S35.

Intervenţia în criză

Generalităţi
Prin definiţie, intervenţia în criza este o terapie limitată la parametrii crizei ce determină pacientul să
consulte terapeutul. Intervenţia în criză este bazată pe teoria crizei care accentuează nu numai reacţiile
imediate la o situaţie imediată, ci, de asemenea, dezvoltarea în timp îndelungat a unei adaptări psihologice
îndreptate spre a preveni problemele viitoare. O criză reprezintă un răspuns la evenimente primejdioase pe
care oamenii le experimentează ca o stare disconfortantă / neplăcută. O criza este auto-limitata şi poate dura
de la câteva ore la mai multe săptămâni.
Este caracterizată de o fază iniţială în care se produce o creştere a anxietăţii şi tensiunii subiective urmată de
o fază în care mecanismele de rezolvare a problemei (problem-solving) sunt puse în mişcare. Aceste
mecanisme pot fi eficiente în funcţie de faptul dacă ele sunt adaptative sau maladaptative. Criza tinde să
mobilizeze reacţii intense pentru a ajuta persoana în ameliorarea disconfortului şi în restabilirea stării iniţiale
de echilibru emoţional. Daca persoana redobândeşte echilibrul emoţional, criza este depăşită şi persoana de
asemenea învaţă cum să utilizeze reacţiile adaptative. Mai mult, prin rezolvarea crizei, starea psihica a
persoanei poate fi una superioară stării psihice ce a precedat debutul dificultăţilor psihologice. Cu toate
acestea, dacă o persoană reacţionează maladaptativ starea de disconfort se intensifică, criza se adânceşte şi
apare o deteriorare regresivă ce generează simptome psihiatrice. Aceste simptome la rândul lor se pot
contura în pattern-uri nevrotice de comportament ce restricţionează capacitatea pacientului de a funcţiona
independent. Uneori când situaţia de criză nu poate fi stabilizată, noi reacţii maladaptative sunt iniţiate şi
consecinţele pot căpăta proporţii catastrofice chiar determinând apariţia comportamentului suicidar. Din
acest punct de vedere criza psihologică este disconfortantă şi poate fi privită ca punct de răscruce pentru mai
bine sau pentru mai rău. Pe perioada neliniştii, pacientul este receptiv la aproape orice ajutor i se oferă şi
poate beneficia de rezultate semnificative dintr-o asistenţă minimală. De aceea toate tipurile de servicii au
fost instruite în a ajuta persoana aflată în criză. Unele servicii sunt non-stop în timp ce altele limitează
numărul de sesiuni sau timpul alocat.
Teoria crizei permite terapeuţilor înţelegerea persoanelor normale aflate în situaţie de criză şi de asemenea le
permite dezvoltarea unor instrumente terapeutice cu scopul de a preveni dificultăţile psihologice ulterioare.
Criterii de selecţie
Criteriile utilizate pentru selectarea pacienţilor sunt:
- Istoric recent al unei situaţii primejdioase ce produce anxietate
- Mărturie evidentă a incapacităţii psihologice a pacientului datorate unei tulburări psihice severe
- Motivaţie puternică pentru a depăşi situaţia de criză
- Un potenţial de a realiza o adaptare psihologica cel puţin egal cu cel anterior apariţiei crizei
- Un anumit grad de complex psiholog - constând în capacitatea de a recunoaste motivele psihologice ale
prezentei situaţii critice.
Cerinţe şi tehnici
Intervenţia în criză se adresează persoanelor aflate în mijlocul unei crize pentru care rapiditatea intervenţiei
este esenţială. Terapia necesită o înţelegere articulată a psihodinamicii implicate şi o conştientizare a
modului în care persoana vizată este responsabilă în producerea crizei. Membrii echipei terapeutice
conlucrează în scopul de a rezolva criza. Atât terapeuţii cât şi pacienţii participă activ la tratament.
Tehnicile includ: Reasigurarea; Sugestia; Manipularea (acţiune asupra) mediului; Medicaţia psihotropă.
Dacă e necesar, perioade scurte de spitalizare pot fi instituite ca parte a planului terapeutic. Toate aceste
manevre terapeutice au ca scop scăderea anxietăţii pacientului. Durata intervenţie în criză poate varia de la 1
- 2 sesiuni până la mai multe interviuri pe o perioadă de 1 până la 2 luni.
Cerinţele tehnice ale intervenţiei în criza includ:
1. Stabilirea rapidă a unui raport cu pacientul în vederea creării unei alianţe terapeutice
2. Revizuirea paşilor ce au dus la generarea crizei
3. Înţelegerea reacţiilor maladaptative ale pacientului utilizate în a face faţă crizei
4. Focusarea doar asupra crizei
5. Învăţarea unor moduri adaptative de a face faţă crizei
6. Evitarea apariţiei simptomelor
7. Utilizarea unor transferuri emoţionale predominant pozitive din partea terapeutului pentru a
transforma cadrul terapeutic într-o experienţă de învăţare
1
 8. Învăţarea pacientului cum să evite situaţiile primejdioase ce ar putea genera noi situaţii de criza
9. Terminarea intervenţiei de îndată ce apar evidenţe ale rezoluţiei crizei şi pacienţii au înţeles în
mod clar toţi paşii care au dus la apariţia şi rezolvarea crizei
Rezultate
Cele mai evidente rezultate ale terapiei crizei constau în capacitatea pacientului de a deveni mai bine
înzestrat în evitarea situaţilor primejdioase sau, dacă este nevoie, de a le face faţă. În plus, pe baza unor
observaţii obiective ale pacientului, experienţa terapeutică îl capacitează să atingă un anumit nivel de
funcţionare emoţională ce este superior celui anterior crizei. În acest sens, intervenţia în criză este nu numai
terapeutică ci şi preventivă.