CUPRINS

I. LIMBA ROMANA
A. Morfologie - 1. Substantivul si articolul
2. Adjectivul
3. Pronumele (relativ si nehotarat)
4. Numeralul
5. Verbul
6. Adverbul
7. Conjunctia
8. Prepozitia
9. Interjectia
B. Sintaxa – propozitia I;
C. Semne de punctuatie si de ortografie;

II. LITERATURA ROMANA

A. Teorie literara - figuri de stil - 1. Epitet
2. Personificare
3. Comparatie
4. Metafora
5. Hiperbola
6. Alegorie
7. Enumeratie
8. Asonanta
9. Aliteratie
10. Invocatie retorica
11. Interogatie retorica

B. Elemente de versificatie (prozodie)

1. Tipuri de strofe
2. Rima
3. Ritmul
4. Masura versurilor

C. Genuri si specii literare

1. Genul liric - Definitie, trasaturi;
Apartenenta la text literar studiat;
Pastelul (def., trasaturi).

2. Genul epic - Definitie, trasaturi;

Apartenenta la text literar studiat
Schita (def., trasaturi, rezumat)
Nuvela (def., trasaturi, arg.)
 Fabula (def., trasaturi,arg.)
Basmul (def., trasaturi, arg.).

1. SUBSTANTIVUL

Definiţie: partea de vorbire flexibilă care denumeşte obiecte (fiinţe, lucruri, fenomene,
acţiuni, stări etc.).

Felul substantivelor:

1. comune: - simple : copac, pisică, fulger, bucurie, prietenie etc.

- compuse : floarea- soarelui, câine-lup etc.
2. proprii: - simple : Maria, Bucureşti, Dunărea, Eminescu etc.
- compuse : Ştefan cel Mare, Cluj-Napoca, Ana-Maria etc.

Genul substantivelor:
- masculin : băiat;
- feminin: casă;
- neutru: tablou.

Substantivele epicene au o singură formă pentru a denumi ambele sexe: balenă, cuc, gândac,
elefant etc.

Substantivele mobile au femininul format de la masculin sau masculinul format de la feminin:

prieten – prietenă; raţă – răţoi

Numărul substantivelor:
- singular : casă, băiat, tablou;
- plural : case, băieţi, tablouri.
Substantive defective de număr:
- au forme numai pentru singular : Dunărea, Ploieşti, cinste, aur, curaj ;
- au forme numai pentru plural : câlţi, icre, Carpaţi etc.

Substantive colective: stol, roi, popor, ţărănime etc.

Substantivul poate fi determinat de un adjectiv şi substituit prin pronume.

Functii sintactice

Exemplu
Cazul Funcţia sintactică Întrebări
Ştefan învaţă. Cartea
subiect cine?, ce?
este pe masă
Băiatul acela este
nume predicativ cine este?, ce este?, cum este? Ştefan.
Aceea era cartea Ancăi.
Fratele ei, Ştefan, este la
Nominativ
liceu.
atribut apoziţional care?, ce fel de? Prietena mea cartea îmi
este mereu alături.

Pe Ştefan l-am văzut

ieri.
complement direct pe cine?, ce?
Am cumpărat o carte
interesantă.
Vorbeam cu Ştefan
despre cartea cea nouă.
despre cine/ce?, cu cine/ ce?, la Andrei se gândea la
complement indirect
cine/ce?,pentru cine /ce? colega cea nouă.
Am adus pentru mama
nişte trandafiri.
complement unde?, de unde?, până unde?, Mâine merg la Ştefan.
circumstanţial de loc încotro? Copiii vin de la şcoală.
complement Cărţile se citesc cu
circumstanţial de cum?, în ce fel?, în ce mod? plăcere.
mod Voi proceda ca Ştefan.
complement Va veni acasă peste
când?, de când?, până când?, cât
circumstanţial de săptămâni bune.
timp?
Acuzativ timp Plouă de zile întregi.
complement de Cadoul este cumpărat
de către cine?
agent de Ştefan.
Coperţile de carte sunt
rupte.
atribut prepoziţional care?, ce fel de?
Despărţirea de Ştefan
nu mi-a făcut bine.
Cartea este din hârtie.
cine este?,ce este?, cum este? (cu
nume predicativ Scaunele sunt de lemn.
preopziţii)
 I-am dat lui Ştefan nota
10.
complement indirect cui? Dăruiesc fetelor câte o
floare.

A procedat asemenea
complement
lui Ştefan.
circumstanţial de cum?, în ce fel?, în ce mod?
A desenat aidoma
mod
colegilor din clasă.
Dativ Comportarea asemenea
atribut prepoziţional care?, ce fel de?
părinţilor este de dorit.
Copilul este aidoma
părinţilor.
cine este?,ce este?, cum este? (cu
nume predicativ Acest băiat este
preopziţii)
asemenea lui Ştefan.

Cartea lui Ştefan este

nouă.
atribut genitival al (a, ai, ale) cui?
Paginile cărţii sunt
rupte.
Lupta împotriva
atribut prepoziţional care?, ce fel de? colegilor nu este
dreaptă.
Ochelarii sunt ai bunicii.
al / a cui este?
nume predicativ Calculatorul este al lui
ai /ale cui sunt?
Ştefan
Genitiv
unde?, de unde?, până unde?, încotro?
complement
Şi-a pus cartea deasupra ghiozdanului.
circumstanţial de loc
Locuieşte deasupra lui Ştefan.
complement Am ajuns acasă înaintea
când?, de când?, până când?, cât
circumstanţial de lui Ştefan.
timp?
timp
nu are funcţie Ştefan, fii cuminte!
Vocativ ....................................
sintactică Copile, nu mai alerga!

2. ARTICOLUL
Articolul este partea de vorbire flexibila care insoteste substantivul,
aratand in ce masura obiectul denumit de acesta este cunoscut vorbitorilor.
In cele ce urmeaza veti gasi cateva exemple cuarticolul din limba romana:
Caietul este pe banca.
M-am intalnit dimineata cu un coleg.
Chiar daca avem in atentie numai articolul hotarat si nehotarat, definitia nu corespunde
realitatii lingvistice, pentru ca ele insosesc si adjectivul.
Frumosului copac i-am taiat crengile.
ARTICOLUL HOTARAT (enclitic) se alipeste la sfarsitul cuvantului, aratand in mod precis
(hotarat) obiectul denumit.
CAZ SINGULAR PLURAL
N./Ac. omul, casa, muntele; oamenii, casele, muntii
G./D. omului, casei, muntelui; oamenilor, caselor, muntilor
V. omule! oamenilor!
ARTICOLUL NEHOTARAT (proclitic) se asaza inaintea substantivelor care denumesc
obiecte necunoscute dinainte, fara a le determina precis.

CAZ MASCULIN FEMININ

SINGULAR PLURAL SINGULAR PLURAL
N./Ac. un elev niste elevi o eleva niste eleve
G./D. unul elev unor elevi unei eleve unor eleve

Observatii:
Articolul hotarat poate fi proclitic:
1. cand precede un substantiv propriu masculin, nume de persoana in G./D. sau un
substantiv propriu feminin, de origine straina:
Lui Costel i-am dat cartea.
Cartea lui Carmen este noua.
2. cand precede substantivele comune nearticulate enclitic si urmate de un adjectiv
posesiv:
Lui varu-tau i-am dat caietul.
3. cand substantivele masculine nene, bade, mos in G./D. sunt urmate de un nume propriu
:
Mama lui badita Ion isi petrecea baietul la groapa.
4. cand substantivele care denumesc lunile anului sunt la G./D.:
Pe la sfarsitul lui martie i-am povestit intamplarea.

ARTICOLUL POSESIV GENITIVAL se asaza inaintea unui substantiv sau pronume in genitiv
si intra in alcatuirea pronumelui posesiv si a numeralului ordinal.
Leaga numele obiectului posedat de numele posesorului, avand formele : ai, a, ai, ale.
Articolul posesiv care preceda un substantiv sau un pronume cu functia de atribut se
acorda in gen si numar cu substantivul determinat, nu cu substantivul sau pronumele in
genitiv:
carte a elevului carti ale elevilor
copil al vecinei copii ai vecinelor

ARTICOLUL DEMONSTRATIV (ADJECTIVAL)insoteste un adjectiv sau un numeral, stabilind

legatura dintre aceste parti de vorbire si substantivul determinat (cel, cea, cei, cele).
Observatii:
Se numeste articol demonstrativ, deoarece provine din forma veche a pronumelui
demonstrativ : cel (acel), cea (aceea), cei (aceia), cele (aoalea) sl adjectival, deoarece, de
obicei, insoteste un adjectiv.
Articolul demonstrativ (adjectival) se acorda in gen, numar si caz cu substantivul
determinat de adjectivul sau de numeralul pe care-l insoteste:
N./Ac. eleva cea silitoare
D./G. elevei celei silitoare

In concluzie, articolul are urmatoarele caracteristici:

- reprezinta o clasa morfologica restransa
- nu are autonomie semantica;
- nu indeplineste functii sintactice;
- serveste numai ca instrument gramatical auxiliar pentru flexiunea altor parti de
vorbire.
3. ADJECTIVUL
A d j e c t i v u l este partea de vorbire care denumeşte î n s u ş i r i ale obiectelor, şi anume:
dimensiunea (mare, mic), forma (drept, strâmb), culoarea (alb, negru), greutatea (uşor, greu)
etc.

Adjectivul se caracterizează prin categoria gradelor de comparaţie şi îşi poate schimba forma
după gen, număr şi caz pentru a se acorda cu substantivul determinat.

În propoziţie, adjectivul, cel mai adesea, poate fi atribut sau nume predicativ.

Clasificarea adjectivelor

1. După înţeles, adjectivele se împart în: a) adjective c a l i f i c a t i v e sau propriu-zise şi b)

adjectived e t e r m i n a t i v e .

Adjectivele calificative denumesc calităţi ale obiectelor: bun, frumos, înalt, verde, ciobănesc,
tineresc etc.

Adjectivele determinative sunt provenite din alte părţi de vorbire prin schimbarea valorii
gramaticale. Există următoarele feluri de adjective determinative:

a) adjective p r o n o m i n a l e . Spre deosebire de pronumele de la care provin, adjectivele

pronominale nu înlocuiesc substantivul, ci îl determină. Se disting următoarele tipuri de
adjective pronominale: adjective posesive (ţara mea), adjective de întărire (împăratul însuşi),
adjective interogativ-relative (care copil, ce cărţi), adjective nehotărâte (orice elev, fiecare om),
adjective negative (nicio clipă);

b) adjective p a r t i c i p i a l e : iarbă înverzită, oameni cunoscuţi, zi aşteptată;

c) adjective p r o v e n i t e d i n a d v e r b e : aşa oameni, asemenea întrebare;

d) adjective p r o v e n i t e din g e r u n z i i : ordine crescândă, rană sângerândă, case

fumegânde.

2. Există şi o altă clasificare a adjectivelor din punctul de vedere al conţinutului. Este vorba de
împărţirea adjectivelor în:

a) adjective c a l i f i c a t i v e (denumesc însuşiri care ţin de natura internă a obiectelor, cum

ar fi cele referitoare la culoare, dimensiune, formă, temperatură, gust, vârstă, starea fizică,
starea emoţională etc.: alb, negru, mare, mic, strâmb, drept, cald, rece, dulce, sărat, tânăr,
bătrân, vesel, trist etc.);

b) adjective r e l a t i v e (denumesc caracteristici ale obiectelor prin raportare la alte obiecte,

acţiuni sau circumstanţe: copilăresc, bărbătesc, studenţesc, omenesc, muntos, zburător, plutitor,
visător, aerian, marin, nocturn, săptămânal, primăvăratic etc.).

Functiile sintactice ale adjectivelor

-ATRIBUT ADJECTIVAL - în propoziţiile în care adjectivul determină un substantiv cu care

se acordă în gen , număr şi caz;
A scris o compunere frumoasă , drept pentru care a fost felicitat de către colegi.
*** Adjectivele în cazul V , spre deosebire de substantivele în cazul V , au funcţie
sintactică :

“Cobori în jos, luceafăr blând…”

“Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”

Adjectivele „blând “ şi „dulce “ în cazul V sunt atribute adjectivale , acordate cu

substantive în cazul V, fără funcţie sintactică în propoziţie.

-NUME PREDICATIV –exprimat totdeauna prin adjective în cazul N.

“Oricât de frumoasă ar fi , nu ar câştiga concursul“.

-COMPLEMENT INDIRECT
„Din galbenă , s-a făcut roşie.”

-C.C.T.
„Încă de mic
Te cunoşteam pe tine. “

-CCM
Ea este mai mult timidă decât tristă.

-C.C. DE CAUZA
„Şi plângeam de supărată . “

4. PRONUMELE

I. Definiţie: Pronumele este partea de vorbire care ţine locul unui substantiv într-o
comunicare/propoziţie.

A: Pronumele personal propriu-zis

Pronumele personal indică diferitele persoane care participă la actul comunicării.

Pronumele personal are gen numai la persoana a-III-a: masculin (el,ei) şi feminin (ea, ele).

II. Formele pronumelui personal

Pronumele personal are forme accentuate şi forme neaccentuate:

Caz Persoana I. Persoana a-II-a Persoana a-III-a

SG. PL. SG. PL. SG. PL.
forme accentuate:
N eu noi tu voi el, ea ei, ele
Ac (pe) mine (pe) noi (pe) tine (pe) voi (pe) el, (pe) ei,
G ― ― ― ― ealui, ei
al elelor
al
D mie nouă ţie vouă lui, ei lor
V ― ― tu! voi! ― ―
forme neaccentuate:
Ac mă, m- ne- te- vă, v- l-, îl, o îi, i-, le
D îmi, mi- ne-, ni îţi, ţi- v-, vă, vi i-, îi le-, li
Observaţii
1. Pronumele personal NU devine niciodată adjectiv pronominal, chiar dacă determină sau
însoţeşte un substantiv.
ex: Camera lui → pronume personal → atribut pronominal
Camera lor → pronume personal → atribut pronominal
2. Pronumele personal NU are forme accentuate şi neaccentuate la persoana I şi a II-a, sg. şi pl.,
în cazul G.
3. La persoana a-III-a singular şi plural mai există şi alte forme ale pronumelui personal.
ex: dânsul, dânsa, dânşii, dânsele

B: Pronumele personal de politeţe

I. Definiţie: Pronumele personal de politeţe sau de reverenţă arată respectul faţă de o anumită
persoană.

II. Formele pronumelui personal de politeţe sunt:

pers a II-a SINGULAR PLURAL

N-Ac-V dumneata (d-ta) dumneavoastră (dvs, dv.)
D-G dumitale (d-tale) dumneavoastră (d-voastră)
pers a III- SINGULAR PLURAL
a masculin feminin masculin feminin
N-Ac-D-G dumnealui dumneaei dumnealor dumnealor

Observaţii
1. În limbajul familiar şi regional există şi alte variante ale pronumelui personal de politeţe:
mata, matale, mătălică, mătăluţă, tălică. Aceste pronume exprimă politeţea faţă de un inferior
sau respectul dintre egali şi dintre cei apropiaţi. Ele reprezintă cel mai scăzut grad de respect.
2. Formele reverenţioase precum Domnia Ta, Domnia Sa, Măria Ta, Înălţimea Sa, Excelenţa Sa,
Luminăţia Voastră etc. se folosesc în limbajul solemn, oficial şi protocolar. Formulele
reverenţioase exprimă cel mai înalt grad de respect.

III. Funcţiile sintactice ale pronumelui personal

N: subiect: El merge la săniuş.

 nume predicativ: Prietenii ei suntem noi.
Ac: compl. direct: Pe el l-am cunoscut în tabără.
compl. indirect: Tata o să discute cu voi.
atr. pron. prepoziţional: Veştile de la ei au sosit ieri.
nume predicativ: Darurile sunt de la ei.
compl. circ. loc: Am mers până la ele.
compl. circ. timp: O să plecăm după voi, nu înainte.
compl. circ. mod: Ana vorbeşte ca tine.
compl. de agent: Motoreta a fost cumpărată de ei.
D: compl. indirect: I-am împrumutat schiurile.
nume predicativ: Copilul este asemenea lui.
atr. pron. prepoziţional: Un campion asemenea ţie este curajos.
atr. pron. (D posesiv): Îmi plăcea surâsu-ţi blajin.
compl. circ. mod: S-a comportat asemenea lor.
G: atr. pron. genitival: Prietenul ei este neastâmpărat.
atr. pron. prepoziţional: Gheţuşul dinainta lor este alunecos.
nume predicativ: În disputa creată, Ion este contra lor.
compl. circ. loc: Dan merge înaintea ei.
compl. circ. timp: George a sosit înaintea lor.
V: nu are funcţie sintactică: Tu, vino aici!

PRONUMELE REFLEXIV

I. Definţie: Pronumele reflexiv este partea de vorbire flexibilă care arată identitatea subiectului
cu un obiect (subiectul face acţiunea şi tot el o suportă, acţiunea se reflectă asupra subiectului).

Observaţii
1. Pronumele reflexiv se acordă în persoană şi număr cu subiectul.
2. Pronumele reflexiv nu are decât două cazuri: cazul dativ (D. ) şi acuzativ (Ac. ).
3. Pronumele reflexiv nu are forme proprii decât pentru persoana a III-a.
4. La persoanele I şi a II-a, singular şi plural, pronumele reflexiv împrumută formele de la
pronumele personal.
5. Pentru a nu confunda formele neaccentuate ale pronumelui reflexiv cu formele neaccentuate
ale pronumelui personal, se utilizează următoarele criterii:
 identitatea de persoană a verbului cu pronumele sau acordul în persoană şi număr al
subiectului cu pronumele reflexiv
ex: Eu mă apăr. El mă apără.
I, sg. I, sg. mă→pronume reflexiv III, sg. I, sg. mă → pronume personal

 plasarea verbului la infinitiv: a se apăra

II. Formele proprii ale pronumelui reflexiv la persoana a III-a sunt:

accentuate sie, sieşi

D
neaccentuate îşi (şi-, -şi, -şi-)
accentuate (pe) sine
Ac
neaccentuate se (se-, -se, -se-)

Observaţii
Formele neaccentuate ale pronumelui reflexive au funcţie sintactică numai dacă pot fi dublate
printr-o formă accentuată corespunzătoare persoanei şi cazului.

ex: Mă îmbrac repede. → Mă îmbrac pe mine repede.

→ “mă” = pronume reflexive/Ac/complement direct (se analizează
separat)
Mă gândesc la tine. → Mă gândesc pe mine la tine.
→ “mă” nu are funcţie sintactică, ci marchează diateza reflexivă a verbului
şi se ia la analiză împreună cu acesta (nu se analizează separat)

III. Funcţiile sintactice ale pronumelui reflexive

Ac : compl. direct: S-au întâlnit cu prietenii la patinoar.

atribut pronominal prepoz: Lauda de sine nu miroase a bine.
D: compl. indirect: Îşi spune că o să câştige concursul.

atr. pron. (D posesiv): Şi-a udat cizmele (prin aceasta înţelegem «cizmele sale» – forma
pron. este de D., iar sensul este posesiv → adică D posesiv).

PRONUMELE POSESIV ŞI ADJECTIVUL PRONOMINAL POSESIV

I. Definţie: Pronumele posesiv exprimă ideea de posesie, înlocuind atât numele posesorului, cât
şi numele obiectului posedat. Articolul posesiv indică genul şi numărul obiectelor posedate. Al,
a, ai, ale sunt doar elemente formative ale pronumelui posesiv şi nu marca gramaticală a
cazului genitiv. Forma pronominală arată persoana şi numărul posesorilor.
Când nu înlocuieşte numele obiectului posedat, ci îi însoţeşte, acordându-se cu el în gen, număr,
caz, pronumele posesiv devine adjectiv pronominal posesiv.
ex: Al meu este pe masă.
→ “al meu” = pronume posesiv
→ “al” înlocuieşte numele obiectului posedat (caietul), masc., sg.
→ “meu” înlocuieşte numele posesorului (Maria), pers. I, un singur posesor
Observaţii
1. Formele A, Al, AI, ALE sunt articole posesive (genitivale), dar NU sunt o marcă a cazului
genitiv.
ex: Cartea este a mea. → “a mea” = în N, nu în G ; forma de G = “mele”
Cartea este a familiei mele. → “a familiei”, “mele” = în G
2. Alte forme de genitiv se construiesc cu ALOR.
ex: alor mei, alor tăi, alor noştri etc.
ex: “Ai mei pierduţi sunt, paşă, toţi.” (George Coşbuc) → “ai”: este articolul posesiv
genul obiectelor posedate = masculin
numărul obiectelor posedate = plural
→ “mei”: este forma pronominală
persoana posesorului = pers.I.
numărul posesorului = singular
→”ai mei”: pronume posesiv în cazul N, funcţia sintactică de subiect
3. Pentru ca un pronume posesiv să se transforme în adjectiv pronominal posesiv, el trebuie să
stea pe lângă un substantiv, să-l determine şi să se acorde în gen, număr şi caz cu acesta.
ex: Al meu este pe masă. → “al meu” = pronume posesiv
Caietul meu este pe masă. → “meu” = adjectiv pronominal posesiv
4. Adjectivul pronominal posesiv ţine numai locul posesorului şi stă pe lângă obiectul posedat.
El îndeplineşte întotdeauna funcţia sintactică de atribut adjectival.

II. Formele pronumelui posesiv

Obiect Posesor Un singur posesor Mai mulţi posesori

posedat pers I pers pers pers I pers II pers
II III III
un singur masc. al al al al al
―
obiect neutru meu tău său nostru vostru
posedat fem. a a a
N - Ac

a ta a sa ―
mai masc. meaai ai tăi ai săi noastră
ai voastră
ai ―
multe fem. mei
ale ale ale noştri
ale voştri
ale
obiecte ―
neutru mele tale sale noastre voastre
posedate
masc. alor alor alor alor alor ― D-
mei tăi săi noştri voştri G

III. Funcţiile sintactice ale pronumelui posesiv şi adjectivului pronominal posesiv

Observaţii
1. Pronumele posesiv poate îndeplini numeroase funcţii sintactice, cum ar fi: SUBIECT, NUME
PREDICATIV, ATRIBUT şi COMPLEMENT.
2. Adjectivul pronominal posesiv îndeplineşte întotdeauna funcţia sintactică de ATRIBUT
ADJECTIVAL şi poate sta în toate cazurile: N. / Ac. / D. / G. / V..

1. N: subiect: Ai săi primesc întotdeauna colindători.

nume predicativ: Darurile sunt ale voastre.
Ac: compl. direct: Pe ai mei i-au învăţat colinde bunicii.

compl. indirect: Oricine are greutăţi, dar de sărbători este bine să nu te gândeşti la ale
tale.

atr. pron. prepoziţional: Merele de la ai tăi sunt roşii.

nume predicativ: Cadourile sunt de la ai mei.
compl. circ. loc: Am ajuns la ai săi.
compl. circ. timp: O să plecăm după ai tăi, nu înaintea lor.
compl. circ. mod: Am cântat mai frumos decât ai voştri.
D: compl. indirect: Le-am făcut daruri alor tăi.
nume predicativ: Copilul este asemenea alor săi.
atr. pron. prepoziţional: Purtarea asemenea alor tăi este plăcută.
compl. circ. mod: Cântaţi asemenea alor voştri.
G: atr. pron. genitival: O să-I colindăm pe prietenii alor mei.
atr. pron. prepoziţional: Aleea dinaintea alor tăi este înzăpezită.
nume predicativ: Lupta aceasta este contra alor săi.
compl. circ. loc: Anca merge înaintea alor săi.
compl. circ. timp: Tică a sosit înaintea alor mei.
ex: “Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta.“ (M. Eminescu)
→ “a ta” = pron.posesiv / N / nume predicativ în structura PN “eşti a ta”

2. N: atr. adjectival: Casa mea este curată.

Ac: atr. adjectival: Pe fata voastră n-am văzut-o de mult.
D: atr. adjectival: I-am dat fetei noastre florile.
G: atr. adjectival: Sora fetei sale este aici.
V: atr. adjectival: Te iubesc, patria mea!
ex. Copilul vostru este neliniştit.
→ “vostru” = adj. pronom. posesiv / N / atribut adjectival
 PRONUMELE DEMONSTRATIV ŞI ADJECTIVUL PRONOMINAL DEMONSTRATIV

I. Definţie: Pronumele demonstrativ este partea de vorbire flexibilă care înlocuieşte numele
unui obiect, arătând apropierea, depărtarea (în spaţiu sau în timp), identitatea şi diferenţierea
acestuia cu sine însuşi sau faţă de un alt obiect.
Atunci când pronumele demonstrativ însoţeşte un substantiv, îl determină şi se acordă cu el în
gen, număr şi caz, pronumele demonstrativ devine adjectiv pronominal demonstrativ.

Observaţii
1. Pronumele demonstrativ se declină după gen, număr şi caz. Pronumelui demonstrativ îi
lipseşte categoria gramaticală a persoanei.
2. Pronumele demonstrativ are, pe lângă formele din limba literară, unele variante populare şi
regionale: → forme populare: ăsta, asta, ăştia, astea, ăla, aia, ăia, alea;
→ forme regionale: aista, ista, aiasta etc;
3. Pronumele şi adjectivul pronom. demonstrativ au şi forme simplificate: cel, cea, cei, cele.
4. Adjectivul pronominal demonstrativ stă pe lângă un substantiv,îl determină şi se acordă în
gen, număr şi caz cu substantivul determinat. El îndeplineşte întotdeauna funcţia sintactică de
atribut adjectival.
ex: Băiatul acesta este serios.
→ “acesta” = adj. pronom. demonstrativ de apropiere / N / atribut adjectival

II. Formele pronumelui demonstrativ

APROPIERE / DEPĂRTARE /
Cazul gen IDENTITATE
DIFERENŢIERE DIFERENŢIERE
nr.
masc. fem. masc. fem. masc. fem.
acesta aceasta acela aceea
sg. acelaşi aceeaşi
nominativ cestălalt cestălaltă celălalt cealaltă
acuzativ aceştia acestea aceia acelea
pl. aceiaşi aceleaşi
ceştilalţi cestălalte ceilalţi celelalte
acestuia acesteia aceluia aceleia
sg. aceluiaşi aceleaşi
genitiv cestuilalt cesteilalte celuilalt celeilalte
dativ acestora acestora acelora acelora
pl. aceloraşi aceloraşi
cestorlalţi cestorlalte celorlalţi celorlalte

III. Funcţiile sintactice ale pronumelui demonstrativ şi adj. pronom. demonstrativ

Observaţii
1. Pronumele demonstrativ poate îndeplini numeroase funcţii sintactice, cum ar fi: SUBIECT,
NUME PREDICATIV, ATRIBUT şi COMPLEMENT.
2. Adjectivul pronominal demonstrativ îndeplineşte întotdeauna funcţia sintactică de ATRIBUT
ADJECTIVAL şi poate sta în următoarele cazuri: N. / Ac. / D. / G..

1. N: subiect: Acesta visează la patine cu rotile.

nume predicativ: Bunicul a rămas acelaşi.
Ac: compl. direct: Pe ceilalţi nu i-am văzut.

compl. indirect: Am citit o carte şi am discutat apoi cu prietenii mei despre aceasta.

atr. pron. prepoziţional: Sfaturile de la acesta sunt înţelepte.

nume predicativ: Cadourile sunt de la aceia.
compl. circ. loc: Merg la ceilalţi cu uratul.
compl. circ. timp: Am plecat după aceia, nu înaintea lor.
compl. circ. mod: Vorbeşte ca acesta.
D: compl. indirect: Le-am făcut daruri acelora.
nume predicativ: Colindul tău este asemenea acestuia.
atr. pron. prepoziţional: Purtarea asemenea acestuia irită.
compl. circ. mod: Cântă asemenea celorlalţi.
G: atr. pron. genitival: Afirmaţia acestuia este interesantă.
atr. pron. prepoziţional: Bradul dinaintea acestuia este înalt.
nume predicativ: Opinia lui este contra celorlalte.
compl. circ. loc: George merge înaintea celorlalţi.
compl. circ. timp: Tică a sosit înaintea acestora.

2. Pe fata aceea o cunosc bine.

→ “aceea” = adj. pronom. demonstrativ de apropiere / Ac. / atribut adjectival

PRONUMELE NEHOTĂRÂT ŞI ADJECTIVUL PRONOMINAL NEHOTĂRÂT

I. Definiţie Pronumele nehotărât este partea de vorbire flexibilă care ţine locul unui substantiv,
fără să dea vreo indicaţie precisă asupra obiectului.

Observaţii
Când stă pe lângă un substantiv, îl determină şi se acordă cu acesta în gen, număr şi caz,
pronumele nehotărât devine adjectiv pronominal nehotărât. El îndeplineşte întotdeauna
funcţia sintactică de atribut adjectival.
ex. Fiecare învaţă lecţia. → „fiecare” = pron. nehotărât / N / subiect
Fiecare elev învaţă lecţia. → „fiecare” = adj. pron. nehotărât / N / atr.adj.

II. Clasificarea pronumelor nehotărâte

După modul de formare, pronumele nehotărâte se subîmpart în:

 simple: altul, atât, unul, tot, cutare etc.
 compuse: fiecare, fiecine, fiece, oricine, oricare, orice, oricât, ori(şi)cine, ori(şi)ce, ori(şi)cât,
cineva, careva, ceva, câtva, niscaiva, altcineva, altceva, altcareva, oarecine, oarecare,
cutare, vreunul, vreuna
 locuţiuni pronominale: nu ştiu cine, cine ştie cine, te miri cine (cineva), nu ştiu ce (ceva)
etc.

III. Formele pronumelui nehotărât

N.Ac. fiecare oricine cineva altcineva altul vreunul

G.D. fiecăruia oricui cuiva altcuiva altuia vreunuia

IV. Funcţiile sintactice ale pronumelui nehotărât şi adjectivului pronominal nehotărât

Observaţii
1. Pronumele nehotărât poate îndeplini numeroase funcţii sintactice, cum ar fi: SUBIECT, NUME
PREDICATIV, ATRIBUT şi COMPLEMENT.
2. Adjectivul pronominal nehotărât îndeplineşte întotdeauna funcţia sintactică de ATRIBUT
ADJECTIVAL şi poate sta în următoarele cazuri: N. / Ac. / D. / G..

1. N: subiect: Oricine vrea să aibă o cameră frumoasă.

nume predicativ: Studiind, Lucian a devenit altul.
Ac: compl. direct: Ajut cu plăcere pe oricine.
compl. indirect: Am vorbit cu fiecare despre decoraţia interioară.
atr. pron. prepoziţional: Sfaturile de la oricine au fost bune.
nume predicativ: Cadoul este de la altcineva.
compl. circ. loc: Merg de la unul la altul.
compl. circ. mod: Ion se poartă ca oricine.
compl. de agent: Tema a fost scrisă de fiecare.
D: compl. indirect: Le-am spus tuturor că o casă plăcută te binedispune.
nume predicativ: George este asemenea oricui.
atr. pron. prepoziţional: Purtarea asemenea oricui nu este recomandabilă.
compl. circ. mod: El munceşte asemenea fiecăruia.
G: atr. pron. genitival: Opiniile unora mi s-au părut interesante.
atr. pron. prepoziţional: Acţiunea contra cuiva nu se justifică.
nume predicativ: Părerile lui sunt contra altuia.
compl. circ. loc: Au aici două scaune şi dinaintea fiecăruia se află câte un covor.
compl. circ. timp: Ana a sosit înaintea tuturor.

2. Am dat ciocolată tuturor copiilor.

→ „tuturor” = adj. pronom. nehotărât / D / atribut adjectival

PRONUMELE NEGATIV ŞI ADJECTIVUL PRONOMINAL NEGATIV

I. Definiţie Pronumele negativ este partea de vorbire flexibilă care înlocuieşte numele
obiectelor prezentate ca inexistente (care ţine locul unui substantiv sau al unui substituit al
acestuia pe care îl neagă).

Observaţii
1. Pronumele negative apar numai în propoziţii negative.
ex. - N-ai întâlnit pe colegii tăi?
- N-am întâlnit pe nimeni.
2. Pronumele negativ nimic este invariabil. Forme cazuale ale celorlalte pronume negative sunt:
nimănui, niciunuia/niciunora, niciuneia/niciunora.
3. Când stă pe lângă un substantiv, îl determină şi se acordă cu acesta în gen, număr şi caz,
pronumele negativ devine adjectiv pronominal negativ. El îndeplineşte întotdeauna funcţia
sintactică de atribut adjectival.
ex. N-am întâlnit-o pe niciuna. → „niciuna” = pronom. negativ / Ac. / compl. direct
N-am întâlnit nicio prietenă. → „nicio” = adj. pronom. negativ / Ac. / atribut adjectival

4. Pronumele negative nimeni şi nimic nu devin niciodată adjective pronominale negative.

5. Numai pronumele negative niciunul şi niciuna devin adjective pronominale negative cu
formele: niciun şi nicio.

II. Clasificarea pronumelor negative

După modul de formare, pronumele negative se subîmpart în:

 simple: nimic, nimeni
 compuse: niciunul, niciunii, niciuna, niciunele
III. Formele pronumelui negativ

nimeni / niciuna /
N./Ac. nimic niciunul / niciunii
nimenea niciunele
nimănui / niciunuia niciuneia /
G./D. -
nimănuia /niciunora niciunora

IV. Funcţiile sintactice ale pronumelui negativ şi adjectivului pronominal negativ

Observaţii
1. Pronumele negativ poate îndeplini numeroase funcţii sintactice, cum ar fi: SUBIECT, NUME
PREDICATIV, ATRIBUT şi COMPLEMENT.
2. Adjectivul pronominal negativ îndeplineşte întotdeauna funcţia sintactică de ATRIBUT
ADJECTIVAL şi poate sta în următoarele cazuri: N. / Ac. / D. / G..

1. N: subiect: Nimeni n-a ieşit din casă.

nume predicativ: Câştigătorul concursului nu este niciunul dintre ei.
Ac: compl. direct: N-am cumpărat nimic.
compl. indirect: N-am vorbit cu nimeni.
atr. pron. prepoziţional: Scrisoarea de la niciunul n-a fost tristă.
nume predicativ: Cadoul nu este de la niciunul dintre ei.
compl. circ. loc: N-am mers la nimeni în vizită.
compl. de agent: Carte n-a fost citită de niciunul.
D: compl. indirect: N-am spus minciuni nimănui.
G: atr. pron. genitival: Cartea niciunuia nu s-a murdărit.

2. Nicio colegă nu a lipsit de la festivitate.

→ „nicio” = adj. pronom. negativ / N. / atribut adjectival

PRONUMELE DE ÎNTĂRIRE ŞI ADJECTIVUL PRONOMINAL DE ÎNTĂRIRE

I. Definiţie Pronumele de întărire este partea de vorbire flexibilă care a dispărut din limba
română contemporană, el fiind considerat astăzi un arhaism.

Observaţii
1. Astăzi, în limba normată, se foloseşte doar adjectivul pronominal de întărire care se acordă
în gen, număr şi caz cu substantivul determinat. El îndeplineşte întotdeauna funcţia sintactică
de atribut adjectival.
ex. Mircea însuşi a fost acolo.
→ „însuşi” = adj. pronom. de întărire / N. / atribut adjectival
2. În exprimarea curentă, adj. pronom. de întărire este înlocuit cu adverbul “chiar”.
ex: Chiar el a venit. → „chiar” = adv de întărire

III. Formele pronumelui/adjectivului de întărire

Cazul singular plural

Persoana masculin feminin masculin feminin
N-Ac însumi însămi înşine însene
pers. I
D-G însumi însemi înşine însene
pers. a II-a N-Ac însuţi însăţi înşivă însevă
D-G însuţi înseţi înşivă însevă
pers. a III- N-Ac însuşi însăşi înşişi înseşi(însele)
a D-G însuşi înseşi înşişi înseşi(însele)

IV. Funcţiile sintactice ale adjectivului pronominal de întărire

Adjectivul pronominal de întărire îndeplineşte întotdeauna funcţia sintactică de ATRIBUT

ADJECTIVAL şi poate sta în următoarele cazuri: N. / Ac. / D. / G..

ex. Eu însămi l-am văzut. → „însămi” = adj. pronom. de întărire / N. / atribut adjectival

PRONUMELE INTEROGATIV ŞI ADJECTIVUL PRONOMINAL INTEROGATIV

I. Definţie: Pronumele interogativ este partea de vorbire flexibilă care ţine locul substantivului
aşteptat ca răspuns la întrebare.

Observaţii
1. Pronumele interogative sunt: cine, care, ce, cât.
2. Pronumele interogativ „ce” este invariabil.
2. Pronumele interogative apar numai în propoziţii interogative.
3. Funcţia sintactică a pronumelui interogativ corespunde cu aceea a cuvântului aşteptat ca
răspuns la întrebare.
ex: Cine scrie? → “cine” = pron. interogativ/N/ subiect
Ioan scrie. → “Ioan” = substantiv/N/ subiect
 → “cine”, “Ioan” = pron. interogativ, substantiv/N/ subiecte
4. Când stă pe lângă un substantiv, îl determină şi se acordă cu acesta în gen, număr şi caz,
pronumele interogativ devine adjectiv pronominal interogativ.
5. Pronumele interogativ “cine” nu devine adjectiv pronominal interogativ.
ex: Ce carte citeşti? → “ce” = adjectiv pronominal interogativ/Ac/atribut adjectival

II. Formele pronumelui interogativ (/ relativ)

Forma cine cât, câţi, câtă, câte care

cât, câţi, câtă, care/(pe, de,
cine/(pe, de, la,
N.Ac. câte/(pe, de, la etc.) la, despre
despre etc.) cine?
cât, câţi, câtă, câte etc.) care
(al,a,ai,ale)
(al, a, ai, ale) cărui(a)
G. căror
cui cărei(a)
căror(a)
căruia
cui căror căreia
D.
cărora

III. Funcţiile sintactice ale pronumelui interogativ şi adjectivului pronominal interogativ

1. Pronumele interogativ poate îndeplini numeroase funcţii sintactice, cum ar fi: SUBIECT,
NUME PREDICATIV, ATRIBUT şi COMPLEMENT.
2. Adjectivul pronominal interogativ îndeplineşte întotdeauna funcţia sintactică de ATRIBUT
ADJECTIVAL şi poate sta în următoarele cazuri: N. / Ac. / D. / G..

1. N: subiect: Cine întreabă?

nume predicativ: Cine sunteţi voi?
Ac: compl. direct: Pe cine ai observat?
compl. indirect: Despre ce aţi vorbit?
nume predicativ: Din ce este coperta?
compl. circ. loc: La cine mergi?
compl. circ. mod: Ca cine se poartă?
compl. circ. timp: După cine a sosit?
compl. de agent: De către cine a fost scrisă poezia?
D: compl. indirect: Cui i-ai cerut informaţia?
G: atr. pron. genitival: A cui poezie a fost publicată?
2. Cărui coleg i-ai dat cartea?
→ “cărui” = adjectiv pronominal interogativ/D/atribut adjectival

PRONUMELE RELATIV ŞI ADJECTIVUL PRONOMINAL RELATIV

I. Definţie: Pronumele relativ este partea de vorbire flexibilă care leagă în frază o propoziţie
subordonată şi regenta ei. El stă la graniţa dintre propoziţii, fiind situat în propoziţia
subordonată.

Observaţii
1. Pronumele relative sunt omonime cu pronumele interogative: care, cine, ce, cât.
2. Există şi un pronume relativ compus: ceea ce.
3. Grupările cel ce, cei ce, cele ce sunt analizabile, fiind alcătuite dintr-un pronume demonstrativ
şi un pronume relativ (ce poate fi înlocuit cu pronumele relativ “care”).
4. Regional există şi un pronume relativ de, invariabil:
ex: Omul de-l vezi e tatăl meu. → „de” = ”pe care”
5. Pronumele relative îndeplinesc funcţ. sint. în propoziţiile subordonate pe care le introduc.
6. Pronumele relativ în cazul G se acordă în gen şi număr cu substantivul pe care-l înlocuieşte, iar
articolul genitival se acordă în gen şi în număr cu substantivul determinat de pronumele relativ
cu funcţia sintactică de atribut:
ex: Tabloul a cărui ramă este albă îmi place. → acordul în cruce
7. Pronumele relative „cine”şi „ceea ce” nu devin adjective pronominale interogative.
ex: Nu ştiu 1/ce film ai văzut.2/
→ “ce” = adjectiv pronominal relativ/Ac/atribut adjectival
= are rol de element de relaţie, legând propoziţia 2 de regenta ei, propoziţia 1

II. Formele pronumelui relativ

Sunt omonime cu cele ale pronumelui interogativ + „ceea ce” – pronume relativ compus

III. Funcţiile sintactice ale pronumelui relativ şi adjectivului pronominal relativ

1. Pronumele relativ poate îndeplini numeroase funcţii sintactice, cum ar fi: SUBIECT, NUME
PREDICATIV, ATRIBUT şi COMPLEMENT.
2. Adjectivul pronominal relativ îndeplineşte întotdeauna funcţia sintactică de ATRIBUT
ADJECTIVAL şi poate sta în următoarele cazuri: N. / Ac. / D. / G..

1. N: subiect: Elevul care este talentat a pictat un tablou.

nume predicativ: Cine este autorul cărţii, acela a venit la întâlnirea cu elevii şcolii.
Ac: compl. direct: Băiatul pe care l-am cunoscut desenează frumos.
compl. indirect: Tema la care te gândeşti este interesantă.
compl. circ. loc: Clasa în care învăţăm este luminoasă.
D: compl. indirect: Fata căreia o să-i dau florile este colega ta.
G: atr. pron. genitival: Tabloul ale cărui culori ţi-au plăcut este pictat de Matei.
compl. circ. loc: Satul deasupra căruia zboară avionul este satul meu natal.

2. Nu ştiu 1/care coleg merge în excursie.2/

→ “care” = adjectiv pronominal relativ/N/atribut adjectival

5. NUMERALUL
1. NUMERALUL CARDINAL
- după formă – simplu (doi, trei, cinci, …)
- compus (paisprezece, şaisprezece, treizeci şi unu,…)
- după sens – propriu-zise (doi, trei, cinci etc.)
- colective (amândoi, amândouă, ambii, ambele, tustrei, tuspatru, câteştrei, câteşpatru, toţi
trei, toţi patru etc.)
- multiplicative (înzecit, însutit, înmiit)
- distributive (câte doi, câte trei, câte unul, câte una)
- adverbiale *de repetiţie+ (de două ori, de trei ori, o dată, a doua oară, a treia oară etc.)
obs: Atenţie la ortografia numeralului o dată. Să nu se confunde cu adverbul odată (cândva,
oarecând, odinioară):
I-am spus odată, a doua oară nu-i mai spun…
Era odată un moş…
Se mai vorbeşte de numerale fracţionare: jumătate, sfert, o zecime, o sutime etc.
Numeralele de la douăzeci în sus sunt urmate de prepoziţia de.
Când sunt însoţite de articolul demonstrativ, au valoare de substantiv.
 Când stau pe lângă substantiv, devin adjective.
Valorile de numerale ale lui un şi o:
1. apar în relaţie de sens cu alt numeral, din aceeaşi propoziţie sau alta: A cumpărat o carte,
un caiet, două creioane.
2. însoţesc substantivele care indică timpul, spaţiul, greutatea etc: A rămas o zi până la
vacanţă.
3. sunt precedate de adverbe de restricţie, precizie, aproximaţie etc (doar, numai, măcar
etc.)
substantivul e însoţit de adjectivul singur/singură : O singură vorbă e de ajuns.

2. NUMERALUL ORDINAL
- arată ordinea obiectelor prin numărare
Alcătuire:
Al(art.pos.gen.)doi+le(art.hot.)+a(particulă)
A trei+a(art.hot.)

3.OBSERVATII
Atenţie la particularităţile formării unor cazuri ale numeralelor:
Genitivul se formează cu ajutorul prepoziţiei a în următoarea situaţie: Efortul a zeci de
oameni…
Dativul se exprimă cu ajutorul prepoziţiei la În următoarea situaţie: Dă cărţi la cinci
elevi…

4. FUNCTII SINTACTICE
1. subiect : Trei au venit, doi au rămas. ; Primul e mai bun.
2. nume predicativ: El este primul.; Noi suntem zece.
3. atribut adjectival: Au lucrat doi oameni. ; Primul elev a răspuns mai bine.
4. atribut: Efortul a zeci de oameni… ; Efortul primului e mai mare.
5. complement direct: I-a văzut pe doi. ; L-am ajutat pe al treilea.
6. complement indirect: Ne-a vorbit despre doi din ei. ; Ne-a vorbit despre al doilea.
7. apoziţie: Tu şi ea, amândoi, aţi greşit. ; O problemă dificilă, a doua, ne-a dat de lucru.
8. atribut în dativ: El este prieten celor trei. ; Acordarea de premii celor patru s-a făcut ieri.
9. atribut prepoziţional: Lupta împotriva celor doi continuă. (G) ; Întâlnirea cu amândoi a fost
amânată.
complement de mod şi de timp (numerale adverbiale): Tu ai lucrat de două ori mai
bine. ; Te-am sunat de două ori.

5. VERBUL
DEFINIŢIE:
Partea de vorbire flexibila care arata o actiune,starea sau existenta.

Este nucleul comunicarii.

CONJUGĂRILE VERBULUI: Se stabilesc dupa terminatia infinitivului

Conjugarea I: -a ex:a pleca

Conjugarea a II a –ea ex:a vedea
 Conjugarea a IIIa - e ex: a crede
Conjugarea aIVa -i,-î ex:a iubi; a urî

FUNCŢIILE SINTACTICE:
Verbul predicativ  PREDICAT VERBAL  Andrei este în curtea bunicilor.

Verbul copulativ  PREDICAT NOMINAL  Marian este un băiat isteţ.

Verbul nepredicativ  SUBIECT  A citi este pasiunea mea.

 ATRIBUT  Cartea citită m-a impresionat.
 COMPLEMENT  A venit pentru dansat.

MODURILE VERBULUI: Formele pe care le ia verbul pentru a arata cum considera vorbitorul
actiunea .

Am învăţat, învăţ şi
Verbele INDICATIV Acţiune sigură, reală
voi învăţa
care isi
MODURILE CONJUNCTIV Acţiune posibilă, realizabilă Vreau să petrec.
modifica
PERSONALE
forma CONDIŢIONAL- Aş picta, dar nu am cele
(PREDICATIVE) Acţiune dorită
dupa OPTATIV necesare.
persoana IMPERATIV O poruncă, un îndemn Citeşte mai rar!
Forma din dicţionar a A citi este pasiunea
INFINITIV
verbului mea.
Acţiune considerată în l-am auzit cântând la
Verbele GERUNZIU
MODURILE desfăşurare. pian.
care nu îşi
NEPERSONALE Acţiune “suferită” de un Povestea citită m-a
modifică PARTICIPIU
(NEPREDICATIVE) obiect. fascinate.
forma.
Scopul, apartenenţa,
SUPIN A venit pentru cântat.
destinaţia unui obiect

TIMPURILE MODULUI INDICATIV

TIMPUL FORMA EXEMPLU
PREZENT - Corina desenează un păun.
IMPERFECT Alin scria o poezie.
TRECUT
PERFECT COMPUS Ai fost la mare?
PERFECT SIMPLU Tu citişi cartea recomandată?
MAI MULT CA Domnul doctor scrisese reţeta.
PERFECT
SIMPLU Când va termina lucrarea?
VIITOR
ANTERIOR Când voi fi bătrân şi singur, tu vei fi murit
demult.
POPULAR O să-ţi arăt eu ţie şi ai să vezi!

1.CONJUGARE

7.FUNCTIE
SINTACTICA 2.MOD

VERBUL
 6. ADVERBUL
Adverbul este partea de vorbire neflexibilă care arată o caracteristică a unei acţiuni sau a unei
însuşiri.

Clasificare
a. adverbe de loc: aici, acolo, departe, aproape,
b. adverbe de timp: acum, atunci, ieri, târziu, devreme, odată, întotdeauna
c. adverbe de mod: abia, aşa, alene, bine, româneşte, vitejeşte
d. adverbe relative: unde, cum, cînd, cât
 au rol dublu: în frază sunt conjuncţii subordonatoare, iar în propoziţie au funcţie
sintactică
e. adverbe interogative: unde?, cum? când? cât?
f. adverbe nehotărâte: fiecând, fiecum, oarecum, câtva, undeva, oricând, oriîncotro, altcând,
altcum, altundeva, altcândva, odată, câteodată, deseori.
g. adverbe predicative: fireşte, negreşit, pesemne, poate, probabil, sigur, desigur, cu
siguranţă, fără îndoială, de bună seamă urmate de conjuncţia subordonatoare că/să
h. adverbe provenite din verbe la modul participiu: mâncat, alergat, spus, încâlcit, etc

Grade de comparaţie
A. grad pozitiv: bine
B. grad comparativ – de superioritate: mai bine
– de egalitate: tot atât de bine, la fel de bine
– de inferioritate: mai puţin bine
C. grad superlativ – relativ – de superioritate: cel mai bine
– de inferioritate: cel mai puţin bine
– absolut: foarte bine, deosebit de bine, extraordinar de bine, super bine
nemaiîntâlnit de bine.

Locuţiuni adverbiale
în grabă, din nou, pe de rost, de-a pururea, pe negândite, pe neaşteptate, rând pe rând, clipă
cu clipă, harcea-parcea, târâş-grăbiş, în faţă, în spate, de-a lung, în centru

Funcţii sintactice
 1. Complement circumstanţial de loc: Ajung acolo.
2. Complement circumstanţial de timp: Plec mâine.
3. Complement circumstanţial de mod: Învăţ foarte bine.
4. Nume predicativ: Este bine că munceşti.
5. Atribuit adverbial: Casa de acolo este nouă.
6. Predicat verbal (în cazul adverbelor predicative): Fireşte că te anunţ.

!!! OBS
Există adverbe fără funcţie sintactică:
- adverbe de negaţie: nu
- adverbe de întărire: şi
- adverbe de mod: chiar, mai

7. CONJUNCTIA
Conjunctia este partea de vorbire neflexibilă care indică raportul de coordonare şi
subordonare între părţi ale propoziţiei, o parte de propoziţie şi o propoziţie sau între două
propoziţii.

I. Dupa formă, conjuncţiile sunt:

- simple : ca, să, ci, dar, de, fie, dacă, ori, sau, fie etc.
- compuse : ca să, ci şi, cum că, şi cu.
- locutiuni conjunctivale : măcar că, pentru că, cu toate că, chiar dacă, în afara, măcar de, de
parcă, până să, fără să, din cauza că, în caz că, în loc să, de vreme ce, în timp ce, în vreme ce,
odată ce, după cum, faţă de cum, ca şi când, ca şi cum, după ce că, şi cu etc.

Conjuncţia se întâlneşte atât la nivelul propoziţiei cât şi la nivelul frazei.

Rolul conjunctiei la nivelul propozitiei

1). leagă două sau mai multe părţi de propoziţie de acelaşi fel.

Exemple:
Cartea şi caietul sunt pe birou. (două subiecte)
Rochia aceasta este noua şi frumoasă (douănume predicative)
Copilul cuminte şi silitor învaţă mult. (două atribute adjectivale)
Plăcerea de a învăţa şi de a scrie este mare. (două atribute verbale)

2). două parti de propozitie diferite:

Oricând şi oriunde e nevoie voi veni. (complement circumstanţial de timp şi complement
circumstanţial de loc)
Oricine şi oricând poate să ma viziteze. (subiect şi complement circumstanţial de mod)
Orice şi oricum e posibil. (subiect şi complement circumstanţial de mod)

3). o parte de propoziţie şi o propoziţie secundară:

a). de acelaşi fel:

(subiect-subiectivă)
Mi-e dat a fi fericit şi să mă bucur de voi.

nume predicativ – predicativă

El a devenit neserios şi cum nu-l ştiam noi.
complement direct – completivă directă
L-am întalnit pe el şi pe cine nu mă asteptam.

b). cu funcţii diferite:

Te-am întâlnit întâmplător şi unde nu mă aşteptam. (complement circumstanţial de loc şi
subordonată de loc)
Eu mă bucur de succesul tău actual şi când vei fi student. (complement indirect si
circumstanţială de timp)

La nivel de frază, conjuncţia leagă:

a). două propoziţii de acelaşi fel în raport de coordonare:
- copulativă: şi, nici, precum şi.
- adversativă: dar, iar, însă, ci.
- disjunctivă: fie, sau, ori.
- conclusivă: deci, asadar.

II. După felul raporturilor stabilite între părţile de propoziţie sau între propoziţii, la nivel de
frază, conjuncţiile sunt:
A). Coordonatoare (leagă părţi de propoziţie sau propoziţii de acelaşi fel):
- copulative: şi, nici, precum şi.
- adversative: dar, iar, însă, ci.
- disjunctive: fie, sau, ori.
- conclusive: deci, asadar, prin urmare (locuţiune conjuncţională)
Propoziţiile în raport de coordonare pot fi ambele principale sau ambele secundare.

B). Subordonatoare – raportul de subordonare se stabileşte între o propoziţie principală -

regentă şi o subordonată.
Subordonarea se realizează prin conjuncţiile subordonatoare: ca, să, dacă, de etc. şi locuţiuni
conjuncţionale: pentru că, deoarece, fiindcă, din cauza că etc.

Rolul de element relaţional între regenta şi subordonată este îndeplinit de o serie de locuţiuni
conjuncţionale: până să, până când, pentru că etc.

Alte părţi de vorbire cu valoare de conjuncţie

Rolul de legătura între propoziţii este adesea îndeplinit de alte părţi de vorbire.
Acestea sunt:
1). Adverbe interogative-relative: unde, când, cum, cât şi compusele nehotârate: oricând,
orişicând, oriunde, orişiunde, oricum, orişicum, oricât, orişicât.

2). Pronumele interogative-relative: care, cine, ce, ceea ce, şi compusele nehotărâte: oricare,
orişicare, oricine, orişicine, oricine, orisice etc.

8. PREPOZITIA
Prepoziţia este partea de vorbire neflexibilă care face legătura între părţi de propoziţie în cadrul
propoziţiei. Nu are funcţie sintactică!
Ex. Plecarea la Cluj m-a entuziasmat.

Tipuri de prepoziţii:
 Simple (alcătuite dintr-un singur element): cu, de, la, în, pe, din, prin, spre, sub, fără, către,
contra etc.
  Compuse (alcătuite din mai multe prepoziţii): de la, de pe, pe la, de prin, pe sub, fără de,
de pe la, de pe lângă, dinspre, înspre, despre, dintre, de-a etc.

 Locuţiuni prepoziţionale (grupuri de cuvinte care prezintă unitate de sens, cu valoare de

prepoziţie):
- care cer cazul genitiv: în faţa, în spatele, din cauza, în ciuda, în mijlocul, de-a lungul,
în urma, în preajma;
- care cer cazul acuzativ: înainte de, dincolo de, în decurs de, din cauză de, în loc de,
faţă de, în afară de, împreună cu, conform cu etc.

Regimul cazual al prepoziţiilor:

 Prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale cu cazul Acuzativ:
- a, cu, de, la , în, pe, din, prin, spre, sub, către, fără
- de la, de pe, de prin, de peste, de pe la, de pe lângă
- dispre, despre, înspre, decât, ca, cât, de-a
- dincolo de, în decurs de, în conformitate cu, din cauză de, în comparaţie cu, cu
privire la, dincoace de, pe vreme de, începând cu, în scop de, alături de etc.

 Prepoziţii cu cazul Dativ:

- datorită, graţie, mulţumită
- conform, potrivit, contrar
- asemenea (asemeni), aidoma, aşijderea.

 Prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale cu cazul Genitiv:

- asupra, contra, împotriva, înaintea, dinaintea, împrejurul, dinăuntrul, înapoia,
deasupra, în faţa, în dosul, în spatele, în mijlocul, în centrul
- în vremea, pe vremea, în timpul, din timpul
- din cauza, din pricina
- în vederea, în folosul, în favoarea, în defavoarea, în detrimentul, în paguba, în
ciuda, în pofida
- în numele, la adresa, cu excepţia, în afara etc.

Atenţie! Adverbe Prepoziţii

înainte înaintea
înăuntru înăuntrul
dedesubt dedesubtul
în faţă în faţa
în spate în spatele

9. INTERJECTIA
Definiția. Interjecţia este o parte de vorbire neflexibilă care exprimă direct sau indirect
stări psihice emoţionale sau reproduce cu aproximaţie sunete şi zgomote.

Interjecţiile sunt cuvinte de tip special ce se deosebesc atât de părţile de vorbire

autosemantice care denumesc noţiuni propriu-zise, cât şi de instrumentele gramaticale
(prepoziţii şi conjuncţii) ce exprimă raporturile dintre noţiuni. Interjecţiile nu denumesc, ci
redau diferite emoţii, sentimente, impulsuri de voinţă ale vorbitorului sau zgomote din
natură. Adesea rostirea lor este însoţită de anumite gesturi (mișcări ale feței,mâinilor),
deoarece ele singure nu sunt suficiente pentru a exprima pe deplin starea fizică sau psihică
a vorbitorului.

Clasificarea interjecțiilor

După formare și după origine, interjecțiile sunt de două feluri: primare și secundare.

Interjecțiile primare se impart în interjecții simple și compuse.

Interjecțiile simple sunt alcătuite dintr-un singur component:

- dintr-o vocală (A!,O,!E! I!) sau consoană (H!): O, ce tânăr ești!

- dintr-un diftong (Ai! Ia! Ui! Ei!): Ei, nu te duce acolo!

- dintr-o vocală și o consoană (Ah! Of! Eh!): Ah, ce cald este afară!

- interjecţii bisilabice (Aho! Oho! Ehe! Aha!): Aha! Deci acolo te-ai ascuns!

Interjecţiile compuse sunt alcătuite fie prin alăturarea a două interjecţii diferite, fie prin
repetarea aceleiaşi interjecţii: haide-hai!, tic-tac!, trosc-pleosc!, lipa-lipa! cuțu-cuțu!

Interjecțiile secundare sunt cele provenite din alte părți de vorbire, iar datorită unei
întrebuințări foarte frecvente, își pierd sensul lexical, capătă o valoare afectivă și devin
interjecții. Astfel, pot deveni interjecții unele substantive (doamne!, păcat!, rușine!, frate!,
mamă! etc.), adjective (sărăcan, aracan etc.), adverbe (aș!, așa!, aiurea!, unde!)

După sens, interjecțiile se împart în:

1. Interjecţii emoționale ce exprimă senzaţii fizice sau stări sufleteşti .În mod teoretic,
toate reacţiile afective pot fi exteriorizate cu ajutorul interjecţiilor. Prin aceași interjecţie
pot fi redate mai multe stări sufleteşti sau senzaţii:

- durere: “Ah! ce mă doare piciorul.”

- admirație: “Ah! ce fată deșteaptă am.”

- încântare: ” Ah! bine că ai venit.”

- dorință: ” Ah! tare aș vrea să te văd.”

2. Interjecţii care exprimă voinţa sau dorinţa. Ele au un sens apropiat de al imperativului
sau al vocativului. Cu ajutorul lor se redau diferite acte de voinţă: adresări, rugăminți,
porunci, îndemnuri (alo!, bre!, hai!, haide!, haideţi!, stop!).

3. Interjecții onomatopee sunt interjecţiile care reproduc diferite sunete, zgomote sau
strigătul animalelor: bang! poc! zdup! pleosc! vâj! ham! cucu! oac! guiț! cucurigu! miau!
hapciu! etc.

Locuţiunile interjecţionale sunt sintagme legate în componenţa cărora intră o interjecţie

primară şi un alt cuvânt cu valoare interjecţională: ia uite! ia te uită! ia vezi! nu zău! ei
asta-i!

Interjecţiile apar totdeauna cu valori afective, pe care le redau mai nuanţat decât cuvintele
obişnuite. Ele aparţin, de fapt, mesajului vorbit, în textul scris, fiind doar mărci ale oralităţii
şi apărând exclusiv în stilul beletristic, în vorbirea populară şi familiară. Frecvenţa
interjecţiilor într-un text este deci un indice al expresivităţii şi al oralităţii acestuia. Unele
 dintre ele ajută la formarea unor părţi de vorbire flexibile: of – oftat, a ofta ; vai – vaiet, a
se văita; poc – pocnet, pocnit, a pocni; sau fac parte din componenţa unor unităţi
frazeologice (vai şi amar, cu chiu cu vai, aoleu şi vai de mine).

Interjecţiile de adresare măi, mă, bre au în vorbire acelaşi rol ca și vocativul, adică sunt
folosite pentru a striga pe cineva, spre a-l face atent la comunicarea pe care vrem să i-o
facem. Sunt şi interjecţii de adresare care nu au rolul de a striga pe cineva, ci sunt folosite
în scopul de a atrage atenţia cuiva asupra unui lucru sau a unui fapt: ia, iacă, iată, uite.

SINTAXA
Textul este ansamblul de enunţuri orale sau scrise, care au între ele o legătură de sens şi
sunt produse de emiţător cu intenţia de a comunica. Uneori, este denumit şi cu termenul de
discurs.
Fraza este un enunţ alcătuit din două sau mai multe propoziţii.
Propoziţia este un enunţ cu un singur predicat.
După rolul în frază, propoziţia este:
●principală – când nu depinde de altă propoziţie;
●secundară sau subordonată – când depinde de altă propoziţie.

Propoziţia regentă este propoziţia de care depinde o propoziţie subordonată. De fapt,

propoziţiile subordonate depind de un anumit cuvânt din regentă, numit element regent.
Propoziţia regentă poate fi principală sau secundară.
După alcătuire, propoziţia este:
●simplă – formată din predicat şi subiect (sau numai dintr-o parte principală de
propoziţie);
●dezvoltată – formată din predicat, subiect şi măcar o parte secundară de propoziţie.
După aspect, propoziţia este:
●afirmativă – cu predicatul exprimat prin verb (sau altă parte de vorbire) la forma
afirmativă;
●negativă – cu predicatul exprimat prin verb (sau altă parte de vorbire) la forma
negativă.
După scopul comunicării, propoziţia este:
●enunţiativă – când dă o informaţie;
●interogativă – când cere o informaţie.
După conţinutul ei, cel mai frecvent, propoziţia enunţiativă este:
■propriu-zisă – când exprimă un fapt real şi se construieşte cu un verb la modul
indicativ;
■optativă – când exprimă o dorinţă şi se construieşte cu un verb la modul
condiţional-optativ sau, mai rar, la modul conjunctiv;
 ■imperativă – când exprimă o poruncă, un îndemn sau o rugăminte şi se construieşte
cu un verb la modul imperativ.
După conţinutul ei, cel mai frecvent, propoziţia interogativă este:
■propriu-zisă – când cere o informaţie despre o acţiune reală şi se construieşte cu un
verb la modul indicativ;
■optativă – când cere o informaţie în legătură cu o dorinţă şi se construieşte cu un
verb la modul condiţional optativ sau conjunctiv.

Atât propoziţiile enunţiative cât şi propoziţiile interogative pot fi:

●exclamative şi neexclamative.
Relaţiile sintactice sunt:
relaţia de interdependenţă – care se stabileşte între predicat şi subiect prin prezenţa
simultană şi obligatorie a celor doi constituenţi în acelaşi context; predicatul impune părţii de
vorbire prin care se exprimă subiectul cazul nominativ, iar subiectul impune verbului prin care
se exprimă predicatul acordul;
relaţia de coordonare - care se stabileşte între părţi de propoziţie de acelaşi fel şi între
propoziţii de acelaşi fel (principale sau secundare, cu acelaşi regent);
relaţia de subordonare – care se stabileşte între părţi secundare de propoziţie şi un
element regent şi între o propoziţie secundară şi regenta ei.
Mijloacele de realizare a relaţiilor sintactice sunt:
●Flexiunea – apare în propoziţie şi se referă la forma pe care o ia cuvântul în vorbire
pentru a exprima o poziţie sintactică; marchează raportul dintre subiect şi predicat, precum şi
raportul dintre o parte secundară de propoziţie şi regentul acesteia; în propoziţia Racheta
zboară, verbul cu funcţia sintactică de predicat este acordat în persoană şi număr cu subiectul,
căruia îi impune cazul nominativ. În propoziţia Dau băiatului un sfat, substantivul băiatului este
în cazul dativ,fiind complement indirect, iar substantivul un sfat, în cazul acuzativ, fiind
complement direct.
Joncţiunea – apare în propoziţie şi în frază şi se referă la realizarea legăturii dintre părţile
de propoziţii prin elemente de relaţie; acestea sunt:
a. prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale – pentru relaţia de subordonare dintre părţile
secundare de propoziţie şi elementul lor regent: Aeromodelul de aluminiu zbura în jurul casei;
în această situaţie, se poate combina cu flexiunea;
b. conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale coordonatoare – pentru relaţia de coordonare
dintre părţi de propoziţie de acelaşi fel sau dintre propoziţii de acelaşi fel: Am cumpărat cărţi,
precum şi reviste, / dar nu le-am citit încă. /;
c. conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale subordonatoare – pentru relaţia de subordonare
dintre o propoziţie secundară şi regenta ei: Merg la biblioteca şcolii / ca să mă documentez /
chiar dacă nu găsesc totdeauna toate cărţile necesare. /;
d. pronume şi adjective pronominale relative şi nehotărâte – pentru relaţia de
subordonare dintre o propoziţie secundară şi regenta ei: Oricine învaţă noţiunile / care sunt
predate de profesor / va şti la examen. /
e. adverbe relative şi nehotărâte – pentru relaţia de subordonare dintre o propoziţie
secundară şi regenta ei: Merg / unde doreşti./
●Juxtapunerea – apare în propoziţie şi în frază şi constă în alăturarea părţilor de
propoziţie de acelaşi fel sau a propoziţiilor, fiind marcată în scris, de obicei, prin virgulă: Am
aşezat pe birou cărţile, caietele, creioanele, / am măturat,/ am şters geamurile / şi am aerisit. /;
exprimă cel mai frecvent o relaţie de coordonare; uneori, este folosită pentru subordonare, Ca
în cazul apoziţiei: El este Dan, prietenul meu.
●Topica – apare în propoziţie şi în frază şi se referă la ordinea cuvintelor în propoziţie şi a
propoziţiilor în frază; limba română are o topică relativ liberă; serveşte la recunoaşterea
apoziţiei faţă de termenul regent care este antepus (Profesorul Ionescu este sever. Ionescu,
profesorul este sever.) şi, uneori, la diferenţierea subiectului de numele predicativ, care
urmează verbului copulativ (Ion este prietenul meu. Prietenul meu este Ion.)
●Intonaţia – apare în propoziţie şi în frază şi se referă la variaţia de înălţime a vocii, fiind
un mijloc fonetic de realizare a relaţiilor sintactice; diferenţiază subiectul de numele predicativ,
chiar dacă acesta este antepus verbului copulativ ( Ionescu este profesorul meu.)
●Pauza – apare în propoziţie şi în frază şi se referă la întreruperea vorbirii, fiind, împreună
cu intonaţia, un mijloc fonetic de realizare a relaţiilor sintactice; poate marca absenţa unui
predicat (El a mers acasă şi ea, în oraş.) sau prezenţa unor părţi de propoziţie izolate de restul
enunţului (Dana, harnică, a făcut repede exerciţiile.).

SEMNE DE PUNCTUATIE
SI ORTOGRAFIE

SEMNUL UTILIZARE EXEMPLIFICARE

Punctul  Marchează sfârşitul  Citeşte mult.

. unei propoziţii sau Citeşte / şi
fraze enun-ţiative. rezolvă pro-
 Se pune după o bleme. /
prescurtare.  M.S. ( Maiestatea
sa )

Semnul  Marchează sfârşitul  Cine vorbeşte?

întrebării unei propoziţii sau Îmi spuneţi / cine
? fraze intero-gative. vor-
 Se pune după un beşte? /
cuvânt interogativ.  Unde?

Semnul  Marchează sfârşitul  Ce frumos e afară!

exclamării unei propoziţii / Priveşte / cât e
! fraze excla-mative. de înalt
 Marchează sfârşitul muntele! /
unei propoziţii /  Fii atent!
fraze impera-tive. Fii atent / şi nu te
 Desparte un vocativ mai
sau o interjecţie de juca! /
restul enun-ţului.  Ionel! astâmpără-
te!
Of! mă deranjezi!

Punctele  Marchează o  Te rog să...

de întrerupere în
suspensie cursul vorbirii (al  „În vremea veche,
... / [...] gândirii). [...] pe când
  Indică lipsa unui Dumnezeu...
fragment din text.

Două  Se folosesc înaintea  Căutăm în text:

puncte unei enumerări. epitete,
(:)  Arată începutul comparaţii,
vorbirii directe ( metafore, ...
vorbirea unui per-  I-a spus:
sonaj ). - Adu-mi, te rog, o
 Se pun înaintea unei cană cu apă!
ex-plicaţii sau a unei  Timp estimat: 12
precizări. minute.

Linia de  Delimitează o  „ şi gura vetrei - cu

pa-uză explicaţie, o flăcări şi cu jar -
_ completare de îngână basmul...”
restul enun-ţului.

Virgula
(,) ÎN FRAZĂ  Citesc lecţia, /
 Desparte propoziţii desenez, / rezolv
de acelaşi fel, probleme. /
coordonate prin
juxtapunere .  Ziua aceea, / în
 Desparte o care am aflat
atributivă expli- rezultatul, / mi-a
cativă de regenta ei. rămas vie în
amintire. /
 Desparte anumite  Deşi plouă, / ies la
subor-donate de plimbare./
regenta lor.(vezi
tabelul  Merg afară, / zise
subordonatelor! ) ea, / după ce
 Desparte o termin lecţiile. /
incidentă de restul
frazei.
 A cumpărat: mere,
ÎN PROPOZIŢIE pere, struguri.
 Desparte  Este isteţ, harnic,
elementele unei ascul-tător.
enumeraţii.
 Desparte două părţi  Nepoata mea,
de propoziţie de Iulia, este
acelaşi fel drăgălaşă.
( 2S, 2 np, 2A...,
2C... ).  Alergând, s-a
 Desparte apoziţia împiedicat.
simplă sau Ascultat, a fost
dezvoltată (A.s.ap. - notat cu zece.
N) de restul
propoziţiei.  Mureşul, în
 Desparte gerunziile câmpie, are cursul
şi participiile aflate lin.
 la începutul
comunicării de  Da, ai dreptate.
restul propoziţiei. Nu, n-ai dreptate.
 Desparte
complementele
circumstanţiale  Ionel, astâmpără-
aşezate în-tre te!
subiect şi predicat.
 Desparte adverbele
de afir-maţie sau de  Of, cât mă superi!
negaţie ( e-gale cu o
propoziţie ) de
restul enunţului.  Eu am aflat din
 Desparte ziar, el, de la
substantivul în cazul radio.
vocativ de restul
propoziţiei.
 Desparte o
interjecţie ex-
clamativă de restul
propo-ziţiei.
 Marchează lipsa
predica-tului.

Punctul şi  Desparte o  Găsiţi apostroful şi

virgula propoziţie sau un cratima folosite în
; grup de propoziţii text; explicaţi
de restul frazei. folosirea lor.

Ghilimelele  Închid între ele un  „Peste vârfuri

„...” citat sau un titlu. trece lună,” /
 Marchează „Lacul”
cuvintele unui  „Înţelepciunea e
personaj ( în locul rară”, zise bunicul.
liniei de dialog ).
 Indică folosirea unui  A venit şi
cu-vânt cu sens „deşteptul” de
«» figurat. Gigel!
 Indică existenţa  „Vorba ceea:
unui citat în citat. «Lasă-l, măi! L-aş
lăsa eu, dar...»”

Linia de  Indică începutul  -- Vino aici, a spus

dia-log vorbirii directe ( a el.
__ fiecărui perso-naj ).

Cratima  Indică scrierea  gura-leului,

- corectă a galben-auriu,...
unui cuvânt  te-am ( văzut )
compus. într-o ( poveste )
 Indică rostirea ducându-se
 împreună a două
sau mai multe cu-
vinte, cu / fără
dispariţia unei  E nevoie de doi-
silabe ( uneori şi trei oameni.
dispariţia unui
sunet / dispariţia  C.F.R.-ul
hiatului ).  show-uri
 Se pune între două show-ul
numerale pentru a
exprima
aproximaţia.
 Leagă desinenţa sau
arti-colul hotărât de
abrevieri sau de
unele neologisme.

Apostroful  Indică lipsa  pân’ diseară

’ accidentală a unui  al’ dată
sunet sau a unui
grup de sunete  ’89
dintr-un cuvânt.
 Indică lipsa unor
cifre ( în scrierea
anilor ).

LITERATURA ROMANA
STILISTICA – FIGURI DE STIL

Procedee artistice – procedee prin care se modifică înţelesul propriu al unui cuvânt sau al unei
construcţii gramaticale pentru a sugera imagini.
- orice schimbarea de înţeles făcută cu bună ştiinţă care scoate în relief un
gând, o impresie, o dorinţă, etc.

Comparaţia - figura de stil prin care se alătură doi termeni, cu scopul de a-l evidenţia pe primul.
Acestea pot denumi obiecte, fiinţe, persoane, acţiuni sau noţiuni abstracte.
Între cei doi termeni ai comparaţiei se stabileşte o relaţie de asemănare marcată
prin construcţii: ca, precum, cât, asemenea, la fel ca, etc.
„ Precum un râu de munte când gheata s-a topit / Se varsă peste maluri…”(V.
Alecsandri)

Exemple: a) „Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vântul în
tulburarea sa.” ( I. Creangă)
 b) „Să nu zică leahul c-a intrat într-o cetate românească ca într-o ţarină pustie.” (C.
Negruzzi)
c) „Şi ca nouri de aramă, şi ca ropotul de grindeni
Orizontu – ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni” ( M. Eminescu)
d) „Nalt cât casa/ Verde ca mătasea” ( folclor)
e) „Fulgii zbor, plutesc în aer, ca un roi de fluturi albi”. (V. Alecsandri)
„Căci pretutindeni murmurul l-auzi/
Asemeni unui tainic călăuz” .(D. Anghel)

Epitetul - figura de stil care exprimă însuşiri deosebite, neaşteptate ale obiectelor sau ale
acţiunilor, determinând un substantiv sau un verb.
Felul epitetelor:
- După partea de vorbire determinată:
a) epitet al substantivului: „ Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă”(V. Alecsandri)
„ Val de brumă argintie mi-a împodobit grădina” ( O. Goga)
b) epitet al verbului: „Codru-şi bate frunza lin”
„ Melancolic cornul sună” ( M. Eminescu)
„ Cu frâul pe coamă el fuge nebun”. (G. Coşbuc)

- După numărul de termeni din care este alcătuit:

a) simplu: „ Sub palida lumină apar misterios” ( V. Alecsandri)
b) multiplu: „Gerul aspru şi sălbatic strânge-n braţe cu jălire” ( V. Alecsandri)
„ Pe câmpia înălbită, netedă, strălucitoare” (V. Alecsandri)
„ În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit” ( V. Alecsandri)

- După valoarea stilistică:

a) cromatic: „Luminile biruite, decolorate, palide, albe, ofilesc, descresc şi dispar”( D. Anghel)
„ Pe câmpi un val de argintie ceaţă” (M. Eminescu)
b) personificator: „Codrii se zvârcoleau neputincioşi” (C. Hogaş)
„ În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi”. ( V. Alecsandri)
c) metaforic: „ Cu ochii de sânge, cu barba vâlvoi” ( M. Eminescu)
„ De treci codrii de aramă, de departe vezi albind” ( M. Eminescu)
„ La pământ mai că ajunge al ei păr de aur moale” ( M. Eminescu)

d) hiperbolizator: „Sălbatecul vodă e-n zale si-n fier

Şi zalele-i zuruie crunte
Gigantică poart-o cupolă pe frunte…” (G. Coşbuc)
- După poziţie:
a) postpus: „Căci vodă ghiaurul în toţi a băgat
O groază nebună” (G. Coşbuc)
„Valuri străvezii de aburi sclipitori se ridicau în unde creţe” (C. Hogaş)
b) antepus: „ Privesc focul, scump tovarăş, care vesel pâlpâieşte”. (V. Alecsandri)
„ Blând îngânat de-al valurilor glas.” ( M. Eminescu)
„Căci pretutindeni murmurul l-auzi
Asemenea unui tainic călăuz” (D. Anghel)
Personificarea – figura de stil prin care se atribuie însuşiri omeneşti unor lucruri şi unor fiinţe
necuvântătoare.

Exemple: „Pâraiele umflate curg iute şopotind

Şi mugurii pe creangă se văd îmbobocind” ( V. Alecsandri)
„ Văzduhul bubuieşte!... pământul dezmorţit
Cu mii şi mii de glasuri semnalului răspunde” ( V. Alecsandri)
„ Gerul vine de la munte, la fereastră se opreşte
Şi privind la focul vesel care-n sobe străluceşte” ( V. Alecsandri)
„ El depune flori de iarnă pe cristalul îngheţat
Crini şi roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat.” ( V. Alecsandri)

Metafora – figura de stil prin care se trece de la sensul obişnuit al unui cuvânt la alt sens, prin
intermediul unei comparaţii subînţelese, cu scopul plasticizării imaginii.
- figura de stil prin care se înlocuieşte un termen obişnuit (propriu) prin altul neobişnuit
(figurat) pe baza unor asemănări între cei doi termeni.
- este o comparaţie prescurtată, deoarece lipseşte termenul cu care se face comparaţia
Exemple: „ Mircea însuşi mâna-n luptă vijelia-ngrozitoare” ( M. Eminescu)
„Numele Măriei Tale e destul tun” (C. Negruzzi)
„ Toată floarea cea vestită a întregului Apus” ( V. Alecsandri)
„ Un fulger se aprinde în ochii lui pe loc.” ( V. Alecsandri)
„Căci vorba-i e tunet, răsufletul ger
Şi vodă-i un munte.” (G. Coşbuc)

Enumeraţia – constă în însuşirea unor termeni de acelaşi fel sau cu sensuri apropiate în context,
urmărindu-se amplificarea ideii exprimate.

Exemple: „În sfârşit, venea duiumul oştii: trăsături, bagaje, pedestraşi, şleahtă pospolită…”(C.
Negruzzi)
„ Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium.” ( M. Eminescu)
„ Munţii sloboziră…ploile, trăsnetele şi şuvoaiele.” (G.Galaction)
„ Zbierăt, raget, ţipet, vaiet, mii de glasuri spăimântate
Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate.” ( V. Alecsandri)
„Feţişoara lui/ Spuma laptelui;
Mustăcioara lui / Spicul grâului;
Perişorul lui / Pana corbului;
Ochişorii lui / Mura câmpului” (Mioriţa)

Repetiţia – constă în reluarea unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte, pentru a întări o anumită
idee, sau a evidenţia anumite aspecte ale obiectelor sau acţiunilor prezentate.
Exemplu: „Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iar.” ( V. Alecsandri)
„ Ard satele române! ard holdele-n câmpii! Ard codrii…”( V. Alecsandri)
"Stai, paşă, o vorba de aproape să-ţi spun …
Stai, paşă! Să piară azi unul dintre noi “ (G. Coşbuc)
“Cine-i ? strigă Tudor *…+
Cine-i ? rânji bătrânul *…+
Cine-i ? strigă înăbuşit Şoimaru” (M. Sadoveanu)
“Amurg de toamnă violet…
Doi plopi, în fund, apar în siluete
Apostoli în odăjdii violete –
Oraşul tot e violet” (G. Bacovia)

Aliteraţia - o repetiţie de tip special ce constă în repetarea unor consoane sau a unor grupuri
de consoane sau silabe initiale pentru obţinerea unui efect muzical sau onomatopeic (armonie
imitativă)

Exemple : “Frunzele-i cad, zbor în aer şi de crengi redezlipesc

Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc “ ( V. Alecsandri)
“Crivăţul din meazănoapte vâjâie prin vijelie”
“Prin vulturi vântul viu vuia” – (G. Coşbuc)
“Şi zalele-i zuruie crunte” – (G. Coşbuc)
“Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie” (M. Eminescu)

Asonanţa – un procedeu artistic ce constă în repetarea aceleiaşi vocale accentuate ce creează

impresia de multiplicare şi acumulare.

Exemple: “Iată craiul socru mare “(M. Eminescu)

“O, dulce–al nopţii mele domn
De ce nu vii tu ? Vină ! “ (M. Eminescu)

Inversiunea – este un procedeu artistic care constă în schimbarea ordinii obişnuite a cuvintelor
intr-o propoziţie, cu scopul de a scoate în evidenţă un obiect, o însuşire, o idee.

Exemple: “ În văzduh voios răsună clinchete de zugălăi” ( V. Alecsandri)

“Cu mustaţă răsucită şede-n ea un mire flutur”(M. Eminescu)
“Pe vodă-l zăreşte călare trecând ” (G. Coşbuc)
“El ca pe-o mireasă moartă o-încunună dinspre ziori
C-un văl alb de promoroacă …” ( V. Alecsandri)
“Astfel ades eu nopţi intregi am mas
 Blând îngânat de-al valurilor glas” (M. Eminescu)

B. ELEMENTE DE VERSIFICATIE

I. Versul – un rând dintr-o poezie

Lungimea versurilor poate fi diferită.
Există :- versuri scurte- formate chiar şi dintr-un cuvânt

Ex. – „Soare scurt în liliac,

Zbor subţire de gândac
Glasuri mici
De rândunici
Viorele şi urzici.”
(G. Topîrceanu, Rapsodii de primăvară)
-versuri lungi
Ex. – „Oaspeţii caselor noastre, cocostârci şi rândunele,
Părăsit-au a lor cuiburi ş-au fugit de zile rele;
Cârdurile de cocoare, înşirându-se-n lung zbor,
Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor.”
(V. Alecsandri, Sfârşit de toamnă)

II. Strofa – grupul de unul, două sau mai multe versuri

1. monostihul sau monoversul – un vers
Ex. – „Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas.”
(Ion Pilat, Artă poetică)

2. disthul – două versuri

Ex. – „Grai tămâiat,căţuie de petale,
Gândul mi-a ciobănit pe plaiurile tale.”
(V. Voiculescu, Grai valah)

3. terţul sau terţina – trei versuri

Ex. – „De o gânganie mică,
Păru-n cap i se ridică
Şi pielea i se furnică.”
(A. Pann, Povestea vorbii)
 4. catrenul- patru versuri
Ex. – „A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor
Şi-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.”
(G. Topârceanu, Rapsodii de toamnă)

5. cvinarie- cinci versuri

Ex. – „ Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină
Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;
C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină
Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,
Se stinse-o dalbă stea!
(M. Eminascu, La mormântul lui Aron Pumnul)

6. –sextină – şase versuri

Ex.- „Spre apus abia s-arată
Printre crengi, întunecată,
O văpaie de rubin...
Din frunzişurile grele
De-nnoptare, tot mai vin
Glasuri mici de păsărele...”
(G. Topîrceanu, Acceleratul)

7. – polimorfe- 7,8,9,10,11,sau 12 versuri

Ex. –„Ai noştri sunt aceşti munţi
pietroşi, mănoşi, cărunţi,
căci noi ne-am căţărat pe ei spre cer,
noi le-am deschis adâncurile de-aur şi de fier
şi-am suferit prin ei pe ploi şi ger...
noi le-am spintecat uriaşele pântece,
noi le-am proslăvit frumuseţile-n cântece
şi le-am cunoscut sufletul şi furtunile mai bine
ca orişicine...”
(Aron Cotruş, Ai noştri sunt aceşti munţi...)
Strofele se delimitează între ele printr-un spaţiu alb.
Unele poezii nu au versurile grupate în strofe şi se numesc astrofice sau continuative.

III. Refrenul – repetiţia identică sau aproximativă asemănătoare aceluiaşi (aceloraşi) vers
(versuri) după fiecare strofă pentru a accentua o anumită idee.
Ex. – „Cunosc o fântână pe calea umbrită;
...................................................................
Pe valea umbrită cunosc o fântână;
......................................................................
Pe valea umbrită cunosc o fântână.”
(Al. Macedonscki, Fântâna)

IV. Măsura – numărul silabelor dintr-un vers

Ex. – „Doi-nă doi-nă cân-tic dul-ce”
(Folclor)
-măsura este de 8 silabe

V. Ritmul – succesiunea regulată a silabelor accentuate şi neaccentuate dintr-un vers

Piciorul metric – grupul sau unitatea de ritm formată din două sau mai multe silabe, din care
cel puţin una este accentuată.
1. Troheul – piciorul metric bisilabic format din două silabe, din care prima accentuată; ritmul
se numeşte trohaic.
Ex. –„Doi-nă, doi-nă, cân-tic dul-ce”
′ ′ ′ ′
/__ __ / __ __ / __ __ / __ __/
(Folclor)
2. Iambul – piciorul metric bisilabic, format din două silabe, în care accentul cade pe a doua
silabă; ritmul se numeşte iambic.
Ex. „Când tre-mu-rân-du-şi ja-lea şi sfi-a-la”
′ ′ ′ ′ ′
__ __ / __ __ / __ __ /__ __/__ __/ __
(O. Goga, Dăscăliţa)

3. Amfibrahul – piciorul metric trisilabic, format din trei silabe, în care accentul cade pe a doua
silabă; ritmul se numeşte amfibrahic.
Ex. -„Cu-nosc o fân-tâ-nă pe va-lea um-bri-tă”
′ ′ ′ ′
/__ __ __/ __ __ __/ __ __ __/__ __ __/
(Al. Macedonski, Fântâna)
 VI. Rima- potrivirea sunetelor de la sfârşitul a două sau mai multe versuri începând cu o
vocală accentuată.
Felul rimei:
a) Monorima – aceeaşi rimă la mai mult de două versuri
Ex. „Pân-o fost Horea-mpărat, a
Domnii nu s-au desculţat a
Nici în pat nu s-au culcat a
Nici la masă n-au mâncat.” a
(Pân-o fost Horea-mpărat)

b) Rima împerecheată – versul 1 rimează cu 2, iar versul 3 cu 4

Ex. „ – Codrule cu râuri line a
Vreme trece, vreme vine, a
Tu din tânăr precum eşti b
Tot mereu întinereşti.” b
(M. Eminescu, Revedere)

c. Rima încrucişată- versul 1 rimează cu versul 3, iar versul 2 cu versul 4

Ex. – „Acolo unde-s nalţi stejari a
Şi cât stejarii nalţi îmi cresc b
Flăcăi cu piepturile tari a
Ce moartea-n faţă o privesc.” b
(I. Neniţescu, Ţara mea)

d. Rima îmbrăţişată – versul 1 rimează cu versul 4, iar versul 2 cu versul 3.

Ex. –„Sus în brazii de pe dealuri a
Luna-n urmă ţine strajă b
Iar izvorul, prins de vrajă b
Răsărea sunând din valuri” a
(M. Eminescu, Povestea teiului)
VII. Versurile albe sau libere sunt lipsite de ritm, rimă şi măsură, în general de constrângeri
de ordin prozodic.
Ex. – „Această spaimă a curgerii
Dinspre A,
Niciodată spre A,
Această spaimă
De-a trece
Prin toate literele
Pe care le ştii dinainte...”
(Ana Blandiana, Litere)
 GENURI SI SPECII LITERARE

Genul liric

Genul liric cuprinde operele literare caracterizate prin modalitatea directă a

comunicării.
In Grecia antică, poemele cântate cu acompaniamentul lirei erau considerate lirice.
In general, genul liric acoperă creaţia numită poezie.
-primele forme de lirism:- vechi poezii egiptene cu caracter funerar elegiac;
- poemele ebraice de iubire din Cântarea cântărilor;
-poemele religioase din Psalmi;

-în contextul culturii greceşti se dezvoltă specii lirice importante: oda, elegia, imnul; forme
lirice confesive apar şi la poeţii latini - Ovidiu, Vergiliu, Catul;
-în secolul al XVI-lea are loc o structurare a genului liric în speciile cunoscute
-treptat se nuanţează sentimentele, emoţiile, ideile determinate şi exprimate direct în
poezie
-o dată cu romanticii secolului, al XVI-lea (V.HUGO, LAMAEJTNE, A.de MUSSET,
PUŞKIN, LERMONTOV, COLERIDGE, BYRON, SHELLEY, GOETHE, SCHILLER SAU
V.ALECSANDRI, GRIGORE ALEXANDRESCU, M.EMINESCU)
-simboliştii interiorizează, ambiguizează sensurile poetice, cultivă stările vagi, nedefinite
-expresioniştii transpun în versuri nostalgia spre absolut, elanurile dionisiace, vitaliste ale
eului, dar şi agonia prăbuşirii sufleteşti,înstrăinarea omului modern, teroarea limitei şi a
sfârşitului;
-esenţa liricului este starea sufletească, sentimentul;
- în funcţie de conţinutul poetic se identifică o varietate de creaţii lirice:
• Lirica cetăţii - cuprinde creaţii care oglindesc tablouri de viaţă socială;
- reflectare a realităţii contemporane poetului;
- oda, imnul, satira, epigrama* pamfletul
• Lirica intimă (erotică) - ilustrează trăiri profunde;
- iubirea-sentimentul fundamental în existenţa umană,dar şi
tristeţea, regretul, nostalgia, depărtarea de cei dragi,
dezrădăcinarea;
- elegia, romanţa, cântecul

• Lirica peisagistă - exprimă vibraţia sufletului în faţa peisajului natural, armonia,

integrarea cosmică a eului, aspecte pitoreşti din viaţa omului
- pastelul, idila, pastorala
• Lirica de meditaţie (filozofică) - versurile filozofice exprimă profunzimea trăirii, a
emoţiei.

Genul epic

Genul epic cuprinde totalitatea producţiilor literare care exprimă sub formă de naraţiune
idei, sentimente, acţiuni ale eroilor unor întâmplări reale sau imaginare,
-în versuri sau în proză;
-dezvăluie direct sau indirect aspecte ale realităţii;
-relatare obiectivă la persoana I (naratorul e şi personaj şi atunci textul va căpăta trăsături
precum subiectivitatea, autenticitatea, verosimilitatea, veridicitatea) sau a III-a; întâmplările
sunt narate sau povestite;
-scriitorul este ca un „martor" sau o „voce" ce relatează desfăşurarea unor fapte;
-epicul:- poate nara întâmplări care se petrec de-a lungul mai multor generaţii, secole sau
milenii dar şi fapte petrecute în câteva ore;
-se poate deplasa în spatiu(exemplu: călătoria în lună a lui Dionis din nuvela Sărmanul
Dionis de Mihai Eminescu);
 -posedă continuitatea mişcării, a duratei şi a deplasării spaţiale;
-îmbină înfăţişarea comportării exterioare şi analiza stărilor interioare;
-prezintă numeroase personaje, individuale sau colective;
-prezintă acţiuni de amploare diferită, de aici decurgând specii literare diferite(schiţă,
nuvelă, povestire, roman etc);
-naraţiunea se poate asocia cu dialogul, descrierea sau monologul.
Curentele literare au imprimat prozei particularităţi diferite.
1. Proza clasică:- densitate de idei, structură echilibrată, limpezime, concizie, caracter
riguros al construcţiei sintactice, sobrietate şi eleganţă a limbajului;
- personaje tipice, plate, construite pe o singură trăsătură de caracter: avariţie,
snobism, demagogie, corupţie, linguşeală, nimicnicie etc.
- tendinţă moralizatoare
- compoziţie rotundă, simetrică, echilibrată
- naratorul este obiectiv, omniscient, impersonal
-naraţiunea se face la persoana a Hl-a
Reprezentanţi: Costache Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul; Ioan Slavici, Moara cu noroc;
Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi.
2. Proza romantică: - bogăţie metaforică, varietatea şi adâncimea simbolurilor, caracter
liber al construcţiei perioadelor şi a frazei, culoare vie şi pitorească a limbajului;
- personajul romantic = figură excepţională om al antinomiilor, cu un
comportament neprevăzut, spectaculos, „monstru de frumuseţe sau de urâţenie, de bunătate
sau de răutate" (G. Călinescu);
- descoperă fantasticul, miraculosul, magicul, visul, călătoria în ţinuturi
exotice, cosmicul, misterul, demonicul, infinitul spaţial şi temporal;

3. Prozapostmodernă:- o etapă de „tranziţie" spre o nouă literatură (Mircea Cărtărescu)

- preferinţa pentru proza scurtă, în care sunt surprinse realitatea
cotidiană, experienţa nemijlocită a vieţii, dinamica socială, dilemele individului;
- interes pentru mediile sociale marginale şi subterane,
fragmentarismul, grotescul, kitsch-ul, parodia, umorul, „stilul rafinat-plebeu";
- alternarea de registre şi tonuri narative, documentarismul, jocul
convenţiilor naratoriale, metatextualitatea.
Reprezentanţi: Mircea Nedelciu, Aventuri într-o curte interioară,Tratament fabulatoriu;
Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi, Mircea Mihăeş, Femeia în roşu.
4. Proza poetică:- la graniţa dintre liric şi epic;
- tendinţa spre o proză cu valenţe poetice (Mihai Eminescu, Sărmanul Dionis)
- metafore sugestive, idei abstracte, sinestezii, pasaje descriptive ce abundă
în epitete, personificări, metafore, comparaţii;
- verbele sunt înlocuite de adjective şi substantive;
-expresivitatea e de natură poetică.

SPECII LITERARE SI CARACTERISTICI

BASMUL (din cuvântul vechi slav basni = născocire) este o naraţiune populară sau cultă, în proză
sau în versuri, de mare întindere şi cu multe personaje, în care întâmplările reale se împletesc cu
cele fantastice (miraculoase, ireale), fiind săvârşite de eroi cu puteri supranaturale şi prezentând
lupta dintre bine şi rău. Finalul basmului aduce, de obicei, victoria binelui asupra răului.

CARACTERISTICI
1. Dimensiuni ample;
2. Acţiunea se desfăşoară
pe mai multe planuri, cu
intervenţia supranaturalului , binele învinge răul;
3. Acţiune complicată,
plasată într-un spaţiu imaginar (cele două tărâmuri aflate la mare distanţă);
4. Durată îndelungată;
5. Personaje numeroase,
reprezentând forţele binelui sau ale răului;
6. Naraţiunea se îmbină cu
dialogul şi descrierea;
7. Formule specifice (de
început, mijloc şi încheiere) .

LEGENDA (din fr. légende < lat. Legenda = care trebuie citit) este o povestire populară sau cultă,
în proză sau în versuri, amestec de adevăr şi născocire, în care sunt explicate, prin povestirea
unor întâmplări miraculoase, fapte reale.

TIPURI DE LEGENDE
Legendele ne explică originea unor fiinţe, plante, animale (Legenda ciocârliei, Legenda
ghiocelului, Legenda calului, Legenda bradului), originea cosmosului sau aştrilor (Legendele
Olimpului, Soarele şi Luna), denumirile unor râuri sau a unor localităţi (Legenda Mureşului şi
Oltului, Legenda Iaşului, Legenda Bucureştiului), formarea poporului român şi stemelor ţării
(Legenda lui Dragoş Vodă, Legenda lui Negru Vodă, Pintea Viteazul), faptele sfinţilor, ale eroilor
biblici (Despre vieţile sfinţilor), etc.

PARABOLA (din lat. parabola, fr. parabole) este o naraţiune cu învăţăminte desprinse din
întâmplări din viaţa de zi cu zi a oamenilor.

TIPURI DE PARABOLE
1. Parabola ce surprinde aspecte diferite ale firii umane, insistând asupra necesităţii iubirii
aproapelui.
2. Parabola biblică este o pildă sau o istorioară cu un cuprins religios sau moral, care explică
învăţăturile Domnului nostru Iisus Hristos, într-un mod limpede, prin exemple din viaţa de zi
cu zi.

Exemple: Parabola samarineanului milos, Pilda fiului risipitor, Pilda despre oaia rătăcită, Pilda
cu talanţi, etc.

SNOAVA (< vechiul slav iz nova = din nou), este o specie a literaturii populare, constând într-o
istorioară hazlie cu conţinut moralizator.

CARACTERISTICI
1. este o operă narativă, epică, de scurtă întindere;
2. are caracter umoristic;
3. satirizează şi face haz pe seama nor defecte omeneşti ca lenea beţia, prostia, hoţia, zgârcenia
etc.

Personajele cele mai cunoscute ale snoavelor româneşti sunt Păcală şi Tândală.

Exemple: Păcală avocat, Ţăranul şi ochelarii de citit, De-ale lui Păcală, Boierul şi Păcală de Ioan
Slavici, Trei lăudăroşi, Trei mincinoşi, etc.

SCHIŢA (de la a schiţa < it. schizzare) este opera literară epică în proză, de dimensiuni reduse,
cu o acţiune simplă, care prezintă un moment semnificativ din viaţa unuia sau a mai multor
personaje.

CARACTERISTICI:
1. dimensiuni reduse;
2. plasarea acţiunii într-un spaţiu limitat;
3. durata scurtă a acţiunii;
4. acţiune desfăşurată pe un singur plan;
5. număr mic de personaje;
6. îmbinarea naraţiunii cu dialogul;
7. structură preponderent dramaturgică (pe acte şi scene).

Exemple: Vizită, D-l Goe, Bubico de I. L. Garagiale, Bunicul de Barbu Ştefănescu

Delavrancea, Sărăcuţul!… de Emil Gârleanu, Cartea cu jucării de Tudor Arghezi, etc.

NUVELA ( din fr. nouvelle; it. novella = noutate, nuvelă), este opera literară epică în proză, de
dimensiuni mai mari, cu o acţiune mult mai dezvoltată decât cea a schiţei, cuprinzând o
succesiune de episoade la care participă un număr mai mare de personaje surprinse în mai
multe ipostaze de viaţă. Portretul fizic şi moral, precum şi trăirile sufleteşti ale personajelor se
conturează pe parcursul întregii acţiuni, în diferite situaţii de viaţă şi sunt analizate cu mare
fineţe de către autor.

CARACTERISTICI
1. dimensiuni mai mari;
2. pe mai multe planuri;
3. acţiune plasată în mai multe locuri;
4. durată mai mare;
5. personaje multe, caracterizate pe larg;
6. naraţiunea se îmbină ce descrierea şi dialogul.

DOINA este specia literaturii populare în care sunt exprimate cele mai puternice sentimente ale
poporului: iubire, ură împotriva asupritorilor, dor, înstrăinare, haiducie.

Doinele pot fi: de dor, de jale, de înstrăinare, de dragoste, de cătănie, de ciobănie.

Termenul doină apare adesea şi în poezia cultă (M. Eminescu, V. Alexandri, St. O. Iosif, O. Goga,
G. Coşbuc etc.).

Exemple: Doina, Cântecul răzeşului Frunză verde mamostat, Dorul, Floricica, Voinicul, Dorul
mândrei.

FABULA (din lat. fabula = povestire) este specia genului epic, în proză sau în versuri, în care
personajele – animale, plante, lucruri puse în situaţii omeneşti – participă la o întâmplare din
care se desprinde o morală (învăţătură).
Fabula are două elemente componente: povestirea întâmplării şi morala.

CARACTERISTICI
1. Cuprinde elemente umoristice;
2. Morala este formulată direct, clar şi concis, conţine 2-3 versuri şi este aşezată, de obicei, la
sfârşit;
3. Simplitate de fond şi formă, ceea ce o face accesibilă tuturor;
4. Nu respectă reguli de versificaţie, de rimă;
5. Naraţiune continuă.
B A L A D A (lat. ballare = cântec de dans) CULTĂ
Este o creaţie epică în versuri, având un autor cunoscut, în care se povesteşte o întâmplare
neobişnuită din trecut, la care participă un număr mic de personaje atestate sau nu de
documente, surprinse în antiteză.

CARACTERISTICI
1. dimensiune mai mare;
2. acţiune lineară;
3. plasată într-un spaţiu limitat;
4. durată redusă;
5. personaje într-un număr redus, în antiteză, prezentate hiperbolic;
6. naraţiunea se îmbină cu descrierea şi dialogul;
7. preocuparea autorului de a găsi o formă cât mai expresivă;
8. conflict şi subiect dinamic;

Exemple: Poezii populare. Balade de V. Alecsandri, Paşa Hassan, Moartea lui Gelu de G. Coşbuc,
Horia de Aron Cotruş etc.

BALADA POPULARĂ
Este o creaţie epică în proză, care prezintă o întâmplare din trecutul îndepărtat, sub forma unei
acţiuni simple, cu un număr mic de personaje, prezentate de obicei în antiteză şi în care realul
se împleteşte cu fabulosul.

CARACTERISTICI
1. dimensiuni mari;
2. acţiune lineară, realul se împleteşte cu fabulosul;
3. plasată într-un spaţiu limitat;
4. durată redusă;
5. personaje în număr mic în antiteză;
6. naraţiunea se îmbină cu descrierea şi dialogul.

TIPURI DE BALADE POPULARE: haiduceşti (Toma Alimoş), pastorale (Mioriţa, Dolca), istorice
(Novac şi Corbul), solare şi superstiţioase (Mierla şi sturzul), fantastico-mitologice (Iorgu
Iorgovan), familiale (Aniţa Crâşmăriţa, Blestemul mamei) etc.
REPORTAJUL (din fr. reportage) este specia literară în care scriitorul înfăţişează aspecte diverse
ale realităţii, informaţii de călătorie.

TIPURI DE REPORTAJE ŞI CARACTERISTICI:

1. Reportajul literar
- pleacă de la o situaţie reală;
- urmăreşte informarea cititorului;
- accentul cade pe valoarea artistică a textului;
- se îmbină naraţiunea cu descrierea;
- centrul de greutate se deplasează de la faptul în sine la semnificaţie.
2. Reportajul jurnalistic
- pleacă de la o situaţie reală;
- urmăreşte numai informarea cititorului într-un domeniu oarecare;
- centru de greutate rămâne faptul în sine;
ROMANUL (din cuvântul francez roman) este o specie a genului epic în proză, de mare
întindere, cu acţiune complexă, intrigă complicată şi conflicte sufleteşti, la cere participă un
număr mare de personaje şi oferind o imagine amplă şi profundă asupra vieţii.
CARACTERISTICI:
1. dimensiuni ample;
2. pe mai multe planuri;
3. acţiune plasată în locuri diferite;
4. durată mare;
5. multe personaje, aparţinând unor medii sociale diferite, care suferă o evoluţie sufletească şi
morală;
6. naraţiunea se îmbină cu descrierea şi dialogul.
TIPURI DE ROMANE:
a) sociale (Răscoala de Liviu
Rebreanu etc.)
b) istorice (Neamul
Şoimăreştilor - M. Sadoveanu)
c) ştiinţifico-fantastice(Ocolul
pământului în 80 de zile– Verne
d) de aventuri (Toate
pânzele sus de Radu Tudoran)
e) psihologice (Pădurea spânzuraţilor – L. Rebreanu)

PASTELUL şi PSALMUL

PASTELUL (din fr. pastello = procedeu pictural pe bază de creioane colorate) este opera
literară lirică în versuri, în care este zugrăvit un colţ din natură, un peisaj, autorul exprimându-şi
propriile sentimente în descrierea naturii.
Cel mai mare pastelist român este Vasile Alecsandri (vol. Pasteluri: Iarna, Sfârşitul iernei, Malul
Siretului etc.)

PSALMUL (gr. psalmos) este o creaţie lirică, o formă de manifestare a sentimentelor

religioase, cu caracter de rugăciune şi de odă sacră. Psalmul este aşadar, un imn religios, o
formă de laudă adusă lui Dumnezeu de David şi Solomon, regii iudei din Vechiul Testament.
Psalmii biblici au fost traduşi în toate limbile, uneori prelucraţi ca în Psaltirea în versuri a lui
Dosoftei. Tudor Arghezi a scris un volum cu titlul Psalmi.

POEMUL
(neogr. polime, fr. poéme, lat. poema = a face, a crea poezie) este o creaţie epică, în versuri sau
în proză, cu o acţiune mai complicată decât balada, cuprinzând mai multe episoade în care se
povestesc fapte măreţe săvârşite de personaje însufleţite de sentimente nobile.
Poemul cuprinde, alături de substanţa epică şi elemente lirice, uneori dramatice.

POEMUL EROIC prezintă fapte istorice, măreţe sau legendare, din trecutul unui popor.
Personajele care săvârşesc acţiunea sunt însufleţite de sentimente nobile. Poemul eroic are în
prim plan eroi excepţionali, care domină întreaga acţiune, impunându-se printr-o puternică
personalitate.
Exemple: Vasile Alecsandri, Dan, căpitan de plai; Moartea lui Roland etc.

PROVERBUL
(lat. proverbium = dicton, fr. proverbe) desemnează o expresie populară succintă, ce rezumă o
observaţie sau o experienţă de viaţă.
Proverbele au apărut ca o necesitate a omului de a transmite un sfat, o constatare, o concluzie,
uneori satirică
Strâns legate de proverbe sunt zicătorile (lat. dicere = a zice) care sunt tot expresii populare,
menite să caracterizeze scurt o împrejurare a vieţii. (Ai carte, ai parte; Tot răul spre bine).
Proverbele şi zicătorile aparţin genului aforistic şi ele au pătruns de multă vreme în cultura
umanităţii, de la Solomon până în zilele noastre, când a apărut o disciplină consacrată lor –
paremiologia.

Exemple: Anton Pann, Povestea vorbii; C. Negruzzi, Păcală şi Tândală.

IMNUL şi ODA

IMNUL (fr. hymne, lat. hymnus = cântec de biruinţă) este o specie a genului liric, solemnă,
consacrată unui eveniment sau unei personalităţi ieşite din comun.
Tipuri de imnuri:
a) imn naţional (Marseilleza de Pouget de L’Isle; Pui de lei de Ion Neniţescu, Deşteaptă-te,
române de Andrei Mureşanu)
b) imn internaţional -
(Gaudeamus igitur)

ODA (fr. ode) este o creaţie lirică în care se dă expresie unui elan admirativ pentru o
personalitate, un eveniment.
Odele au ca subiecte cinstirea patriei, a limbii, naturii, eroilor, sentimentelor sau izbânzii
omeneşti.
Tipuri de ode:
a) odă eroică;
b) odă religioasă;
c) odă personală;
d) odă închinată limbii.