Eseu Ioan Slavici

Ioan Slavici s-a nascut la 18 ianuarie 1848 in comuna Siria de langa Arad. Urmeaza
scoala primara in Siria, liceul la Arad si Timisoara, iar studiile universitare de drept si
stiinte la Budapesta si Viena. La Viena este presedintele Societatii Studentilor Romani ”
Romania Juna “. il cunoaste pe Eminescu si intalnirea lor se transforma intr-o prietenie
pe viata.

Debuteaza in 1871 cu o comedie, “Fata de birau”, publicata in revista ” Convorbiri

literare “, dar vocatia lui e de prozator si se va concretiza in 1881 cu volumul ” Novele
din popor “, moment de seama in evolutia prozei romanesti.

Intre timp, poposeste la Iasi pentru scurta vreme ( 1874 ), apoi vine la Bucuresti, unde
este secretar al unei comisii de documente istorice ( colectia Hurmuzachi ), profesor la
Liceul ” Matei Basarab ” si redactor la ” Timpul ” ( coleg de redactie cu Eminescu si
Caragiale intre 1877-1881 ). in 1882 e ales membru corespondent al Academiei, sectia
istorica. In 1884 se stabileste la Sibiu. intemeiaza ziarul ” Tribuna “, fiind un jurnalist de
rara fecunditate. Aici indruma primii pasi in literatura si inlesneste debutul poetului
George Cosbuc. Din 1890 revine in Bucuresti. Lucreaza in invatamant, editeaza ziare si
reviste ( ” Vatra “, impreuna cu Caragiale si Cosbuc ), publica volume de nuvele si
romane, precum si volume cu caracater memorialistic. Moare la 17 august 1925 in casa
fiicei sale, Lavinia, din Crucea de Jos, Panciu. E inmormantat la schitul Brazi din
Panciu.

Daca Eminescu e incepatorul poeziei romane moderne, iar Caragiale al teatrului,

SLAVICI este, alaturi de Creanga, cel care a pus bazele prozei noastre moderne,
respectiv ale romanului. Receptarea sa de catre constiinta literara a contemporanilor si
a urmasilor a fost insa mai lenta.
Asimilat adesea literatorilor minori ai veacului trecut transilvanean, i s-a reprosat,
exagerandu-se, „didacticismul" si limba „terna". Descoperindu-i-se, mai apoi,
adancimea observatiei sociale si psihologice, i s-a recunoscut meritul pionieratului in
proza noastra, cu deosebire in cea ardeleana (I. Breazu, G. Calinescu, T. Vianu). Dar
abia in deceniile sapte-opt ale veacului nostru adevarata modernitate a lui SLAVICI
incepe a fi pusa in evidenta, descifrandu-i-se prezenta in opera a unor straturi de
profunzime, ca „reflexia in fictiune a subconstientului auctorial" (Magdalena Popescu)
sau a unei „morale istorice" (M. Zaciu). Apartinand unei epoci de ampla miscare a
structurilor sociale, care-si cauta acum un nou echilibru in locul celui „patriarhal",
SLAVICI isi creeaza opera intr-un subtil acord cu sensul intim al acestei epoci, chiar si
atunci cand, in ultima parte a vietii, gesturile sale sociale par a veni in contradictie cu
ea. Scriitorul se desparte hotarat de gandirea social-filosofica si artistica a epocii
anterioare, de cliseele romantismului, fiind in multe laturi un precursor al ideilor literare
de mai tarziu. Conservatorismul sau este o imagine care trebuie revizuita in multe
privinte. SLAVICI crede ca spiritualitatea omeneasca nu are nimic metafizic in sine, ca
„omul e rezultatul organic al vietii sociale" si ca arta e o activitate umana rationalizabila,
desi nu reductibila la ratiune („frumosul poate, dar nu cere sa fie inteles"). Ideologia sa
politico-sociala si literara este meliorista, crezand in progres, la nivel individual si social,
dar intr-un progres „organic", „lent". Scopul ameliorativ este inerent individului constient.
Eticheta eticismului, ce i s-a aplicat, este astfel superficiala si simplificatoare. Criteriul lui
SLAVICI nu a fost eticul, ci calitatea umana, „firea omeneasca", aceasta ingloband
eticul, social-istoricul si filosoficul, inalta platforma a umanului i-a slujit ca unitate de
masura si pentru sine si pentru eroii sai. Fiind destinata oamenilor, opera sa se
implineste numai in si prin actul lecturii: „Ceea ce da operei de arta viata este efectul ei".
Astfel ca SLAVICI este interesat mai mult de mesaj decat de expresie, limba avand
pentru el o valoare functionala semnificanta si numai in al doilea rand valoare
expresiva, estetica. Preocupat de macrocosmosul social a carei ipostaziere particulara
e individul, el cauta substanta majora, fundamentala a limbajului (arta) si mai putin
rasfrangerea nuantei individuale, fiind, astfel, unul dintre primii care observa limba
romana sub latura de purtatoare a unor elemente de gandire si simtire specifice,
premergand unor Blaga, Iorga, M. Vulcanescu, C. Noica. Limba lui (opera) este, de
aceea, capabila sa exprime adevarurile esentiale despre omul istoric, desi e mai putin
cizelata si rafinata estetic. Ca si Titu Maiorescu, SLAVICI si-a inteles si asumat destinul
de intemeietor, eroarea lui fiind insa aceea ca, spre deosebire de contemporanul sau,
nu s-a limitat la domeniul culturii si artei, nazuind o revolutionare a societatii prin
persuasiune. In activitatea literara si social-culturala a lui SLAVICI se disting cu claritate
doua perioade mari. Prima jumatate a vietii este a cautarilor, a gandirii elastice,
dialectice, a creatiei literare originale, autentice; a doua este a cantonarii in certitudini
osificate, dogmatice, a simplificarilor atinse uneori de eticism. Pasiunii de a descoperi
adevarul, pentru sine si pentru semeni, ii ia locul trufia de a impune acest adevar ca
norma obligatorie celor din jur. Adevaratul SLAVICI ramane pentru noi tanarul S„ atat
opera sa literara majora, cat si gandirea literara si sociala valoroasa apartinand primei
sale perioade, plasata aproximativ intre 1871, anul debutului, si 1894, aparitia Marei. in
aceasta perioada, SLAVICI porneste cu ravna si energie inepuizabila la construirea
personalitatii sale, prin studiu, lectura si meditatie, prin scris si actiune social-culturala
directa. Ideile privitoare la arta si literatura, formulate in articole si in corespondenta, se
incadreaza sferei realismului modern, desi ele se sprijina adesea pe teze clasice. Pareri
de acuta pertinenta si modernitate are SLAVICI asupra personajului epic sau asupra
problemelor de retorica prozei realiste, unele actuale si azi. Personajul epic, crede,
trebuie sa fie o modelare specifica a realitatii istorice si sufletesti a omului, sinteza
sociala si etnica. El distinge intre personajul „premeditat" si cel „format", numind astfel
ceea ce, mai tarziu, E. M. Forster va numi personajul „plat" si respectiv, cel „rotund". In
conceptia lui S., personajul trebuie sa detina un „prisos de putere", sa fie structurat pe o
„problema" vectoriala. El trebuie „format" prin „lupta pentru vointa, rezon si lumea din
afara", intre „inchipuire" si „fire", lupta care culmineaza in acel punct „unde firea ajunge
sa predomineze asupra inchipuirii". Pe de alta parte, SLAVICI crede, totusi, ca
idealizarea e necesara, in spiritul unei utopii a eficientei sociale a literaturii. Avand o
idee moderna despre rolul activ al cititorului in actul lecturii, SLAVICI formuleaza multe
observatii pline de miez despre cele ce ar trebui sa fie principiile de baza ale unei
retorici (nestatuate, desigur, de el) a realismului si romanului -„obiectivitatea", „firescul"
si „consecventa". Toate aceste idei sunt asezate, de altfel. Ia temelia prozei slavi-ciene.
Atat sub raportul intemeierii unor categorii estetice moderne, cat si sub acela al
sondarii, prin ele, a substantei social-istorice romanesti moderne, al configurarii unui
model literar uman modem, contributia prozei scriitorului este inestimabila. Omul lui
SLAVICI este plasat intr-un orizont vast, incomparabil mai larg fata de acela al
prozatorilor predecesori. Este orizontul „firii omenesti", in care existenta individului se
arata ca o relatie complexa cu istoria, optimista sau tragica, prin confruntarea cu un
destin supraindividual pe care o presupune. Personajul slavician isi cauta fericirea in
spatiul istoric al epocii sale, nemultumindu-se insa cu ceea ce ii ofera acesta. Dincolo si
mai presus de spatiul istoric in care e asezat de propria vointa sau de imprejurari, este
prezent orizontul „firii omenesti", ca topos initial sau ca aspiratie permanenta a
personajului SLAVICI incepe creand personaje „plate", in cadrul pieselor de teatru si al
basmelor din primii ani. Cele trei comedii, Fata de birau (1871), Toane sau vorbe de
claca (1875) si Polipul unchiului (1886) sunt mici exercitii in jurul unor situatii comune
tratate vodevilesc. Prima e o idila rurala, in care, intre doi concurenti la mana fetei
primarului, triumfa exponentul lumii traditionale, si pierde cel „domnit". in dramele
istorice, scriitorul urmareste in chip declarat ipostazierea unor probleme social-politice
ale prezentului. Epoca lui Bogdan-voda din drama omonima e preferata pentru ca e
„cea mai asemenea cu a noastra", prin contradictia insolubila in care e pus eroul vrand
sa faca politica patriotica fara a abdica de la un criteriu moral anistoric si supranational.
Gaspar Gratiani (1886) este proiectia ideii, scumpe autorului, de toleranta nationala, in
spiritul aceleiasi exigente a omeniei. Dar nazuinta scriitorului de a intemeia dramaturgia
nationala moderna nu este sustinuta de un talent dramatic pe masura. Domeniul propriu
lui SLAVICI ramane epicul. Autorul Marei este romancierul innascut care insa, lipsit de
traditia genului la noi, se ignora ca atare si nu se dedica decat prea tarziu vocatiei
autentice. El percepe viata ca durata istorica si fenomenologica totodata, ca devenire
dialectica a individului in si prin lumea lui. Povestile, redactate, cele mai multe, inainte
de 1881, constituie prima tentativa epica de a „reproduce gandirea poporului roman",
folosind „faptele si ideile" tezaurului folcloric ca pe un „schelet foarte sarac", caruia ii da
viata originala conform cu personalitatea proprie, constient ca „fiecare da acelui fapt
importanta pentru care simte mai mult predilectie". Ca si in cazul lui Creanga,
originalitatea povestilor lui SLAVICI se masoara dupa felul in care sabloanele populare
incorporeaza obsesii personale intr-o maniera si limba proprii. Problemele viitoarelor
nuvele si romane rasar in povesti, adesea foarte pregnant. In Florita din codru, eroina
ridica la conditia umana niste talhari antropofagi, Ileana cea sireata ne vorbeste, prin
intermediul fantasticului folcloric, despre misterul sentimentelor omenesti, Doi feti cu
stea infrunte e mitul fericirii familiale vazute ca lege a umanului etc. Peripetiile eroilor se
incheie prin restabilirea principiului firescului, incalcat pentru moment de actiunea
„raului": egoismul, lenea, dorinta de putere. Nuvelistica este pasul cel mai important
facut de SLAVICI in directia crearii unor structuri literare moderne in proza noastra.

Sub aspectul categoriei formale, el trece de la „personajul plat" al primelor nuvele, la

„personajul rotund" al celor de dupa 1880, cucerind, concomitent, in cele mai reusite
opere, autenticitatea profunda, de tip modern, a umanului. In paralel, isi creeaza si
perfectioneaza uneltele (in primul rand, analiza psihologica, principala contributie a lui
SLAVICI la acest capitol al tehnicilor modeme). De la inceput, nuvelele atesta efortul
modelarii artistice a structurilor substantiale ale epocii si accesul la problema
fundamentala a acesteia, integrarea individului „patriarhal" in istoria moderna. Aceste
structuri sociale corespund in opera unor structuri biografice interioare ale autorului.
Astfel, sub un aspect, Popa Tanda, personajul primei nuvele, este SLAVICI - „dascalul",
prefigurand intreaga biografie ulterioara a autorului. Nota de idilism acuzata de critica la
primele nuvele vine din rezolvarea inca superficiala a unor conflicte, care nu implica
deocamdata nivelul existential al personajelor, ramanand la nivelul sentimental sau
social-cotidian. Mediul este inca cel traditional, al unui sat si al unei umanitati
necontradictorii, iar personajele sunt consubstantiale mediului. Luptand pentru a civiliza
prin exemplul personal un sat paraginit, parintele Trandafir nu este un utopist, el are un
model real (satul unde se nascuse) care e pentru el starea normala a lumii. Caracterul
non-contradictoriu al relatiei personaj-mediu este subliniat de vocea narativa
impersonala, exprimand cu sfatosenie si umor punctul de vedere al mediului. Ca atare,
Popa Tanda este una dintre cele mai stenice pagini ale literaturii noastre, vorbind, fara
note false, despre sansa omului de a-si afla implinirea in lumea sa. Celelalte nuvele ale
inceputului, Scormon, Gura satului si La crucea din sat sunt toate construite pe minore
incidente intervenite in cadrul relatiei individ-mediu, incidente solutionabile si menite sa
aseze aceasta relatie intr-un echilibru mai trainic. Si Budulea Taichii aduce in prim-plan
prezenta, disproportionata la prima vedere, a mediului. Importanta acordata aici
mediului (personajele satului natal al lui Hutu) se justifica prin aceea ca, sub un aspect,
Hutu e insul care nu si-a aflat inca locul menit. Totusi, Budulea Taichii este o nuvela
mult mai complexa decat celelalte. Desi vocea narativa si comicul simpatiei exprima
fericit legatura intima cu ambientul, eroul nu mai este aici doar o individuare a mediului.
Adaptabilitatea sa e o deschidere fata de istorie si fiul cimpoiesului e ispitit de o cariera
burgheza. El are insa puterea de a se opri din alunecare, revenind in spatiul umanizant
al inceputurilor. Prin aceasta optiune libera, Hutu este primul personaj liber de istorie al
literaturii noastre, primul care ia cunostinta de orizontul istoriei si se delimiteaza
constient de el. Totodata, Hutu reprezinta prima tentativa clara de personaj „rotund".
Altfel spus, primul personaj modern al prozei romanesti. implinirea la nivel major a
acestor cautari o constituie Moara cu noroc (1881). Cizmarul Ghita alege fara ezitare
desprinderea de tarmul patriarhalitatii, aventura istoriei, atras de mirajul capitalului: el
paraseste satul spre a castiga bani la „Moara cu noroc", pentru a-si deschide atelier cu
munca salariata la oras. El nu doreste bogatia si nici puterea, ca Lica. Scopul sau
principal ramane „linistea colibei" sale. In contact cu Lica insa, Ghita se vede atras tot
mai departe de scopul initial, instrainat de sinele sau. instrainarea e un proces complex,
in care dorinta de imbogatire e numai unul din factori si nu cel mai important. Din
momentul in care Lica descopera o rezistenta in Ghita, iar acesta descopera ca
rezistenta sa nu are sanse de izbanda, singura cale care le ramane este lupta.
Dedesubtul jocului in care unul pare a urmari doar sa-1 cumpere pe celalalt, iar acesta
doar sa se lase cumparat, se afla confruntarea dintre doua vointe. Ghita intelege ca
singura salvare pentru el este moartea, care-i poate oferi compensatia anihilarii
principiului „rau". Astfel, in Moara cu noroc socialul si eticul se prelungesc tulburator
spre metafizic, victoria finala apartinand nu unui individ, ci unui principiu, ideii morale
traditionale, orizontului uman. Si in nuvelele ulterioare apelul individului la acest orizont
uman transistoric e considerat inca posibil. Dutu, din Comoara, sau mos Marian, din O
viata pierduta, dupa ce incearca fara succes experienta banului si a orasului, se reintorc
in spatiul securizant al satului natal.