Universitatea din București

Facultatea de Sociologie și Asistență Socială

Specializarea Asistență Socială

DEPENDENȚA ÎN RELAȚIA DE CUPLU

Student: Munteanu Iuliana-Florentina

Master: Consiliere în asistență socială
 București
2014

Dependența în relația de cuplu

Când vorbim despre dependență ne gândim ca ea poate fi legată de droguri sau alcool,
poate chiar și de mâncare. Nu ne gândim însă că ea poate interveni și în relațiile pe care noi le
avem cu alte persoane. Iată totuși că ea apare și în relația de cuplu, și încă destul de des: în acest
context ea se numește dependență psihologică. De câte ori nu se întâmplă ca o persoană care are
o relație sau care este îndrăgostită de cineva să spună că ea nu poate trăi fără cea sau cel de care
este îndrăgostit/ îndrăgostită. Care este însă diferența dintre sentimentele de dragoste și stările de
dependență? Când ies sentimentele de atașament din raza de normalitate și se îndreaptă spre o
dependență patologică? Cum ne afectează viața relațiile de dependență și cum putem să
depășim aceste probleme? Toate aceste lucruri le vom afla în următorul articol.
Dependența se referă fie la nevoia ”fiziologică sau psihologică de a consuma o anumită
substanță psihoactivă”, fie la nevoia ”afectivă sau materială de o anumită persoană”. Starea de
dependență psihologică față de alte persoane apare de obicei în cazul indivizilor care au o
personalitate de tip dependent. Indivizii cu o astfel de personalitate sunt pasivi și nu au încredere
în ei. Ei se caracterizează prin lipsă de autonomie și de aceea se subordonează întotdeauna altor
persoane, se agață de ele și au nevoie de confirmarea lor în tot ceea ce fac (Băiceanu, 2004, 93).
Pe lângă dependența psihologică, în relația de cuplu mai există și dependența economică. Se
manifestă în special în rândul persoanelor de sex feminin față de partenerii lor. Din fericire, în
prezent acesta nu mai este un fenomen chiar atât de des întâlnit. În trecut însă, raportul de putere
dintre bărbați și femei era deținut de către bărbați și de aceea femeile erau tot timpul
dependente de aceștia. Cu timpul însă femeia și-a câștigat dreptul de a lua parte la viața socială
și de a lega cât mai multe relații interpersonale, reușind astfel să se rupă de universul îngust al
familiei și să fie mai puțin dependentă de bărbatul său (Ciupercă, 2000, 103).
Indivizii dependenți de alte persoane devin reticenți în situațiile în care trebuie să ia
decizii singuri și de aceea de cele mai multe ori deciziile importante în ceea ce îi privește sunt
luate de alte persoane. Ei nu iau niciodată inițiativa și nu se folosesc de potențialul pe care îl au,

2
deoarece le este frică, de aceea se agață de alte persoane și le urmează pe acestea. Pentru a nu-i
supăra pe cei de care sunt dependenți le fac întotdeauna pe plac acestora și nu îi refuză
niciodată. Persoana dependentă este sensibilă la critici și dezaprobări, iar despărțirea de
persoanele de care s-a atașat o afectează profund (Lelord și André, 1998, 162). Care este însă
motivul pentru care o persoană ajunge să manifeste aceste forme patologice de dependență? Se
consideră că ”anumite comportamente parentale, anumite atitudini educative, evenimente de
viață, ar putea induce trăsături durabile de personalitate dependentă (idem, 165). Predispuși la o
dependență patologică sunt indivizii care în copilărie au suferit o pierdere semnificativă. Aceștia
ajung la maturitate să se simtă neajutorați și exagerat de dependenți, ei se leagă destul de
puternic de anumite persoane și fac tot ce le stă în putință pentru a nu fi încă o dată abandonați
(Forward
și Frazier, 2008, 140). Modelul parental poate avea și el o mare influența asupra
acestui mod de a ”iubi” al copilului adult (Ivan, 2008, 251). Relațiile defectuoase dintre părinți
și copii pot determina dependență. Relația de dependență dintre mamă și fiu (apare de obicei
atunci când tatăl nu se implică în viața copilului) conduce la construirea unui cuplu imposibil în
viitor; relația dintre parteneri nu se poate consuma (deoarece nu pot exista relații incestuoase
între mamă și fiu), dar nu se poate nici rupe din cauză că legătura de atașament este prea
puternică. Dependența dintre tată și fiică se bazează pe atracția firească a unui sex față de altul.
Pe lângă dorințele incestuoase ale acestora, neimplicarea taților în viața fiicelor lor le poate
afecta profund pe acestea, care își vor căuta constant parteneri care să le ofere ceea ce tații lor le-
au refuzat. În contextul în care tatăl lipsește din viața fiicelor, între mamă și fiică se poate
construi o relație de iubire-ură; iubire deoarece mama este singura sursă de afecțiune, iar ură din
cauză că aceaste sentimente de afecțiune devin sufocante și copilul este responsabilizat de către
părinte să împlinească visele lui, iar încercarea copilului de a-și câștiga independența este
percepută ca o formă de respingere de către părinte. Dependența dintre tată și fiu apare atunci
când mama nu își asumă rolul parental, iar copilul se supraidentifică cu modelul masculin și
astfel manifestarea individualității sale este blocată, de altfel copilul ajunge să empatizeze cu
tatăl său drept pentru care ajunge să respingă în mod inconștient femeile. Hiperprotecția
parentală este un alt factor care determină trăsături de dependență la copii. Pentru a își putea
dezvolta deprinderi de trai independent copilul trebuie lăsat să se confrunte cu probleme și
frustrări corespunzătoare nivelului său de dezvoltare. Astfel își va dezvolta creativitatea și va
învăța să se descurce singur. Dacă părinții sunt hiperprotectori, copilul ajunge să fie dependent,

3
iar la maturitate ajunge să se arunce într-o relație în care celălalt partener va trebui să suplinească
rolul părinților (Nuță, 2004, 22-24).
Nu există ființă care să nu fie dependentă de ceva, în primul rând suntem dependenți de
hrană, de aer, băutură și sex, iar acest lucru este normal: nu am mai trăi dacă nu ne-am hrăni sau
hidrata, dacă nu am respira, iar viața nu ar mai exista fără actul de reproducere. A fi dependenți
de anumite lucruri face parte din natura noastră deci (Peța, 1999, 34). Când se întâmplă însă ca
această dependență să iasă din sfera normalității? De exemplu atunci când o persoană devine
dependentă de un anumit tip de mâncare și le refuză pe celelalte, atunci când hrana nu mai este
doar pentru supraviețuire, când individul simte că nu ar mai putea trăi fără un anumit tip de
hrană (Nuță, 2004, 9).
Revenind la dependența psihologică care se manifestă în relația de cuplu, Adrian Nuță
afirma că dependența este cu totul diferită de iubire, el spune că ”dependența exclude alegerea,
și pentru că iubirea este o alegere, exclude iubirea”, de aceea ”dependența nu este iubire!”
(Nuță, 2002, 65). Dragostea este de fapt o combinație de trei elemente: atracție sexuală, euforie
și atașament. Prin urmare atașamentul nu apare pe parcurs în relația de dragoste, ci este prezent
de la bun început. Atașamentul reprezintă piesa de bază în dragoste. În timp ce pasiunea și
atracția sexuală sunt efemere, atașamentul în schimb persistă, ceea ce conferă rezistență relației
de cuplu. Când suntem atrași de ceva dorim să deținem acel lucru și să ne bucurăm de el, iar
atunci când nu putem avea acces la el apar frustrarea, nervozitatea și senzația că destinul nu ne
este favorabil. Acesta este un mecanism biologic care funcționează pe principiul satisfacție/
frustrare sau plăcere/ durere. De ce poate deveni dragostea un drog pentru om? Pentru că ea
produce individului starea de fericire și o stare de bine în general. În momentul în care o
persoană se îndrăgostește, în creier se produce o ”descărcare masivă a unui neurotransmițător
numit ”dopamină” ”, iar acesta îl face pe individ să fie mai motivat, mai entuziasmat și mai
pozitiv. Un alt efect asemănător celui generat de droguri pe care și dragostea îl produce este cel
de blocare a zonelor din creier care sunt responsabile de gândirea critică, vigilență și pericol.
(Alexa, 2014, 49-50). Iubirea se referă și la abilitatea unei persoane de a determina o altă
persoană să se atașeze emoțional de ea, de a se implica în viața persoanală a acesteia
împărtășind împreună emoții, sentimente, obiceiuri, gânduri și activități. ”Este o modalitate
fundamentală de întâlnire, fuzionare și transgregare a psihologiei celor două sexe, o comunicare
simultan sexuală, psihologică și spirituală”. Iubirea completă/ adevărată include pasiune,

4
angajare și intimitate. Partenerii sunt atrași și atașați unul de celelalt și sunt responsabili față de
relația lor. Un aspect foarte important care separă prietenia de dragoste este existența relațiilor
sexuale, atașament și angajare există și în relațiile de prietenie. Relațiile de prietenie însă
exclud intimitatea (Ivan, 2008, 248-250). Și care este totuși diferența dintre relațiile de dragoste
și cele de dependență? Dependența se referă la acele sentimente de anxietate care apar în
momentul în care simți că dacă vei fi despărțit de persoana față de care ai dezvoltat sentimente
de dependență, atunci când simți că viața ta nu ar mai putea continua fără acea persoană. Viața
ta începe să depindă de acea persoană și nu te mai simți stăpân pe tine, totul depinde doar de ea.
Când iubești pe cineva tu ești responsabil pentru sentimentele tale, iar nu persoana de care ești
îndrăgostit. Dependentul trăiește cu sentimentul că persoana pe care o iubește este responsabilă
de satisfacerea nevoilor pe care el le are (Nuță, 2002, 64). Obiectul dependenței nu este
niciodată vinovat de producerea relației de dependență. Răspunzătoare pentru acest lucru este
doar persoana dependentă. Aceste relații de dependență sunt toxice, pun în pericol sănătatea
individului, care indiferent ce încearcă să facă pentru a rezolva această problemă nu reușește
(Nuță, 2001, 81).
Dependența poate deveni patologică în funcție de gradul de intensitate a nevoii. Este
destul de greu de delimitat atunci când această graniță este depășită. Fiecare om este dependent
de afectivitate. Toți avem nevoie de iubirea și grija celor din jurul nostru. Problema intervine
însă atunci când ne sunt furnizate toate aceste lucruri, însă ”rezervoarele afective nu sunt
niciodată umplute” (Nuță, 2002, 66). Se consideră că oamenii ajung să fie dependenți de
partenerul lor din cauză că relația lor nu se bazează pe sentimente de dragoste, ci mai degrabă pe
afecțiune combinată cu frică. Partenerii nu sunt suficient de bine dezvoltați în plan psihologic
pentru a întemeia o relație de cuplu armonioasă. Ei nu sunt ”liberi” pentru a putea iubi, trăiesc
mereu cu teama că s-ar putea despărți de partenerul lor și că vor rămâne singuri, iar singurătatea
îi îngrozește. Individul dependent trăiește sentimente de angoasă atunci când se separă de
persoana pe care cred că o iubește, iar aceste sentimente persistă până în momentul în care
altcineva ia locul fostului partener. El nu se simte niciodată pregătit să înfrunte viața singur și să
își câștige independența. Din punct de vedere psihologic este încă ”un copil care are nevoie de
un părinte”. Sentimentele persoanei sunt asemănătoare cu cele ale unui copil pentru părintele
său: iubește pentru a fi iubit. În relațiile de dependență iubirea devine un obiect de schimb.
Iubirea adevărată însă nu implică temeri, iar partenerii se bucură de libertate, fără să se teamă că

5
altcineva le-ar putea fura iubitul/ iubita (soțul/ soția). În relațiile în care partenerii se iubesc cu
adevărat nu există control: partenerii nu își impun unul altuia să fie fideli, să nu aibă relații cu
alte persoane care ar putea să le ia locul. Iubirea mai înseamnă să nu ții pe cineva legat de tine,
să nu forțezi o persoană să rămână alături de tine dacă ea nu își mai dorește acest lucru (Nuță,
2004, 17-18). Individul trebuie să știe să facă diferența între nevoia de iubire și nevoia de a
poseda și controla, trebuie să își conștientizeze teama de a fi părăsit sau respins și să încerce să
o depășească. O persoană dependentă își poate rezolva toate aceste probleme printr-un singur
mod: prin cunoașterea de sine. Dacă te cunoști pe tine însuți poți ajunge să îți iubești partenerul
fără a impune condiții, fără a-i restrânge acestuia libertatea. Astfel iubirea nu mai este un obiect
de schimb, iubești pentru că așa îți dorești fără a aștepta să primești ceva în schimb de la
celălalt. De altfel iubirea nu iți mai aduce fericire la schimb, ești fericit și cu ea, dar și fără ea.
Fericirea ta nu mai depinde de partener. Ești pur și simplu fericit cu tine însuți (idem, 19-21).
Există patru caracteristici care definesc relațiile de dependență: nevoia compulsivă,
panica, agonia și sentimentul de ușurare. Chiar dacă într-o relație există cele 3 componente
esnțiale (dragostea, dăruirea și angajamentul), ea tot poate fi una de dependență dacă are un
caracter compulsiv. Compulsivitatea se referă la faptul că individul cu trăsături de personalitate
dependentă nu își alege liber partenerul, ci este împins către acesta fără voia lui din dorința de a
fi protejat și iubit de cineva, indiferent cine ar fi acest ”cineva”. Individul este atras în mod
inevitabil de cineva chiar și în contextul în care este conștient că acel cineva îi poate face rău.
Panica este o altă caracteristică a relațiilor de dependență: în cazul fumătorilor și dependenților
de substanțe cu efect halucinogen se produce atunci când obiectul dependenței este pe terminate,
sau atunci când se află în spații în care nu pot consuma substanțele de care sunt dependenți. În
cazul dependenței de o persoană, panica apare atunci când dependentul se gândește la ruperea
relației, însă deși își dorește și se pregătește să finalizeze relația nu reușește acest lucru. O a
treia caracteristică este agonia, pe care persoana dependentă o trăiește atunci când relația se
încheie. Persoana resimte tot felul de simptome în plan fizic (durere de cap, de stomac, de piept),
suferă de insomnie sau doarme foarte mult, nu se poate opri din plâns, este iritată tot timpul și
are sentimentul că nimic nu mai are sens acum. Prin urmare ea este devastată complet din punct
de vedere emoțional. Toate aceste simptome îl fac pe dependent să ajungă din nou la obiectul
dependenței sale. A patra caracteristică a relațiilor de dependență, singura de altfel cu efecte
pozitive asupra dependentului este sentimentul de ușurare/ triumf care apare după perioada de

6
suferință (agonie). Dependentul ajunge să depășească perioada de tristețe și se simte mult mai
bine, din păcate însă uneori poate ajunge la această stare de bine prin înlocuirea obiectului de
dependență pierdut cu un alt obiect de dependență.
Toate persoanele dependente au în comun o caracteristică indiferent de natura
dependenței lor: ele se simt pierdute, incomplete sau goale atunci când sunt lipsite de obiectul de
care sunt dependente. Pentru a înlătura aceste sentimente generate de pierderea persoanei/
substanței de care sunt dependente, aceste persoane sunt dispuse să facă orice pentru a primi
ceea ce doresc, inclusiv să își lezeze integritatea (Nuță, 2001, 83-84).
Există două tipuri de dependență în relațiile de cuplu: dependența de tip ”oglindă” și
dependența de tip ”scutec”. Dependența de tip oglindă se referă la faptul că oamenii se folosesc
de alți oameni ca de o oglindă pentru a se cunoaște pe sine, pentru a se defini pe sine. În
contextul în care persoana-oglindă nu mai face parte din viața dependentului, acesta din urmă
ajunge să aibă senzația de pierdere a propriului sine, nu doar de pierdere a persoanei iubite. În
urma acestei pierderi persoana nu mai știe cine este, nu se mai cunoaște pe sine. Acest lucru se
întâmplă deoarece dependentul se definește în funcție de partenerul său. De ce ajunge însă
acesta să se definească prin raportarea la alte persoane? Evident că răspunsul nu poate fi altul
decât următorul: face acest lucru din cauză că nu se cunoaște pe sine însuși (Homer, 1978 apud
Nuță, 2001, 97). Dependența de tip scutec face referire la cât de protejat se simte individul în
prezența persoanei de care este dependent, dar și la cât de anxios devine atunci când este lipsit
de această protecție. Explicația pentru acest comportament dezadaptativ este aceeași ca și în
cazul dependenței de tip oglindă, subiectul nu se cunoaște pe sine și din acest motiv nu are
încredere în potențialul lui și în capacitatea lui de a se descurca singur, de aceea de multe ori el
ajunge să implore sau să manipuleze pentru a se asigura că va fi protejat de cei apropiați lui
(idem, 107).
Cum i-am putea totuși ajuta pe dependenți? Prin lăudarea acestora când iau inițiativa și
prin banalizarea eșecului atunci când nu reușesc ceea ce își propun, ajutându-le să își multiplice
activitățile. Atunci când ne cer ajutorul în legătură cu o problemă care îi privește nu este indicat
să le oferim sfaturi, ci trebuie să încercăm să aflăm care este punctul lor de vedere. Putem să le
vorbim și noi despre temerile și îndoielile noastre, fiecare om are slăbiciunile lui, iar
dependentul trebuie să conștientizeze că nu este singurul care are astfel de emoții, dar să știe și
că le poate depăși pe acestea (Lelord și André, 1998, 178). Ideal fi să le ajutăm pe aceste

7
persoane dependente să își câștige independența, în caz contrar vom avea de suferit atât noi
când acestea se vor agăța de noi, dar și ele care vor suferi atunci când le vom ignora sau atunci
când vom încerca să ne rupem de ele. Cea mai bună soluție pentru a scăpa de dependență este ca
acestea să apeleze la un psihoterapeut care să le ajute să se redescopere pe sine.
Bibliografie:

o Alexa, I. (2014). Dosar. De ce ne îndrăgostim. În Revista Psychologies, Nr. 68-

Februarie (28-50).
o Băiceanu, L. (2004). Dependence. În Dicționar ilustrat de psihologie Englez-
Român. București: Editura Tehnică (93).
o Ciupercă, C. (2000). Cuplu modern între emancipare și disoluție. Alexandria:
Tipoalex.
o Forward, S., Frazier, D. (2008). Șantajul sentimental. Cum să te aperi când alți
oameni folosesc frica, obligația și vina ca să te manipuleze. București: Editura
Trei.
o Ivan, Loredana (2008). Atracția interpersonală: afilierea, iubirea și gelozia. În
Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicații. Iași: Polirom, (245-267).
o Lelord, F., André, Ch. (1998). Cum să ne purtăm cu personalitățile dificile.
București: Editura Trei.
o Nuță, A. (2001). Inocență și închipuire. Psihologia relației de cuplu. București:
Editura Sper.
o Nuță, A. (2002). Suprafața și adâncimile cuplului. București: Editura Sper.
o Nuță, A. (2004). Închisorile invizibile. Reflecțiile unui psihoterapeut
nonconformist. București: Editura Sper.
o Peța, R. (1999). Toți suntem dependenți de ceva. O nouă viziune asupra
dependenței. În Psihologia, Anul VIII, Nr. 1 (47) Ianuarie-Februarie, Societatea
Știință&Tehnică, București, 34-37.

8
9