Fântâna)
3. Amfibrahul – piciorul metric trisilabic, format din trei silabe, în care accentul cade pe a doua
silabă; ritmul se numeşte amfibrahic.
Ex. -„Cu-nosc o fân-tâ-nă pe va-lea um-bri-tă”
′ ′ ′ ′
/__ __ __/ __ __ __/ __ __ __/__ __ __/
(Al. Macedonski, Fântâna)
VI. Rima- potrivirea sunetelor de la sfârşitul a două sau mai multe versuri începând cu o
vocală accentuată.
Felul rimei:
a) Monorima – aceeaşi rimă la mai mult de două versuri
Ex. „Pân-o fost Horea-mpărat, a
Domnii nu s-au desculţat a
Nici în pat nu s-au culcat a
Nici la masă n-au mâncat.” a
(Pân-o fost Horea-mpărat )
GENURI SI SPECII LITERARE
Genul liric
- în contextul culturii greceşti se dezvoltă specii lirice importante: oda, elegia, imnul; forme
lirice confesive apar şi la poeţii latini - Ovidiu, Vergiliu, Catul;
-în secolul al XVI-lea are loc o structurare a genului liric în speciile cunoscute
-treptat se nuanţează sentimentele, emoţiile, ideile determinate şi exprimate direct în
poezie
-o dată cu romanticii secolului, al XVI-lea (V.HUGO, LAMAEJTNE, A.de MUSSET,
PUŞKIN, LERMONTOV, COLERIDGE, BYRON, SHELLEY, GOETHE, SCHILLER SAU
V.ALECSANDRI, GRIGORE ALEXANDRESCU, M.EMINESCU)
-simboliştii interiorizează, ambiguizează sensurile poetice, cultivă stările vagi, nedefinite
-expresioniştii transpun în versuri nostalgia spre absolut, elanurile dionisiace, vitaliste ale
eului, dar şi agonia prăbuşirii sufleteşti,înstrăinarea omului modern, teroarea limitei şi a
sfârşitului;
-esenţa liricului este starea sufletească, sentimentul;
- în funcţie de conţinutul poetic se identifică o varietate de creaţii lirice:
• Lirica cetăţii - cuprinde creaţii care oglindesc tablouri de viaţă socială;
- reflectare a realităţii contemporane poetului;
- oda, imnul, satira, epigrama* pamfletul
• Lirica intimă (erotică) - ilustrează trăiri profunde;
- iubirea-sentimentul fundamental în existenţa umană,dar şi
tristeţea, regretul, nostalgia, depărtarea de cei dragi,
dezrădăcinarea;
- elegia, romanţa, cântecul
Genul epic
Genul epic cuprinde totalitatea producţiilor literare care exprimă sub formă de naraţiune
idei, sentimente, acţiuni ale eroilor unor întâmplări reale sau imaginare,
- în versuri sau în proză;
-dezvăluie direct sau indirect aspecte ale realităţii;
-relatare obiectivă la persoana I (naratorul e şi personaj şi atunci textul va căpăta trăsături
precum subiectivitatea, autenticitatea, verosimilitatea, veridicitatea) sau a III- a; întâmplările
sunt narate sau povestite;
-scriitorul este ca un „martor" sau o „voce" ce relatează desfăşurarea unor fapte;
-epicul:- poate nara întâmplări care se petrec de -a lungul mai multor generaţii, secole sau
milenii dar şi fapte petrecute în câteva ore;
-se poate deplasa în spatiu(exemplu: călătoria în lună a lui Dionis din nuvela Sărmanul
BASMUL (din cuvântul vechi slav basni = născocire) este o naraţiune populară sau cultă, în proză
sau în versuri, de mare întindere şi cu multe personaje, în care întâmplările reale se împletesc cu
cele fantastice (miraculoase, ireale), fiind săvârşite de eroi cu puteri supranaturale şi prezentând
lupta dintre bine şi rău. Finalul basmului aduce, de obicei, victoria binelui asupra răului.
CARACTERISTICI
1. Dimensiuni ample;
2. Acţiunea se desfăşoară
pe mai multe planuri, cu
intervenţia supranaturalului , binele învinge răul;
3. Acţiune complicată,
plasată într-un spaţiu imaginar (cele două tărâmuri aflate la mare distanţă);
4. Durată îndelungată;
LEGENDA (din fr. légende < lat. Legenda = care trebuie citit ) este o povestire populară sau cultă,
în proză sau în versuri, amestec de adevăr şi născocire, în care sunt explicate, prin povestirea
unor întâmplări miraculoase, fapte reale.
TIPURI DE LEGENDE
Legendele ne explică originea unor fiinţe, plante, animale (Legenda ciocârliei, Legenda
ghiocelului, Legenda calului, Legenda bradului), originea cosmosului sau aştrilor (Legendele
Olimpului, Soarele şi Luna), denumirile unor râuri sau a unor loc alităţi (Legenda Mureşului şi
Oltului, Legenda Iaşului, Legenda Bucureştiului), formarea poporului român şi stemelor ţării
(Legenda lui Dragoş Vodă, Legenda lui Negru Vodă, Pintea Viteazul), faptele sfinţilor, ale eroilor
biblici (Despre vieţile sfinţilor) , etc.
PARABOLA (din lat. parabola, fr. parabole) este o naraţiune cu învăţăminte desprinse din
întâmplări din viaţa de zi cu zi a oamenilor.
TIPURI DE PARABOLE
1. Parabola ce surprinde aspecte diferite ale firii umane , insistând asupra necesităţii iubirii
aproapelui.
2. Parabola biblică este o pildă sau o istorioară cu un cuprins religios sau moral, care explică
învăţăturile Domnului nostru Iisus Hristos, într-un mod limpede, prin exemple din viaţa de zi
cu zi.
Exemple: Parabola samari neanului milos, Pilda fiului risipitor, Pilda despre oaia rătăcită, Pilda
cu talanţi, etc.
SNOAVA (< vechiul slav iz nova = din nou), este o specie a literaturii populare, constând într-o
istorioară hazlie cu conţinut moralizator.
CARACTERISTICI
1. este o operă narativă, epică, de scurtă întindere;
2. are caracter umoristic;
3. satirizează şi face haz pe seama nor defecte omeneşti ca lenea beţia, prostia, hoţia, zgârcenia
etc.
Personajele cele mai cunoscute ale snoavelor româneşti sunt Păcală şi Tândală.
Exemple: Păcală avocat, Ţăranul şi ochelarii de citit, De -ale lui Păcală, Boierul şi Păcală de Ioan
Slavici, Trei lăudăroşi, Trei mincinoşi, etc.
SCHIŢA (de la a schiţa < it. schizzare) este opera literară epică în proză, de dimensiuni reduse,
cu o acţiune simplă, care prezintă un moment semnificativ din viaţa unuia sau a mai multor
personaje.
NUVELA ( din fr. nouvelle; it. novella = noutate, nuvelă), este opera literară epică în proză, de
dimensiuni mai mari, cu o acţiune mult mai dezvoltată decât cea a schiţei , cuprinzând o
succesiune de episoade la care participă un număr mai mare de personaje surprinse în mai
multe ipostaze de viaţă. Portretul fizic şi moral, precum şi trăirile sufleteşti ale personajelor se
conturează pe parcursul întregii acţiuni, în diferite situaţii de viaţă şi sunt analizate cu mare
fineţe de către autor.
CARACTERISTICI
1. dimensiuni mai mari;
2. pe mai multe planuri;
3. acţiune plasată în mai multe locuri;
4. durată mai mare;
5. personaje multe, caracterizate pe larg;
6. naraţiunea se îmbină ce descrierea şi dialogul.
DOINA este specia literaturii populare în care sunt exprimate cele mai puternice sentimente ale
poporului: iubire, ură împotriva asupritorilor, dor, înstrăinare, haiducie.
Exemple: Doina, Cântecul răzeşului Frunză verde mamostat, Dorul, Floricica, Voinicul, Dorul
mândrei.
FABULA (din lat. fabula = povestire) este specia genului epic, în proză sau în versuri, în care
personajele – animale, plante, lucruri puse în situaţii omeneşti – participă la o întâmplare din
care se desprinde o morală (învăţătură).
Fabula are două elemente componente: povestirea întâmplării şi morala.
CARACTERISTICI
1. Cuprinde elemente umoristice;
2. Morala este formulată direct, clar şi concis, conţine 2 -3 versuri şi este aşezată, de obicei, la
sfârşit;
3. Simplitate de fond şi formă, ceea ce o face accesibilă tuturor;
4. Nu respectă reguli de versificaţie, de rimă;
5. Naraţiune continuă.
B A L A D A (lat. ballare = cântec de dans) CULTĂ
Este o creaţie epică în versuri, având un autor cunoscut, în care se povesteşte o întâmplare
neobişnuită din trecut, la care participă un număr mic de personaje atestate sau nu de
documente, surprinse în antiteză.
CARACTERISTICI
1. dimensiune mai mare;
2. acţiune lineară;
3. plasată într-un spaţiu limitat;
4. durată redusă;
5. personaje într-un număr redus, în antiteză, prezentate hiperbolic;
6. naraţiunea se îmbină cu descrierea şi dialogul;
7. preocuparea autorului de a găsi o formă cât mai expresivă;
8. conflict şi subiect dinamic;
Exemple: Poezii populare. Balade de V. Alecsandri, Paşa Hassan, Moartea lui Gelu de G. Coşbuc,
Horia de Aron Cotruş etc.
BALADA POPULARĂ
Este o creaţie epică în proză, care prezintă o întâmplare din trecutul îndepărtat, sub forma unei
acţiuni simple, cu un număr mic de personaje, prezentate de obicei în antiteză şi în c are realul
se împleteşte cu fabulosul.
CARACTERISTICI
1. dimensiuni mari;
2. acţiune lineară, realul se împleteşte cu fabulosul;
3. plasată într-un spaţiu limitat;
4. durată redusă;
5. personaje în număr mic în antiteză;
6. naraţiunea se îmbină cu descrierea şi dialogul.
TIPURI DE BALADE POPULARE: haiduceşti (Toma Alimoş), pastorale (Mioriţa, Dolca), istorice
(Novac şi Corbul), solare şi superstiţioase (Mierla şi sturzul), fantastico-mitologice (Iorgu
Iorgovan), familiale (Aniţa Crâşmăriţa, Blestemul mamei) etc.
REPORTAJUL (din fr. reportage) este specia literară în care scriitorul înfăţişează aspecte diverse
ale realităţii, informaţii de călătorie.
PASTELUL şi PSALMUL
PASTELUL (din fr. pastello = procedeu pictural pe bază de creioane colorate) este opera
literară lirică în versuri, în care este zugrăvit un colţ din natură, un peisaj, autorul exprimându -şi
propriile sentimente în descrierea naturii.
Cel mai mare pastelist român este Vasile Alecsandri (vol. Pasteluri : Iarna, Sfârşitul iernei, Malul
Siretului etc.)
POEMUL
(neogr. polime, fr. poéme, lat. poema = a face, a crea poezie) este o creaţie epică, în versuri sau
în proză, cu o acţiune mai complicată decât balada, cuprinzând mai multe episoade în care se
povestesc fapte măreţe săvârşite de personaje însufleţite de sentimente nobile.
Poemul cuprinde, alături de substanţa epică şi elemente lirice, uneori dramatice.
POEMUL EROIC prezintă fapte istorice, măreţe sau legendare, din trecutul unui popor.
Personajele care săvârşesc acţiunea sunt însufleţite d e sentimente nobile. Poemul eroic are în
prim plan eroi excepţionali, care domină întreaga acţiune, impunându -se printr-o puternică
personalitate.
Exemple: Vasile Alecsandri, Dan, căpitan de plai; Moartea lui Roland etc.
PROVERBUL
(lat. proverbium = dicton, fr. proverbe) desemnează o expresie populară succintă, ce rezumă o
observaţie sau o experienţă de viaţă.
Proverbele au apărut ca o necesitate a omului de a transmite un sfat, o constatare, o concluzie,
uneori satirică
Strâns legate de proverbe sunt zicătorile (lat. dicere = a zice) care sunt tot expresii populare,
menite să caracterizeze scurt o împrejurare a vieţii. ( Ai carte, ai parte; Tot răul spre bine).
Proverbele şi zicătorile aparţin genului aforistic şi ele au pătruns de multă vreme în cultura
umanităţii, de la Solomon până în zilele noastre, când a apărut o disciplină consacrată lor –
paremiologia.
IMNUL (fr. hymne, lat. hymnus = cântec de biruinţă) este o specie a genului liric, solemnă,
consacrată unui eveniment sau unei personalităţi ieşite din comun.
Tipuri de imnuri:
a) imn naţional (Marseilleza de Pouget de L’Isle; Pui de lei de Ion Neniţescu, Deşteaptă-te,
române de Andrei Mureşanu)
b) imn internaţional -
(Gaudeamus igitur)
ODA (fr. ode) este o creaţie lirică în care se dă expresie unui elan admirativ pentru o
personalitate, un eveniment.
Odele au ca subiecte cinstirea patriei, a limbii, naturii, eroilor, sentimentelor sau izbânzii
omeneşti.
Tipuri de ode:
a) odă eroică;
b) odă religioasă;
c) odă personală;
d) odă închinată limbii .