Invitație la vals

Unele întîmplări mărunte din viaţa noastră, în loc să ni se şteargă din minte îndată
după săvîrşirea lor, printr-un inexplicabil joc al funcţiei perceptive, ne rămîn fixate
în memorie, uneori cu o lumină şi o limpezime atît de neaşteptate în ceea ce
priveşte detaliile, încît depăşesc adesea evenimentele capitale care ne angajează
soarta. De pildă, din primii trei ani ai copilăriei nu-mi aduc aminte decît de cîteva
lucruri de-a dreptul groteşti: o scăriţă cu trei trepte pe care urcam anevoie, cum
priveam odată ploaia ghemuit la fereastră şi altădată cum trăgeam cu o sfoară, prin
faţa casei, o cutie în care erau cîteva beţe. Cineva, un vecin, m-a întrebat ce am în
căruţă. ― Molţi, i-am spus. ― Morţi! Şi unde-i duci, băieţaş? ― La ţimitil... Cred
că împlinisem pe atunci patru ani şi eram la Craiova, prin 1913, în timpul epidemiei
de holeră (după campania din Bulgaria). De ce tocmai aceste mărunte întîmplări
mi-au rămas tipărite în memorie şi ieşeau mereu la iveală din mormanul celorlalte?
Mă urcasem poate şi mai-nainte pe scară, privisem şi altădată răpăitul ploii şi
cărasem de nenumărate ori morţii la cimitir (pentru că asta vedeam toată ziua,
locuinţa noastră se afla la doi paşi de "Eternitatea"). Mi se întîmplaseră desigur
evenimente mai vrednice de ţinut minte, aşa cum i se întîmplă oricărui copil. Poate
fusesem bolnav, poate mă fripsesem cu focul, poate mă muşcase vreun cîine,
lucruri de bunăseamă mai importante, dar de care, ciudat, nu-mi aduc aminte deloc.
Tot aşa îmi amintesc perfect ce mi s-a întîmplat în ziua aceea de februarie. Mă
întorceam de la universitate. În dreptul Ateneului mă opri o bătrînă mică şi uscată,
care-mi ceru de pomană. Îmi plăcea să dau de milă, căci asta îmi măgulea amorul
propriu. Am scos doi lei şi i-am întins cerşetoarei. Ţin minte şi banii mărunţi pe
care-i aveam în portofel: 18 lei, dintre care opt monede de cîte doi lei şi două de
cîte un leu. Primul gînd a fost să dau bătrînei un leu, pe care îl şi găsisem, dar
numaidecît m-am răz-gîndit, hotărînd să dublez pomana. Am căutat celălalt leu care
se ascunsese printre celelalte monede şi lucrul acesta m-a enervat puţin. Apoi am
luat-o pe strada Ateneului şi de-acolo, pe Corăbiei, în jos. Acum cînd scriu, revăd
tot drumul parcurs ca şi cum aş fi spectatorul propriului meu film. Mi se înşiruiesc
casele de pe atunci (una, colţ cu Franklin, era în construcţie) şi mai mult decît atît,
îmi amintesc chiar figurile trecătorilor pe care i-am întîlnit. (O fată cu un
geamantan pe care abia-l tîra ― o clipă m-am gîn-dit s-o ajut, dar am renunţat
descoperind că era urîtă; ― o femeie elegantă care a oprit o maşină ― i-am adresat
în sinea mea: ia-mă cu tine, frumoaso! ― un ţăran însoţit de un tînăr fercheş, care
mergea puţin înainte ― e tată-său, îmi spuneam, şi se ruşinează de el.) Şi aşa, pînă
cînd am ajuns acasă, în strada Amzei. Dispoziţia mea de receptivitate se dovedea
uluitoare în acea zi: Riţa, servitoarea noastră, tocmai ieşea din pivniţa ei, unde
locuia, ducînd în braţe un coş plin cu rufe. ― Ştii, domnule Tudor, că s-a-nchiriat
camera de lingă dumneata? ― Cine a luat-o? ― O fată, boboc! ― Singură? ― Ba
nu, e cu maică-sa. Apoi, depărtîndu-se, Riţa a glumit, ameninţîndu-mă cu degetul:
cred şi eu că ai fi vrut să fie singură, hoţomane! Auzi colo: hoţomane! Expresia
servitoarei îmi displăcu din cauza aerului ei de familiaritate. Am vrut să-i fac
mustrări, dar m-am răzgîndit. Ce să-mi pun mintea cu o toantă? M-am urcat la
mansardă şi pînă acolo, prins de alte gînduri, am avut destul timp să uit noutatea pe
care mi-o dăduse Riţa. În fundul culoarului, din bucătăria Dorinei, se auzeau
strigăte disperate: ― Şcoala, şcoa-la, vaco! Că te dau cu capul de toţi pereţii! Piftie
te fac! Virgilică, actorul, făcea obişnuita lecţie cu Gheorghiţa, fata servitoarei. Uşa
camerei proaspăt închiriate era deschisă larg, la perete. O femeie freca scîndurile de
zor, iar în prag o fată înaltă şi zveltă, care stătea cu spatele, supraveghea lucrul.
Cînd am trecut pe acolo nici n-a întors capul. Trebuie să fie noua noastră chiriaşă,
mi-am spus cu indiferenţă. Intrînd în camera mea, am zvârlit servieta pe masă, apoi
am ieşit în coridor fără nici o treabă. Întîi am vrut să văd dacă se-ntoarsese doctorul
de la facultate, dar am revenit înainte de a bate la uşa lui. Era cît p-aci să intru la
Charlot. Şi de astă dată am renunţat... (Se întindea prea mult de vorbă şi n-aveam
chef de discuţii.) Făcînd calea întoarsă, iată-mă ajuns din nou în dreptul camerei
vecine. De rîndul acesta fata mă cuprinse cu priviri cercetătoare ca şi cînd mi-ar fi
făcut preţul. Am simţit licărul luceferilor ei şi mi-am spus: iată cei mai frumoşi ochi
din lume. Nu mă minţeam, aşa am simţit în clipa aceea. Am salutat-o. A răspuns
înclinînd uşor capul şi mi s-a părut că a tresărit puţin. Gestul ei mă puse în
încurcătură. E drept, încă nu mă lămurisem ce aveam de gînd: să mă prezint, să-i
fac cunoştinţă sau numai s-ro văd cum arată la faţă? Pînă să iau o hotărâre, s-au
scurs cîteva clipe penibile de ezitare. Dîndu-mi seama că încep să devin ridicol, am
intrat în odaia mea. M-am trîntit pe pat şi nu ştiu de ce mă simţeam dintr-o dată tare
abătut. Îmi părea rău că apărusem fetei aceleia aşa de stîngaci chiar de la prima
vedere? Nu ştiu. Poate că da. ...Dar ea de ce o fi tresărit aşa, dînd cu ochii de mine?
Chiar încercase să-şi ascundă gestul trădător. Ce fel? o impresionasem atît de
puternic, sau...? Ce-o fi gîndind despre mine? La dracu, aş fi putut să-i fac
cunoştinţă. Hm! nu era urîtă! Avea nişte ochi de te băga în răcori... Şi păr cu reflexe
ca smoala... Unde mai văzusem asemenea ochi? Chiar trupul... M-da, era mlădie,
bine construită. Sînt sigur că am mai zărit cîndva perechea asta de ochi. Cred că din
cauza acestor ochi îmi pierdusem cumpătul în faţa ei, eu care ― orice s-ar spune ―
aveam destulă experienţă în materie de femei.
III
Instead of disappearing from our minds after happening, some insignificant
memories from our lives, through an inexplicable game of the insightful function,
remain in our memory, sometimes with a light and a clarity so unexpected in what
regards the details, that frequently outweight the major events that engage our
destiny.
For example, from the first three year of my childhood, I only remember some
grotesque things: a ladder with three stairs which I was climbing whenever I
wanted, how I watched once the rain curled up besides the window and some other
time how I pulled with a rope, through the front of the house, a box where I have
some sticks. Someone, a neighbour, asked me what I have in the carriage.
“Deds, I told him.”
“Deads! And where are you taking them, boy?”
“To the glaveyard…”
I think I was four years old and I was in Craiova, in 1913, during the cholera
epidemic (after the campaign from Bulgaria).
Why did these small memories remained stuck in my memory and were emerging
from the pile of the others?
I had probably climbed that ladder before, and watched other time the rattle of the
rain and dragged thousands of deads to the cemetery ( because that was what I saw
all day long, our house was very close to the “Eternitatea”). Other events worth
remembering happened to me for sure, like it happens to every child. Maybe I had
been sick, maybe I had burned myself, maybe some dog had bitten me, things much
more important, but which, strangely, I do not remember at all.
I also remember very clearly what happened to me on that February day. I was
coming from the university. Right in front of the Athenaeum, an a small and
whittered old lady stopped me, begging for something. I enjoyed giving something
out of mercy, because that flattered my ego. I pulled out two lei and I offered them
to her. I even remember the petty cash I had in my wallet: 18 lei, out of which eight
coins of 2 lei and two of 1 leu. My first thought was to give to the old lady one ley,
which I found, but I immediately changed my mind, decinding to double the alms. I
searched for the other leu that was hidden between the other coins and this thing
pissed me off a little bit.
Then, I walked on the Athenaeum street and from there, on the Corabiei,
downward. Now when I am writing, I revisit the entire journey like I am the
spectator to my own movie. The houses from then are lining in my head (one, on
the corner with Franklin, was in construction) and even more than that, I remember
the faces of the passengers that I’d met. (A girl with a luggage that she could barely
carry, -for a moment I though of helping her, but I gave up when I realised she was
ugly; -an elegant woman who stopped a car –I whispered to myself –take me with
you, beautiful! – a peasant accompanied by a young smug, who walked a bit ahead
–it was his father, I was telling myself, and he is embarrassed of him.)
And so on, until I got home, on the Amzei street. My receptive mood was amazing
that day: Rita, our maid, was just coming out of her chamber, where she lived,
carrying in her arm a basket full of laundry.
“Did you know, Mr. Tudor, that the room beside yours was rented?”
“Who took it?”
“A girl, freshman!”
“Alone?”
“No, together with her mother. Then, walking away, Rita joked, threathening me
with her finger: I bet you would have wanted her to be alone, you snitch!”
Mind you: snitch? The maid’s expression pissed me of because of the familiarity. I
wanted to tell her a few words, but I changed my mind. Why would I bother with a
dummy?
I climb to the attic and until there, other thoughts entered my mind, I had plenty of
time to forget about the news Rita told me. In the back of the hall, from Dorina’s
kitchen, you could hear desperate cries:
“Get up, GET UP, you pig! I will bang your head against the walls! You will be
Christmas jello!

Virgilica, the actor, was doing his usual lesson with Gheroghita, the maid’s
daughter.
The door of the recently rented room was widely opened, to the wall. A pretty
woman was cleaning the floor, and on the doorstep a tall and slim girl, who was
standing with her back to the door, was supervising.