Inocenţii – Ioana Pârvulescu

Romanul Ioanei Pârvulescu (care poate fi citit şi ca roman, dar şi ca o sumă de povestiri cu
subiect comun) descrie copilăria unui grup de copii din Braşov (nişte adevăraţi Cireşari ai oraşului
de sub Tâmpa şi chiar mai mult) din perspectiva unei fetiţe pe nume Ana, fiica unor intelectuali
care locuiesc într-o vilă veche de pe strada Sfântul Ioan, redenumită Maiakovski în vremea
comuniştilor. În vila respectivă locuiesc mai multe familii: Ana cu fratele ei Matei şi cu părinţii,
verişorii Dina şi Doru cu părinţii, Tanti şi Nenea Ionel (stră-mătuşa, fostă profesoară de geografie şi
stră-unchiul, fost învăţător, ai copiilor) şi bunicii materni ai Anei (mama-mare şi tata-mare, fost
medic). Foarte aproape de ei mai locuieşte şi Maia, bunica paternă a Anei.

Romanul este o sumă de întâmplări din copilăria Anei, dar şi de amintiri ale altor personaje,
iar toate acestea laolaltă creionează o bucată bună din istoria României. Aflăm despre deportări,
exproprieri, demolări, comunism, partizani şi alte părţi urâte ale istoriei românilor, dar prin ochii
unui copil care aude toate aceste poveşti de la cei din jur şi ni le relatează şi nouă. În afară de
lecţiile de istorie, cartea abundă în lecţii de geografie, chimie, literatură şi multe altele. Cei patru
copii au parte de multe aventuri şi peripeţii, iar legătura lor se menţine intactă pe tot parcursul
cărţii, în ciuda diferenţei de vârstă dintre ei. Ei experimentează viaţa dar şi moartea, în întâmplări
care îi vor defini mai târziu ca oameni.

Este o plăcere nemaipomenită să ai în faţa ochilor o felie aşa de vie de viaţă de la mijlocul
anilor ’60 (am reuşit să identific exact perioada pentru că autoarea dă destul de multe detalii
despre ce se petrecea în Braşov în vremea aceea), să priveşti parcă printr-o fereastră în viaţa unei
familii uşor atipice, dar foarte iubitoare de copii, de artă, de traiul frumos. În afară de membrii
familiei, mai cunoaştem o mulţime de personaje interesante care se intersectează cu copiii pe
parcursul cărţii. Mi-e foarte greu să vă povestesc exact despre ce e vorba în carte, pentru că se
petrec foarte, foarte multe lucruri. Orice pagină aţi citi, ar fi un câştig pentru voi. Nici nu ştiu care
parte mi-a plăcut cel mai mult: cea despre drumeţiile copiilor sau capitolul despre anticarul bătrân
care le punea mintea la încercare cu tot felul de jocuri sau capitolul în care nenea Gheorghe le ţine
copiilor o lecţie despre plantele medicinale, sau cel în care copiii merg la ski sau paginile în care
sunt relatate amintiri din tinereţea stră-unchilor şi bunicilor sau lecţiile de geografie sau trimiterile la
literatură sau… sau….

Cartea asta nu va merge prea curând pe raft în bibliotecă, pentru că o voi ţine lângă mine
pe noptieră şi voi mai citi ocazional din ea până o voi învăţa aproape pe de rost. Comentam la un
moment dat la Mara Wagner pe wall că “abia aştept să termin cartea asta ca s-o mai citesc odată.”
Vă spun sincer că nu mi s-a mai întâmplat asta niciodată cu vreo carte.

Toată lumea o va iubi, dar braşovenii de o mie de ori mai mult, pentru că sunt atât de multe
detalii despre oraşul lor, atâtea descrieri de locuri prezente şi trecute, încât mai mult ca sigur că o
vor citi cu Google Maps deschis ca să afle exact unde a fost casa de pre strada Sfântul Ioan şi
unde sunt celelalte locuri în care se mai petrece acţiunea. Eu abia aştept să ajung la Braşov să mă
duc în recunoaştere. Sper să găsesc casa şi să mă opresc la poarta ei, să-mi închipui o clipă figura
Anei la geamul mansardei sau aroma de castane coapte pe plită în bucătăria lui Tanti şi să-mi
închipui că, de undeva, din trecut, aud poveşti de suflet despre vieţile nevăzute şi neauzite ale
celor dragi.

Romanul Inocenții al Ioanei Pârvulescu este un dans stilistic în care autoarea împletește
candoarea cu rememorarea, istoria cu imaginația și amintirea cu uitarea, pentru a recrea lumea de
vis a copilăriei anilor `60, o epocă de factură postbelică și de instaurare deplină a regimului

1
comunist. În ciuda nuanțelor vădit autobiografice, perspectiva narativă a fetiței Ana este prelucrată
și rescrisă prin ochii adultului ce consemnează cu nostalgie faptele unui trecut îndepărtat. Cuvinte
meșteșugite despre o lume tainică ne poartă în mijlocul unui peisaj aproape de basm.

În Brașov, pe strada Maiakovski, fostă și viitoare Sfântul Ioan, supraviețuiește și în ziua de

azi o casă cu memorie și conștiință, o casă ce respiră istorie și sentimente prin toți porii săi și care
este, din umbră, personajul principal al romanului. Bătrână și misterioasă, cu trei etaje ce
adăpostesc familia numeroasă a urmașilor și rudelor mamei-mari, ea este martorul tăcut al
schimbărilor politice, dar mai ales al poveștilor de viață ale locuitorilor săi. Din ungherele-i
întunecate se desprind bucuriile și tristețile a trei generații unite prin forța circumstanțelor, dar, mai
ales, prin cea a iubirii.

„Câtă răbdare și cât noroc îți trebuie la recitire, până să dai de capăt șaradelor trecutului!
Cât de greu înțelegi unele lucruri pe care nu le-ai trăit direct și cât de diferit le înțelegi în timp, chiar
și pe cele la care ai asistat sau ai contribuit.”

Ana, Matei, Dina și Doru, frați și verișori, sunt „Cireșarii” acestei lumi atât de îndepărtate,
micii exploratori, curioși și înzestrați cu un spirit de aventură specific tuturor copiilor acelor vremuri,
alimentat în principiu de lecturi precum Winnetou sau Tom Sawyer. În plină eră a tehnologiei
digitale, suprasaturate de trăirile virtuale, întâmplările descrise de Ioana Pârvulescu sunt un
balsam peste rănile celor care tânjesc după simplitatea de altădată, cât și o incursiune melancolică
în propriul trecut. Jocurile pe stradă cu toți copiii din cartier, schimburile de ciungă, șervețele,
timbre sau magneți, iscodirea rudelor mai în vârstă în căutarea de istorisiri senzaționale, cotrobăitul
prin sertarele secrete, tălmăcirea vieții adulților, toate acestea constituie universul feeric al
Brașovului anilor ’60, reprodus cu multă delicatețe și savoare de către autoare.

„În schimb, pentru noi copiii, casa era mereu proaspătă și atrăgătoare, un loc de explorat,
fără cusur, fără margini și fără moarte.”

Printr-o adresare directă către cititor, urmărind un fir narativ dictat de memoria afectivă și nu
de o cronologie a faptelor, evenimentele sunt relatate cu fervoare. Copilăria este un tărâm
fermecat, o buclă a timpului în care naratorul se poate întoarce oricând pentru a-i retrăi magia și a
desluși tainele neînțelese, căci personajele sale nu mor niciodată. Mama-mare și tata-mare, Tanti
și Nenea Ionel, tații casei, toți sunt nemuritori în amintirea colectivă a casei și a locuitorilor săi.

Căminul de pe strada Maiakovski este la intersecția dintre realitate și imaginar. Pe de o

parte, asistă neputincios în fața capriciilor vremii și poartă cu sine povara instalării comunismului, a
demolării suratelor vecine, a Brașovului redenumit Stalin, dar, pe de altă parte, este și leagănul
năzbâtiilor celor mici. Genealogia complexă a neamului este un prilej continuu de intrigi palpitante
și întâlniri cu personaje de poveste: anticarul ciudat, frații bunicii, turistul belgian rătăcit etc., toți
contribuind fără să știe la șlefuirea personalității copiilor.

„ Mai mult, casa este și locul unde joaca se împletește cu educația, prin activitățile ce lasă
loc explicațiilor de geografie ale strămătușii, fostă directoare de școală, ale mamei pasionate de
chimie, și ale tatălui priceput la matematică. Armonia conviețuirii unei familii de intelectuali se
traduce așadar printr-un amestec al dimensiunilor culturale de care frații și verișorii beneficiază din
plin.

Reperele istorice ce stabilesc cadrul temporal al romanului Inocenții sunt referirile cu privire

la ocupația Cehoslovaciei de către ruși, vizionările la televizorul alb-negru ale primilor pași pe
Lună, cât și ale unor seriale americane din epocă, dar, facem și un salt în tinerețea părinților și a
bunicilor și aflăm despre partizanii (rezistența anticomunistă) ce trăiau în munți, despre
prizonieratul în Siberia, fabrica chimică de la Ozun sau noul Hotel Aro.

2
 Cartea Inocenții a Ioanei Părvulescu este presărată cu imagini ce par desprinse dintr-un
almanah al bunelor maniere. Ritualul aranjării și pregătirii meselor festive amintește de rețetele
Sandei Marin, iar interacțiunea nepoților cu cei în vârstă sunt un amestec de blândețe și severitate
precum în La Medeleni. E atâta tandrețe în acest text – un amestec de fericire și tristețe, prin care
naratoarea dă glas unei istorii cvasi-personale, revăzute prin ochii omului matur ce își privește cu
nostalgie și acceptare propriul trecut.

=============================================================

Deşi se prezintă ca un roman de tip foileton – 18 capitole subintitulate cu replici din text,
capitole de sine stătătoare, dar care comunică unele cu altele şi se continuă, fără a urma o
cronologie strictă –, tonul este de memorialistică. Amintiri dintr-o copilărie urbană, destine şi istorii
de familie din război sau de viaţă privată, istoria unui oraş aflat sub vremuri – toate aceste forme
de naraţiune personalizată arată şi cele trei mari teme/suprapersonaje ale cărţii: casa, familia şi
istoria. De altfel, romanul acesta de familii se deschide chiar cu imaginea casei de pe strada Sfîntu
Ioan, devenită Maiakovski, devenită iarăşi Sfîntu Ioan, casă care adăposteşte cele trei generaţii ale
familiei naratoarei. Precum arborele genealogic care-şi întinde ramurile şi rădăcinile în toate părţile,
o astfel de casă adună în camerele sale, deopotrivă în diacronie şi-n sincronie, mai multe familii
crescute unele din altele prin sînge sau prin alianţe.

Energia narativă vine de la grupul copiilor, pentru care casa, cu pivniţa, podul, pereţii şi
mobilele ei cu sertare, reprezintă un univers nedomesticit, numai bun de cercetat. Înainte de a ieşi
în lume, copiii explorează casa. Iar casa este veche, are locatari invizibili şi multe poveşti ascunse
(pentru copii, totuna cu secretele), spuse la persoana întîi (o premieră în proza Ioanei Pârvulescu)
de cea mai mică dintre copii, Ana, ajunsă între timp scriitoare. Ana povesteşte şi se destăinuie la
per tu, nu există pluralul adresării către nişte cititori necunoscuţi – ceea ce denotă o relaţie
apropiată cu destinatarul acestor amintiri, formulă aproape epistolară. Vorbind de trecut, familie şi
viaţă, de obiecte şi amintiri, de senzaţii, gînduri şi mărturii, vocea Anei este vocea nostalgiei însăşi,
iar cartea este, sub forma unei suite de pierderi şi dispariţii, deopotrivă fizice şi imateriale, o elegie
a timpului. Nu doar o căutare a inocenţei copilăriei (şi implicit a paradisului acestei vîrste fără
plictiseală, fără conştiinţă), ci şi a istoriilor transformării acesteia, căci vocea Anei adulte spune
poveştile prin ochii mezinei care odată spera să înveţe esperanto. (De altfel, căutarea unei limbi
comune în mijlocul unei familii cu rădăcini în mai multe neamuri şi pe fondul unei istorii care-şi
schimbă realitatea şi, implicit, limbajul este însăşi metafora literaturii.) Descoperirea casei, apoi a
lumii (a străzilor şi magazinelor oraşului, precum şi a împrejurimilor Tîmpei) şi, treptat, a poveştilor
de viaţă (implicit, secretele) membrilor familiei extinse (dintre care unii cunosc frontul Marelui
Război, muncesc în lagărele siberiene, întîlnesc partizani în munţi), toate acestea se fac în tonul
candorii şi curiozităţii fetei. Deşi o vreme nu înţelege metaforele, concluzia Anei că „nimic nu-i
deloc aşa“ devine însăşi leitmotivul istorisirii care caută să priceapă „şaradele trecutului“ şi,
totodată, al istoriei care evoluează nestingherită (Cehoslovacia e invadată, Apollo 11 aselenizează

Fiecare din cele 18 capitole (poate acest număr legat de atingerea maturităţii nu e
întîmplător) se desfăşoară în jurul cîte unui personaj sau loc, fie că este vorba de o poveste a Anei
sau de o poveste aflată de Ana care joacă, de-a lungul cărţii, mai multe roluri narative:
protagonistă, martoră, „colportoare“, cititoarea unui jurnal secret. De la fetiţa băgăcioasă de
altădată care credea în superstiţii la scriitoarea de ficţiune de acum care crede în secrete, Ana
străbate toate vîrstele îndepărtării de inocenţa copilăriei şi apropierii de teribila revelaţie a morţii
(„nu ştiam încă ce-nseamnă să-ţi pese de un mormînt, pentru că o bucată de pămînt ţi-a înghiţit un
om“). Plină de ghicitori, proverbe, jocuri de imaginaţie şi gîndire, cartea nu este doar a formării
(avem parte de înţelepciunea Anei, dar nu aflăm nimic despre viaţa ei adultă), ci şi o carte a
revendicării. Căci e plină de ameninţările deopotrivă ale morţii şi istoriei care – cînd una, cînd alta,
cînd împreună – confiscă, dărîmă, înstrăinează, dezvrăjesc, mutilează, fac să dispară case,
animale, oameni. „Societatea de Îndreptat Lumea“ fondată de membrii familiei este o reacţie

3
inocentă la strîmbătatea, fragilitatea şi cruzimea vieţii („viaţa însăşi este cel mai inexplicabil lucru al
vieţii“, spune Ana la un moment dat).

Scris cu o eleganţă, cum spuneam, aproape epistolară, plin de nostalgie, poezie şi umor
(blecheriană pe alocuri), cu nenumărate referinţe literare şi cinematografice (fiind vorba de copii, în
special din cultura populară: seriale SF, de capă şi spadă, westernuri), mustind de detalii şi
populată cu nenumărate personaje memorabile (bunicii sînt extraordinari, dar şi tatăl, unchii,
mătuşile…), romanul Ioanei Pârvulescu este foarte viu. Căci „trecutul trebuie să rămînă, în vieţile
noastre, la fel de plin de posibilităţi ca viitorul“, cum spune scriitoarea Ana spre final. E crezul
acestei cărţi care citeşte şi reciteşte mereu altfel „un trecut scris cu cerneală simpatică“.

Orizontul spiritual al unor minți permeabile – cum sunt, prin definiție, cele ale copiilor – este
împins și mai mult în mediul cult din casă, părinții, bunicii, unchii și mătușile provocându-i constant
pe năzdrăvani la jocuri de perspicacitate. Lectura e ca un traseu montan de pe care marcajele mai
dispar câteodată, însă revin la țanc, aproape de instalarea sentimentului de nesiguranță, momente
când, silit, o iei „de-a-n boulea”, căci „grijile vieții nu fac bine poveștilor”. Înțelegerea și indulgența
sunt stimulate într-un spațiu eterogen etnic, multicultural și cu bogată istorie negustorească.
Importanța cărții revine periodic: „Mintea crește, la fel ca piciorul, dar, întrucât cărțile nu-ți jucau în
mână ca picioarele în ghete, nu se vedea când îți sunt prea mari și nici când îți rămân mici”, tatăl
induce apetitul pentru lectură – „N-am văzut pe nimeni din casă citind cu atâta poftă ca tata. Cum
avea un ban, cum își lua sau ne lua o carte, pe care o deschidea de parcă ar fi vrut să se mute cu
totul acolo, înăuntru”.

Într-o Românie damblagită de comunism, copiii fac trocuri, schimburi de timbre, citesc Pif le
chien, rod ciungă și Cavit, patentează istorii cu spioni, bucuroși de consistența efemerului, fără să
le pese de statisticile oficiale: în țara noastră de atunci, „Așa, în cifre, lucrurile nu dor prea tare”.