CAUZELE AGRESIVITĂŢII ŞI ALE COMPORTAMENTULUI AGRESIV LA COPILUL

PREŞCOLAR
Invatamant prescolar si primar - Invatamant prescolar metode invatare proiecte
Scris de inst. David Cristina

Copiii de vârstă preşcolară reprezintă primul nivel al unei societăţi în miniatură, în care se poate
investiga în ce măsură un comportament deviant, agresiv, violent se poate transforma într-un
comportament echilibrat sau în ce măsură şi în ce condiţii, este valabilă reciproca.

Copiii de vârstă preşcolară reprezintă primul nivel al unei societăţi în miniatură, în care se poate
investiga în ce măsură un comportament deviant, agresiv, violent se poate transforma într-un
comportament echilibrat sau în ce măsură şi în ce condiţii, este valabilă reciproca. Personalitatea viitorilor
adulţi trebuie să se dezvolte pe deplin, iar copiii integraţi în învăţământul de masă pe treapta cea mai mică,
învăţământul preşcolar, trebuie să dobândească o educaţie de calitate, inclusiv prin prisma combaterii
manifestărilor unui comportament agresiv la această vârstă. O bună profilaxie a agresivităţii copiilor
trebuie să plece de la cunoaşterea cauzelor sale. Numai cunoscând cauzele unui fenomen social complex îi
putem contracara efectele. Cum se stimulează agresivitatea copiilor? Prin imitaţie. Copiii imită acţiunile
părinţilor lor, ale altor copii şi ale eroilor din mass-media, în special când acţiunea este recompensată şi
copilul admiră şi se identifică cu acel model. Când se generalizează, acest proces creează ceea ce uneori se
numeşte scenarii cognitive pentru rezolvarea problemelor sociale complexe: programe interne care
ghidează comportamentul social de zi cu zi într-un mod automat şi sunt foarte rezistente la schimbare. Prin
insensibilizarea la efectele violenţei. Cu cât un copil priveşte mai multă violenţă televizată, cu atât acceptă
ca valid un comportament agresiv. Mai mult, copiii care privesc scene violente devin suspicioşi şi se
aşteaptă ca şi alţii să se poarte violent – o înclinaţie atribuţională care promovează comportamentul
agresiv. Copiii cu o expunere sporită la violenţa media văd lumea ca pe un loc întunecos şi sinistru şi sunt
mai predispuşi să exagereze posibilitatea de a fi implicaţi într-un act agresiv.

Abuzul fizic. Reprezintă o leziune corporală mergând de la o echimoză până la fracturi grave sau
moarte ca rezultat al înţepării, lovirii, strivirii, târârii, asfixierii, provocate cu mâna, piciorul, cureaua sau
alte obiecte ce pot provoca leziuni unice sau multiple copilului. Acestea sunt considerate ca un abuz,
indiferent dacă persoana are sau nu intenţia declarată de a-i face rău copilului. Semnele maltratării
emoţionale de către părinţi:- îl depreciază, îl critică, îl minimalizează constant pe copil; - sunt neinteresaţi
de copil şi refuză să îi ofere ajutor atunci când acesta are probleme; - resping frecvent copilul.Din nefericire
însă, în viaţa de zi cu zi şi pe multe meridiane ale globului, dar şi la noi în ţară, bătaia este frecvent folosită,
luând uneori forme deosebit de grave, provocând copiilor leziuni corporale şi chiar decesul. Violenţa
manifestată în cadrul familiei şi, mai ales, asupra copiilor a atras mai demult atenţia specialiştilor care, la
rândul lor, au încercat să evidenţieze structurile de personalitate specifice celor ce maltratează copiii,
mecanismele şi dispozitivele motivaţionale care susţin asemenea forme de conduită, consecinţele imediate
şi de perspectivă asupra sănătăţii fizice şi psihice a copiilor supuşi unui asemenea tratament. Astfel, unii
autori s-au străduit să evidenţieze şi să sintetizeze trăsăturile particulare ale grupurilor de părinţi care
folosesc bătaia ca mijloc de puternică agresare fizică a copiilor (conf. H. Toch, 1986).

De exemplu, Spineta şi Rigler (1972), precum şi Gelles (1973), au evidenţiat următoarele tipuri de
caracteristici:- Caracteristici demografice. Cea mai mare frecvenţă o deţin părinţii care au un mariaj
instabil, care au divorţat şi cei care s-au separat, în fapt. De asemenea, copilul bătut este, adesea, rezultatul
unei naşteri nedorite şi cea mai periculoasă pentru asemenea copii este perioada primilor trei ani din viaţă.-
„Istoria”propriei vieţi a părinţilor. Cei mai mulţi părinţi ce-şi maltratează copiii, au fost ei înşişi, la rândul
lor, supuşi unui tratament similar de către proprii părinţi sau neglijaţi emoţional de către aceştia.- Atitudini
parentale în raport cu creşterea copiilor. Părinţii abuzivi în a utiliza mijloacele de sancţiune fizică privesc
copilul ca pe o modalitate de a-şi satisface propriile lor nevoi, solicitându-l în a întreprinde acţiuni ce
depăşesc posibilităţile şi abilităţile lui psihice şi fizice. Ei întâmpină mari dificultăţi în a stabili legături
empatice cu proprii copii şi în a a satisface nevoile acestora de dependenţă.- Tulburări psihologice şi
psihiatrice. Destul de frecvent, se constată că părinţii care-şi maltratează fizic copiii, prezintă diverse
tulburări psihologice şi psihiatrice.O altă încercare de tipologizare a părinţilor abuzivi în utilizarea
agresiunii fizice asupra copiilor şi care a influenţat multe alte încercări mai recente, aparţine lui Merrill. În
viziunea acestui autor există patru tipuri de asemenea părinţi:

Tipul I: părinţi ce se caracterizează printr-un înalt grad de agresivitate, manifestată continuu,

uneori fiind clar concentrată şi focalizată, alteori, însă, nu. Supărarea şi enervarea lor scapă controlului,
fiind nevoie de o minimală acţiune stimulativă iritativă. Explicaţia unei asemenea conduite vizează, în
principal propriile experienţe trăite în perioada copilăriei timpurii.

Tipul II: părinţii sunt rigizi, compulsivi, reci afectiv şi, după modul în care procedează în
interacţiunea cu copiii, pledează mai mult pentru propriile lor drepturi. Ei resping copilul şi sunt
preocupaţi mai mult de propria lor plăcere.

Tipul III: părinţii sunt persoane pasive şi dependente . Ei sunt oameni modeşti şi reticenţi, şi
totodată, şovăielnici în a-şi exprima sentimentele şi dorinţele. Aparent, sunt foarte neagresivi, dar, adesea,
intră în competiţie cu copiii pentru a câştiga atenţia soţului, fiind de obicei depresivi, imaturi şi capricioşi.

Tipul IV: aceşti părinţi sunt persoane frustrate, de obocei, fie taţi foarte tineri, fie de oameni
inteligenţi, dar care au anumite dizabilităţi fizice care-i împiedică să-şi sprijine propria familie. Este posibil
ca ei să stea acasă şi să aibă grijă de copii, iar soţia să meargă la slujbă. În asemenea situaţii, gradul lor de
frustrare conduce la pedepsirea severă a propriilor copii. Abuzul emoţional. Este un comportament care
conduce copilul către o tulburare emoţionalăgravă şi la prăbuşirea stimei de sine.

Poate include critici constante, ameninţări sau pedepse ca şi lipsa de afecţiune, aprobare sau
îndrumare. Cea mai frecventă formă de abuz emoţional este limbajul violent cu care se comunică cu copilul,
într-o comunicare verticală, ce lansează doar ordine, ce nu îngăduie replica, un schimb verbal în care
copilul să se poată exprima şi el, să se poată manifesta, să poată exista. Abuzul emoţional este cea mai
frecventă formă de abuz a copilului, dar şi cea mai greu de influenţat prin campanii de educaţie a părinţilor.
Este greu să convingi părintele despre răul pe care îl face copilului ( pe care adeseori îl iubeşte, fără nici o
îndoială!) ţipând la el sau spunându-i vorbe urâte sau răstindu-se la el. Efectul abuzului emoţional este însă
croitor de destin pentru copil. Un copil timid, neîncrezător, încapabil să se manifeste la grădiniţă şi mai
târziu la şcoală, la locul de muncă, cu partenerul de viaţă, este un copil rănit de vorbe care nu i-au transmis
dragostea, ci ura, dorinţa de a-l distruge. Aceasta este semnificaţia cuvintelor răstite, a ordinelor agresive
date copilului căruia nu i se îngăduie replica.Poate fi rar identificat ca singura formă de violenţă la adresa
copilului, de obicei însoţind celelalte forme de abuz. Semnele maltratării emoţionale:- are comportamente
extreme, încăpăţânare, rtespingere, agresivitate sau pasivitate, supraconformism, dependenţă;- faţă de
ceilalţi copii se comportă fie ca un adult, fie ca un copil mult mai mic ( se leagănă sau îşi leagănă capul);-
dezvoltarea fizică şi emoţională este întârziată;- vorbeşte despre absenţa ataşamentului parental. Activarea
gândurilor, a sentimentelor şi a comportamentelor agresive existente.

Asta explică de ce copiii observă un tip de agresiune în familie, pe stradă sau la televizor şi apoi
comit alt tip de agresiuni. Chiar şi un obiect inofensiv care a fost asociat cu agresiunea poate stimula mai
târziu violenţa.
 Violenţa în familie. „Potrivit Cercetării Naţionale privind „Violenţa în Familie” în anul 2003,
aproximativ 800.000 de femei au fost frecvent victime ale violenţei în familie sub diferite forme. Mai mult
decât atât, 17,8% dintre femeile din România au fost de-a lungul vieţii victime ale unui tip sau altul de
violenţă în familie. Tot în acelaşi an, aproximativ un milion de copii au asistat frecvent la scene de violenţă
fizică între părinţi. Deşi violenţa familială este un flagel în ţara noastră, ea nu este percepută pe măsură de
populaţie. Astfel, 4 români din 10, consideră că actele de violenţă în familie nu pot fi considerate fapte
foarte grave. Majoritatea cazurilor de violenţă se petrec pe fondul consumului de alcool. Copiii agresaţi fizic
sau psihic manifestă dificultăţi de adaptare şcolară şi interpersonală, fug de acasă sau de la şcoală, au
rezultate şcolare scăzute, mergând până la abandon şcolar. Ei sunt foarte timizi, dar în acelaşi timp le este
teamă şi manifestă agresivitate faţă de cei din jur. Încep să consume tutun, alcool, droguri de la vârste
foarte fragede, având un risc crescut de delicvenţă. De asemenea, aceşti copii se confruntă cu scăderea
atenţiei şi a puterii de concentrare, anxietate generalizată, coşmaruri şi dificultăţi de adormire, dureri de
cap, de stomac sau alte manifestări somatice ale emoţiilor negative.” ( Ziarul „Jurnalul Naţional”, 16 martie
2005).

Climatul familial joacă un rol important în explicarea existenţei unui comportament agresiv la
copiii de vârstă preşcolară. Suntem iubiţi şi iubim ca şi copil, în relaţia cu părinţii, fraţii şi surorile. Această
iubire confirmă că suntem valoroşi, importanţi. Opusul este lipsa iubirii. Cel care nu are iubire, nu are un
sens clar, este într-o stare de căutare şi nelinişte anxioasă. Nimeni nu poate trăi fără iubire. Dar pentru
copil, iubirea este garanţia dezvoltării sănătoase. Este aerul de care are nevoie pentru a aexista ca fiinţă
umană. Lipsit de dragoste, copilul va supravieţui ca o vietate aparţinând unui alt regn, decât cel uman.
Abuzul de orice natură asupra copilului aduce după sine grave tulburări de comportament, întârzieri în
dezvoltarea şi manifestarea agresivităţii sub cele două forme: fizică şi verbală, în relaţiile cu ceilalţi.
Zgomotele prea intense, violente, sunt terifiante pentru copil. Ele sporesc spaima iniţială a copilului. În
jurul vârstei de 1-2 ani, , chiar şi mai târziu, copiii nu suportă zgomotele prea intense (aspiratorul, maşina
de tuns iarbă, artificiile, etc.). Adeseori îşi pune palmele la urechi cu o figură înspăimântată.Copilul
absoarbe emoţiile prin toţi porii corpului lui şi cu toate simţurile. Dacă toate simţurile îi spuncă e dorit,
iubit, important, copilul ştie cine este el pe lumea asta şi nu va fi un copil într-o permanentă căutare de
probe de dragoste din partea celor din jur.O mamă îmi spunea că băieţelul ei o întreba de mai multe ori pe
zi: „mamă, mă iubeşti?”. Ea încântată şi în acelaşi timp plictisită , repeta de fiecare dată: „sigur că mama te
iubeşte!”. Copilul care întreabă astfel, este dovada vie a importanţei iubirii. În cazul lui, iubirea nu a afost
concretizată suficient în gesturile cotidiene ale mamei şi părinţilor, pentru a-i aduce un ataşament
securizant, o linişte iubitoare. Acum, mai mare fiind, are nevoie de vorbe pentru a-l linişti.

Pentru că vorbele, limbajul, devin un spaţiu în care locuieşte copilul, încă de la naştere. De aici şi
pericolul vorbelor violente adresate copilului. Familiile monoparentale şi „părinţii de carton”. Studiile arată
că lipsa părinţilor afectează viaţa copilului, generând adevărate drame, de la comportament deviant, ticuri,
până la tentative de suicid ( a căror medie de vârstă coboară până către 7 ani, conform ultimelor cazuri
înregistrate ). Chiar dacă nu îi lipseşte nimic din punct de vedere al alimentaţiei, igienei, copilul cu „părinţi
de carton” simte că nu are cine să-l reprezinte, se simte abandonat. El are o încredere în sine scăzută,
pentru că nu îi are pe mama şi pe tata ţinându-l de mânuţă la serbare, „să se dea şi el mare” faţă de colegi
spunând: „Uite, ea este mămica mea, el este tăticul meu”. Dimpotrivă, copilul părăsit de părinţi consideră
că nu este important în cadrul grupului sau se afiliază într-o gaşcă, pentru că acolo îşi poate manifesta
agresivitatea. Ce modalitate de a se manifesta găseşte un astfel de copil care se consideră neînsemnat, cum
să iasă şi el în evidenţă?Scuipând, înjurând, bătându-i pe ceilalţi, pentru că numai aşa i se acordă atenţie.
Din propria experienţă, putem spune că la grădiniţă, cei mai agresivi copii sunt cei crescuţi de un singur
părinte sau de bunici. Familiile monoparentale sunt adesea victime ale sărăciei, iar copiii au tendinţa de a
repeta experienţa părinţilor. Aceleaşi studii arată că monoparentalitatea rezultată din divorţ este corelată
cu o diminuare a activităţii educative: mama este suprasolicitată atât din punct de vedere emoţional, cât şi
material şi relaţional şi este mai puţin disponibilă pentru copil exact când acesta are mai mare nevoie de
atenţie şi eforturi sporite. În acelaşi timp, rolul patern este analizat în termenii „absenţei paterne”,
„deprivării paterne”, „deresponsabilizării paterne”. În urma rupturii, capacitatea de a exercita adecvat
sarcina de părinte este puternic diminuată, părinţii comunică mai puţin bine cu copiii, sunt mai puţin
afectuoşi, le controlează mai puţin bine comportamentul.

Copiii aflaţi sub incidenţa divorţului sunt marcaţi de numeroase probleme psihologice şi
relaţionale. Totuşi, aceşti copii reacţionează diferit în funcţie de vârstă, sex, timpul trecut de la ruptura
intervenită între părinţi, calitatea relaţiei trecute şi prezente cu fiecare dintre aceştia. Cei mai puternic
afectaţi în urma unui divorţ sunt copiii de vârstă mică, ei devenind mai neascultători, agresivi şi mai puţin
afectuoşi. Copiii de vârstă preşcolară sunt marcaţi de o mare tristeţe, de sentimente de frustrare, confuzie şi
anxietate, mulţi dintre ei căutând contactul cu părintele absent.Totuşi, chiar dacă 80% dintre copiii cu
conduite agresive provin din rândul familiilor dezorganizate, nu se poate susţine concluzia că orice familie
dezorganizată aduce în mod automat tulburări de comportament ale copiilor. Atmosfera din familiile
dezorganizate, lipsa autorităţii părinţilor, precum şi a afecţiunii acestora, ca urmare a divorţului, duce la
neadaptare socială. De asemenea, familiile caracterizate printr-un potenţial conflictogen ridicat şi puternic
carenţate din punct de vedere psihoafectiv şi psihomoral (părinţi alcoolici, impulsivi, instabili) afectează în
mare măsură procesul de maturizare psihologică şi psihosocială a personalităţii copiilor.În familiile în care
ambii părinţi sau unul dintre aceştia este hiperautoritar şi hiperagresiv, copilul nu are altă alternativă decât
supunerea oarbă, necondiţionată în raport cu cerinţele şi pretenţiile părintelui, cu efect negativ imediat în
planul dezvoltării şi evoluţiei personalităţii copilului.

La agresivitate şi ostilitate, copilul nu răspunde direct în raport cu părintele agresor, ci indirect

prin atitudini şi chiar acţiuni agresive şi autoagresive. Tensiunea acumulată în timp, ca urmare a
frecventelor stări de frustraţie datorate regimului hiperautoritar impus, se va elimina prin descărcări
bruşte, prin forme de conduită agresivă/autoagresivă. Pe de altă parte există şi climatul familial
hiperpermisiv în care părinţii sunt superprotectori, „invadează” pur şi simplu copilul cu investiţii afective,
creează în mod exagerat condiţii de „apărare” a copilului împotriva „pericolelor şi prejudecăţilor”. Acest
„tratament” educaţional poate conduce la conduite agresive explicabile în cea mai mare măsură prin
rezistenţă scăzută la frustrare. O altă teorie, abandonată, este cea care insistă asupra condiţiilor economice,
materiale. Realitatea arată că nu numai copiii proveniţi din medii sărace au manifestări agresive, ci şi cei
din medii şi familii privilegiate. Factorul individual reprezintă un alt factor de care trebuie să ţinem cont
atunci când încercăm să căutăm cauzele care determină tendinţele agresive ale unui copil. Agresivitatea
poate fi privită şi sub aspectul patologic, caz în care se disting două forme:- agresivitatea constituţională ,
dependentă de zestrea ereditară şi de structura neuro-psihică ( debilitate mintală, hiperemotivitate,
autism);- agresivitatea cîştigată, datorită unor factori şi împrejurări (traumatisme cranio-cerebrale,
encefalopatii manifestate prin descărcări agresive).Labilitatea afectivă reprezintă una din caracteristicile
personalităţii celor violenţi, ea manifestându-se prin: sugestionarea rapidă în raport cu impresiile de
moment formate, lipsa unei autonomii afective. De mare importanţă este şi aplicarea unui management
educaţional corect al grupei de copii de către educatoare.

F. Dubet spune că indiferenţa cadrelor didactice este cea mai importantă manifestare a dispreţului
faţă de copii. Sunt numeroase cazurile în care copiii suferă ca urmare a unor judecăţi negative a cadrului
didactic, pentru că ele vin să întărească propriul lor sentiment de îndoială, de descurajare, de lipsă de
încredere în forţele proprii. Acest dispreţ, o dată interiorizat, poate antrena un ansamblu de consecinţe în
plan comportamental: lipsa de comunicare, pasivitate, indiferenţă sau indisciplină şi perturbarea ordinii,
dezvoltarea unor atitudini ostile, provocatoare.În România, într-un studiu experimental efectuat de C.
Havarneanu, realizat pe elevi de liceu, dar perfect adaptabil şi la nivele mai mici, a descoperit că cele mai
frecvente forme de agresivitate a profesorilor faţă de elevi, aşa cum sunt percepute de aceştia din urmă,
sunt, în ordine descrescătoare: folosirea tonului ridicat, evaluarea neobiectivă, intimidarea, adresarea de
jigniri, ameninţarea, lovirea, nervozitatea permanentă, ironia, absenţa răspunsului la solicitări. Din păcate,
există şi printre educatoare foarte multe care recurg la acest management defectuos în faţa preşcolarilor, cu
consecinţe chiar mai grave decât la elevii mai mari.Grădiniţa se conduce după aceleaşi principii şi metode
ştiinţifice în formarea şi dezvoltarea copiilor ca şi şcoala.

Educatoarea are datoria să cunoască specificul fiecărui stadiu de dezvoltare a copilului,

disponibilităţile intelectuale, precum şi particularităţile temperamentale şi caracteriale. Educatoarea se
preocupă de socializarea copilului prin integrarea lui în colectivitate, dar îi oferă prilejul să cunoască şi
mediul înconjurător. În acest timp observă cum se comportă copilul în diferite situaţii şi împrejurări şi
acţionează în conformitate, discutând în permanenţă cu părinţii copilului. Există, de cele mai multe ori, în
comportamentul copiilor abateri simple, pe care suntem tentaţi să le trecem cu vederea, dar ele semnifică
formarea particularităţilor negative ale personalităţii, ca de exemplu minciuna.Prezenţa agresiunii şi
expunerea copilului la diferite forme de abuz constituie argumente şi factori de nelinişte pentru toţi cei care
sunt preocupaţi de sănătatea, educaţia şi viitorul copiilor. Expunerea copiilor la acte de violenţă psihică,
emoţională, fizică, sexuală – poate fi devastatoare pe termen lung. Mai mult, copiii repetă ca viitori adulţi,
pattern-urile de comportament învăţate, perpetuând astfel, la nesfârşit ciclul abuzurilor.A creşte şi a educa
un copil, nu înseamnă doar un control asupra comportamentului lui, ci un mijloc de atingere a scopului
final, acela de sprijinire a copilului în vederea asumării responsabilităţii pentru comportamentul personal.

BIBLIOGRAFIE: 1. Iren Eibl-Eibesfeldt, trad. Vasile Dem. Zamfirescu, Agresivitatea umană. Studiu
etologic. – Editura Trei, Bucureşti, 2005.2. Mihaela Sterian - Agresivitatea mediatică şi personalitatea, Ed.
Paideia, 2006.3. Laurenţiu Şoitu, Cornel Havarneanu - Agresivitatea în şcoală - Ed. Institutul European,
2001.
Cuvinte populare:abuzul fizicagresivitatea copiilorcadru didacticcopii prescolarieducatorulinvatamant
prescolar