1.

ORTODOXIA ÎN CONTEXTUL EUROPEAN CONTEMPORAN

Introducere
Valorile umane au, ca scop principal, slujirea binelui comun, a demnităţii
inalienabile a omului, a desăvârşirii umane, dar şi a progresului şi prosperităţii
societăţii umane. Fie că au caracter etic, moral, cultural, politic, ori social, ele
sunt foarte importante pentru o dezvoltare socială durabilă, mai ales că Europa,
pe care împreună o construim, nu urmăreşte doar scopuri, exclusiv economice şi
politice, ci şi culturale sau de civilizaţie. Nu întâmplător, respectul pentru aceste
valori s-a dezvoltat aici, în Europa, continent model de coeziune şi de sinteză
între civilizaţia romană, cultura grecească antică, monoteismul iudaic şi
spiritualitatea crestină, iar acest lucru este recunoscut, de către documentele
europene, atunci când se vorbeşte despre “moştenirea culturalã, religioasã şi
umanistã a Europei, din care s-au dezvoltat valorile universale ce constituie
drepturile inviolabile şi inalienabile ale persoanei, precum şi libertatea,
democraţia, egalitatea şi statul de drept.” 1
Biserica are în centrul preocupărilor ei omul, ca fiinţă creată după chipul
Creatorului şi destinată asemănării nesfărşite cu El, pentru a cărui mântuire
Însuşi Dumnezeu a intrat în istoria umană, întrupându-se. De asemenea,
societatea are, în centrul preocupărilor ei, tot omul, cu problemele şi aspiraţiile
lui, cu neliniştile, ori realizările lui. Această întâlnire, prin om, pentru om şi în
om, a Bisericii şi a societăţii, trebuie să nască o tot mai strânsă colaborare între
cele două realităţi, cea spirituală şi cea materială, pentru a putea ajuta omul în
trecerea lui prin timp şi pentru a-l susţine în depăşirea oricăror obstacole sau
provocări.
Uniunea Europeană, ca expresie a voinţei de unitate şi solidaritate umană,
europeană, are, ca unul din scopuri, garantarea păcii, prosperităţii şi stabilităţii
cetăţenilor ei, adică crearea şi susţinerea unui cadru propice unei optime
dezvoltări umane2. Acest scop este, cu siguranţă, în legătură cu respectul pe care
fiinţa umană îl are în Creştinism, ca participant activ la edificarea Europei
unite.3 Aprofundând acest proces de unitate europeană, ne redescoperim, deşi
diferiţi, totuşi fraţi, deşi altfel, totuşi împreună.

1 ***,Tratatul de la Lisabona, în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene al Oficiului pentru publicaţii oficiale ale
comunitãţilor europene, L-2985, Luxemburg, ediţe în limba românã, 2008/ C115/ 01, anul 51,17.

2 Radu CARP Proiectul politic european, de la valori la acţiune comună, Ed. Universităţii din Bucureşti,
Bucureşti, 2006.
 Biserica, pe care o reprezint, acordă un mare interes promovării valorilor
umane comune, binelui comun şi construirii unei societăţi în care omul să se
poată manifesta şi exprima deplin. Mărturie în acest sens sunt, nu doar
documentele oficiale, dar, mai ales, acţiunile şi proiectele concrete, care vizează
acest lucru şi pe care media le face cunoscute, tot mai mult, în ultimul timp.
Fidelă misiunii ei de a fi “lumină a lumii”, vestitoare neînfricată a
Evangheliei mântuirii, Biserica este aceea care împărtăşeşte, cu încredere şi
speranţă, harul tămăduitor, sfinţitor şi îndumnezeitor al lui Hristos, şi este
icoană neînserată a Împărăţiei lui Dumnezeu, semn al iubirii şi milostivirii
dumnezeieşti. Dialogul şi misiunea sunt două aspect fundamentale ale existenţei
ei, izvorând din însăşi vocaţia sa de aşezământ divino-uman, dar fiind şi scop al
activităţii ei pământeşti. Vocaţia de unitate a Bisericii lui Hristos se
fundamentează, în principal, pe dorinţa expresă şi vizionară a dumnezeiescului
ei Întemeietor, atunci când, în Grădina Ghetsimani, cerea ca “toţi să fie una”.
Aceste cuvinte, adevărat testament ecumenic al Domnului Hristos,
fundamentează activitatea ecumenică ca o adevărată misiune, cu deplin mandat
divin şi sens eshatologic.
Învăţătura Sfintei noastre Biserici, aşa cum se ştie, are în centrul ei
doctrina trinitară, credinţa într-un Dumnezeu, Unul în fiinţă şi întreit în
Persoane, adevăr ce crează o extraordinară viziune de coexistenţă ecclezială,
conform principiului unităţii în diversitate. În perspectivă trinitară, Biserica este
“umanitatea care trăieşte în comuniune liberă şi conştientă cu Sfânta Treime
sau Dumnezeul Cel viu şi revelat prin Iisus Hristos”. 4 Diferitele tradiţii
confesionale au elemente de unitate, care susţin şi fundamentează dialogul
ecumenic, dar au şi elemente de specificitate, care fără a fi privite ca opuse, sunt

3 Miruna Cazaban-Tătaru (coord.), Teologie şi politică. De la Sfinţii Părinţi la Europa unită, Anastasia,
Bucureşti, 2004.

4 Arhim. Conf. Univ. Dr. Daniel CIOBOTEA, Ortodoxia-Comuniune de Biserici surori, egale, libere şi unire
întreolaltă”, în “Îndrumător bisericesc, misionar şi patriotic”, vol. V, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei,
Mânăstirea Neamţ, 1989, 30.
expresia specială a procesului de inculturaţie, de rodire a cuvântului evanghelic
în contexte de cultură şi civilizaţie proprii.
Dialogul şi misiunea, ca expresii majore ale cuvântului şi ca manifestări
fireşti ale adâncului umanităţii noastre, chipul lui Dumnezeu din noi, reprezintă
şi repere ale activităţii normale, eccleziale în contemporaneitate. Nimic nu este
mai firesc şi mai natural, pentru Biserică, decât a relaţiona, a intra în dialog, a
crea punţi de comunicare, a înlesni schimburi reciproce de valori spirituale şi
culturale, dar şi de a media raporturile inter-umane. Într-un fel, am putea spune
că dialogul şi misiunea Bisericii ţin de esenţa vocaţiei sale dumnezeieşti, dar şi
de mijloacele practice prin care îşi poate împlini mandatul dat de Domnul şi
Învăţătorul ei. Între dialog şi misiune se cuprinde activitatea reconciliatoare şi
înnoitoare a Bisericii în lumea contemporană, dar şi chemarea noastră a
fiecăruia dintre membri poporului lui Dumnezeu, aflaţi în pelerinaj spre “casa
Tatălui din cer”. Conştientă de vocaţia sa misionară şi ecumenică, Biserica
noastră consideră dialogul drept o cale firească de relaţionare cu celelate tradiţii
ecleziale creştine, având credinţa că ea este păstrătoarea fidelă a tradiţiei
Bisericii primare, şi că are datoria de a fi martoră a Bisericii nedespărţite şi de a
manifesta unitatea Bisericii nedespărţite.
Necesitatea aprofundãrii unitãţii Bisericii, a unei tot mai bune colaborãri
între diferitele tradiţii confesionale creştine, reiese cel mai bine din aceea cã
provocãrile postmodernismului, problemele lumii noastre, cu accentuarea
majorã a secularismului, a superficialitãţii şi a materialismului, cer, cu
necesitate, un rãspuns creştin unitar, bine articulat şi solid. Lumea noastrã are
nevoie de mãrturia unitãţii, nu doar “pentru ca lumea să creadă” (In. 17, 21), ci
sã creadã cu putere multã, pentru ca împreunã, cu acea forţã indestructibilã a
solidaritãţii, a unităţii şi a fraternitãţii sã transformăm lumea, în lumina
neânserată a Învierii Domnului, a Evangheliei Sale de viaţã dãtãtoare. În acelaşi
timp, noi considerăm că Ortodoxia are o vocaţie misionară prin excelenţă.
Odată pentru că adevărul, bogăţia şi frumuseţea tradiţiei şi experienţei sale
trebuie promovate ca soluţii de viaţă plenare, în spiritul evanghelic, ca parte a
parcursului care, în mod sigur, duce la Dumnezeu, apoi, deoarece, forţa
novatoare a spiritualităţii sale poate oferi lumii de astăzi soluţii adecvate la
provocările şi interpelările ei. Vorbim, deci, de o perspectivă fundamentată pe
statutul Ortodoxiei, “realitate profundă şi integrală”5, de tezaur autentic al
credinţei apostolice, iar, apoi, de caracterul ei dinamic, oferit de experienţa
istorică, ca forţă spirituală care are ceva major de spus lumii şi care poate oferi
soluţii sigure la problemele omului de astăzi, căci puterera sa vine de la Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Domnul Cel mort şi înviat.

5 I. BRIA, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Ed. România creştină, Bucureşti, 1999, 257-258.
 Principiile generale de desfăşurare a misiunii ortodoxe
Misiunea este o obligaţie de viaţă bisericească, ea ţine de natura intimă a
Bisericii, manifestă vocaţia ei şi urmăreşte lărgirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Ea
este o necesitate stringentă a lumii noastre, a condiţiei de fii ai lui Dumnezeu
care nu au cetate stătătoare aici, ci în cer. Când te întâlneşti cu Domnul Cel
Înviat şi te bucuri de frumuseţea unei relaţii transformatoare, înnoitoare şi pline
de har, doreşti să călăuzeşti şi să araţi la cât mai mulţi acest lucru, pentru a-i
introduce şi pe ei în această mare şi mântuitoare comuniune. Misiunea este, prin
urmare, o modalitate unică şi originală, adecvată şi propice, fiecărui spaţiu şi
timp, de a promova relaţia cu Hristos, de a răspândi modul de viaţă plenar cu
Hristos, prin Hristos şi în Hristos. Dar, acest demers, pentru a avea deplin
succes, eficienţă şi eficacitate, trebuie să urmeze nişte principii de acţiune
concrete. De aceea, putem vorbi despre câteva principii de desfăşurare a
misiunii ortodoxe, nefiind vorba despre altceva, decât despre nişte trăsături ale
experienţei ecleziale ortodoxe. Misiunea ortodoxă se fundamentează pe bogăţia
experienţei de viaţă duhovnicească a Bisericii, promovând realitatea concretă a
întâlnirii cu Mântuitorul Hristos şi roadele istorice ale acesteia, aşa cum s-au
manifestat de-a lungul timpului. Ceea ce am crezut, cum am crezut şi felul în
care a rodit cuvântul lui Dumnezeu în spaţiul răsăritean, aceea şi am
propovăduit, prin intermediul misiunii ortodoxe. Este, de fapt, un alt mod de a
spune că misiunea ortodoxă se bazează pe realitatea înâlnirii şi pe adevăr. Nici
nu ar avea succes, de fapt, o misiune susţinută de experimente sau calcule
ştiinţifice sau pe principii, ori teorii rupte de viaţă, netrăite sau străine de
experienţa concretă dintr-un anume spaţiu şi timp. Un alt principiu al misiunii
ortodoxe este apostolicitatea, deoarece, noi credem, cu tărie, că plenitudinea
tezaurului nostru doctrinar este de sorginte apostolică, ca, de altfel, şi structura
sa ierarhică şi sacramentală. Aşa că, propovăduirea Bisericii noastre este în
continuitate cu ceea ce Biserica a crezut dintotdeauna şi pretutindeni, fără a
exclude creativitatea şi aprofundarea înnoitoare, care s–ar constitui într-un al
treilea principiu al misiunii ortodoxe, ca parte a aspectului ei dinamic.
Ortodoxia nu e străină de a noutatea vieţii, de împroprierea de noi experienţe,
dar acest lucru se face în concordanţă cu ceea ce a fost şi s-a manifestat,
niciodată în contradicţie. Dinamismul misiunii ortodoxe presupune utilizarea
celor mai noi mijloace de comunicare, de exprimare şi de acţiune, fără ca acest
lucru să impieteze cumva asupra tradiţiei ortodoxe. A promova noutatea, nu
înseamnă a exclude continuitatea cu ceea ce a fost sau accepta contradicţia cu
experienţa bimilenară a Bisericii, cu „viaţa Bisericii în Duhul Sfânt”6 sau:
„credinţa vie a celor morţi” 7.
Etica respectului şi principiul non prozelitismului sunt alte două principii
ale misiunii ortodoxe, deoarece Biserica noastră crede cu tărie în dialogul
ecumenic şi în necesitatea respectului reciproc şi a promovării Evangheliei lui
Hristos, fără a exclude şi alte experienţe şi mărturi ale vieţii cu Hristos. De
aceea, misiunea ortodoxă nu promovează combativitatea şi logica concurenţei şi
a contradicţiei confesionale. În spiritul respectului reciproc, misiunea sa se
desfăşoară fără a ponegri sau ataca vreo confesiune creştină, deoarece, nu
criticând, ci afirmând propria ofertă misionară, poţi fi un martor autentic şi
corect al lui Iisus Hristos. De asemenea, respectul faţă de alte tradiţii
confesionale este un principiu fundamental al misiunii ortodoxe. Fără a se
institui într-un judecător al autenticităţi sau al veridicităţii şi profunzimii vieţii şi
mărturiei altora în Hristos, Ortodoxia îşi afirmă propria sa identitate, apreciind
tot ceea ce este bun, drept şi frumos în acestea. Căci, dacă nu respecţi mărturia
fratelui tău în Hristos şi specificul credinţei lui, impietezi asupra numelui lui
Hristos Însuşi, frânând eficacitatea procesului misionar. “Deschizătoare de
drumuri în redobândirea unităţii viitoare”8, Ortodoxia consideră colaborarea cu
lumea culturii şi valorizarea ştiinţei ca adevărate atuuri misionare şi instrumente
necesare şi utile în răspândirea Evangheliei lui Hristos. Cultura nu poate fi
străină de mântuirea omului, căci desavârşirea religioasă nu poate realiza
singuratic, independent de obştea socială, iar „întreaga viaţă umană este
chemată să se hrănească cu prezenţa şi iubirea lui Dumnezeu”.9 Adevărata ei
vocaţie este aceea de a sluji omul, desăvârşirea lui, de a-l ajuta să transceandă
limitele sensibilului şi de a deveni o punte către Creator. În întâlnire cu
Evanghelia, fiecare spaţiu cultural a căpătat, pe de o parte, o specificitate şi
unicitate proprie, iar, pe de altă parte, o racordare- la universal, realizându-se

6 V. LOSSKY, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit (trad.rom.), Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, 218.

7 J.PELIKAN, Tradiţia creştină. O istorie a dezvoltării doctrinei (trad.rom.), Ed. Polirom, Iaşi, 2004, 33.

8 BARTOLOMEU I, Patriarhul ecumenic de Constantinopol, Biserica şi problemele lumii de astăzi, Ed.

Trinitas, Iaşi, 1997, 121.
acea globalizare pozitivă creştină10. Cultura reprezintă expresia sufletului unui
popor, hainele sau formele sale de manifestare, astfel încât este un beneficiu
evanghelic a le utiliza şi ale folosi în seviciul Evangheliei. Atât cultura, cât şi
teologia utilizează cuvântul ca mijloc de comunicare, care îşi are izvorul în
veşnicul şi rodnicul Cuvânt al lui Dumnezeu. Ambele vizează în primul rând,
sufletul şi apoi trupul şi slujesc binele omului, ceea ce ne arată că nu trebuie să
fie în contradicţie niciodată. Apoi, ştiinţa este de asemenea rod al minţii umane,
dar al lui Dumnezeu, care vine să uşureze existenţa umană şi să susţină
cunoaşterea omului. Iar, misiunea nu poate neglija aceste două manifestări ale
raţiunii şi sufletului uman, care prin întâlnire cu Evanghelia pot căpăta
profunzime, pot fi înnoite şi transfigurate, ca, în mod optim să susţină efortul de
mântuire al omului.
Noutatea, unicitatea şi specificitatea misiunii Bisericii Ortodoxe
Aceste elemente, noutatea, unicitatea şi specificitatea misiunii ortodoxe
califică originalitatea demersului misionar ortodox, aşa cum s-a manifestat el
din vechime până astăzi. Elementul de noutate al misiunii ortodoxe se referă la
caracterul doctrinar al suportului misionar, dar şi la caracterul integrativ şi
complementar, în care misiunea ortodoxă relaţionează cu civilizaţia, cultura şi
ştiinţa umană. Noutatea misiunii ortodoxe surprinde dinamismul permenentei
întâlniri şi transformări a creştinilor după chipul lui Hristos. Este vorba şi despre
delicateţea cu care Ortodoxia integrează în misiunea ei toate achiziţiile istorice
ale spiritului uman, dar, în acelaşi timp, despre adevărul învăţăturii pe care o
promovează, despre care credem că reprezintă, în mod neschimbat, tezaurul de
credinţă apostolic aşa cum a fost el aprofundat de-a lungul timpului prin efortul
creator al creştinilor din fiecare epocă şi spaţiu. Unicitatea misiunii ortodoxe
este dată, preponderent, de unicitatea felului în care Hristos a luat chip în spaţiul
de viaţă şi acţiune al poporului lui Dumnezeu, care trăieşte ortodoxia credinţei
în mod current. Este vorba despre împărtăşirea unicităţii ca experienţă, adică de

9 M.A. UŢA, Oameni şi religii - ultima mare întâlnire religioasă a secolului XX, în “Almanah Bisericesc”,
Arhiepiscopia Bucureştilor, 1999, 34.

10 Ch. YANNARAS, Ortodoxie şi Occident (trad.rom.), Ed. Bizantinã, Bucureşti, 1995, 78.
proiecţia existenţială a unui mod specific de viaţă şi credinţă. În legătură strânsă
cu unicitatea misiunii ortodoxe stă specificitatea sa, care se fundamentează pe
ceea ce are propriu Ortodoxia, pe principiile sale fundamentale de viaţă, acţiune
şi credinţă, aşa cum am văzut ceva mai devereme, şi care, deşi poartă amprenta
indelebilă a continuităţii şi autenticităţii apostolice, nu exclude, niciodată, opera
creatoare şi înnoitoare a prezentului.

Priorităţii contemporane ale misiunii ortodoxe

Ortodoxia se caracterizează prin a fi „un tot spiritual omogen,
nefărâmiţat, căci mai presus de orice, ea este viaţă, depăşeşte orice definiţie.” 11
Astfel, priorităţile contemporane ale misiunii ortodoxe sunt determinate de
specificul cadrului de desfăşurare al activităţii sale. Aşa cum reiese din cele mai
noi cercetări în domeniu, dar şi din experienţa misionară contemporană, cele
mai importante priorităţi misionare vin să ofere un răspuns adecvat la nevoile
ecleziale contemporane şi la provocările create de secularism, consumism,
materialiasm şi ateism. De aceea, Biserica Ortodoxă “trebuie să gândească
soluţii pentru realităţile timpului de azi, insuflând „societăţilor de orice tip, pe
lângă starea duhovnicească, ca trăire anticipată a veşniciei, tensiunea
eshatologică, arătând adevărata finalitate a lumii privind retrospectiv în
Revelaţie.”12
O prioritate a misiunii ortodoxe este aceea a implicării mai active a
mirenilor în activitatea eclezială, deoarece, chiar dacă mirenii au un rol bine
detreminat în Ortodoxie, iar clericalismul a fost străin de spiritul ortodox, totuşi,
implicarea acestei adevărate forţe misionare trebuie aprofundată şi lărgită, nu
numai pentru că preotul nu mai poate concentra în mâinile sale multiplele
activităţi parohiale, fiind obligat să recurgă la asistenţa nemijlocită a
credincioşilor, ci şi pentru că există o mai profundă înţelegere a Bisericii ca o
comunitate autentică de fraţi şi surori, de bărbaţi şi femei, care posedă împreună
o identitate nouă în Iisus Hristos. Participarea mirenilor la viaţa parohiei are
deci un sens, pe deplin, eclesiologic. Potenţialul mirenilor de a susţine misiunea

11 P. EVDOKIMOV, Ortodoxia (trad.rom.), E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, 10.

12 M. HIMCINSCHI, „Modernitate, Globalizare, Biserică”, în volumul Biserica în Era Globalizării, Ed.

Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, 394.
Bisericii, este impresionant, de aceea, a găsi cele mai potrivite mijloace de
implicare, mai intensă, este o sarcină a misiologiei contemporane.
Dialogul permanent cu spaţiul culturii şi al ştiinţei şi intensificarea lui
este, de asemenea, o prioritate actuală, deoarece, chiar, dacă Biserica noastră nu
s-a manifestat contra lor niciodată, ci doar contra ideologizării şi a utilizării lor
pro domo, este nevoie ca dialogul cu acestea să fie aprofundat.Amplificarea
misiunii în mediul urban şi utilizarea de tot mai eficace strategii misionare, în
această epoca post-modernă, este o sarcină misionară prioritară. Atenuarea şi
uneori, chiar pierderea conştiinţei parohiale şi a aparteneţei creştine,
indiferentismul religios şi sclavia materialismului sunt, împreună, realităţi care
cer un răspuns permanent şi perspicace din partea Bisericii. Implicarea tot mai
profundă a femeilor în viaţa Bisericii, susţinerea misiunii lor specifice şi
depăşirea obstacolelor prin care adesea ele trec, precum politica feministă
proavorţionistă, constituie o altă prioritate eclezială contemporană În Ortodoxie,
problematica feminină s-a pus cu smerenie, în duhul Părinţilor Bisericii şi
niciodată deasupra Bisericii sau în contradicţie cu ea 13. Prezenţa mediatică
pozitivă, prin mass media creştină şi nu numai, este o preocupare misionară
crescândă, deoarece mijloacele de comunicare reprezintă o oportunitate fericită
a epocii noastre, care trebuie valorificată pe deplin. Mass media trebuie utilizată
cât mai mult în serviciul lui Hristos, cu insistenţa responsabilizării spirituale,
culturale şi sociale a tuturor celor implicaţi în această elaborată şi importantă
activitate umană. Biserica are dreptul şi datoria de a-şi susţine mesajul său prin
intermediul tuturor mijloacelor media, pe care trebuie să le privească ca pe un
“nou Areopag”, căruia trebuie vestit Hristos Cel Înviat.
După aproape cinci decenii de intoxicare marxistă, poporul român a
rămas, în marea lui majoritate, credincios Bisericii strămoşeşti. Dar, cu tot
ataşamentul lui vădit faţă de Biserică mulţi din credincioşii noştri nu dispun de
educaţia catehetică corespunzătoare. Remedierea acestei deficienţe, provocate
de fostul regim comunist, care a interzis Bisericii să-şi catehizeze credincioşii
ei, se poate realiza, atât prin predarea religiei în şcoală, cât şi prin opera de
catehizare care trebuie să fie promovată la nivel de parohie. Aşa se face că,
implicarea tot mai mare în susţinerea misiunii educaţionale, la nivel parohial,
prin programe specific de cateheză, prin intermediul orei de religie, din şcoli, în

13 A. MANOLACHE, Problematica femininã în Biserica lui Hristos, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara,
1994, 56.
familie au, prin mijlocirea şcolilor de teologie, prin cuvânt, imagine şi sunet, cu
ajutorul mijloacelor de comunicare socială, este o prioritate reală şi cu greutate
a misiunii ortodoxe de astăzi. Migraţia masivă de populaţie, din vremea
noastră, diaspora ortodoxă şi crearea de comunităţi alogene în spaţii tradiţional
ortodoxe, datorită contextului economic-social, adesea nefavorabil, crează nevoi
misionare speciale şi situaţii pastorale specifice. Chiar de la început, Biserica s-
a constituit după modelul familiei, ca o comunitate de iubire care ne înfăţişează
un Dumnezeu ce invită pe fiecare şi pe toţi, un Dumnezeu care iartă fără vreo
altă condiţie decât iertarea acordată de ei. Mentalitatea secularistă, însă, a
afectat masiv familia, ceea ce reclamă, de asemenea, noi şi puternice strategii
pastoral-misionare, pentru crearea unui răspuns adecvat şi pentru susţinerea
acestei structuri spirituale şi sociale de bază. Sigur, priorităţile şi direcţile de
acţiune misionară contemporană sunt numeroase, am enumerate aici, doar
câteva, pentru a exemplifica urgenţa şi nevoile misionare contemporane.
Aprofundări ale practicii misionare din spaţiul eclezial românesc
Experienţa dictaturii comuniste, a industrializării forţate, apoi a
dezindustrializării, din epoca post-comunistă, şi a migraţiei masive, precum şi
impactul mijloacelor tehnicii moderne au făcut ca Biserica noastră să dezvolte o
practică misionară specifică, responsabilă şi utilă. În timpul celei de a doua
jumătăţi a secolului trecut, desfăşurarea activităţii ecleziale în perioada dictaturii
comuniste a cerut noi strategii misionare şi pastorale, precum şi o nouă abordare
a relaţiilor cu statul. În această nouă logică pastoral-misionară, se înscrie şi
proiectul Apostolatului social al Patriarhului Justinian Marina care, cu toate
criticile lui, post factum, a reprezentat o modalitate creştină de participare la
programul social, naţional, evitându-se posibila ruptură între Biserica-instituţie
şi religiozitate. Deşi Biserica nu s-a putut implica public în proiecte şi programe
sociale, totuşi, pastoraţia individuală, prin intermediul Sf. Taine şi Ierurgii a
cunoscut o mare dezvoltare. De exemplu, pentru susţinerea misiunii Bisericii,
Patriarhul Justinian a impus obligativitatea citirii Cazaniei, într-un timp când
era dificil, iar uneori, chiar interzis, să vorbeşti despre anumite chestiuni
religioase.
Industrializarea forţată a avut ca efect şi mutarea unei părţi semnificative
din populaţia rurală în mediul urban. Mulţi creştini veniţi de la sate s-au trezit în
cartiere noi, muncitoreşti, fără biserici, rupţi de ritmul lor natural, câmpenesc şi
liturgic, ceea ce a dus la o transformare de paradigmă, mai bine zis, la o
denaturare paradigmatică, indiferentismul religios şi deficienţe
comportamentale, precum alcoolismul şi agresivitatea , devenind destul de
frecvente. În faţa acestei realităţi, Biserica a trebuit să susţină, şi pentru aceştia,
pastoraţia şi misiunea sa, iar aici, Dumnezeu a lucrat prin conştiozitatea şi
genialitatea unor preoţi curajoşi şi responsabili, călăuziţi de înţelepciunea şi
susţinerea ierarhilor lor. Un rol important l-au avut, şi atunci, vetrele de
spiritualitate monahală care, prin părinţi înduhovniciţi, au oferit îndrumare
spirituală şi speranţă creştinilor acelui timp.
În perioada de după decembrie 1989, Biserica a fost pusă în faţa unor noi
realităţi misionare, epoca de libertate, dezvoltarea fără precedent a mijloacelor
tehnice şi de comunicare, relaţiile libere dintre oameni, libera circulaţie şi noul
cadrul legislativ, toate acestea au cerut un răspuns misionar şi pastoral nou.
Treptat, Biserica a început să reintre în viaţa publică, să susţină educaţia
religioasă în şcoala românească, să pătrundă în mass-media şi să-şi dezvolte
propriul său sistem de educaţie religioasă, teologică, în cadrul celui public de
învăţământ. O realitate a începutului acestei perioade a fost şi aceea a
propagandei şi prozelitismului religios neo-protestant, în special, de tensiuni
apărute în plan local şi susţinute de unii reprezentanţi şi credincioşi ai Bisericii
Române Unite cu Roma, dar şi de deschiderea multor români spre cele
spirituale şi relaţionarea cu Biserica.
Eliminarea restricţiilor de circulaţie a permis multor români să plece în
afara ţării, astfel că în cele peste două decenii de libertate religioasă, câteva
milioane de români au mers, în întreaga Europă, în special în Italia, Spania şi
Franţa şi au creat o substanţială diasporă ortodoxă. Pentru ca aceşti fii ai
Biserici noastre să nu se rupă de credinţa strămoşească şi de tradiţiile şi
obiceiurile lor româneşti, au fost înfiinţate eparhii cu numeroase parohii, peste
tot, acolo unde sunt români.Teologia ortodoxă românească, animată de un spirit
ecumenic apostolic, poate fi şi astăzi cunoscută în Apus prin intermediul
parohiilor din diaspora. Prin celebrarea Liturghiei în limba română, prin
configuraţia lor culturală unică, prin spiritualitatea lor comunitară, parohiile
ortodoxe române din diaspora pot constitui promontoriul Ortodoxiei româneşti
în comunitatea ecumenică de astăzi. Bunele relaţii cu celelalte Biserici şi
confesiuni creştine s-au reflectat şi în primirea din partea acestora a unor lăcaşe
de cult şi aşezăminte, în ţările europene şi în întreaga lume, acolo unde diaspora
românească s-a înmulţit, prin emigrarea multor români, în special din
considerente economice.
Concluzii
Forţa dialogului şi a misiunii ortodoxe, în contemporaneitate constă, mai
ales, în aceea că Ortodoxia reprezintă şansa de a aduce mărturia sa unică de
păstrătoare a Tradiţiei Bisericii nedivizate, profunzimea unei spiritualităţi pline
de prezenţa lui Dumnezeu, o tradiţie liturgică şi canoncă bogată şi o învăţătură
de credinţă fidelă începuturilor ei apostolice. Misiunea Bisericii noastre
Ortodoxe este orientată spre aspiraţiile şi aşteptările omului de început de
mileniu trei, fiind receptivă la provocările contemporaneităţii şi la nevoie
pastorale concrete ale credincioşilor. După decenii în care forţa sa misionară a
fost atenuată, după schimbările petrecute în anul 1989, Ortodoxia românească a
devenit, tot mai treptat, prezentă în spaţiul public, călăuzind nevoile spirituale şi
sacramentale ale credincioşilor săi, răspunzând, cu măestrie, la provocările
vremurilor Principiile generale de misiune ortodoxă, privesc bogăţia experienţei
de viaţă duhovnicească a Bisericii, apostolicitatea, creativitatea şi aprofundarea
înnoitoare, etica respectului şi principiul non-prozelitismului şi colaborarea cu
lumea culturii şi valorizarea ştiinţei. Misiunea ortodoxă are ca scop răspândirea
Evangheliei lui Hristos, zidirea Trupului mistic al Domnului Hristos-Biserica,
prin aducerea de noi membri care sunt într-o unitate şi comuniune cu Biserica
apostolică, şi susţinerea civilizaţiei îndumnezeirii.14 Pentru Ortodoxie, dialogul
este ceva firesc şi natural, o “întâlnire întru adevăr”15, care izvorâşte din dorinţa
de a-L promova şi a-L face prezent în lume pe Însuşi Domnul Iisus Hristos Cel
Înviat din morţi, dar şi din vocaţia omului de făptură creată după chipul lui
Dumnezeu, care este Treime, adică comuniune, spaţiu de dialog, şi care a
impregnate în adâncul fiinţei sale deschiderea spre aproapele şi spre comuniune.
Ortodoxia este, nu o teorie, nu o doctrină solipsistă, ci un mod de viaţă cu
şi în Hristos, ceea ce face să vedem în învăţătura noastră de credinţă un tezaur al
experienţei existenţiale bisericeşti, pe care asemenea apostolilor impresionaţi de
Învierea Mântuitorului din morţi şi de relaţia de viaţă cu Acesta, au devenit
misionarii Lui, şi noi, astăzi, trebuie să fim promotorii vieţii în Hristos aşa cum
se manifestă ea în spaţiul şi timpul nostru. Misiunea şi dialogul ecumenic sunt
trăsături fundamentale ale înţelegerii vieţii şi activităţii Ortodoxiei în
contemporaneitate, care ne descoperă chipul Bisericii apostolice, pline de
blândeţe şi lumină, dătătoare de speranţă şi creatoare de încredere.16

14 G. MANZARIDIS; Globalizare şi universalitate (trad.rom.), Ed. Bizantină , Bucureşti, 2002, 47.

15 E. BRUNNER, Wahrheit als Begegnung, Sttutgart, 1963, 26.

16 Ibidem.